Categorii

Patriarhul Justinian Marina părintele sufletesc al neamului românesc

July 3, 2024 by

Istorie Locala

105

CUPRINS

IPS CALINIC: Justinian Patriarhul biruind în istorie………………………. 5

GEORGE STAN: Teologie si medicină pentru familie……………………. 9

GEORGE STAN: Teologie şi spiritualitate………………………………….. 25

GHEORGHE PĂUN: Înaintestătătorii bisericii, înaintemergătorii

neamului………………………………………………………………………………. 44

ZENOVIA ZAMFIR: Patriarhul Justinian Marina Părintele sufletesc

al neamului românesc…………………………………………………………….. 48

MĂDĂLIN TROHONEL: Câteva cuvinte despre dragostea faţă de

Patriarhul Justinian Marina………………………………………………………. 55

MĂDĂLIN TROHONEL, GHEORGHE LUCIAN: Înfăptuirile

preotului Ioan Marina……………………………………………………………… 57

ALEXANDRU CRĂCIUN: Dincolo de rugă………………………………. 70

ILORIAN PĂUNOIU: Patriarhul Justinian Marina sau compromisul

salvator al bisericii ortodoxe române…………………………………………. 71

FELIX SIMA: Cronograful ÎPS Patriarh Justinian………………………… 73

CONSTANTIN MĂNESCU: O întâlnire cu Patriarhul Justinian

Marina la Târgovişte……………………………………………………………….. 75

CRISTINA RADU: Vâlcea – colţ de rai……………………………………… 80

PAUL STĂNIŞOR: ,, Pentru ca răul să triumfe, trebuie ca oamenii

buni să nu facă nimic" (EDMOND BURKE)………………………………. 81

ELENA AGIU-NEACŞU: In memoriam Justinian Marina……………. 83

CONSTANTIN MĂNESCU: Medalion comemorativ Justinian

Marina………………………………………………………………………………….. 86

ION ILIESCU: Comemorare de suflet……………………………………….. 89

ALIN NICOLAE GHERGHINOIU: Manifestări spiritual-culturale la

Parohia Băbeni………………………………………………………………………. 92

ZENOVIA ZAMFIR: Lumina călăuzitoare din satul Sueşti …………… 94

ARHIDIACONUL VARTOLOMEU: Sfinţirea bisericii din

Cermegeşti, ctitoria IPS Patriarh Justinian…………………………………… 99

GHEORGHE VASILESCU: Justinian Marina un apostol al bisericii

şi al neamului românesc………………………………………………………… 104

Articole inedite…………………………………………………………………….. 152

Încetarea din viaţă a Patriarhului Justinian………………………………… 152

Mulţumiri

Mulţumiri

Se cuvine să aducem mulţumiri prietenilor dragi care au sprijinit apariţia acestei lucrări: Ist. George ROTARU Prof. Georgeta GIUREA Fam. Elena si Lucian Zmaranda Fam. Marieta si Virgil Roşca Dr. Alin Pavelescu

JUSTINIAN PATRIARHUL BIRUIND ÎN ISTORIE

ÎPS CALINIC

Când eşti ispitit să scrii despre zidirile lui Dumnezeu, oameni care au avut un destin în viaţa noastră, clădită din răbdare multă şi trudă neodihnită, gândul şi condeiul te duc pe valurile hiperbolei.

Când personalitatea este de excepţie, cum la muchie de cuţit, nu-ţi mai dă mâna să începi a broda pe marginea sau miezul vieţii. Mai recent, oameni care l-au cunoscut îndeaproape pe marele Patriarh Justinian au încercat şi au reuşit să scoată două cărţi de referinţă, aşa cum l-au cunoscut. Unul este Părintele Constantin Pârvu, iar altul dr. George Stan. Fiecare l-a zugrăvit din unghiuri diferite. Cine citeşte cărţile îşi poate imagina, pe cât posibil, uriaşa personalitate a Patriarhului Justinian.

Patriarhul Teoctist, la comemorarea a treizeci de ani de la plecarea în ţara de peste veac a Patriarhului Justinian, a subliniat vrednicia nu numai ca Patriarh ortodox al românilor, ci şi ca Patriarh unic al Ortodoxiei şi chiar al întregii creştinătăţi, recunoscut, de altfel, de contemporanii săi.

Ceea ce uimeşte este faptul că timpul lucrează în favoarea distinsului Ierarh al Bisericii Străbune. Mircea Eliade, contemporan cu Patriarhul Justinian, spunea că orice operă la care se macină în timp, doar după 30 de ani se va vedea ce mai rămâne din ea. Gândindu-ne la opera celebrului Patriarh Justinian, putem spune azi,

5

după trei decenii şi ceva, că lucrarea inimii sale, grija pentru Biserica lui Hristos a fost una de excepţie şi ea a crescut în dinamică diamantină.

Gândirea integrală a marelui Patriarh a fost de la început pe termen mediu şi lung. Cu o forţă ieşită din comun, a intuit mersul vremurilor atinse de bruma unei ideologii sfâşietoare şi sângeroase.

Apelul său se auzea ca un ecou din fântâni adânci:

– Clerul să aibă grijă de Altare, de slujirea poporului şi să nu se amestece în politică. Politica o fac eu! Cine a înţeles mesajul, s-a salvat. Cine a amestecat lucrurile, a avut de suferit. În arhiva Cancelariei Sfântului Sinod se găsesc documente uluitoare. Un cap limpede, o inimă cuprinzătoare şi un condei cu putere evocatoare şi creatoare ar putea aduce la vedere câteva tomuri cu cele mai dure realităţi cu care s-a confruntat un om fără seamăn al Bisericii. Acolo se vor putea vedea dramele şi tragediile sufletului său de luptător până la capăt.

În tot ce a întreprins, n-a glumit. Pentru el, Biserica era un ideal care trebuia apărat pe viaţă şi pe moarte. Lucrurile le făcea până la capăt. Aproximaţia era pentru el o nenorocire şi stăruia cu veghere multă şi neadormită ca orice făcea, să fie făcut aşa cum trebuie.

Sferturile şi jumătăţile de măsură sunt boli de care n-a suferit niciodată. Îi învăţa şi pe cei din jur să fie la fel. Aşa l-a intuit marele cărturar şi mitropolit Irineu Mihălcescu, refugiat la Mănăstirea Govora cu întreaga administraţie a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, refugiu parcă anume consumat pentru a-l găsi pe urmaşul său în scaun şi, mai apoi, Patriarh al Bisericii Străbune. Dacă Irineu Mitropolitul n-ar fi ajuns la Govora şi n-ar fi auzit de vredniciile lui Ioan Marina, preot la Sfântul Gheorghe în Râmnicu Vâlcea şi director al Seminarului Teologic, Biserica Românească ar fi avut, negreşit, un alt destin.

Justinian Patriarhul, omul de geniu administrativ şi de un dinamism excepţional, dublat de dârzenie, perspicacitate şi diplomaţie fără egal, a reuşit să treacă, sub adumbrirea Duhului Sfânt, toate capcanele şi opreliştile unei ideologii strivitoare. După cum se ştie, unii din casa mare a Bisericii au tot pus piedici în cei 30 de ani de patriarhat chinuit. La acestea s-au adăugat şi amarurile din

6

familie, iar atacurile zdrobitoare din afara Bisericii veneau valuri­valuri peste viaţa de zi cu zi a straşnicului Patriarh care nu se lăsa doborât.

Văzând în adânc zbuciumul Patriarhului Justinian, nu putem uita că el a avut de întâmpinat greul dezastruos de după prăbuşirea ţării în cel de-al Doilea Război Mondial. Ce optimism uluitor! Ce forţă de muncă a primit din mâinile lui Dumnezeu! Câtă credinţă şi speranţă în purtarea de grijă a inimii iubitoare a lui Iisus Hristos, al cărui Arhiereu era înjugat la greul zilei! Totul era de orânduit.

Speranţa lui era la Dumnezeu. Apelul la preoţii slujitori era dinamic şi s-a sprijinit pe priceperea şi îndoitul zel apostolic. Forţa caracterului său integru şi rapiditatea cu care întreprindea orice acţiune de salvare a Bisericii Neamului Românesc descumpăneau deseori pe cei cu pasul nehotărât.

Dinamismul său din interiorul bisericii pe care a reuşit să o pună pe temelii de granit, s-a răsfrânt şi în afară, spintecând cortina de fier a unei ideologii demente. Pentru Occident şi Orient Justinian era ca un luceafăr care strălucea întru nădejdi mântuitoare. Cine răsfoieşte şi zăboveşte cu puţină aplecare peste revistele Bisericii Ortodoxe Române din vremea sa, va vedea desluşit vigoarea învăţământului teologic de toate gradele, savantele cercetări întru ale teologiei, apostolatul social, disciplina clerului responsabil de sfânta sa chemare, intrarea monahismului în rosturile lui fireşti, tipărirea cărţilor de excepţională valoare duhovnicească, minune pentru cine ştie să vadă şi să înţeleagă, având în vedere spinoasele întortocheli ale cenzurii de care n-a scăpat nimeni, după cum bine se ştie.

Toate acestea şi altele câte vor mai fi fost, ştiute doar de inima îndurerată a fenomenalului Patriarh Justinian, s-au consumat tainic în viaţa unui om cum n-a mai fost altul în Biserică.

Atunci când Regina Angliei îi oferea o limuzină de lux, Patriarhul Justinian a convertit-o în hârtie specială pentru tipărirea a sute de mii de Biblii pentru românii setoşi de evlavie. Era vremea

7

când toboşarii ideologiei fără suflet se arătau precum ciupercile după ploaie. Din toate acestea a ieşit mai mult decât biruitor. Duhul Sfânt era deasupra lui şi a Bisericii încredinţate spre vitează păstorire.

Ceea ce mi s-a părut relevant la acest dinamic şi unic Patriarh a fost duhul de cuprindere, în egală măsură, a celor două forţe pastorale ale Bisericii: preoţia de mir şi monahismul. A reuşit cu strălucire, chiar dacă unii l-au chinuit zeci de ani, deseori, cu dispreţ suveran. Aşa a ajuns ca într-un an, la 6 iunie, când se sărbătorea ziua de întronizare, tremurându-i mâinile şi glasul, a zis: Toate gândurile şi sentimentele pe care le nutriţi pentru mine, ţineţi-le pentru voi!

Era obosit de intrigării, nesincerităţi şi lupte intempestive doar de el ştiute. Şi toate acestea l-au mânat din lume, iar lovitura de graţie i-a dat-o cutremurul din martie 1977. Venind de la spital şi văzând pe drum blocuri dărâmate şi spunându-i-se că a fost cutremur, a zis cu adânc suspin: Vai, Bisericile mele! A fost ultimul cuvânt al unui Patriarh care a ars de focul iubirii pentru Altarul Bisericii Străbune!

Cu ceva vreme înainte de a muri şi-a exprimat dorinţa de inimă ca Teoctist, Mitropolitul de atunci al Olteniei, să devină urmaş în Scaunul Patriarhal. Doar după nouă ani se va împlini testamentul său care, mai mult de douăzeci de ani, s-a tot primenit de iubitul ucenic care a suspinat şi vărsat lacrimi la mormântul Părintelui său de inimă.

Cerul se veseleşte că spaţiul acesta de la poalele Carpaţilor, locul de promenadă al lui Dumnezeu este gătit de nuntă. Din Altarele primenite crinii rugăciunii îşi deschid corolele uriaşe spre zările senine ale iubirii lui Dumnezeu, iar Justinian Patriarhul îşi priveşte zidirile de suflet ca potirele de aur în lumina soarelui.

(Curtea de Argeş, Anul II, Nr. 10(11), Octombrie 2011)

8

TEOLOGIE SI MEDICINĂ PENTRU FAMILIE*

GEORGE STAN

Ca unul care fusese preot de ţară, Părintele Patriarh Justinian ştia că la căpătâiul bolnavului, în lumea satelor adeseori cel dintâi chemat este preotul.

Plecând de la această constatare, a hotărât ca studenţilor să le fie introdus în programul de studiu începând cu anul universitar 1956-1957 un curs practic de medicină generală cu aplicaţiuni la activitatea pastorală a viitorilor noştri preoţi, necesitatea înfiinţării lui fiind deasupra oricărei justificări6.

Pentru a sublinia importanţa cursului practic de medicină generală, Părintele Justinian adăuga: ca mijlocitor între om şi Dumnezeu, preotul primeşte mărturisirea celui aflat în suferinţă şi-l mângâie în durere prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Cine poate spune că preotul şi-a încheiat cu aceasta, întru totul, misiunea lui faţă de cel bolnav, de casa în care se află? împărtăşirii cu Sfintele Taine, el va trebui atunci să-i adauge: sfaturi de igienă, semnalarea gravităţii bolii, a necesităţii unei internări sau operaţii; dar toate acestea cer pricepere şi cunoştinţe de specialitate pe care nu le poţi stăpâni fără studii adecvate. Cursul practic de medicină generală pe care îl iniţiem anul acest, are menirea să pună pe studenţii noştri în posesia unui mănunchi de cunoştinţe din domeniul vast al medicinii preventive şi terapeutice, de care să se ajute în activitatea lor pastorală, fiind în felul acesta şi buni preoţi ai lui Dumnezeu şi factori de progres pentru sănătatea poporului7.

Aşadar Părintele Patriarh Justinian, ierarhul providenţial care, printre altele, a organizat şi protejat învăţământul teologic, s-a îngrijit ca viitorul preot să fie nu numai un duhovnic, un bun cunoscător al învăţăturii creştine cu o bogată cultură generală, ci să aibă cunoştinţe şi pentru a le putea fi credincioşilor părinte, păstor, duhovnic şi povăţuitor în toate împrejurările vieţii lor8.

9

Începând din toamna anului 1956 şi până la sfârşitul zilelor Părintelui Patriarh Justinian (1977) în fiecare an de studii a avut trecut în programul săptămânal de cursuri şi o oră de medicină pastorală, predată studenţilor de medicul Patriarhiei, după o tematică aprobată de Întâistătătorul Bisericii noastre.

Deoarece din anul 1977 a fost scos din programul de studii cursul practic de medicină generală pe care Părintele Patriarh Justinian îl socotea folositor în activitatea pastorală a viitorilor preoţi, am socotit că este bine ca elevii seminarişti, studenţii teologi şi credincioşii Bisericii noastre să ştie ce trebuie să facă pentru prevenirea bolilor, să cunoască unele boli mai des întâlnite, să nu-şi prescrie singuri tratamentul, să se adreseze medicului ori de câte ori este nevoie şi să asculte întotdeauna de sfaturile acestuia. Cum aceasta era una din dorinţele Părintelui Patriarh Justinian, mulţumesc Bunului Dumnezeu că m-a ajutat să i-o îndeplinesc.

În lucrarea de faţă am căutat să respect tematica pe care o aproba Părintele Patriarh Justinian, la care însă am adăugat şi un capitol nou în care vorbesc despre avort, clonare, transplantul de organe etc., teme prezentate cândva în lucrarea Teologie şi bioetică, lucrare care s-a epuizat demult. Eu cred că elevii seminarişti, studenţii teologi şi credincioşii Bisericii noastre trebuie informaţi în legătură cu problemele de bioetică şi îmi exprim convingerea sinceră că acestea trebuie dezbătute ţinând seama de învăţătura de credinţă creştină ortodoxă deoarece în lumea secularizată în care trăim omul se consideră autonom şi independent de Dumnezeu şi nu mai poate face deosebirea clară între bine şi rău, ajungând de multe ori în situaţia de a lua răul drept bine şi păcatul drept virtute. De exemplu, în numele libertăţii persoanei se încearcă legiferarea păcatelor împotriva firii, uitându-se că Dumnezeu a înscris în fiinţa noastră legi pe care nu le putem ignora fără a duce firea la dezordine, la slăbirea şi descompunerea trupului, din cauza slăbirii spiritului care-l ţinea în ordine9 . Un alt exemplu: eutanasia care este omucidere este prezentată ca izvorând din dragoste faţă de aproapele care suferă de o boală incurabilă sau are dureri insuportabile şi nu mai are nici o şansă de supravieţuire şi căruia cu o singură injecţie îi putem înlesni o moarte rapidă ca să-l scăpăm de chinuri. Dar susţinătorii eutanasiei

10

nu ştiu nimic despre sensul suferinţei şi nici despre modul în care creştinul priveşte moartea. Ei consideră omul ca pe o simplă făptură pământească fără legătură cu destinul său etern.

Suntem datori să apărăm şi să respectăm valorile morale creştine după care omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, trebuie respectat de la zămislire până la mormânt şi mai departe, iar viaţa noastră trebuie trăită în vederea mântuirii care este ţelul existenţei noastre efemere.

Doresc să menţionez că părerile exprimate în această lucrare sunt păreri personale care nu angajează cu nimic poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române.

Dar Părintele Patriarh Justinian s-a îngrijit nu numai ca viitorul preot să fie un om duhovnicesc, un bun cunoscător al învăţăturii creştine cu o bogată cultură generală şi cu un mănunchi de cunoştinţe din domeniul vast al medicinei preventive şi terapeutice10, ci a şi întreprins cu responsabilitate sacerdotală şi cu geniu practic pastoral, o seamă de măsuri organizatorice, datorită cărora Biserica a izbutit să înfrunte şi să străbată lunga noapte comunistă11 păstrând neştirbit tezaurul de credinţă ortodoxă.

Rog cititorul să-mi îngăduie să dau pentru o clipă la o parte vălul tăcerii care stă peste chipul Părintelui Pariarh Justinian şi să evoc câteva dintre numeroasele sale fapte şi idei care i-au umplut cei aproape 30 de ani de slujire patriarhicească.

Fiu de plugar din judeţul Vâlcea s-a născut la 22 februarie 1901 şi a primit la botez numele de Ioan. A absolvit Seminarul din Rm. Vâlcea şi a fost hirotonit preot în anul 1924.

La vârsta de 34 de ani a suferit o mare durere prin trecerea la cele veşnice a soţiei. Rămas văduv, a continuat să slujească cu acelaşi zel lui Dumnezeu şi semenilor, îngrijindu-se şi de creşterea, instruirea şi educaţia celor doi copii ai săi rămaşi orfani de mamă.

A fost preot la sat şi la oraş din anul 1924 şi membru militant al Partidului Naţional Ţărănesc condus de Maniu şi Mihalache. În vara anului 1944 l-a găzduit pe Gheorghiu-Dej – liderul Partidului Comunist – când acesta a evadat din lagărul de la Tg. Jiu, motiv pentru care a căpătat sprijinul politic al lui Dej, hotărâtor pentru ascensiunea rapidă a preotului Ioan Marina12 despre care comuniştii credeau că este de partea lor.

11

A fost ales Arhiereu-Vicar la Iaşi în 1945 şi a primit numele de monah Justinian.

Primul său gând ca arhiereu-vicar la Iaşi a fost slujirea aproapelui aflat în suferinţă. Zecile de mii de copii rămaşi orfani după cel de-al Doilea Război Mondial au fost ocrotiţi de el cu ajutorul preoţilor şi al mănăstirilor pentru că nu era admis ca foametea, frigul şi molimele să facă ravagii în mulţimea copiilor orfani, iar slujitoriialtarelor să nu se intereseze de salvarea lor13, deoarece doctrina Bisericii se reflectă pe tărâmul practic în opera de caritate14.

În luna noiembrie 1947 Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales pe PS Justinian ca Mitropolit al Moldovei.

În februarie 1948, trecând la cele veşnice vrednicul de pomenire Patriarhul Nicodim, IPS Justinian a luat în primire, după Statut, locotenenţa de Patriarh.

Începând din anul 1945 toţi slujitorii Bisericii au fost urmăriţi de Securitate. Într-o notă informativă a Securităţii din martie 1948 se spunea despre IPS Justinian că se bucură de încrederea actualului regim, că activează intens pe linie democratică şi că are cele mai multe şanse de a fi ales Patriarh 15.

În ziua de 24 mai 1948 Colegiul Electoral pentru alegerea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române a fost convocat în sala Marii Adunări Naţionale. Acest Colegiu Electoral pe care Patriarhul Justinian l-a numit cel mai măreţ şi istoric Colegiu Electoral, cum n­a fost altul până acum în viaţa Bisericii noastre16, era format nu numai din membrii Colegiului Electoral Bisericesc (Sfântul Sinod, Adunarea Naţională Bisericească, Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor), ci şi din membrii Prezidiului Marii Adunări Naţionale, ai Guvernului şi ai Marii Adunări Naţionale17.

Părintele Patriarh Justinian a fost ales cu 383 de voturi din totalul de 428 de voturi exprimate şi întronizat (înscăunat) la 6 iunie 1948.

Aşadar preotul şi mai apoi Mitropolitul Justinian Marina a fost cel preferat de noul regim politic din România pentru a fi ridicat la rangul de Patriarh, deoarece guvernanţii credeau că este unul de-al lor şi va subordona Biserica Ortodoxă Română Partidului Comunist 18.

Imediat după alegere răuvoitorii l-au numit Patriarhul Roşu19, iar postul de radio Londra îl ataca şi vorbea despre Sovrom –

12

Patriarhie şi Patriarhul Roşu. Se înşelau şi guvernanţii şi ceilalţi, pentru că ei nu ştiau un lucru: comoara vieţii Patriarhului Justinian a fost grija pentru Biserică. De aceea, în cuvântarea rostită după alegerea sa a spus: Cel dintâi şi cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut este păstrarea credinţei în hotarul tradiţiilor bisericeşti 20 . Era conştient că acest lucru nu era uşor de înfăptuit, deoarece cu alt prilej spunea: In faţă am un munte înalt de greutăţi pe care îl voi sui chiar dacă mi s-ar cere sacrificiul vieţii21 .

Dacă la alegerea Patriarhului Justinian, primul ministru Petru Groza promitea Bisericii tot sprijinul din partea Guvernului22, la puţin timp după aceea dictatorii atei au promulgat Legea pentru regimul general al Cultelor prin care s-a prevăzut separarea Bisericii de Stat. Şi aşa Biserica a fost scoasă din societate interzicându-se predarea religiei în şcoli şi asistenţa religioasă în spitale, aziluri, armată sau închisori. În acest fel Biserica a devenit o instituţie marginalizată, mai corect spus tolerată de conducerea atee a statului23 permiţându-i-se să-şi desfăşoare activitatea numai în locaşurile de cult.

Tot în anul 1948 a avut loc reforma învăţământului care a fost urmată de desfiinţarea tuturor seminariilor teologice şi a numeroase instituţii de învăţământ superior ca: Facultatea de Teologie din Suceava, Academiile Teologice din Arad, Caransebeş, Oradea, Timişoara24 . Tot atunci a fost scos învăţământul teologic din Universităţile de Stat, au fost desfiinţate câteva eparhii: Huşi, Argeş, Constanţa, Caransebeş etc. şi au fost puşi în retragere vreo 20 de ierarhi 25 .

În faţa acestei dureroase realităţi Părintele Patriarh Justinian nu avea de ales decât una din cele două atitudini posibile pe care Biserica le putea lua: sau confruntarea directă cu puterea comunistă atee, sau iniţierea unui dialog cu noua putere pentru a găsi o modalitate care să permită continuarea existenţei văzute a misiunii Bisericii într-un context politic ostil, fără nicio ştirbire în tezaurul ei doctrinar26.

Părintele Patriarh Justinian cunoştea ororile şi persecuţiile la care a fost supusă Biserica din Rusia datorită confruntării directe cu totalitarismul ateu: confiscarea averilor bisericeşti, desfiinţarea şcolilor teologice, închiderea bisericilor şi transformarea lor în

13

spectacole, depozite, birouri, interdicţia săvârşirii cununiilor sau a botezurilor religioase 27, asasinarea a peste 70 000 de preoţi, monahi 28 şi monahii etc.

Intuind că ţara noastră va rămâne pentru multă vreme sub stăpânirea comunistă, Părintele Patriarh Justinian a ales calea dialogului cu noua putere pentru ca Biserica noastră să nu trăiască tragedia Bisericii din Rusia, realizând un compromis, un modus vivendi care a permis ca Biserica să-şi poată desfăşura activitatea sa în mijlocul credincioşilor – în anumite limite – chiar şi în noua structură politică a societăţii româneşti 29.

Odată, în timp ce ne plimbam pe veranda Palatului Patriarhal, Părintele Patriarh Justinian şi-a amintit de discuţiile purtate cu noua putere în vederea realizării compromisului despre care am vorbit şi mi-a spus: doctore, comuniştii sunt oameni fără cuvânt căci pe măsură ce au trecut anii tot mai multe din cele convenite atunci n-au mai fost respectate .

Alegând calea găsirii modalităţii de continuare a existenţei văzute a misiunii Bisericii într-un context politic ostil, Părintele Patriarh Justinian şi-a dat seama că legislaţia bisericească trebuie adaptată la noile condiţii create prin transformările survenite în viaţa poporului nostru în aşa fel ca şi Biserica să-şi poată îndeplini misiunea ei30 , căci lucrarea mântuitoare a Bisericii se săvârşeşte ţinându-se seama de realităţile sub care se prezintă viaţa omenească… Lucrarea Bisericii nu-şi poate propune să înfăptuiască ceva cu nesocotirea acestor realităţi. De asemenea, ea nu-şi poate propune nici să lupte împotriva unor stări cu existenţa obiectivă, pe care ,,să le modeleze prin porunci emise dintr-un vârf de piramidă instituţională… Biserica trebuie să se coboare la lume pentru a putea ridica lumea la ea, pentru a o încorpora în Trupul tainic al Domnului şi pentru a o putea sluji31.

Pornind deci de la necesitatea adaptării legislaţiei bisericeşti la noile condiţii ostile în care avea să-şi desfăşoare activitatea Biserica, Părintele Patriarh Justinian a iniţiat elaborarea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat de Sfântul Sinod şi de conducerea de stat în 1948 şi a celor 12 Regulamente bisericeşti care stabileau cadrul legal de activitate al

14

Bisericii. Prin legislaţia sa bisericească, fundamentată pe învăţătura ei de credinţă şi pe principiile ei canonice, Părintele Patriarh Justinian a reuşit să organizeze Biserica strămoşească în mod exemplar şi să instaureze disciplina şi buna rânduială a clerului deoarece numai o armată disciplinată este energică şi poate avea succes în luptă 32. Membrii Sfântului Sinod trebuiau să fie cea dintâi pildă de ascultare faţă de legi şi de regulament33 .

Cu toată represiunea comunistă, cu toată privarea de libertate a celor 2000 de preoţi nevinovaţi, datorită legiuirilor iniţiate de Părintele Patriarh Justinian Biserica noastră a reuşit să-şi continue activitatea, să cucerească inimile, să întărească şi să păstreze sufletele oamenilor în spiritul Evangheliei34, căci o singură generaţie părăsită însemna o grădină părăsită în bălării, pradă duhului cel rău 35. Şi Biserica noastră, timp de peste patru decenii de întuneric comunist, n-a lăsat nici o generaţie pradă duhului cel rău.

Ca răspuns la măsurile luate de statul ateu, de scoatere a învăţământului teologic din universităţile de stat şi de desfiinţare a seminariilor, înţeleptul Patriarh Justinian, om cu adevărat providenţial, trimis de Dumnezeu ca să păstorească Biserica în vremuri de grea cumpănă36, a adus întregul învăţământ religios în tinda Bisericii, sub nemijlocita conducere a Bisericii care şi-a pregătit ea singură slujitorii altarelor, potrivit învăţăturii, rânduielilor şi nevoilor sale 37.

Biserica a organizat şase seminarii teologice, trei seminarii monahale şi două Institute teologice, unul la Bucureşti şi altul la Sibiu. La Institutele teologice Părintele Patriarh Justinian a adus cei mai buni profesori recrutaţi din fostele facultăţi de teologie din ţară desfiinţate de regimul comunist. De pe băncile şcolilor noastre teologice, preţuite nu numai de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ci şi de cârmuirile şi de slujitorii Bisericilor Ortodoxe surori 38, au ieşit preoţi luminaţi, devotaţi misiunii lor, încât revoluţia din 1989 nu a găsit români nebotezaţi sau necununaţi religios.

În anul 1948 a avut loc reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române prin revenirea greco-catolicilor în staulul Bisericii noastre după 250 de ani de înstrăinare.

15

Părintele Patriarh Justinian a interpretat alegerea şi înălţarea sa pe tronul patriarhal ca o voinţă a lui Dumnezeu 39. De aceea de-a lungul întregii sale activităţi patriarhiceşti a păşit cu toată încrederea în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu40 care veghează asupra Bisericii noastre41, fiind încurajat şi îmbărbătat atât de cuvintele Mântuitorului: îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33), cât şi cuvintele Domnului spuse în vis Apostolului Pavel: Nu te teme… pentru că Eu sunt cu tine (Faptele Apostolilor 18, 9-10).

În acele vremuri cumplite când Partidul Comunist şi Securitatea urmăreau dacă nu eliminarea definitivă a ortodoxiei ca instituţie istorică a poporului român42, cel puţin reducerea grabnică a influenţei spiritualităţii creştine în mase şi transformarea Bisericii într-o anexă-instrument în marile prefaceri socio-economice din deceniile care au urmat43, Părintele Patriarh Justinian şi-a dat seama că singur nu ar putea ţine piept comuniştilor atei care ne conduceau atunci. În confruntările lui cu regimul totalitar stâlpii pe care s-a rezemat Patriarhul au fost: Sinodul, preoţii şi călugării.

Alături de Patriarhul Justinian, dintru început au păşit cu toată încrederea toţi membrii Sfântului Sinod care s-au arătat unanimi în adoptarea măsurilor menite să consolideze Sfânta noastră Biserică44 . Dorind deci să aibă alături toţi membrii Sfântului Sinod pentru a putea lua măsuri menite să consolideze Biserica, Părintele Patriarh Justinian se lupta ca locul rămas vacant prin trecerea la cele veşnice a unui ierarh să fie ocupat de cineva pe care se putea rezema în confruntările lui cu puterea comunistă. De exemplu, când IPS Firmilian a trecut la cele veşnice, partidul a vrut ca în scaunul rămas vacant să fie ales PS Nestor care era arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei. Parcă îl văd pe Părintele Patriarh Justinian cum se plimba prin Palatul Patriarhiei şi striga: De când îmi numeşte mie Partidul pe Mitropolitul Olteniei? Şi n-a cedat presiunilor Partidului, în scaunul de Mitopolit al Olteniei fiind ales PS Teoctist care era episcop al eparhiei Aradului şi ucenic al Patriarhului Justinian cu care colaborase de peste 20 de ani45 .

Un alt stâlp pe care s-a rezemat Patriarhul Justinian în confruntările lui cu regimul totalitar au fost preoţii, armata de front pe care se sprijină edificiul de două ori milenar al Bisericii

16

Mântuitorului nostru Iisus Hristos46, şi călugării, armata de geniu a Bisericii47 .

Neuitând niciodată că a fost preot de mir peste 20 de ani, Părintele Patriarh Justinian şi-a arătat permanent grija şi dragostea faţă de preoţii săi. La câteva luni după întronizare a trimis Ministerului Cultelor un tabel cu numele tuturor preoţilor închişi, însoţit de o adresă în care să se intervină la Ministerul de Interne pentru a se cerceta situaţia celor închişi. Nu ştiu care a fost urmarea acestei intervenţii, dar gestul Părintelui Patriarh a provocat vâlvă pe tot cuprinsul ţării, a dat speranţe celor închişi şi familiilor lor, dar a şi deranjat enorm conducerea comunistă-atee, deoarece a lăsat impresia în mediul clerical că (Patriarhul) poate realiza imixtiuni în munca organelor de Securitate şi a Justiţiei48 .

S-a luptat ca preoţii să fie salarizaţi de Stat. Cum aceste salarii erau însă mici, Patriarhul Justinian s-a îngrijit să schimbe în bine condiţiile de existenţă materială a preoţimii, hotărând ca salarizarea clerului să se facă prin analogie cu salarizarea corpului didactic din învăţământul elementar şi mediu, ţinând seama de pregătirea intelectuală a preoţimii şi de misiunea morală a acesteia în sânul societăţii româneşti 49.

Îmi povestea odată că guvernanţii au făcut mari presiuni asupra sa pentru a accepta ca preoţii să fie pensionaţi la împlinirea vârstei de 62 de ani. S-a opus însă cu fermitate şi cei fără Dumnezeu au înţeles că Patriarhul ţării nu acceptă acest lucru. Cum să pensionez eu un preot mai în vârstă – îmi spunea – când abia atunci el are mai mult tact pastoral, este mai înduhovnicit, îşi cunoaşte credincioşii pe care i-a botezat sau cununat, cărora le-a înmormântat pe cei dragi şi care, în decursul anilor, s-a identificat cu năzuinţele păstoriţilor săi? Preoţii mei ies la pensie numai pe caz de boală sau când anii le împuţinează prea mult puterile şi devin inapţi pentru serviciu.

Altă dată mi-a povestit că i s-a cerut să dea dispoziţie preoţilor să contabilizeze veniturile realizate în urma oficierii moliftelor sau sfeştaniilor. Atunci le-am zis: Voi daţi ofiţerilor, în afara salariilor care-s mult mai mari decât ale preoţilor mei câte 5000 de lei din care să-şi cumpere uniformă şi încălţăminte pentru ca atunci când ies în oraş să aibă o ţinută vestimentară care să facă onoare

17

armatei. Eu nu am de unde să le dau preoţilor mei câte 5000 de lei pe an ca să-şi poată cumpăra reverendă şi încălţăminte. Ei se îmbracă din veniturile epitrahilului. Aţi vrea să-i vedeţi pe preoţii mei îmbrăcaţi cu reverende cârpite şi cu pantofii rupţi? Şi aşa am terminat orice discuţie.

Dar cine poate spune de câte ori şi-a arătat Patriarhul Justinian grija şi dragostea faţă de preoţii săi? De exemplu, s-a gândit şi s-a îngrijit de sănătatea preoţilor şi salariaţilor bisericeşti care au nevoie de felurite tratamente spre a-şi vindeca suferinţele trupeşti, sau de odihnă pentru refacerea puterilor de muncă50. În acest scop au fost date în folosinţă Casele sanatoriale de la Mănăstirea Cozia şi Olăneşti, Sanatoriul preoţesc de la Techirghiol şi Casele de odihnă de la Buşteni şi Cheia.

N-a uitat nici de cei bătrâni şi singuri care nu aveau pe nimeni care să le însenineze anii bătrâneţii. Şi astfel au luat fiinţă două case sanatoriale pentru bătrâni: una la Mănăstirea Viforâta pentru preotese şi călugăriţe, iar alta la Mănăstirea Dealul pentru călugări şi preoţi51.

La grija şi dragostea Părintelui Patriarh Justinian preoţii au răspuns cu dragoste şi ascultare. L-au iubit, l-au ascultat şi l-au urmat fară şovăire pentru că au văzut că Părintele lor sufletesc punea în tot ceea ce făcea cea mai adâncă râvnă şi iscusinţă de vâslaş pentru salvarea corabiei mântuirii care trebuia scoasă la liman, ocolind stâncile şi călcând valurile furioase ale oceanului acestei vieţi 52. Dar l-au iubit şi ascultat şi pentru că nimeni nu le mai spusese până atunci cuvinte ca acestea: prima grijă a fost pentru noi, preotul care, indiferent de timp merge peste tot, ducând credincioşilor mângâierea. Totdeauna gândul meu a fost la voi, urmărind să vă creăm condiţii demne de viaţă. Ne-am gândit şi ne vom gândi la fericirea voastră, a preoţimii româneşti. Pentru voi muncim şi vom adăuga noi strădanii ale noastre53. Sau le spunea: Biserica, după cum se ştie, este acolo unde este episcopul; dar Biserica este şi acolo unde este preotul. Iată de ce, către preot şi către preoţi s-au îndreptat toate strădaniile Noastre şi toată grija Noastră, pentru ca să fim cu toţii una în slujirea noastră 54 . Sau le spunea preoţilor că el se preocupă nu numai de bunul mers al Bisericii noastre, ci şi de viaţa socială şi familială a clerului, deoarece Patriarhul a venit şi el

18

din mijlocul preoţimii şi cunoaşte greutăţile preoţilor. Ceea ce n-am avut eu ca preot, vreau ca preoţii să aibă acum55 . Nu este de mirare deci, de ce Părintele Patriarh Justinian alegea în Sinod şi Ierarhi care proveneau din rândul preoţilor vrednici rămaşi văduvi prin decesul soţiei. Când eram eu student la teologie, nu numai Patriarhul Ţării fusese ales din rândul preoţilor rămaşi văduvi prin decesul soţiei, ci şi alţi ierarhi ca: Mitropolitul Moldovei, Episcopii eparhiilor Oradea, Buzău, Râmnic.

Aceeaşi grijă şi aceeaşi părintească dragoste a arătat-o şi monahilor, deoarece în cei 10 ani trecuţi de la pierderea soţiei a vizitat multe mănăstiri din ţară şi şi-a petrecut timpul în strânsă legătură cu monahii care şi-au găsit în el un sprijinitor, un prieten şi un îndrumător56.

Cunoscând situaţia monahismului românesc, Părintele Patriarh Justinian a întocmit personal Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale, după regulile date de Sfântul Vasile cel Mare. Şi-a dorit un monahism luminat57, deoarece pentru călugăr ignoranţa înseamnă moarte spirituală… stăvilar în calea desăvârşirii şi prilej de poticnire58 . Pentru înlăturarea ignoranţei a fost pus în aplicare un vast program de învăţământ: s-au organizat cursuri de alfabetizare, cursuri pentru completarea ciclului I şi II elementar, cursuri misionare, şcoli monahale cu durata de 3 ani, cu două ore zilnic pentru obiectele religioase şi şase ore zilnic în ateliere pentru însuşirea unei meserii, seminarii monahale din care, după absolvire, se recrutau candidaţi pentru facultăţile de teologie.

O dată cu pătrunderea luminii culturii teologice în obştile monahale, Părintele Patriarh Justinian a urmărit şi desăvârşirea vieţii monahilor, punând la temelia vieţii călugăreşti rugăciunea şi munca. Călugărul trebuie să-şi facă din rugăciune scară suitoare la Dumnezeu, iar din muncă mijloc de topire a patimilor trupului59 . Această îmbinare a rugăciunii şi a muncii a fost realizată prin înfiinţarea de ateliere în mănăstirile noastre în care se confecţionează obiectele necesare cultului Bisericii şi nevoilor duhovniceşti ale credincioşilor ei. Prin înfiinţarea acestor ateliere, comuniştii nu mai puteau acuza vieţuitorii mănăstirilor că sunt o povară pentru societatea care trebuia să-i întreţină.

19

Pentru rolul frumos şi sfânt pe care călugării şi călugăriţele îl îndeplinesc în viaţa sufletească a norodului nostru dreptcredincios60, Părintele Patriarh Justinian şi-a îndreptat toată grija spre mănăstiri61. El a dorit să redea mănăstirilor rolul şi rostul lor de odinioară62 şi să ridice prestigiul vieţii monahiceşti la înălţimea rolului ei în lume63; o mănăstire este o şcoală a pietăţii şi a virtuţii… este un centru de viaţă religios-morală de înalt nivel spirituaf64, iar vieţuitorii ei, datorită faptului că nu rup legăturile cu lumea din afară, îndeplinesc un rol de misionari şi prin viaţa pe care o duc, devin pildă pentru credincioşii din afară65.

Securitatea a plecat întotdeauna de la premisa că schiturile şi mănăstirile sunt adevărate focare de activitate subversivă66, iar armata neagră a călugărilor cum o numea sinistrul ministru de interne Alexandru Drăghici care are pe conştiinţa sa peste 100 000 de victime67, reprezenta un duşman redutabil care trebuia anihilat68, pentru a reduce influenţa spiritualităţii creştine în rândul maselor, deoarece călugării aveau rol de misionari.

Într-un referat al ministrului Alexandru Drăghici se arăta că: între 1944 şi 1958, numărul mănăstirilor a crescut de la 154 la 191, iar al călugărilor şi al călugăriţelor de la 4100 la 640069; în mănăstiri sunt intelectuali, foşti ofiţeri deblocaţi, legionari, ţărănişti, foşti exploatatori70 care şi-au găsit aici un loc de refugiu; 30-40% dintre vieţuitorii mănăstirilor sunt tineri cu vârsta sub 30 de ani; unii călugări şi călugăriţe şi-au arătat împotrivirea faţă de regimul comunist, ajutând din schiturile şi mănăstirile lor pe partizanii anticomunişti din munţi; în mănăstiri se desfăşoară o ,,activitate subversivă legionară71" , îndreptată împotriva regimului democrat popular 72, iar Conducerea Bisericii Ortodoxe în loc să semnaleze organelor competente atitudinea şi activitatea duşmănoasă a unor călugări şi călugăriţe, a luat măsuri îndreptate spre extinderea şi înviorarea vieţii mănăstireşti73 .

Dar ura manifestată de ateul Alexandru Drăghici împotriva mănăstirilor nu se datora doar existenţei unor elemente subversive în rândul călugărilor, pentru că Securitatea putea aresta oricând şi oriunde pe cine voia fără să dea seama nimănui, ci mai ales faptului

20

că exista un număr mare de mănăstiri unde numărul de călugări se înmulţesc în continuu74 , reuşind să extindă influenţa lor asupra unui număr însemnat de credinţoşi75, mănăstirile devenind centre de rezistenţă anticomunistă, prin credinţă.

La sfârşitul referatului, Alexandru Drăghici a făcut propuneri: să fie desfiinţate 50% din mănăstiri, să fie permisă intrarea în mănăstiri numai după vârsta de 50 de ani, să fie desfiinţate seminariile monahale, să fie scoşi din monahism cei care au avut funcţiuni în aparatul de stat burghezo-moşieresc etc.76

În urma acestor propuneri, guvernanţii au emis în octombrie 1959 Decretul 410 care practic a golit mănăstirile în care au mai rămas aproximativ 2500 de vieţuitori77 . În Decretul 410 se prevedea că în monahism pot intra absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului; alte persoane puteau fi admise în monahism numai dacă au împlinit vârsta de 55 de ani (bărbaţii) sau 50 de ani (femeile). Gravitatea decretului consta în faptul că el trebuia aplicat retroactiv.

Despre atitudinea Părintelui Patriarh Justinian faţă de acest decret am aflat de la măicuţa Hrisantia, fostă stareţă la Mănăstirea Ţigăneşti în acele timpuri, care mi-a povestit că a mers în audienţă la Întâistătătorul Bisericii şi l-a întrebat ce trebuie să facă. A primit următorul răspuns: Nu eu i-am adus pe călugări în mănăstiri, aşa că nu-i pot da eu afară. Să rămână cine vrea, iar cine nu, să plece. Erau atunci la Ţigăneşti vreo 315 călugăriţe. Au plecat vreo 10-15, iar restul au rămas în mănăstire şi nimeni nu le-a dat afară. Dar acest lucru s-a întâmplat numai în eparhia Bucureştilor. În celelalte eparhii din ţară au fost închise unele schituri şi mănăstiri şi sute de călugări şi călugăriţe au fost trimişi înapoi în familiile lor sau la muncă în fabrici.

Părintele Patriarh Justinian a reuşit redeschiderea unor mănăstiri pe care autorităţile le închiseseră. Cu răbdare şi cu mult tact în relaţia cu autorităţile statului, Patriarhul Justinian a reuşit ca, treptat, o parte din aşezămintele închise să fie date în grija bisericilor parohiale din apropiere, apoi să le redeschidă ca schituri ale unor mănăstiri mai mari, la care erau numiţi în posturi administrative monahii excluşi prin aplicarea decretului 41078.

În ciuda aplicării decretului 410, datorită purtării de grijă a fericitului întru pomenire Patriarhul Justinian, mănăstirile noastre au

21

rămas adevărate oaze de trăire şi de desăvârşire duhovnicească" şi ,,centre de viaţă religios-morală de înalt nivel spiritual79 .

În notele informative ale Securităţii, Părintele Patriarh Justinian era prezentat nu numai el însuşi un rezistent la politica oficială de

stat împotriva Bisericii Ortodoxe, dar şi un organizator al rezistenţei în cadrul ei 80. Încă din anul 1950 Securitatea încerca să explice această rezistenţă a Patriarhului Justinian astfel: Intenţionează să facă din preoţime o masă de oameni ascultători numai de el, pentru ca de la adăpostul masei preoţeşti să poată trata cu Partidul de la egal la egal81, ceea ce Patriarhul Justinian a şi făcut82.

În alt raport al Securităţii se spunea: S-a crezut că prin alegerea ca Patriarh a IPS Justinian ţelurile se vor realiza cu uşurinţă, activitatea acestuia ca Mitropolit al Moldovei îndreptăţea aceste speranţe. Ajuns Patriarh, Justinian a schimbat complet macazul… Deşi faţă de oamenii regimului se declară partizanul democraţiei, în particular spune tuturor că el a fost ales de comunişti pentru a desfiinţa Biserica, dar că el va face totul pentru a o salva83. Astăzi ştim nu numai că a apărat-o şi a salvat-o, dar a organizat-o şi a consolidat-o, făcând din Biserica Ortodoxă Română o instituţie importantă în România postbelică84 .

Părintele Patriarh Justinian era conştient de locul pe care era şi de puterea pe care o avea 85. Mi-am dat seama şi eu de acest lucru atunci când mi-a povestit cu amărăciune în glas că un ierarh care era şi deputat în Marea Adunare Naţională îi făcea mari şi repetate necazuri. Doctore, mi-a spus cu durere în glas Părintele Patriarh Justinian, în calitatea sa de ierarh-deputat (şi i-a rostit numele), în loc să-mi apere Biserica în Parlament a depus personal spre aprobare în Marea Adunare Naţională proiectul Decretului 410/1959 care, o dată aprobat, a făcut atât de mult rău Bisericii mele şi călugărilor mei. Atunci i-am spus: de ce nu cereţi ca Prea Fericirea Voastră să fiţi deputat, pentru ca să apăraţi în Parlament interesele Bisericii? M-a dojenit cu privirea şi mi-a zis: doctore, eu sunt Patriarh, nu deputat. În acele clipe sufletul mi s-a umplut de bucurie pentru că înţelesesem că Patriarhul – simbolul celor veşnice – este mai presus de orice dregătorie lumească – simbolul celor trecătoare – şi că Biserica este superioară oricărui guvern vremelnic86.

22

În timpul slujirii Părintelui Patriarh Justinian, în Bucureşti nu s­a demolat nicio biserică. Când s-a început construirea Magistralei Nord-Sud (astăzi Bd. D. Cantemir), cei fără Dumnezeu au vrut să demoleze biserica Slobozia şi Crucea lui Leon Vodă, monumente istorice care străjuiesc din anul 1631 osemintele mai multor mii de ostaşi îngropaţi în curtea bisericii. Deşi Părintele Patriarh Justinian a explicat autorităţilor că toate popoarele lumii au grijă de monumentele istorice, că pentru a construi blocuri nu este nevoie să fie jertfite bisericile, acestea nu voiau să cedeze la planul lor nici în ruptul capului. Atunci patriarhul Justinian, trimis de Dumnezeu ca să păstorească Biserica în vremuri nespus de grele, a spus autorităţilor: dacă ţineţi cu tot dinadinsul să-mi dărâmaţi biserica Slobozia, o puteţi face, dar să ştiţi că mai întâi trebuie să treceţi cu buldozerul peste mine şi peste preoţii mei din Capitală. Aceste cuvinte au făcut ca biserica Slobozia să rămână şi astăzi pe locul pe care a fost zidită în anul 1631. Când trecem pe lângă biserica Slobozia să ne amintim de cuvintele cu care Patriarhul Justinian a salvat-o de la demolare, cuvinte pe care nu le poate rosti decât cel care poate mărturisi împreună cu Apostolul: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20).

În inima Patriarhului Justinian a ars fără încetare candela jertfei pentru Hristos şi Biserica pe care Dumnezeu îl chemase s-o păstorească în cea mai înverşunată perioadă din istoria ei. Se identificase atât de mult cu instituţia pe care o conducea, încât se exprima astfel: Biserica mea, credincioşii mei, preoţii mei, călugării mei, studenţii mei, salariaţii mei etc.

Într-o zi, fiind Părintele Patriarh Justinian în cabinetul său de lucru, a observat un om urcând dealul Patriarhiei. Când acesta s-a apropiat de Catedrală, m-a întrebat: doctore, cine este acela care se apropie de Catedrală? Nu ştiu Prea Fericirea Voastră, i-am răspuns. Atunci, cu mâna tremurândă, în care ţinea toiagul de arhipăstor – suferea de boala Parkinson – a zis: doctore, dacă se apropie cineva de Biserica mea, cu toiagul ăsta o apăr.

Am stat lângă Părintele Patriarh Justinian zi de zi, de dimineaţa până seara, în calitate de medic personal, ani mulţi. În tot acest timp

23

mi-a împărtăşit multe din gândurile sale intime, iar eu am fost martorul zbuciumului său zilnic, pentru ca Biserica prin slujitorii ei, să vibreze şi să fie vie87 , deoarece credinţa strămoşească trebuie să devină sprijinul de toate zilele poporului nostru 88. De aceea pot mărturisi fără să greşesc că, dacă i s-ar fi cerut suprema jertfa pentru Biserica sa, o făcea fără să cârtească, asemenea Sfinţilor Martiri Brâncoveni care primiseră mucenicia pentru credinţa strămoşească.

Cum nu putea primi în audienţă la Cabinetul său de lucru pe toţi cei care doreau să-i vorbească, Părintele Patriarh Justinian se plimba zilnic dimineaţa şi după amiaza la ore fixe pe aleile parcului Palatului Patriarhal. Aceste plimbări îi ofereau prilejul să acorde audienţe tainice care-i dădeau posibilitatea să fie în nemijlocită legătură cu preoţii şi credincioşii din Bucureşti şi din toate colţurile ţării care veneau la el pentru a-i cere povaţă, ajutor şi intervenţii pe lângă autorităţi. Şi nimeni nu pleca fără mângâiere, fără îmbărbătare, fără să fie ajutat.

Înfăptuirile fericitului întru pomenire Patriarh Justinian uimesc prin numărul şi însemnătatea lor şi sunt imposibil de cuprins în prefaţa unei cărţi. Datorită acestora credincioşii nu l-au uitat, Preafericitul rămânând prin vreme un model demn de urmat şi mai presus de toate acela care şi-a închinat toată viaţa fraţilor mai mici ai lui Hristos şi care în fiecare clipă s-a gândit cum să apere şi să slujească mai bine Biserica pe care, a condus-o fără nici o ştirbire în tezaurul ei doctrinar 89.

Părintele Patriarh Justinian odihneşte în mormântul pe care singur şi l-a pregătit în incinta bisericii Mănăstirii Radu Vodă în aşteptarea învierii şi vieţii celei veşnice. Credincioşii îngenunchează şi se roagă la mormântul lui ca în faţa raclei unui sfânt, aşa cum s-a mai întâmplat de atâtea ori în trecut, în speranţa canonizării.

24

TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE

GEORGE STAN

Părintele Patriarh Justinian despre pregătirea viitorilor slujitori ai altarelor şi lucrarea pastoral-misionară a preotului

După alegerea Sa ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Patriarh Justinian a rostit în faţa Colegiului Electoral – din care făceau parte şi membrii Prezidiului Republicii, ai Guvernului şi ai Adunării Naţionale (parlamentul) – aceste memorabile cuvinte: Cel dintâi şi cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut este păstrarea credinţei în hotarul tradiţiilor bisericeşti, cu ,,ajutorul unui cler pregătit, plin de demnitate şi ascultător, devotat cu sufletul şi cu mintea chemării sale sfinte90.

De aceea, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de căpetenie ale sarcinii sale patriarhiceşti91, pentru a le putea da credincioşilor păstorii pe care îi aşteptau: preoţi culţi, plini de zel apostolic, capabili să-şi ajute păstoriţii în drumul spre lumină şi spre mântuire92 .

A reuşit să facă acest lucru în condiţii vitrege, deoarece chiar în anul alegerii sale ca Patriarh (1948), după reforma învăţământului, statul comunist-ateu – duşman declarat al Bisericii – a scos facultăţile de teologie din universităţile de stat şi a desfiinţat toate seminariile.

Ca răspuns la aceste măsuri diabolice şi intuind ca nimeni altul, rolul strategic al învăţământului teologic pentru supravieţuirea şi viitorul Bisericii şi al ţării93 , Părintele Patriarh Justinian, pe temeiul Legii pentru regimul general al Cultelor, a readus învăţământul teologic în tinda Bisericii trecându-l sub purtarea de grijă şi îndrumarea înţeleaptă a Bisericii94, care de acum înainte îşi va pregăti ea singură slujitorii altarelor, potrivit învăţăturii, rânduielilor şi nevoilor sale95 .

Biserica şi-a organizat două Institute teologice universitare şi şase seminarii teologice – instituţii de învăţământ mediu – care aveau

25

TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE

GEORGE STAN

Părintele Patriarh Justinian despre pregătirea viitorilor slujitori ai altarelor şi lucrarea pastoral-misionară a preotului

După alegerea Sa ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Patriarh Justinian a rostit în faţa Colegiului Electoral – din care făceau parte şi membrii Prezidiului Republicii, ai Guvernului şi ai Adunării Naţionale (parlamentul) – aceste memorabile cuvinte: Cel dintâi şi cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut este păstrarea credinţei în hotarul tradiţiilor bisericeşti, cu ,,ajutorul unui cler pregătit, plin de demnitate şi ascultător, devotat cu sufletul şi cu mintea chemării sale sfinte90.

De aceea, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de căpetenie ale sarcinii sale patriarhiceşti91, pentru a le putea da credincioşilor păstorii pe care îi aşteptau: preoţi culţi, plini de zel apostolic, capabili să-şi ajute păstoriţii în drumul spre lumină şi spre mântuire92 .

A reuşit să facă acest lucru în condiţii vitrege, deoarece chiar în anul alegerii sale ca Patriarh (1948), după reforma învăţământului, statul comunist-ateu – duşman declarat al Bisericii – a scos facultăţile de teologie din universităţile de stat şi a desfiinţat toate seminariile.

Ca răspuns la aceste măsuri diabolice şi intuind ca nimeni altul, rolul strategic al învăţământului teologic pentru supravieţuirea şi viitorul Bisericii şi al ţării93 , Părintele Patriarh Justinian, pe temeiul Legii pentru regimul general al Cultelor, a readus învăţământul teologic în tinda Bisericii trecându-l sub purtarea de grijă şi îndrumarea înţeleaptă a Bisericii94, care de acum înainte îşi va pregăti ea singură slujitorii altarelor, potrivit învăţăturii, rânduielilor şi nevoilor sale95 .

Biserica şi-a organizat două Institute teologice universitare şi şase seminarii teologice – instituţii de învăţământ mediu – care aveau

25

menirea de a pregăti candidaţi la preoţie pentru parohiile din categoria a II-a şi a III-a şi candidaţi pentru Institutele Teologice.

Şcolile teologice depindeau de Sfântul Sinod şi patriarhul avea în grija sa părintească bunul mers al acestor şcoli pentru realizarea programului lor96 prin care se urmărea în primul rând să promoveze ştiinţa teologică şi în al doilea rând ,să făurească suflete noi, să dăltuiască conştiinţe creştine, să nască personalităţi integre, caractere tari – luminate de ştiinţă şi încălzite de focul entuziasmului religios – gata să se dăruiască fără rezerve pentru slujirea lui Hristos şi a Bisericii Sale în această lume97 .

Toate şcolile teologice funcţionau cu internate pentru elevi şi studenţi care cu toţii erau bursieri ai Bisericii, având deci întreţinerea gratuită. Nu se aproba nimănui să locuiască extern, tuturor cerându- li-se să ducă o viaţă ordonată de internat. Şi eu am locuit în internat în perioada 1950-1954 când eram student al Institutului teologic universitar şi pot depune mărturie că viaţa de internat însemna ordine şi disciplină la care Părintele Patriarh Justinian ţinea foarte mult, deoarece era deplin conştient că o societate, o instituţie este puternică atâta vreme cât în ea este ordine şi disciplină. De aceea le cerea profesorilor şi părinţilor spirituali să se preocupe permanent şi îndeaproape de ordinea şi disciplina studenţilor care trebuiau să fie în neîncetată activitate, în studiu. Căci spune Sfântul Vasile cel Mare în legătură cu aceasta: ,, Călugărul când are timp liber să-şi descoasă giubeaua şi s-o coasă la loc ca să nu-l găsească diavolul stând în nelucrare şi să-l ispitească spre lucrul rău. La fel le spunem şi noi studenţilor noştri 98 .

Dându-se ascultare acestui îndemn, li s-a creat studenţilor şi elevilor un program de învăţământ şi de educaţie duhovnicească care îi făceau să fie în neîncetată activitate toată ziua, pentru a nu fi ispitiţi spre lucrul rău. Acest program care începea la ora 6 şi se termina la ora 22 prevedea participarea tuturor studenţilor şi elevilor la rugăciunea de dimineaţă şi de seară, la cursuri, meditaţii şi la Sfânta Liturghie, încât pentru recreere era prevăzută o singură oră după masa de prânz care trebuia petrecută nu în dormitoare, ci în curtea şcolii, în aer liber. Se urmărea în acest fel ca tinerii cu chemare pentru preoţie să se deprindă de pe acum cu disciplina

26

bisericească, adică să-şi modeleze viaţa personală după poruncile cărţilor sfinte şi să crească în sentimentul de ascultare faţă de rânduielile bisericeşti. Totodată, studenţilor şi elevilor seminarişti li se sădea în suflete dragostea pentru studiu, pentru rugăciune şi pentru împlinirea cu conştiinciozitate a tuturor îndatoririlor, încât, deşi la început programul li se părea foarte încărcat, ajungeau încetul cu încetul să cunoască decât două drumuri: unul care duce către sala de cursuri, de meditaţie şi bibliotecă şi altul care duce către biserică, pentru rugăciune.

Din fostele facultăţi de teologie din ţară desfiinţate de regimul comunist, marele Patriarh Justinian a recrutat la Institutele teologice de la Bucureşti şi Sibiu o echipă de profesori eminenţi care au ridicat teologia românească pe culmi de afirmare ca niciodată în trecut.

Profesorii, deşi aproape toţi erau preoţi, nici unul nu avea parohie pentru a-şi putea închina tot timpul numai cursurilor, scrisului şi educaţiei studenţilor, cărora le erau şi părinţi spirituali, sădind fiecare în parte din viaţa şi fiinţa lor în viaţa şi fiinţa viitorilor slujitori ai altarelor.

Părintele Patriarh Justinian a iubit şi apreciat pe profesorii instituţiilor de învăţământ teologic. Iată de exemplu ce spunea despre părintele profesor Ioan G. Coman, titularul catedrei de Patrologie: Prea Cucernicia Sa se bucură de o frumoasă reputaţie în faţa membrilor Sfântului Sinod şi în lumea oştenilor întru ale Teologiei, reputaţie pe care şi-a dobândit-o printr-o serioasă pregătire ştiinţifică, prin muncă stăruitoare şi conştiincioasă la catedră şi printr-o bogată activitate publicistică. La toate acestea, Prea Cucernicia Sa adaugă o ţinută preoţească, o modestie şi smerenie creştine şi mai ales o conduită care vădeşte că trăieşte teama de Dumnezeu şi dragostea de om99.

Cu prilejul aniversării a 75 de ani de la înfiinţarea învăţământului teologic universitar din Bucureşti, Părintele Patriarh Justinian le-a adresat profesorilor Institutului Teologic un cuvânt de laudă şi părintească binecuvântare, mărturisindu-le că munca lor de la catedră şi scrisul lor din revistele bisericeşti şi din manualele în care au pus suflet din sufletul lor şi lumină din lumina minţii lor sunt preţuite nu numai de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, de

27

ierarhii şi clerul nostru, dar şi de cârmuirile şi de slujitorii Bisericilor Ortodoxe surori100.

Iar la deschiderea cursurilor Institutului Teologic din Bucureşti pentru anul universitar 1953-1954, Părintele Patriarh Justinian le spunea profesorilor: Munca Dumneavoastră de până acum vă onorează şi vă cinsteşte… Vă îndemn să vă continuaţi munca cu şi mai multă străduinţă, fiindcă, dacă Episcopii Bisericii Ortodoxe sunt chemaţi «apostolii» şi <<părinţii> ei, apoi Dumneavoastră, prin chemarea de la Dumnezeu, sunteţi <<dascălii>> şi «Învăţătorii» Bisericii Ortodoxe101.

În privinţa programului de învăţământ, seminariile teologice trebuiau să asigure celor care se îndreaptă spre sfânta slujire a lui Hristos, pe de o parte cunoştinţe temeinice în domeniul religios, iar pe de alta o cultură generală cât mai bogată, deoarece cu cât vor fi mai bine pregătiţi absolvenţii seminariilor, cu atât Institutele teologice de grad universitar vor putea face o mai severă selecţie, vor putea da sfintelor altare slujitori mai buni, mai învăţaţi, mai zeloşi în împlinirea misiuni lor pastorale102 .

Dar cultura generală a viitorilor preoţi nu trebuia neglijată nici în Institutele teologice unde se cade să i se acorde aceeaşi atenţie ca şi cunoştinţelor religioase, deoarece ,,preotul de mâine îşi va desfăşura activitatea în mijlocul credincioşilor al căror nivel cultural se află în continuă creştere şi a căror dorinţă de cunoaştere în cele mai variate domenii este evidentă. Unor asemenea credincioşi preotul trebuie să fie părinte, păstor, duhovnic şi povăţuitor în toate împrejurările vieţii lor 103. Ţinând seama de aceste noi stări de lucruri ivite în viaţa credincioşilor noştri, trebuie să le dăm o preoţime luminată, pătrunsă de sublimul acestei misiuni şi de spiritul jertfelniciei pentru aproapele104

Dar Părintele Patriarh Justinian s-a îngrijit ca viitorul preot să fie nu numai un bun cunoscător al învăţăturii creştine şi cu o cultură generală bogată, ci şi un om duhovnicesc. La formarea preotului nu se ajunge numai predicându-i-se cunoştinţe de la catedră, ci este nevoie de o atmosferă duhovnicească fără de care nimic nu se poate înfăptui. Atmosfera duhovnicească trebuie să constituie nota caracteristică a instituţiei de învăţământ teologic.

28

Vieţuirea de obşte a studenţilor, participarea activă la slujbele religioase şi la orele de rugăciune comună, orele săptămânale de duhovnicie, spovedania şi împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului împreună cu profesorii, la marile sărbători creştine, contribuiau la înduhovnicire treptată şi la temeinica lor pregătire pentru primirea tainei preoţiei. La rugăciunea de dimineaţă şi de seară şi la Sfânta Liturghie erau prezenţi părinţii profesori, Prea Sfinţitul Părinte Teoctist şi de multe ori chiar Întâistătătorul Bisericii noastre. Ce mult însemnau pentru studenţi aceste prezenţe! În acest fel, Părintele Patriarh Justinian a pus bazele unui proces educaţional care îmbina cunoaşterea teoretică a lui Dumnezeu de la orele de curs cu experienţa duhovnicească a întâlnirii cu Dumnezeu, de la slujbele religioase.

Părintele Patriarh Justinian, ierarhul providenţial care a organizat şi protejat învăţământul teologic, îi îndemna pe profesori să împletească predarea cunoştinţelor religioase cu pregătirea duhovnicească a viitorilor slujitori ai altarelor: Vă îndemn să depuneţi o muncă neprecupeţită în ceea ce priveşte sădirea unei credinţe puternice în viitorii noştri preoţi. Trebuie să ţineţi seama de pilda cea bună pe care trebuie să o daţi studenţilor prin viaţa dumneavoastră de profesori, prin comportarea pe care trebuie să o aveţi la tot pasul şi, mai ales, prin dragostea desăvârşită faţă de creşterea şi întărirea lor sufletească. Avem un deosebit respect pentru profesorii care, nu numai cu cuvântul predică pe Hristos, ci şi viaţa lor. Datori suntem toţi – ,,şi apostoli, şi învăţători şi dascăli" – să dăm exemplul cel bun, însăşi pilda vieţii noastre; să arătăm că trăim ceea ce învăţăm, prin tot ceea ce facem în viaţa noastră; ochii tuturor credincioşilor sunt aţintiţi spre noi. De aceea, tot ce facem să fie spre zidirea credinţei în sufletele celor care ne văd şi ne ascultă105.

Ascultând îndemnul Întâistătătorului Bisericii, profesorii au predicat studenţilor pe Hristos nu numai de la catedră, cu cuvântul, ci şi exemplul vieţii lor, reuşind astfel să le fie model şi să le sădească în suflete o credinţă puternică.

În felul acesta s-a străduit Părintele Patriarh Justinian ca în Institutele teologice să pulseze o viaţă religioasă necunoscută

29

generaţiilor anterioare, urmărindu-se trezirea interesului şi pasiunii pentru slujirea preoţească, formarea slujitorilor de mâine ai Bisericii în spiritul dăruirii de sine şi trăirea misiunii preoţeşti în duhul unei slujiri a Mântuitorului Hristos106.

Ori de câte ori se adresa studenţilor, Întâistătătorul Bisericii noastre nu uita să le insufle încredere în sfânta lor misiune spunându- le: sunteţi ca nişte flori crescute în seră bine îngrijite. Ca şi florile ce se scot din seră şi se pun în pământ, ieşiţi din Institut şi vă duceţi în viaţă. Mergeţi acum într-o şcoală mult mai aspră: şcoala vieţii… Dacă veţi porni de aici cu încredere mare în Dumnezeu şi în Mântuitorul Hristos, atunci cu siguranţă că veţi reuşi. Dacă în viaţa dumneavoastră nu veţi uita să staţi de vorbă cu Dumnezeu mai mult decât oamenii, prin rugăciune chemându-L la tot pasul în ajutor; dacă puteţi păstra în inima dumneavoastră pe Dumnezeu neîncetat, nimeni nu va putea să vă stea împotrivă. De aceea vă îndemn din tot sufletul ca împreună cu bagajul de cunoştinţe dăruit de profesori, să duceţi în suflete pe Hristos Căruia vreţi să-I slujiţi 107.

Acestor tineri care se îndreptau către şcolile teologice, Părintele Patriarh Justinian le amintea că preoţia nu poate fi primită decât de cei ce sunt chemaţi, deoarece nu orice tânăr, cu orice aptitudini, e potrivit pentru preoţie. Pentru preoţie se cer în primul rând unele calităţi înnăscute din care nu trebuie să lipsească: cucernicia, altruismul, iubirea aproapelui, stăpânirea de sine, smerenia, decenţa în vorbe şi fapte, nobleţea, generozitatea. Tânărul orgolios, pizmăreţ, gâlcevitor, leneş, necumpătat, vicios, lipsit de demnitate, mincinos, gata de răzvrătire sau răzbunare, nu are chemare pentru preoţie, chiar dacă ar avea cele mai remarcabile daruri intelectuale. Un tânăr cu chemare de sus aude în fiecare clipă cuvintele Mântuitorului: ,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri108.

Amintim că, odată cu readucerea învăţământului religios ,,în tinda Bisericii", tinerii care ştiau că slujitorii altarelor sunt urmăriţi, mulţi dintre ei închişi şi uneori martirizaţi de puterea comunistă, nu mai păşeau pragul Institutului teologic în vederea obţinerii unei licenţe în teologie pentru deşertăciunea unui titlu, ci veneau dintr-o

30

pornire lăuntrică de a sluji pe Mântuitorul şi Biserica Lui. Ei veneau, să se adape de la izvorul învăţăturii evanghelice pentru ca să o poată apoi împărtăşi celor ce le-o vor cere. Dar, mai cu seamă, ei veneau să deprindă trăirea în Hristos şi în duhul sfinţeniei pentru că acela care vrea să slujească lui Hristos trebuie să trăiască pururea în Hristos109

Având în grija sa părintească bunul mers al şcolilor teologice, Părintele Patriarh Justinian era prezent în mijlocul studenţilor la deschiderea anului universitar, la hramul facultăţii, la examenul de admitere pentru magisteriu (doctorat), la concertul de colinde care se organiza înaintea plecării studenţilor în vacanţa de Crăciun şi ori îşi putea face timp pentru că Întâistătătorul Bisericii noastre iubea nespus de mult tradiţia noastră moştenită din străbuni. Această dragoste s-a străduit să o transmită şi studenţilor într-o vreme în care nu se mai vorbea de Moş Crăciun, ci Moş Gerilă, în care Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului deveniseră ,,sărbătorile de iarnă", iar colindele erau izgonite de la radio, din şcoală şi chiar de pe uliţele satelor. De aceea, după ce asculta concertul de colinde în sala de festivităţi a Institutului teologic, Părintele Patriarh Justinian le mulţumea colindătorilor şi-i îndemna pe cei câteva sute de elevi şi studenţi teologi care mergeau la casele lor luminile din colinde, să-i înveţe colindele, dar să şi colinde împreună cu prietenii lor pentru că numai aşa se poate păstra această nepreţuită comoară a sufletului popular care sunt colindele religioase inspirate de faptul suprafiresc al întrupării Fiului lui Dumnezeu110.

Aş dori să mai spun că fiecare ierarh venea cel puţin o dată în cursul unui an universitar în mijlocul studenţilor din eparhia sa şi stătea de vorbă cu fiecare student şi-l ajuta când acesta avea vreun necaz.

Vorbind despre învăţământul teologic dinainte şi după 1989, părintele profesor academician Dumitru Popescu spunea: învăţământul teologic dinainte de 1989 şi-a desfăşurat activitatea sub aripa ocrotitoare a Bisericii, călăuzită în acea vreme de înţeleptul Patriarh Justinian al României, om cu adevărat providenţial, trimis de Dumnezeu ca să păstorească Biserica în vremuri de grea cumpănă. A reuşit să organizeze Biserica noastră în mod exemplar, să instaureze disciplina bisericească şi să confere învăţământului teologic o nouă strălucire, calitativ superioară.

31

Este adevărat că după 1989 facultăţile ortodoxe din ţară s-au înmulţit şi numărul studenţilor a crescut enorm, dar a scăzut simţitor numărul profesorilor cu vocaţie, iar pregătirea studenţilor lasă mult de dorit.

Consecinţele acestui fapt se descoperă atât la nivelul relaţiilor dintre profesor şi student care aproape că au dispărut, cât şi în slaba pregătire duhovnicească a studenţilor pentru misiunea de preot pe care o au de îndeplinit în rândul credincioşilor.

Aspectul pozitiv al integrării facultăţilor de teologie în universităţile de stat ar costa în faptul că statul este obligat să plătească profesorii de teologie. Dar nu putem trece cu vederea peste aspectul negativ al masificării învăţământului însoţit de scăderea calitativă a procesului educaţional şi pastora111.

Cât priveşte lucrarea pastoral-misionară a preotului, Părintele Patriarh Justinian, ca unul care fusese timp de peste douăzeci de ani preot la sat şi la oraş, avea o bogată experienţă pe care a împărtăşit-o preoţilor pentru ca aceştia într-un context politic ostil Bisericii, să-şi poată călăuzi credincioşii pe căile luminoase ale virtuţilor, ca unii 112 care sunt lumina lumii 112.

Primul lucru pe care Întâistătătorul Bisericii noastre l-a cerut preoţilor a fost curăţia morală, deoarece curăţia morală este o condiţie esenţială a preoţiei creştine ortodoxe. Creştinii au ţinut totdeauna să primească Sfintele Taine din mâini curate… Preotul este dator să se apropie de Sfântul Jertfelnic cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste, curăţindu-se mai întâi de orice întinare care l-ar face nevrednic de acest dumnezeiesc oficiu113 .

Să fii curat şi să-ţi faci slujba deplin, iată două comandamente de ordin moral fără împlinirea cărora nu este cu putinţă preoţie adevărată, nici succes pastoral114, spunea Părintele Patriarh Justinian.

Cunoscând bine rolul preotului în viaţa credincioşilor, Întâistătătorul Bisericii noastre a căutat ca prin legislaţia bisericească să întărească parohia care este unitatea bisericească locală în care preotul îşi desfăşoară activitatea, deoarece atunci când credincioşii sunt uniţi în jurul Sfântului Altar şi al preotului slujitor parohia este puternică pentru că oile ascultă de glasul lui… şi merg după el (Ioan 10, 3-4).

32

Intr-o vreme în care Biserica era o instituţie marginalizată de conducerea atee a statului, permiţându-i-se să-şi desfăşoare activitatea numai în locaşurile de cult115, Părintele Patriarh Justinian le spunea slujitorilor altarului că au datoria să iasă dintre zidurile strâmte ale bisericii văzute şi să meargă în largul vieţii, să lucreze în adâncul ei, spre bogată rodire116. Deci preotul să nu se limiteze doar la săvârşirea slujbelor şi îngrijirea sfântului locaş, ci să desfăşoare în parohie o susţinută lucrare pastorală, să-şi cunoască enoriaşii, să fie mereu în mijlocul lor, să-i viziteze, să le asculte şi să le cunoască necazurile şi suferinţele şi să contribuie la alinarea lor. De asemenea, trebuie să se îngrijească de sănătatea sufletească a tinerilor, deoarece o singură generaţie părăsită, înseamnă o grădină părăsită în bălării, pradă duhului celui rău117 .

Preotul are datoria să înveţe credincioşii prin predică şi cateheză în cadrul oricărui serviciu liturgic, călăuzindu-i pe căile luminoase ale virtuţilor 118, fiindcă acestea constituie răspunsul bun la înfricoşata Judecată a lui Hristos119. De asemenea, el are datoria să înlăture cu toată vigoarea balastul de superstiţii care s-au ţesut în jurul fenomenului religios autentic120 .

Adevărul religios predicat din faţa sfântului altar trebuie întrupat în viaţa personală a preotului, deoarece credincioşii aşteaptă de la preot o trăire a vieţii cu adevărat creştină… Evlavia pe care preotul o cere credincioşilor, trebuie să o aibă mai întâi el, pentru că altfel activitatea predicatorială, oricât de măiestrit alcătuită, nu va putea da roade în sufletele credincioşilor 121. Oamenii doresc preoţi care trăiesc adevărul mărturisit, care trăiesc în Hristos. Ba mai mult, credincioşii vor ca viaţa pe care o duce familia preotului să fie o pildă vie de trăire evanghelică122 . Oriunde s-ar afla, soţia şi copiii preotului trebuie să-şi facă simţită prezenţa lor printr-o ţinută demnă care să fie manifestarea exterioară a unui fond lăuntric ales. Prin pilda aceasta, învăţătura şi predica prind complet sufletele credincioşilor noştri123 .

Dar credincioşii aşteaptă de la preot şi alte pilde, spunea Părintele Patriarh Justinian. De exemplu: în legătură cu învierea noastră din morţi, acest lucru nu trebuie arătat credincioşilor numai

33

prin predicarea Evangheliei. Credincioşii noştri caută ceva mai concret. De felul cum fiecare preot va şti să se achite de îndatoririle sale faţă de morţii săi, de felul cum va şti să îngrijească cimitirul satului, de felul cum face rugăciunile pentru pomenirea celor morţi, de felul cum familia preotului îşi arată credinţa în înviere făcând pomenirea celor adormiţi după datina străbună, de toate acestea depinde susţinerea credinţei în învierea morţilor. De felul cum preotul va rândui locul de veci al înaintaşilor lui, de felul cum va şti să îngrijească mormintele preoţilor dinaintea lui şi nu le va lăsa în părăsire, de felul acesta depinde întărirea credinţei în înviere, în sufletele păstoriţilor noştri… Preotul care se va achita de aceste mari datorii, va sădi lumina credinţei în învierea lui Hristos din morţi, pe mult mai puternice şi convingătoare temeiuri decât acelea ale cuvântului rostit cu prilejul unei comemorări de fiecare an124 . Şi exemple de acest fel sunt multe.

În activitatea pastoral-misionară, preotul este dator să răspundă dorinţei credincioşilor care aşteaptă de la el depunerea unui efort susţinut pentru însănătoşirea vieţii morale a societăţii care prezintă astăzi un spectacol dureros şi îngrijorător prin slăbirea instituţiei de familie, prin dezorientarea şi excesele de tot felul ale tinerilor şi prin decăderea moravurilor. In întreprinderea şi desfăşurarea unei asemenea acţiuni – spunea Părintele Patriarh Justinian – este nevoie ca preoţii să aibă o credinţă religioasă neclintită, manifestată prin împlinirea cu convingere şi pietate a obligaţiilor sacramentale şi sacerdotale. Este nevoie ca preoţii să aibă curăţia şi sfinţirea vieţii mai presus de orice bănuială, iar dragostea, altruismul şi jertfelnicia faţă de toţi cei în suferinţă să fie ridicate la cea mai desăvârşită formă de exprimare125. Căci după atitudinea faţă de aproapele nostru ne va judeca Dumnezeu la sfârşitul veacurilor.

Preţuind mult familia care constituie nucleul vieţii sociale îndeplinind un rol de mare însemnătate în creşterea şi formarea noilor generaţii, Părintele Patriarh Justinian era îngrijorat din cauză că unele căsătorii se destrămau cu uşurinţă după câţiva ani de convieţuire. De aceea a cerut preoţilor să folosească pastoraţia individuală, convorbirea directă cu credincioşii pentru a afla şi apoi pentru a înlătura cauzele care duceau la înstrăinarea dragostei din cămin, în

34

vederea restabilirii păcii între soţi şi reaprinderii focului sacru al respectului şi preţuirii reciproce între bărbatul şi femeia înstrăinaţi sufleteşti126.

Părintele Patriarh Justinian a cerut preoţilor să nu se lase antrenaţi în diferite ocupaţiuni lumeşti, deoarece întrecându-se cu credincioşii lor nu în cele spirituale, ci în cele materiale, pentru a-şi agonisi comori pe pământ, ei se îndepărtează de misiunea lor de slujitori ai lui Dumnezeu 127şi dau uitării misiunea lor pastorală. Căci a fi preot înseamnă cu mult mai mult decât a avea o viaţă îmbelşugată, prosperă, ci înseamnă, în primul rând jertfă, responsabilitate şi o viaţă curată, însoţită de cunoaşterea adevărurilor de credinţă pe care trebuie să le mărturisească prin viaţa lui 128. Preoţii trebuie să poarte în suflet cuvintele Sfântului Apostol Petru adresate lor: păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei (I Petru 5, 2-3), căci pilda vieţii preotului este mai grăitoare decât cuvintele lui 129. Întâistătătorul Bisericii noastre îi îndemna pe preoţi să meargă la duhovnic pentru a-şi mărturisi greşelile130 , pentru că toţi greşim, dar nădejde de îndreptare şi mântuire avem 131. Numai după aceea preotul poate sta pe scaunul duhovnicului binecuvântând fapta bună şi mustrând păcatul132 . Şi Părintele Patriarh Justinian se spovedea ca orice creştin.

Întâistătătorul Bisericii noastre a dat o mare atenţie activităţii pastorale a preoţimii noastre, deoarece această activitate porneşte de la o realitate verificată de când există omenirea, de la realitatea acelei sete religioase care mână de veacuri omenirea spre sfintele locaşuri închinate lui Dumnezeu şi spre slujitorii care oficiază, binecuvântează şi mângâie sufletele în numele lui Dumnezeu133. De aceea, încă de la alegerea sa ca Mitropolit al Moldovei (noiembrie 1947), afirma cu claritate: Voi lupta ca Biserica, prin slujitorii ei, să vibreze şi să fie vie134, deoarece credinţa strămoşească trebuie să devină sprijinul de toate zilele al poporului nostru. Ea trebuie să depăşească zidurile bisericii clădite de om, să pătrundă în cele mai trufaşe palate ca şi în cele mai umile colibe, şi acolo să se

35

sălăşluiască puternic în acea Biserică zidită de Dumnezeu, adică în inima oamenilor135.

În desfăşurarea activităţii, li s-a cerut preoţilor disciplină şi bună rânduială, respectarea hotărârilor Sfântului Sinod şi a legislaţiei bisericeşti, deoarece numai o armată disciplinată este energică şi poate avea succes în luptă136. Primul care a dat pildă de ascultare faţă de hotărârile Sfântului Sinod, faţă de legi şi regulamente, a fost însuşi Patriarhul Ţării, cerând acelaşi lucru şi membrilor Sfântului Sinod, cărora le spunea: După ce vom da noi pildă de respectare a hotărârilor Sfântului Sinod şi a regulamentelor bisericeşti, numai atunci vom putea cere ascultare şi respect faţă de autoritatea bisericească până la cel mai umil cleric; numai în acest fel vom putea păstra buna rânduială, ordinea şi disciplina în rândurile clerului; numai aşa vom asigura desfăşurarea în bune condiţiuni a lucrării sfinte şi mântuitoare pe care Biserica noastră are datoria să o desfăşoare necontenit137 .

Între preoţi şi credincioşii lor, ca şi între arhierei şi preoţi este necesar să fie înlăturată orice distanţă, între unii şi alţii stabilindu- se acea mireasmă de paşnică aşezare familiară în care părinţii îşi ajută copiii din dragoste firească pentru odraslele lor, iar copiii ascultă de îndemnurile părinţilor şi le poartă stimă nepreţuită, izvorâtă din sentimentul curat al dragostei filiale138 . De aceea autoritatea bisericească trebuie să păstreze un caracter profund creştin, adică să fie pururea pătrunsă de esenţa creştinismului care este iubirea139

De asemenea, între preot şi enoriaşii săi trebuie să se stabilească acelaşi raport care există între părinte şi copii, deoarece acolo unde credincioşii văd în preot pe părintele lor, iar în soţia preotului pe maica preoteasă, se zideşte o cetate spirituală pe care nimic nu o poate clinti140.

Doresc să amintesc că Părintele Patriarh Justinian a cerut preoţilor să iasă în lume numai purtând costumul preoţesc, deoarece, pe de o parte, preotul este ,,prima imagine a Bisericii noastre văzută în societate şi deci în lume" 141, iar pe de altă parte, pentru că preotul predică şi prin haină 142. De aceea preotul care ieşea pe stradă fără să poarte costumul preoţesc era sancţionat, fiind trimis de la parohie la

36

mănăstire, pentru un timp oarecare. Spre deosebire de acele vremuri, astăzi a dispărut din peisajul străzii costumul preoţesc, presa menţionând acest lucru ca şi cum în oraş nu ar fi preoţi143.

Părintele Patriarh Justinian a iubit mult preoţii şi la rândul său a fost iubit, respectat şi ascultat pentru că nimeni nu le mai spusese până atunci cuvinte ca acestea: Prima grijă a fost pentru Noi preotul care, indiferent de timp, merge peste tot ducând credincioşilor mângâierea. Totdeauna gândul meu a fost la voi, urmărind să vă creăm condiţii demne de viaţă144 Părintele Patriarh Justinian s-a îngrijit ,,de schimbarea în bine a condiţiilor de existenţă materială a preoţimii căci aşa a rânduit şi Domnul pentru cei ce propovăduiesc Evanghelia, să se hrănească din Evanghelie (I cor. 9, 14), hotărând ca salarizarea clerului să se facă prin analogie cu salarizarea corpului didactic din învăţământul elementar şi mediu, ţinând seama de pregătirea intelectuală a preoţimii şi de misiunea morală a acesteia în sânul societăţii româneşti145. Completarea salariului preotului din fondurile proprii ale parohiei se păstrează până astăzi. De aceea este absolut necesar ca fiecare slujitor al Bisericii să primească contribuţiile credincioşilor ca „salarii146.

Altă dată Întâistătătorul Bisericii le spunea preoţilor: Patriarhul a venit şi el din mijlocul preoţimii şi cunoaşte greutăţile preoţilor. Ceea ce n-am avut eu ca preot, vreau ca preoţii să aibă acum147 . Sau le spunea: Biserica, după cum se ştie, este acolo unde este episcopul; dar Biserica este şi acolo unde este preotul. Iată de ce către preot şi către preoţi s-au îndreptat toate strădaniile Noastre şi toată grija Noastră pentru ca să fim cu toţii una în slujba noastră şi să putem merge umăr la umăr pe drumul împlinirii poruncilor evanghelice148.

În acest fel, între preoţi şi ierarhia superioară s-a creat o unitate de nezdruncinat, izvorâtă din aceeaşi râvnă a slujirii Bisericii care încălzeşte şi sufletul preotului din sat, dar şi sufletul ierarhului său149. Această unitate a fost cheia biruinţelor dobândite de Biserică în timpul slujirii marelui Patriarh Justinian.

Înfăptuirile care au încununat strădaniile Părintelui Patriarh Justinian şi ale preoţimii au fost rodul binecuvântat al muncii lor comune căci cel mai priceput şi mai neînfricat cârmuitor de corabie

37

nu-şi va purta nava pe valurile înspumate ale mării şi nu o va putea duce la ţărmul dorit decât atunci când toţi corăbierii vor avea încredere în cârmaciul lor, îşi vor cunoaşte bine îndatoririle şi le vor îndeplini cu râvnă şi fără greşeală150. De aceea Părintele Patriarh Justinian răspunzând celor care încercau să-i atribuie numai lui realizările din timpul slujirii sale patriarhiceşti, le spunea cu modestie: Toate acestea nu sunt meritele exclusive ale Patriarhului, oricât de largă ar fi fost viziunea sa creatoare şi oricât de viguros braţul său151, ci ele se datorează în primul rând mâinii lui Dumnezeu, Care veghează asupra Bisericii noastre152 ; în al doilea rând, nimic nu s-ar fi realizat în aceşti ani dacă nu lucram laolaltă în cel mai deplin acord toţi membrii Sfântului Sinod; dacă la tot ce a iniţiat şi a hotărât Sfântul Sinod nu răspundeau cu ascultare, cu deplină înţelegere şi devoţiune cei aproape zece mii de preoţi ortodocşi români şi dacă nu erau milioanele de binecredincioşi ai Bisericii noastre care, mergând pe drumul luminos al strămoşilor noştri, au contribuit cu credinţa lor în Dumnezeu, cu dragostea lor faţă de Biserică, cu jertfele lor la împlinirea şi promovarea multiplelor interese ale Bisericii153.

Mergând umăr la umăr cu ierarhii, cu preoţii şi cu milioanele de credincioşi pe drumul împlinirii poruncilor evanghelice, Părintele Patriarh Justinian a păşit de-a lungul întregii sale slujiri patriarhiceşti cu toată încrederea în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu154 şi a reuşit în timpul unui regim totalitar ateu să ne lase înfăptuiri deosebite care ne uimesc prin numărul şi însemnătatea lor şi mai mult decât atât a reuşit să asigure nu numai supravieţuirea Bisericii strămoşeşti, ba chiar consolidarea ei, lucru nemaiîntâlnit în nicio ţară comunistă.

6Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 176-1777

7Idem, op. cit. p. 177.

8Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1961, p. 15-16.
9Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi mistica, Bucureşti, 1992, p. 68.
10Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 177.
11Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, Bucureşti, 1998, vol. VII, p. 25-26.
12Valeriu Anania, Memorii, Bucureşti, 2008, p. 176.
13Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 36.
14Idem, ibidem.
15Cristina Păiuşanu, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-1958 – vol. I, Bucureşti, 2001,p.77
16Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p.117.
17Idem, ibidem.
18Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op. cit., p. 27,
19Idem, op. cit. , p. 185.
20Revista Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti, mai-august 1948, p. 223.
21Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 50-51.
22Idem, p. 226.
23Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 481.
24Idem, op. cit. ,p. 482.
25Idem, ibidem.
26Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1961, p. 8.
27Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mărturisirea a valorilor evanghelice în contextul sistemului totalitar din România,în Almanah bisericesc, Bucureşti, 2001, p. 166.
28Cristina Păiuşan,Radu Ciuceanu, op. cit.., p. 15.
29Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 481.
30Pr. Prof. Liviu Stan, Legislaţia bisericească a I.P.S. Patriarh Justinian, în Revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6, mai-iunie 1953, p. 506.
31Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1973, p. 174.
32Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1952, p. 212.
33Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1955, p. 310.
34Idem, Apostolat social, Bucureşti,1949, p. 86.
35Idem, op. cit., p. 88.
36Pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu, Teologie şi viaţă. Relevanţa teologiei ortodoxe în lumea contemporană, Alexandria, 2009, p. 148-149.
37Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 162.
38Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1961, p. 191.
39Idem, Apostolat social, Bucureşti,1973, p. 36.
40Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 71.
41Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1955, p. 321.
42Cristina Păiuşanu, Radu Ciuceanu, op. cit., p. 14.
43Idem, op. cit., p. 14-15.
44Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1952, p. 183.
45Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1968, p. 268; Revista Mitropolia Banatului, anul XXII, nr. 10-12,1972, p. 662.
46Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 101.
47Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 53.
48Cristina Păiuşanu, Radu Ciuceanu, op. cit., p. 107-108.
49Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 100.
50Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1966, p. 286.
51Idem, op. cit., p. 285.
52Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 35.
53Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1971, p. 60.
54Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1966, p. 188.
55IdemApostolat soc/'al,Bucureşti, 1952, p. 381.
56Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 25.
57Idem,op. cit., p. 182.
58Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 318.
59Idem, op. cit., p. 319-320.
60IdemApostolat social, Bucureşti, 1952, p. 99.
61Idem, op. cit., p.100.
62Idem, op. cit., p. 355.
63Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 183
64Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1968, p. 72.
65Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1952, p. 101.
66Cristina Păiuşeanu, Radu Ciuceanu, op. cit., p. 15.
67Idem, op. cit., p. 331.
68Idem, op. cit., p. 17.
69Idem, op. cit., p. 322.
70Idem, op. cit., p. 324.
71Idem, op. cit., p. 330.
72Idem, op. cit., p. 331.
73Idem, op. cit., p. 330.
74Idem, op. cit., p. 331.
75Idem, ibidem.
76Idem, ibidem.
77Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1968, p. 73.
78Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian Marina şi monahismul în perioada comunistă în ziarul Lumina din 10 ianuarie 2010, pag. 12-13.
79Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1968, p. 72.
80Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op. cit., p. 27.
81Idem, op.cit., p.186.
40

82Idem, op. cit., p. 27.
83Idem, op. cit., p. 228-229.
84Idem, op. cit., p. 29.
85Idem, op. cit., p. 15.
86Idem, op. cit., p. 81.
87Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 72.

88Idem, op. cit., p. 72-73.

89Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1961, p. 8.
90Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 120.
91Idem, ibidem.
92Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1961, p. 16.

93Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, Bucureşti, 2002, vol. XII, p. 372.

94Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1961, p. 15.
95Idem, op. cit., p. 82.
96Idem, op. cit., p. 82.
97Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 266.
98Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1973, p. 85.
99Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 4.
100Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1961, p. 191.
101Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1955, p. 135.
102Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1961, p. 15.
103Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1961, p. 15-16.
104Idem, op. cit., p. 8.
105Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1955, p. 135-136.
106Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 176.
107Idem, op. cit., p. 139-140.
108Idem, op. cit., p. 8-9.
109Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1952, p. 135.
110Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 352.
111Pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu: Teologie şi viaţă. Relevanţa teologiei ortodoxe în lumea contemporană. Alexandria, 2009,p. 148-149.
112Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1955, p. 282.
113Idem, op. cit., p. 278-281.
114Idem, op. cit., p. 278.
115Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1977, vol. 3, p. 491.
116Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 80-81.
117Idem, op. cit., p. 78.
118Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1955, p. 382.
41

119Pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 99.
120Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1955, p. 282.
121Idem, op. cit., p. 183.
122Idem, op. cit., p. 183-184.
123Idem, op. cit., p. 183-184.
124Idem, op. cit., p. 183-184.
125Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1971, p. 90.
126Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1966, p. 220-221.
127Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1952, p. 367, 368, 370.
128Pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 96.
129Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1971, p. 83.
130Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1955, p. 138.
131Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 327.
132Idem, op. cit., p. 325.
133Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1949, p. 180.
134Idem, op. cit., p. 72.
135Idem, op. cit., p. 72-73.
136Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1952, p. 212.
137Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1955, p. 310.
138Idem, Apostolat social, Bucureşti, p. 134.
139Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1961, p. 59.
140Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 132.
141Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Umblaţi neîncetat în adevăr, Bucureşti, 2004, p. 249.
142Idem, Pe treptele slujirii creştine, Bucureşti, 1998, vol. VIII, p. 303.
143Idem, ibidem.
144Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Bucureşti, 1971, p. 60.
145Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 100.
146Idem, ibidem.
147Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1952, p. 381.
148Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1966, p. 188.
149Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1952, p. 137.
150Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1968, p. 34.
151Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1958, p. 95-96.
152Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1955, p. 321.
153Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1971, p. 42.
154Idem, Apostolat social, Bucureşti, 1971, p. 71.
42

Bibliografie

1. Anania, Valeriu Memorii, Editura Polirom, Bucureşti, 2008.

2. Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1949-1973

3. Păcurariu, Mircea, Pr. Prof. dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane Bucureşti, 1997, vol. II.

4.Păiuşan(u), Cristina, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-1958 – vol. I, Institutul Naţional pentru studiul totalitarismului, Bucureşti.

5.Petcu, Adrian, Nicolae, Patriarhul Justinian Marina şi monahismul în perioada comunistă în ziarul Lumina din 10 ianuarie 2010.
6.Păcurariu, Mircea, Pr. Prof. dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, vol. II.
7.Popescu, Dumitru, Teologie şi viaţă. Relevanţa teologiei ortodoxe în lumea contemporană, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009.
8.Stan, Liviu, Pr. Prof., Legislaţia bisericească a IPS Patriarh Justinian, în Revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6, mai-iunie 1953, p. 506.
9.Teoctist, Mărturisirea a valorilor evanghelice în contextul sistemului totalitar din România, în Almanah bisericesc, Bucureşti, 2001, p. 166.
10.Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1998, vol. VII.
11.Teoctist, Umblaţi neîncetat în adevăr, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 2004.

43

ÎNAINTESTĂTĂTORII BISERICII, ÎNAINTEMERGĂTORII NEAMULUI

ACAD. GHEORGHE PĂUN

Iertat să-mi fie jocul de cuvinte din titlu, dar el se potriveşte din mai multe puncte de vedere puţinelor rânduri care vor urma.

Este un fapt evident, de multe ori subliniat, că întreaga istorie a neamului românesc este împletită cu viaţa Bisericii – a Bisericii Ortodoxe – Răsăritene – Dreptmăritoare. Nu aduc dovezi-ilustrări, lucrurile sunt arhicunoscute, dar citez spre întărire câteva fraze din publicistica lui Mihai Eminescu. Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce în lumea modernă e un drept. Liniamintele organizării democratice a bisericii române se arată ab antiquo. Stând cu alte biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică. (Timpul, 6 septembrie 1880). Textul continuă, dar trec la un altul (publicat tot în Timpul, la 10 septembrie 1880): Lucrul asupra căruia apăsăm este absoluta deosebire între spiritul democratic de muncă şi iubire de adevăr care stăpânea şi stăpâneşte încă în multe părţi în biserica română, spre deosebire de formalismul gol al altor biserici şi de atârnarea acestora de puterea politică a statului. Ceea ce e revoltător pentru orice conştiinţă liberă este plecarea bisericii sub autoritatea statului, exploatarea credinţelor religioase pentru scopuri politice. Şi, mai spre final: Să venim acum la îngrijirea ce se dă acestei religii naţionale-române în România liberă. (…) Dispariţiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindeni.

44

Scoase din context, unele fraze capătă un sens nou, neintenţionat de Eminescu – dar cât de actuale rămân toate! Şi pentru că de aceea le- am reluat, cum se leagă ele de viaţa şi activitatea celui omagiat aici, Preafericitul Justinian Marina, cel de-al treilea patriarh la Bisericii Ortodoxe Române, păstor al Bisericii într-una dintre cele mai frământate, deci complexe perioade a istoriei noastre din vremea din urmă (1948-1977). Multe dintre cuvintele lui Eminescu pot fi ilustrate cu fapte ale Patriarhului Justinian, de la „atârnarea" Bisericii de puterea politică a statului la relaţia cu „veleităţile cezaro-papiste" ale bisericii ruseşti. Nu intru în amănunte, detalii sunt prezentate, printre multe alte locuri (a se vedea cărţile părintelui Constantin Pârvu şi dr. George Stan, a se vedea multele articole de presă, disponibile unele şi pe internet), şi cartea de acum doi ani, Patriarhul Justinian şi locurile natale (culegere de articole îngrijită de Zenovia Zamfir, Ed. Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2011) pe care o am acum în faţa ochilor. Detalii vor fi discutate, desigur, şi în volumul de faţă. Ca mai devreme, sintetizându-le, recurg tot la un citat semnificativ, de data aceasta dintr-un articol al IPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, Justinian patriarhul biruind în istorie, publicat în revista Curtea de la Argeş, în octombrie 2011. Spune înaltul ierarh de acum, despre înaltul ierarh de mai devreme cu o jumătate de secol:

In arhiva Cancelariei Sfântului Sinod se găsesc documente uluitoare. Un cap limpede, o inimă cuprinzătoare şi un condei cu putere evocatoare şi creatoare, ar putea aduce la vedere câteva tomuri cu cele mai dure realităţi cu care s-a confruntat un om fără seamăn al Bisericii. Acolo se vor putea vedea dramele şi tragediile sufletului său de luptător până la capăt.

In tot ce a întreprins n-a glumit. Pentru el Biserica era un ideal care trebuia apărat pe viaţă şi pe moarte. Lucrurile le făcea până la capăt. Aproximaţia era pentru el o nenorocire şi stăruia cu veghere multă şi neadormită ca orice făcea, să fie făcut aşa cum trebuie. Sferturile şi jumătăţile de măsură sunt boli de care n-a suferit niciodată. Ii învăţa şi pe cei din jur să fie la fel.

Articolul se încheie astfel: Cerul se veseleşte, că spaţiul acesta, de la poalele Carpaţilor, locul de promenadă al lui Dumnezeu, este gătit de nuntă. Din Altarele primenite crinii rugăciunii îşi deschid

45

corolele uriaşe spre zările senine ale iubirii lui Dumnezeu, iar Justinian Patriarhul îşi priveşte zidirile de suflet ca potirele de aur în lumina soarelui.

Fraza dinainte îmi prilejuieşte revenirea la titlul acestor rânduri şi la gândul care, de fapt, le-a motivat: Patriarhul Justinian s-a născut în spaţiul acesta, de la poalele Carpaţilor, la Sueşti, Vâlcea, în 1901. Acolo se desfăşoară, an de an, din 2009, la iniţiativa şi cu truda părintelui Ion Iliescu şi a mereu neobositei Zenovia Zamfir (desigur, cu ajutorul şi binecuvântarea Arhiepiscopiei Râmnicului, cu ajutorul altor oameni inimoşi din Vâlcea), ceremonii de reamintire. Se desfăşoară chiar lângă streaşina bisericii de lemn, veche de trei sute de ani, adusă din Maramureş de Patriarh şi pusă să străjuiască împrejurimile, locul de promenadă al lui Dumnezeu. Îmi aminteşte acest lucru de faptul că şi argeşeanul Ionel Brătianu a adus din Ardeal încă înainte de Marea Unire la care el însuşi a lucrat o biserică de lemn, ctitorită, se spune, de Horea, în pericol de a fi dărâmată de autorităţile cezaro-crăieşti; a fost ridicată din nou bisericuţa la Florica, lângă Piteşti. Gesturi similare făcute de doi argeşeni ai istoriei recente a neamului, dar aş mai invoca unul: Justin Moisescu, al cincilea patriarh al BOR, născut la Cândeşti-Argeş, în 2010, patriarh între 1977 şi 1986. Apropiere de nume între cei doi patriarhi, de loc şi timp de naştere şi, mai ales, de vremea în care au păstorit Biserica Română. Doi cărturari, doi luptători.

Semnificativă mi se pare deci şi de toată lauda comemorarea anuală – iată, s-a ajuns la a cincea ediţie! – a Patriarhului Justinian. Pentru că astfel este reamintit gândului de azi un înaintestătător al Bisericii născut pe dealurile subcarpatice, acolo unde Basarabii dintâi, înaintemergători ai Neamului, au ridicat zid de mănăstiri ortodoxe în calea prozelitismului apusean. Nicolae Alexandru Basarab l-a adus la Curtea de Argeş pe Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ungrovlahiei (1359-1372), a întemeiat mitropolie, cu o Biserică Domnească uimind şi astăzi prin dimensiuni şi pictură, mişcând sufletul prin harul din cărămidă şi pictură, din turle şi din icoane. Uimind şi mişcând şi prin mormintele pe care le adăposteşte. Mircea cel Bătrân, numit admirativ astfel, chiar dacă la prima vedere ne-ar fi plăcut mai mult „cel Mare", a dublat zidul Carpaţilor cu

46

şiragul de mănăstiri care străjuiesc munţii, el însuşi odihnind într­una dintre ele, la Cozia.

De fapt, orice altă manifestare de felul acesta este de toată lauda şi merită plecăciunea celor de-acum şi recunoştinţa celor de mâine. Zidul de mănăstiri ale Basarabilor întemeietori era menit să stea în calea Apusului, a dorinţei acestuia de expansiune bisericească (dinspre Roma) şi politică (dinspre Budapesta) deodată. întâlnirile precum cea de azi sunt precum mănăstirile din veac. Cu cât mai multe întâlniri care ne vor reaminti de înaintaşi vor fi organizate, nu numai la poala Carpaţilor, cu atât mai bine vom sta şi noi, cei de acum, în calea Lumii. De ani mulţi, globalizarea vine peste noi, inevitabilă, de dorit, dar cu multe bune şi cu multe rele – dez­naţionalizarea, dez-rădăcinarea, dez-românizarea fiind relele cele mai mari. Cel puţin aşa le percepem noi azi, gândindu-ne şi la cei de mâine. Uniformizării care va nivela deci aneantiza neamuri, limbi, culturi nu-i putem opune nici producţia de oţel şi tractoare, nici pe cea de grâne, dar putem rămâne un Neam prin limbă şi cultură. Şi prin reamintirea înaintemergătorilor! A Eminescului (observaţi cum cartea lui străjuieşte Limba Română, iar statuile lui, înşirate parcă dinadins de-a lungul graniţelor, înăuntru şi afară – de la Cernăuţi la Uzdinul sârbesc – străjuiesc fruntariile Ţării, dându-le tărie) şi a tuturor ca el, a Patriarhului Iustinian şi a tuturor ca el (aş invoca Istoria Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, apărută în 2012 la Editura AEM, pentru lista completă a mitropoliţilor Ungrovlahiei, de la întemeiere până la vremea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, ca şi pentru lista patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române). Pentru că, tot Eminescu o spune, patriotismul nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară (Timpul, 22 iulie 1880).

Simpozionul de faţă răspunde acestui îndemn.

47

PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA PĂRINTELE SUFLETESC AL NEAMULUI ROMÂNESC

ZENOVIA ZAMFIR

Sărbătorile de iarnă, Sărbători Sfinte, Sărbătorile bucuriei capătă o amploare şi o valoare deosebită în lumea mirifică a satului românesc. Reuniţi în jurul bradului, cântând colinde şi rostind rugăciuni, oamenii aduc Slavă Bunului Dumnezeu pentru harurile şi darurile primite. La gura sobei bunici, părinţi, copii şi nepoţi împărtăşesc împreună bucuria Naşterii Pruncului Iisus.

În astfel de momente trecutul se îmbină armonios cu prezentul. Amintirile sătenilor de pe Valea Cernei despre Patriarhul Justinian Marina sunt puţine şi nepreţuite. Pe 1 Mai 1951 când s-a resfinţit biserica „Cuvioasa Paraschiva" din Suieşti, centrul Ortodoxiei Româneşti s-a mutat pentru o clipă în satul lor. Înconjurat de Înalţi Ierarhi, Patriarhul – fiu al localităţii, a impresionat mulţimea atât prin chipul său frumos şi impunător, dar mai ales prin cuvintele simple din suflet rostite. De atunci şi până în 2009 s-a aşternut liniştea peste acele meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. La început a fost interzis, cu toate acestea oamenii au continuat să meargă nestingheriţi la biserică, toţi românii care au dorit şi-au botezat creştineşte copiii, nunţile şi înmormântările s-au desfăşurat fără oprelişti. După evenimentele din 1989 – aceeaşi dureroasă tăcere. Dumnezeu a îngăduit ca la data de 14 iunie 2009, de Rusalii, împreună cu părintele Ion Iliescu să organizăm prima manifestare cultural- spirituală în localitatea natală a Părintelui Patriarh, la biserica ,,Cuvioasa Paraschiva". Sfânta Liturghie a fost săvârşită de un sobor de preoţi şi diaconi în frunte cu Arhiepiscopul Gherasim Cristea, Arhiepiscopia Râmnicului".

Aducerea aminte de înaintaşii noştri este o datorie sufletească şi o poruncă dumnezeiască. Sfântul Apostol Pavel îndrumat de Duhul Sfânt sfătuia pe contemporanii săi să ia aminte la mai marii lor care i-au precedat.

(Irineu Slătineanu, Arhiereu – Vicar – Revista Renaşterea, nr. 4, 2000, pag. 8)

48

Puţini dintre noi, mirenii, ştiam că cel mai tânăr, cel mai longeviv, hărăzit de Dumnezeu să fie în fruntea Bisericii Ortodoxe Române în acele vremuri tulburi, cum l-a numit părintele Arsenie Papacioc, s-a născut pe meleaguri vâlcene. Încurajaţi de succesul primului eveniment am stabilit ca de două ori pe an să ne aducem aminte cu emoţie şi bucurie de marele nostru înaintaş. Iarna în preajma zilei de naştere, 22 februarie organizăm un simpozion la Arhiepiscopia Râmnicului sau cum a fost în 2010 la Seminarul Teologic Sfântul Nicolae, iar vara la locul de obârşie, în localitatea Suieşti.

Dumnezeu veghează. În luna septembrie 2011 la o întrunire a clubului „Iubitorilor de Cultură" desfăşurată la Sfânta Mănăstire a Argeşului în sala Meşterul Manole domnul academician Gheorghe Păun, în prezenţa ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, a prezentat lucrarea Patriarhul Justinian Marina şi locurile natale. A fost un moment emoţionant, deoarece am primit medalia Neagoe Basarab. Pentru că era în preajma zilei de 17 septembrie 2011 când organizam manifestarea Patriarhul Justinian şi locurile natale, 110 ani de la naştere, 60 de ani de la rectitorirea bisericii Cuvioasa Paraschiva l-am invitat şi pe ÎPS Calinic. Spre surprinderea şi bucuria noastră ÎnaltPreaSfinţia Sa a onorat invitaţia. Într-un decor de toamnă feeric, Înalţi Ierarhi : ÎPS Gherasim, ÎPS Calinic, PS Emilian Lovişteanul înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi au săvârşit Sfânta Liturghie făcând să răsune Dealul Suieştilor şi Valea Cernei, iar pe cei prezenţi să lăcrimeze. Răspunsurile la strană au fost date de măicuţele de la Mănăstirea Govora. Alături de localnici, elevi, profesori, oameni de cultură din Vâlcea, Argeş, Cluj, Bucureşti, reprezentanţi ai autorităţilor locale au fost prezenţi: Ion Câlea – preşedintele C.J. Vâlcea, Emilian Frâncu – senator, Laurenţiu Coca – senator, Cristian Buican – deputat, Alin Pavelescu – medic, fiu al localităţii, Lucian Zmaranda – om de afaceri, fiu al localităţii, Dan Niţu – om de afaceri, fiu al comunei învecinate Măciuca, Constantin Briceag – primar Valea Mare, Ionel Michiu – primar Stăneşti, George Rotaru – istoric, academician Gheorghe Păun, reprezentanţi ai Societăţii Culturale Anton Pann, George Stan – medicul personal al Patriarhului Justinian Marina,

49

Mădălin Trohonel – student la Cluj, reprezentanţi ai presei din Vâlcea şi din ţară, dar şi ai Televiziunii Naţionale, Radu Găină, Gabriela Rusu Păsărin. Frumoase şi impresionante alocuţiunile înalţilor Ierarhi! IPS Calinic a propus construirea unei mănăstiri spre Slava lui Dumnezeu şi pentru cinstirea înaintaşilor. Propunerea a fost primită cu ropote de aplauze şi lacrimi de bucurie din partea preotului Ion Iliescu şi a localnicilor.

Medicul George Stan care a stat în preajma Părintelui Patriarh a povestit cu emoţie şi evlavie despre calitatea de Om a Părintelui Patriarh. Era bun şi blând, răbdător şi îngăduitor chiar şi cu duşmanii. Iubea pe Bunul Dumnezeu, pe fiul Iisus Hristos, Biserica şi pe semenii săi ca pe sine însuşi. Dragostea pentru locurile natale a purtat-o în suflet cu sfinţenie. Cu această ocazie a fost sfinţită şi fântâna construită la poarta bisericii la iniţiativa şi cu sprijinul primarului Ionel Michiu. In toamna anului 2012 am avut şansa şi ocazia să discut mai mult cu domnul George Stan. Am aflat câtă durere a purtat în suflet Părintele Patriarh atunci când Decretul 410 din 1959 a fost pus în aplicare producând practic răstignirea monahismului românesc. Adesea putea fi văzut trist şi îndurerat, acea povară i-a distrus sănătatea. A încercat şi încet, încet şi-a salvat mare parte din preoţii închişi pe nedrept, a readus în mănăstiri călugării şi măicuţele exilate, dar mai presus de toate a salvat Biserica Ortodoxă Română de la pieire. Lucruri inedite aveam să aflu la o cafea de vorbă. A fost un tată bun pentru copiii săi, dar şi pentru popor. Avea în cabinetul patriarhal un sertar unde existau mai multe plicuri cu diferite sume de bani din salariul său. Toţi care veneau să ceară ajutor, în funcţie de necaz plecau cu un sfat părintesc şi cu un plic. Oriunde se întâlnea cu copii le oferea câte un dar, fie dulciuri, fie bani. Nu păstra nimic pentru sine. O dată am venit trist la serviciu şi îngândurat, povesteşte domnul Stan. La întrebarea Părintelui, ce s-a întâmplat, am răspuns evaziv că nimic. După câteva zile Patriarhul a revenit cu întrebarea, dar de data aceasta pe un ton poruncitor.

Medicii spun că am cancer la plămâni, am răspuns eu vinovat, deoarece fumam. Părintele m-a privit atent şi mi-a recomandat să fac un alt set de analize pentru că nu am cancer. M-am supus. Spre surprinderea şi bucuria mea avea dreptate. Se implica personal în

50

construcţia bisericilor, în restaurarea mănăstirilor, obişnuia să meargă în vizită de lucru fără să anunţe. Avea soluţii şi idei pentru orice dilemă. Când s-a pus problema demolării unei biserici din Bucureşti a ameninţat conducerea de la vremea aceea că mai întâi vor trece cu buldozerele şi utilajele peste trupul său şi apoi peste zidurile bisericii. Despre generozitatea Părintelui Patriarh aveam să aflu câteva zile mai târziu de la Maica Stareţă Mihaela de la Mănăstirea Govora. Împreună cu familia Marieta şi Virgil Roşca pe care îi cunosc şi îi apreciez de ani de zile, am hotărât să facem un pelerinaj pe la mănăstirile vâlcene. Seara am înnoptat la Mănăstirea Govora. Cândva domnul Dinu Săraru mi-a dat ideea de a scrie părerile celor care l-au cunoscut pe Patriarhul Justinian Marina. Aşadar după finalizarea Sfintei Slujbe, în liniştea nopţii am întrebat-o pe maica Mihaela dacă îşi aduce aminte de Părintele Patriarh. Eram doar o copilă când l-am zărit prima dată in curtea Mănăstirii. Am fost impresionată de chipul său luminos, de privirea blândă. A venit cu portbagajul maşinii plin de alimente pentru mănăstire. Se comporta frumos cu toată lumea fără a emite pretenţii. Venea adesea la mănăstirea noastră. Târziu în noapte, mi-am adus aminte de cuvintele Patriarhului Teoctist : Patriarhul Justinian a găsit soluţii tuturor problemelor Bisericii noastre care trebuia să-şi îndeplinească misiunea sa în vremuri de cumplită prigoană comunistă atee.

Pe 22 februarie 2012, în Sala de conferinţe a Complexului spiritual-cultural Antim Ivireanul din incinta Centrului Eparhial al Arhiepiscopiei Râmnicului s-a desfăşurat Simpozionul naţional Misiunea cultural – socială a Bisericii în gândirea şi activitatea Patriarhului Justinian Marina şi a Mitropolitului Bartolomeu Anania. Manifestarea religios-culturală dedicată omagierii celor doi iluştrii ierarhi a fost organizată de către Arhiepiscopia Râmnicului împreună cu Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul Vâlcea, Casa Artelor Poligrafice Editoriale Rotarexim, Societatea Culturală Anton Pann, Academia Olimpică Română – Filiala Vâlcea, Cercul de la Râmnic România – Grădina Maicii Domnului, Societatea Culturală Argedava Piteşti şi Primăria Stăneşti.

Dintre temele ce au fost dezbătute în cadrul simpozionului amintim: Patriarhul Justinian Marina – Apostol al neamului

51

românesc, Mitropolitul Bartolomeu Anania – „Leul din Transilvania", Patriarhul Justinian Marina – „Activitatea pastoral- misionară a preotului', Mitropolitul Bartolomeu Anania – „ Taina Sfântului Maslu, îngrijirea bolnavilor ", Patriarhul Justinian Marina şi Mitropolitul Bartolomeu Anania – „Amintiri. Evocări".

In deschiderea manifestării părintele Constantin Cîrstea, Consilier Cultural în cadrul Arhiepiscopiei Râmnicului a prezentat participanţilor cuvântul de binecuvântare al Inaltpreasfinţitului Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului şi cuvântul Preasfinţitului Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului dedicat vieţii şi activităţii pastorale şi social-misionare a celor doi înalţi prelaţi ortodocşi români.

In cadrul simpozionului au mai susţinut comunicări despre personalitatea marelui patriarh: ing. dr. Mihai Sporiş, moderatorul întâlnirii; prof. Nicolae Dinescu, directorul Academiei Olimpice Române, filiala Vâlcea; prof. Dr. Florea Stan; Prof. Dr. Ioan Şt. Lazăr

– preşedinte executiv al Fundaţiei Culturale Sfântul Antim Ivireanul Rm. Vâlcea; istoricul George Rotaru; scriitoarea Zenovia Zamfir; alte personalităţi ale vieţii culturale vâlcene.

La manifestare au fost prezenţi istorici, cercetători, jurnalişti, profesori, preoţi, monahi, seminarişti şi elevi. Evenimentul s-a bucurat de prezenţa a doi profesori universitari din Japonia : Ph. D. Tomohiro Moriyama si Ph. D. Masafumi Fukomori aduşi de domnul George Rotaru – istoric. Impresionaţi de personalitatea celor doi Inalţi Ierarhi, dar şi de modul cum s-a desfăşurat evenimentul, cei doi profesori au promis că vor face cunoscut momentul şi în ţara lor de origine. Participarea elevilor şi a cadrelor didactice din comuna natală a Patriarhului Justinian Marina, Stăneşti, însoţiţi de domnul primar Ionel Michiu a constituit o mare bucurie atât pentru mine cât şi pentru ei. Trebuie să-şi cunoască înaintaşii pentru că un popor care nu-şi cunoaşte trecutul este ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii- ne spune adesea părintele Constantin Mănescu. Eleva Buşe Lavinia a prezentat un portret complex al celor doi Inalţi Ierarhi pentru care o felicit şi cu această ocazie. Alături de prietenii dragi, Marieta şi Virgil Roşca, în vara anului 2012 am vizitat mănăstirile vâlcene, dar şi câteva din judeţul Argeş, locuri de rugăciune pentru a aduce Slavă

52

Bunului Dumnezeu. Peisaje mirifice, zone binecuvântate de Dumnezeu, momente cu adevărat înălţătoare!

În toamna anului 2012 la biserica cu Hramul Buna Vestire din parohia Băbeni I, judeţul Vâlcea, in data de 15 septembrie, a avut loc manifestarea spiritual-culturală dedicată celui de-al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române intitulată: Patriarhul Justinian Marina – Părinte al neamului românesc.

Organizată de către Parohia Buna Vestire – Băbeni I în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul Vâlcea, Primăria oraşului Băbeni şi cu Asociaţia Preot Ion Marina, sub patronajul Arhiepiscopia Râmnicului, manifestarea memorială marchează 111 ani de la naşterea Patriarhului Justinian (1901-2012) şi 45 de ani de la trecerea Sa la Domnul Hristos (1977).

Evenimentul comemorativ a debutat la orele 10:00 cu o slujbă de pomenire oficiată de către Preasfinţitul Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi. După parastas a fost dezvelită placa comemorativă închinată vrednicului de pomenire Patriarhul Justinian Marina care a slujit ca preot la această biserică la începutul misiunii sale între anii 1924 şi 1933, placa fiind aşezată pe peretele din stânga intrării în sfânta biserică. În continuare, în naosul bisericii parohiale, s-a desfăşurat colocviul Patriarhul Justinian Marina – Părinte al neamului românesc. În deschidere, Preasfinţitul Părinte Emilian Lovişteanul a rostit un cuvânt dedicat vieţii şi activităţii pastorale şi social-misionare a Înaltului Prelat. În cadrul întrunirii au mai ţinut prelegeri despre personalitatea marelui patriarh: Preoţii Emil Rădulescu şi Constantin Mănescu, profesorul şi scriitorul Nelu Barbu, Bogdan Serafim Dobre, poeta Adina Enăchescu, doctorul Alin Pavelescu şi scriitoarea Zenovia Zamfir, moderatorul întâlnirii.

Acum, când se împlinesc 5 ani de la primul eveniment dedicat Părintelui sufletesc al neamului românesc – Patriarhul Justinian Marina, iniţiat împreună cu părintele Ion Iliescu şi George Rotaru, cu binecuvântarea ÎPS Gherasim Cristea, Arhiepiscopia Râmnicului, ÎPS Calinic, Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, cu sprijinul PS Emilian Lovişteanul, Episcop-Vicar, Arhiepiscopia Râmnicului, cuvine-se cu adevărat să mulţumesc tuturor celor ce m-au înţeles şi

53

ajutat: fam. Ana şi Gheorghe Păun, fam. Elena şi Lucian Zmaranda, fam. Marieta şi Virgil Roşca, fam. Delia şi Ion Diaconu, fam. Mihaela şi Vasile Martin, fam. Dorina şi Mihai Prodea, fam. Elena şi Radu Neacşu, Claudia şi Dumitru Dinu, fam. Aniţa şi Claudiu Stanca, Suzana şi George Bogoslov, Alin Pavelescu, medic, George Stan, medic, fam. Dinescu, fam. Rotaru, fam. Iliescu, Emil Catrinoiu, Mariana Zamfir, Mihaela Radi, Valerica Păun, Luiza Barcan, Alexandru Nancu, Gabriela Rusu Păsărin, Radu Găină, Cristi Urcior, preoţilor: Liviu Găman, Alexandru Miu, Mihai Pretorian, Ion şi Petrişor Gâju, Constantin Cârstea, Constantin Olariu, Dan Bărbulescu, Emil Rădulescu, Nicolae Preoteasa, Ilie Stuparu, Vasile Popa, Constantin Mănescu, măicuţelor de la Mănăstirile Govora, Arnota, colegelor si colegilor de la Biblioteca Judeţeană "Antim Ivireanul" Vâlcea şi tuturor celor care au dorit să-şi păstreze anonimatul. Dăruiesc această lucrare nepoatelor şi nepoţilor mei: dragi Claudia – Maria, Ana – Verginia, Elena – Nicoleta, Ancuţa, Mihai şi Mădălin Vasile Zamfir.

54

CÂTEVA CUVINTE DESPRE DRAGOSTEA FAŢĂ DE PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA

MĂDĂLIN TROHONEL

In ceea ce mă priveşte, de Patriarhul Justinian Marina mă leagă mai multe lucruri. Mai întâi de toate mă simt legat de persoana şi personalitatea celui mai mare patriarh al Bisericii Ortodoxe Române pentru faptul că şi eu am copilărit într-un sat de pe Valea Cernei, mai exact este vorba de Valea Mare, localitate care nu se află departe de Şuieştiul atât de drag măreţului patriarh. Preotul satului care locuia lângă casa bunicilor mei, pe lângă credinţa strămoşească a reuşit să- mi insufle şi admiraţia pentru Inalt Preasfinţitul Justinian, un vâlcean ce a reuşit să ajungă la cârma Bisericii noastre. Numai peste ani aveam să înţeleg ce înseamnă asta cu adevărat.

Un alt lucru ce mă leagă de Justinian Marina este faptul că pentru o vreme am studiat la prestigiosul Seminar Teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu-Vâlcea. îmi amintesc cu nostalgie faptul că, de când am aflat că la acea şcoală a studiat şi chiar a fost director un viitor Patriarh al României, am început să preţuiesc mult mai mult instituţia de învăţământ respectivă, instituţie pe care Patriarhul Justinian a reuşit să o salveze de la desfiinţare pe când era preot de mir.

Cel de-al treilea lucru şi poate cel mai important este întâlnirea şi discuţia cu vrednicul de pomenire Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Anania. Numai ce venisem la Cluj-Napoca şi umblam rătăcit prin curtea ce este împărţită de Mitropolia Clujului, Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Seminarul Teologic, când mi-am dat seama că pe un scaun stătea la balcon cel ce fusese numit Leul Ardealului. Copleşit de emoţie am mers să cer binecuvântare. Bătrânul arhiereu a început să mă descoase. După ce a aflat faptul că sunt oarecum vâlcean şi că sunt student atât la Facultatea de Teologie cât şi la Facultatea de Istorie şi Filosofie, chipul acestuia s-a luminat şi a început în câteva cuvinte să îmi vorbească despre Patriarhul Justinian Marina. După aceea mi-a recomandat să mă aplec asupra studiului şi dacă mă simt în stare şi îmi place m-a îndemnat să încerc să îl fac cunoscut tuturor pe marele patriarh aşa cum a fost cu adevărat.

55

Vârsta fragedă şi emoţiile ce îmi invadaseră tot trupul m-au făcut să zic pe loc: Făgăduiesc!.

De atunci şi până astăzi încerc să respect promisiunea ce am făcut-o în faţa mitropolitului Bartolomeu şi de fiecare dată consider că acesta este testamentul pe care mi l-a lăsat mie personal un ierarh de frunte pentru a cinsti un alt vâlcean de frunte. Cu orice prilej încerc să aduc în faţa celorlalţi figura impunătoare a patriarhului Justinian, începând de la discuţii în particular până la studii şi articole publicate în diferite reviste sau volume, participări la simpozioane şi conferinţe naţionale şi internaţionale sau chiar emisiuni radio. Prin toate aceste metode şi nu numai, încerc să fac cunoscut chipul patriarhului Justinian pe care îl consider un trimis al lui Dumnezeu cu scopul de a salva de la pieire milioane de suflete ce nu erau pregătite să reziste în faţa pericolului comunist ateu.

Mă bucură nespus faptul că, încet dar sigur, personalitatea patriarhului Justinian Marina începe să fie apreciată la adevărata sa valoare. La aceasta contribuie foarte mult salba de manifestări dedicate memoriei măreţului patriarh, manifestări care se desfăşoară anual fie la Parohia Şuieşti, fie, mai nou, la Parohia Băbeni, ambele în judeţul Vâlcea şi ambele cu o pronunţată legătură cu patriarhul Justinian. Acestea se desfăşoară sub coordonarea doamnei Zenovia Zamfir ajutată de persoane la fel de inimoase dintre care l-aş aminti numai pe Părintele Profesor Ion Iliescu, paroh în localitatea de naştere a patriarhului. Doamna Zenovia Zamfir, aşa cum zice Apostolul Pavel, stăruieşte cu timp şi fără timp (II Timotei 4, 2) în aceste activităţi şi se dedică întru totul acestui scop nobil, şi anume conştientizarea celor din jur a faptului că atunci când vine vorba de Patriarhul Justinian Marina avem de-a face cu un titan al Bisericii noastre româneşti pe mai toate domeniile de activitate, cu un om providenţial fără de care cu siguranţă astăzi am avea o Biserică fără însemnătate. Felicităm cu căldură apariţia unui nou volum ce cuprinde studii şi articole cu referire la persoana şi personalitatea Patriarhului Justinian sub coordonarea doamnei Zenovia Zamfir. România de astăzi ar avea nevoie de mai mulţi oameni de cultură precum doamna Zenovia şi astfel am reuşi poate şi noi să ne preţuim cu adevărat înaintaşii.

56

ÎNFĂPTUIRILE PREOTULUI IOAN MARINA

TROHONEL MĂDĂLIN, GHEORGHE LUCIAN

Un preot este o persoană care transmite misterul credinţei cu acele haruri invizibile destinate întregii umanităţi. (Papa Ioan Paul II)

La începutul secolului al XX-lea în satul Şuieşti, comuna Cermegeşti din judeţul Vâlcea îşi duceau liniştiţi viaţa o tânără familie de ţărani, Elena şi Marin Ilie Marina ce erau cunoscuţi în comunitate drept oameni harnici şi cu frică de Dumnezeu. Satul Şuieşti este situat în nordul Olteniei, într-o zonă de deal, în partea stângă a râului Cerna care izvorăşte din munţii Căpăţânii. Numele de Şuieşti vine de la verbul a sui, întrucât localitatea este aşezată pe o pantă înclinată.[1] Prima atestare documentară a localităţii este făcută în anul 1723 când este pomenit drept un cătun al satului Cermegeşti2.

În data de 22 februarie 1901, Elena şi Marin Ilie Marina au primit cu bucurie în viaţa lor un băieţel pe care l-au încreştinat cu numele de Ioan. Casa acestora era modestă, situată tot pe deal, avea pridvor şi era construită din lemn de stejar, întrucât acesta se găsea din plin în pădurile din apropiere. Gospodăria era modestă, dar foarte îngrijită. Astăzi nu se mai păstrează această casă?3

Copilul Ioan a primit o educaţie aleasă în spiritual lumii rurale. Astfel, de la tatăl său a putut să dobândească dragostea de muncă, spiritul întreprinzător şi gospodăresc, preocuparea pentru problemele cu caracter obştesc, precum şi realismul vieţii. Marin Ilie Marina a fost un ţăran ştiutor de carte şi cu minte sănătoasă, care şi-a chivernisit cu pricepere gospodăria proprie, dar nu a stat nepăsător nici faţă de nevoile consătenilor săi, fiindcă împreună cu

ei a înfiinţat şi a condus o bancă populară în comună, a iniţiat şi a ajutat realizarea multor lucrări de interes general în comună.4

Mama lui descindea dintr-o veche familie de preoţi care de mai bine de 300 de ani continuase să dea slujitori vrednici ai Sfântului Altar. De la aceasta, pe lângă însuşirile străbune de evlavie şi credinţă în Dumnezeu a deprins şi cele dintâi cunoştinţe şi desprinderi de trăire creştină. Cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani patriarhul Justinian Marina îşi amintea cum depănând mereu amintiri transmise din generaţie în generaţie, din viaţa preoţească a părinţilor şi strămoşilor ei, mama mi-a sădit în suflet dragostea fierbinte faţă de comorile nepieritoare ale învăţăturii creştine, învăţându-mă cum să mă rog lui Dumnezeu, ducându-mă încă de mic la biserică, îndemnându-mă să iubesc pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi cu toată puterea (Marcu XII, 30), fără să uit că sunt dator, de asemenea, să respect şi să iubesc pe toţi oamenii.5

Şi după ce Ioan Marina a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Române cu numele de Justinian a continuat să îşi amintească de părinţii săi cu duioşie, despre care spunea că au crescut sub streaşina casei trei copii orfani de la primul război mondial6. Astfel, el ne spunea că: Preoţia mea a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut prilejul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul

4.Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social – În duhul înfrățirii și al dragostei. Pilde și îndemnuri pentru cler, Vol. XI, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, bucurești, 1973, pp. 32-33;

5. Ibidem;

6. Pr. Constantin Nonea, Asistența socială prin Biserică, în Biserica Ortodoxă Română, an LXIX, nr. 3-6, martie-iulie 1951, p. 122;

58

lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată.7 Astfel, patriarhul Justinian Marina se mândrea cu strămoşii săi. Amintea adesea cum preotul Dumitraşcu din Dejoi a fost spânzurat în ziua de Paşti în faţa bisericii din sat, pentru că organizase rezistenţa împotriva ienicerilor care jefuiau pe creştini; cum alt strămoş, după mamă, tot preot în Dejoi, s-a înrolat în vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în fruntea pandurilor de pe Valea Cernei. Multe alte fapte ale strămoşilor au constituit pentru mine cele dintâi lecţii de credinţă în Dumnezeu şi de dragoste faţă de neam şi ţară.8

Niciodată Ioan, apoi Justinian Marina nu şi-a tăgăduit obârşia sa ţărănească şi legătura cu brazda străbună.9 Amintirea copilăriei, a colegilor săi de generaţie îi sunt de asemenea tot timpul vii în minte: M-am mândrit întotdeauna cu satul meu, cu copiii lui, cu colegii mei, cu care am făcut împreună şcoala primară.10 Acest lucru se poate observa şi din cuvântarea rostită cu prilejul alegerii ca Patriarh: Plugărimea poate fi mândră că a dat din sânul ei pe cel de al treilea Patriarh al Bisericii strămoşeşti… Mulţumesc lui Dumnezeu că din simplu fiu de plugar m-a înălţat la cea mai înaltă treaptă bisericească, la care poate ajunge un pământean.11

Tânărul Ioan a urmat cursurile şcolii primare în satul natal, între 1908-1914,12 avându-l învăţător pe Dumitru Rădulescu.13 În

7. Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social-Pentru pacea a toată lumea. Pilde și îndemnuri pentru cler, vol. V, Editura Institutului Biblic și de misiune Ortodoxă, București, 1955, pp. 273-274;

8. Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social-În duhul înfrățirii și al dragostei. Pilde și îndemnuri pentru cler, vol. XI, Editura Institutului Biblic și de misiune Ortodoxă, București,1973, pp. 32-33;

9. Gheorghe Vasilescu, Justinian Marina un Apostol al Bisericii și al neamului românesc, în Patriarhul Justinian Marina și locurile natale, culegere de articole îngrijită de Zenovia Zamfir, Editura Fortuna, Rm. Vâlcea, 2011, p. 10;

10. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, în Mitropolia Olteniei, an XXV, nr. 5-8, mai-iunie, p. 407;

11. Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social-Pilde și îndemnuri pentru cler, vol. III, Editura Institutului Biblic și de misiune Ortodoxă, București,1949, p. 119;

12. Dr. Gheorghe Stan, Părintele Patriarh Justinian Marina, Editura Institutului Biblic și de misiune Ortodoxă, București,2005, p. 18;

59

1915, dorind să împlinească visul sfânt al mamei sale, tânărul Ioan Marina a dat examen de admitere la Seminarul „Sfântul Nicolae" din Râmnicu-Vâlcea pe care l-a absolvit în anul 1923. Examenul de admitere a fost greu, pretenţios. Din cei peste 300 de candidaţi au fost declaraţi admişi doar 30 de elevi. El este admis ca bursier.14 Incă de pe băncile seminarului s-a evidenţiat ca om de acţiune, credincios învăţăturii Mântuitorului şi bun chivernisitor al lucrurilor bisericeşti.15 In ceea ce priveşte profesorii Seminarului, amintim doar pe preotul Gheorghe Niculescu, viitorul episcop Ghenadie de la Buzău, Sava T. Sava la limba greacă, Ion Nisipeanu la psihologie, Nicolae S. Ionescu la limba română, Victor Popescu la matematică, Toma G. Bulat la istorie şi geografie şi alţii.16 Despre aceştia Ioan Marina va mărturisi că erau bine pregătiţi, însufleţiţi de dragoste pentru elevi şi conştienţi de misiunea lor. De la aceştia a înţeles rostul dumnezeiesc şi importanţa deosebită a slujirii preoţeşti.17

După ce a absolvit Seminarul, avându-l ca preşedinte al Comisiei de absolvire pe profesorul Ioan Mihălcescu de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, viitor mitropolit al Moldovei, ambiţiosul tânăr Ioan, a obţinut şi diploma de învăţător, în urma susţinerii examenului de la Şcoala normală din acest oraş. 18In acelaşi an, 1923, este numit învăţător la şcoala primară din satul Olteanca, judeţul Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, s-a transferat la şcoala primară din comuna Băbeni a aceluiaşi judeţ. După ce s-a căsătorit cu Lucreţia Popescu, fiica preotului Pavel şi Gheorghiţei Popescu, din comuna Braloştiţa, judeţul Dolj, la 14 octombrie 1924 a

13. Pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, Activitatea preotului Ioan Marina la Parohia Sfîntul Gheorghe din Rm. Vâlcea (01.09.1933-03.07.1945), în Renașterea, nr. 4/2006, pp. 16-17, . 16;

14. Costea Marinoiu, Pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, Patriarhul Justinian iubitor de credință și glie străbună, Editura Silviana, Rm. Vâlcea, 2011, p. 22;

15. Irineu Slătineanul, Arhiereu-Vicar, Simpozion dedicat centenarului nașterii Patriarhului Justinian, în Renașterea, nr. 4/2000, p. 8;

16. Pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, op. Cit., p. 16;

17. Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social-În duhul înfrățirii și al dragostei. Pilde și îndemnuri pentru cler, vol. XI, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1973, p. 34;

18. Gheorghe Vasilescu, op. Cit., p. 11;

60

fost hirotonit de către Episcopul Vartolomeu Stănescu în Catedrala Episcopală, pe seama parohiei Băbeni. A reuşit vreme de câţiva ani să slujească atât în Sfântul Altar cât şi la catedră.[1]9

În satul Băbeni – Vâlcea a funcţionat ca învăţător şi preot vreme de câţiva ani (ca învăţător până în 1930, până a demisionat din învăţământ, iar ca preot până la 1 noiembrie 1932), luminând minţi şi călăuzind suflete spre mântuire.20

În anul 1925 s-a înscris la Facultatea de teologie din Bucureşti şi a obţinut licenţa în 1929 cu o lucrare despre Mânăstirea Govora, susţinută pe 17 decembrie. Lucrarea este prezentată la Catedra de Istoria Bisericii Române condusă de preotul Nicolae M. Popescu.[2]1 În timpul studenţiei nu a renunţat să-şi îndeplinească îndatoririle de preot şi învăţător.22 În 1930, a preferat să demisioneze din postul de dascăl pentru a putea să se ocupe mai mult de slujirea preoţească.

Puterea sa de muncă şi spiritul de bun gospodar s-au vădit din plin la parohia Băbeni, judeţul Vâlcea, unde erau trei biserici pe care le-a găsit într-o stare deplorabilă. În vara anului 1925 a renovat complet biserica parohială cu hramul Buna Vestire făcându-i temelie din beton armat, consolidări la zidărie, învelitoare din tablă de fier şi pictură nouă. A cumpărat un al doilea clopot, veşminte şi diferite obiecte de cult şi a împrejmuit cu gard de stejar curtea bisericii separând-o de cimitir şi de casa parohială. În anii următori a reparat din temelie până la acoperiş cele două biserici filiale, Sfântul Nicolae şi Sfântul Dumitru, aflate în ruină, aducându-le în stare de folosire. Sumele necesare acestor lucrări le-a strâns prin osârdie proprie de la credincioşi şi de la unii donatori mai înstăriţi de pe raza parohiei.2[3]

Totodată a constituit corul bisericii din elevi de la şcoala primară care a dat în mod constant răspunsurile armonice la Sfânta Liturghie şi a înființat

un comitet cultural împreună cu care a

19. Ibidem.;

20.Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, Vol. III, Tom. 1: Biserica-Națiune-Cultură, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 295.

21.Costea Marinoiu, Pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, op. cit., pp. 25-26;

22. Dr. George Stan, op. Cit., pp. 19;

23. Gheorghe Vasilescu, op. cit., p. 12;

61

organizat serbări populare şi şezători săteşti. S-a remarcat şi prin predicile duminicale, fiind apreciat ca un bun cuvântător bisericesc, încât consilierul referent eparhial care i-a făcut inspecţia la parohie în 1933 pe bună dreptate scria în raportul său: Plin de energie şi cu spirit organizatoric, bun slujitor şi predicator, Preotul Ioan Marina este animat de cele mai alese sentimente faţă de enoriaşii săi, este dotat cu simţul realităţii şi mai presus de orice este un preot cu mult prestigiu moral".24

În paralel cu slujirea preoţească a fost şi director al Băncii populare şi preşedinte al Cooperativei din Băbeni. Din aceste posturi de conducere a venit în sprijinul enoriaşilor săi, mai ales în anii de lipsuri, procurându-le la preţuri avantajoase cereale şi nutreţ pentru animale. La 10 iunie 1929 înfiinţează Banca Populară Ajutorul din Râmnicu-Vâlcea, semnatari ai actului constituţional fiind 120 de preoţi care au subscris un capital social de un milion două sute de mii de lei. A fost prima bancă popular-cooperatistă din ţară.25 Ioan Marina a lucrat efectiv la redactarea statutelor şi a fost ales în comitetul de conducere al cestei bănci, mai exact pe postul de preşedinte. Având exemplul lui, toate societăţile anonime ale învăţătorimii şi preoţimii din ţară s-au transformat mai apoi în bănci populare. A mai înfiinţat după aceea şi o bancă de credit şi o cooperativă.26 Profitul obţinut de Banca Populară este folosit pentru ajutorarea preoţilor internaţi în spitale şi sanatorii, pentru stimularea activităţilor studenţilor teologi, pentru susţinerea cantinelor şcolare şi ale parohiilor sărace.27

Zelos susţinător al acţiunilor Societăţii Renaşterea, a conferenţiat deseori la reuniunile acesteia, cum a fost Congresul de la Turnu Severin din 1930 unde a prezentat conferinţa despre Cooperaţie şi Creştinism pe care o va publica într-o broşură. Aici vorbea despre echilibrul dintre cooperaţie şi credinţă: Fără îndoială

24. Ibidem;

25.Viața bisericească în Oltenia, în Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1941, pp. 78-80;

26. Pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, op. cit. , p.16;

27. Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, Istoria Eparhiei Râmnicului, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2009, p. 229;

62

că libertatea individuală este cel mai mare bine pe care omenirea l-a putut dobândi în ultimii două mii de ani sub influenţă creştină, dându-se prin aceasta maximum de satisfacţie individului şi cea mai mare cantitate de bunuri societăţii… Cooperaţia nu se va despărţi de preceptele moralei.28 La Congresul de la Craiova din 1931 a fost ales membru în Comitetul Central al Societăţii Renaşterea, iar mai apoi în Comitetul de conducere al Asociaţiei generale a clerului ortodox român. 29

Fiind preşedinte al Societăţii Ajutorul a preoţilor vâlceni a achiziţionat unul dintre cele mai frumoase imobile din centrul oraşului Râmnicu Vâlcea, imobil în care şi-au stabilit sediul Banca populară a preoţilor şi cântăreţilor, protoieria, căminul preoţesc, căminul cultural orăşenesc şi judeţean, precum şi biblioteca acestuia. Iniţiativa a fost urmată şi de preoţii din alte părţi, încât în toate capitalele de judeţ din eparhie s-au înfiinţat societăţi cooperatiste preoţeşti.30

Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului Noul Severin, preţuindu-i calităţile ce deveneau din ce în ce mai evidente, îl va numi pe Părintele Ioan Marina la 1 noiembrie 1932, director al Seminarului din Râmnicu Vâlcea pe o perioadă de un an de zile şi totodată slujitor la Catedrala episcopală. La 1 septembrie 1933 când postul de preot paroh al parohiei Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea a devenit vacant, a fost transferat la cerere în această parohie. In 1935 a fost numit şi confesor al cercetaşilor din Râmnicu Vâlcea, totodată fiind ales membru al Comitetului naţional şi internaţional antifascist, iar în 1936 catehet al premilitarilor din oraş.31 În iulie 1936 participă la Congresul organizaţiilor ecumeniste "Alianţa pentru înfrăţirea popoarelor prin biserică " desfăşurat la Râmnicu Vâlcea. La 1 noiembrie 1932, din încredinţarea episcopului Vartolomeu al Râmnicului, a preluat conducerea Seminarului din Râmnicu Vâlcea într-un moment dificil când acesta era pe cale de a se desfiinţa din cauza datoriilor mari pe care le avea către diferiţi furnizori. Noul director, om energic şi hotărât, a stăruit atât în presa locală şi centrală, cât şi pe lângă unele personalităţi politice şi

28. Petre Popa, Patriarhul Justinian Marina-Gospodar de talent al Bisericii Ortodoxe Române, în "Studii vâlcene", Serie Nouă, Nr. III(X), 2006, p. 377;

29. Gheorghe Vasilescu, op. cit., p. 14;

30. Ibidem. , op. 15;

31. Ibidem. , op. 11;

63

culturale ale vremii, deplasându-se în mai multe rânduri la Bucureşti pentru menţinerea seminarului eparhial şi a obţinut în final patronajul Ministerului Invăţământului şi înscrierea lui în bugetul statului?32 Totodată, s-a dovedit nu numai gospodar încercat ci şi minunat profesor, neîntrecut duhovnic şi adevărat părinte pentru elevii săi. Prin chibzuinţă, corectitudine şi iniţiative personale de natură economică a reuşit să achite datoriile din trecut ale seminarului, dar să şi micşoreze simţitor taxele elevilor, uşurând astfel situaţia multor familii de săteni nevoiaşi care se luptau din greu să-şi menţină copiii în seminar. Cu toate că taxele erau mai mici, internatul n-a avut de suferit căci i-au fost asigurate toate dotările necesare, iar elevilor o hrană cu mult mai bună ca în trecut.

In anul 1935 la vârsta de 34 de ani, în zbuciumul unei munci rodnice şi în plin avânt al tinereţii, i-a fost dat să sufere şi o grea înfrângere prin pierderea soţiei, decedată la 18 noiembrie, în etate de 27 de ani. Rămas văduv, nu şi-a înfrânt năzuinţele generoase de slujitor bisericesc şi ostenitor pe tărâm social, ducând o viaţă curată, închinată lui Dumnezeu şi binelui obştesc. Şi-a revărsat întreaga afecţiune sufletească asupra celor doi copii ai săi, Silvia şi Ovidiu, cărora le-a fost şi tată şi mamă, asigurându-le o instruire înaltă şi o educaţie aleasă.33 Fiica a absolvit Facultatea de Farmacie, dar n-a profesat niciodată, iar băiatul a absolvit Facultatea de Medicină Generală, ajungând profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti.3[4]

La venirea în parohia Sfântul Gheorghe, tânărul preot a găsit o biserică cu o vechime de aproape 200 de ani, în paragină, cu crăpături în zid şi în acoperiş, încât ploaia pătrundea în sfântul lăcaş, iar casa parohială, veche şi dărăpănată, susţinută de propte şi acoperită cu şiţă, era gata să cadă. In primii patru ani, cu sprijinul enoriaşilor, a reuşit să repare turlele bisericii, să ridice şi să întărească lanţurile crucilor de pe turle, să facă tencuieli şi zugrăveli exterioare bisericii, să acopere cu tablă de plumb adusă din Germania acoperişul, să spele pictura şi să doteze biserica cu covoare şi obiecte de cult?35

32. Ibidem., p. 13;

33. Ibidem.,

34. Dr. George Stan, op. cit., p.19;

35. Pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, op. Cit., p. 16;

De asemenea, a construit o nouă casă parohială cu parter şi etaj, însumând zece camere în care a instalat cancelaria şi biblioteca parohială, cu sală de lectură. A înfiinţat şi un cor din persoane pregătite, fiind singura biserică cu cor din oraş, care prezenta anual şi câte 3-4 concerte de muzică religioasă atât în localitate, cât şi în staţiunile balneare din judeţ. Pe lângă predicile duminicale a susţinut şi conferinţe publice. 36

În timpul războiului a înfiinţat o cantină în casa parohială dotată cu toate cele necesare, cantină care a hrănit 60 de elevi săraci de la şcolile primare din oraş. La stăruinţele sale enoriaşii parohiei au dăruit 100 de paturi cu lenjeria corespunzătoare (saltele, cearşafuri, pături şi perne) spitalului pentru răniţi instalat în localul liceului de fete din Râmnicu Vâlcea. De două ori pe săptămână, prin purtarea sa de grijă, parohia aproviziona cu alimente cantina răniţilor din acest spital .37

Preotul Ioan Marina a fost printre altele şi preşedinte al Căminului Cultural Constantin Brâncoveanu din Râmnicu-Vâlcea pe care l-a organizat în patru secţii, între care şi o Universitate populară în cadrul căreia au conferenţiat profesori universitari din Bucureşti şi Sibiu şi membri ai Academiei Române. Cel mai adesea erau invitaţi să vorbească profesori de la Universitatea din Cluj, refugiată la Sibiu. Dintre aceştia se remarcă Nicolae Iorga, Grigore Tocilescu, A. D. Xenopol, Ioan Lupaş, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Virgil Madgearu şi mulţi alţii.38 A mai înfiinţat în cadrul căminului o bibliotecă cu peste 3000 de volume pe care a pus-o la dispoziţia cititorilor, precum şi o orchestră şi un cor care au dat mai multe concerte în oraş bine primite de locuitori. A condus acest cămin până în ianuarie 1945.39

În anul 1939, alături de scriitorul Mihail Sadoveanu şi gazetarul vâlcean Octav Livezeanu va lua parte la înfiinţarea revistei Muncă şi voie bună, el redactând pagina bisericească intitulată Pentru suflet, pagină pe care a scris-o singur până în septembrie

36. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. III, Editura trinitas, Iași, 2008, p. 430;

37. Gheorghe Vasilescu, op. cit., pp. 12-13

38. costea Marinoiu, Pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, op. cit., pp. 31-32;

39. Ibidem;

65

1939 când, datorită ocupaţiilor sale la tipografia eparhială, a încredinţat-o scriitorului Gala Galaction (preotul Grigore Pişculescu). In luna august arhiereul Irineu Mihălcescu îl numeşte Director al Tipografiei Eparhiale Vâlcea care se găsea pe marginea prăpastiei. Mai întâi fusese chemat ca specialist Pavel Suru, fost director al Tipografiei Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, ca să preia conducerea tipografiei eparhiale pentru a o rentabiliza. Constatând starea grea a tipografiei acesta a întocmit un referat către episcopie în care şi-a exprimat pesimismul că s-ar mai putea îndrepta ceva spunând: "Dacă e ca tipografia să fie înmormântată, apoi lăsaţi ca prohodul să i-l cânte cei care au adus-o în această stare. Cine a avut foloase să aibă şi ponoase. Noul director a reuşit totuşi ca în mai puţin de 8 luni de zile să achite datoriile colosale pe care le avea tipografia, ba chiar şi să obţină profit.40

Pe lângă lucrarea pastorală şi administrativ-gospodărească a desfăşurat şi o stăruitoare activitate publicistică în calitate de colaborator la unele ziare şi reviste bisericeşti şi laice unde a publicat diferite articole şi studii cu caracter bisericesc şi economic, făcând cunoscute iniţiativele sale pentru înfiinţarea de cooperative şi bănci populare şi alte asociaţii de interes obştesc.

A colaborat asiduu la cotidianul Cuvântul din Râmnicu Vâlcea şi la revista de cultură creştină Renaşterea din Craiova. A fost prezent cu unele articole şi în revista literară Floarea de Foc din Bucureşti întemeiată de scriitorul Sandu Tudor (viitorul ieroschimonah Daniil Tudor) unde colaborau scriitori de stânga ai vremii, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru sau Eugen Ionescu, alături de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi Emil Cioran.41

In general, Ioan Marina a urmat o politică de stânga, fiind membru al Partidului Naţional Ţărănesc şi un apropiat al lui Ioan Mihalache, vice-preşedintele partidului. Acesta a intenţionat să îl numească Episcop al Argeşului, însă Mihai Antonescu nu a acceptat decât numirea ca Episcop de Bălţi, ceea ce nu i-a convenit nici lui Ion Mihalache şi nici tânărului preot. De asemenea, periodic primea

40. pr. Ilie Stuparu, Mihai Popa, op. cit., p. 17;

41. Gheorghe Vasilescu, op. cit., p. 16;

66

la parohie vizita lui Iuliu Maniu, preşedintele ţărăniştilor. Dar în acelaşi timp a întreţinut relaţii bune cu toate celelalte grupări politice, casa sa devenind un centru al vieţii politice vâlcene. 42

Preotul Ioan Marina a ţinut locul lui Mihail Roşianu la şefia organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc, filiala Vâlcea între 1942­1944, urmând ca din 1944 până în 1945 să fie adevăratul şef al organizaţiei vâlcene. 43 După cum aflăm de la Mitropolitul Bartolomeu Anania, îi plăcea să povestească faptul că făcuse politică ţărănistă militantă, dar în aripa de stânga a Partidului ţărănesc.44 Această aripă se crede că avea legături secrete cu guvernul comunist de la Moscova din care făceau parte Ana Pauker, Valter Roman şi pe urmă Vasile Luca şi alţii.45

Prin urmare este explicabil de ce în momentul în care s-a căutat o soluţie pentru adăpostirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, evadat din Lagărul de la Târgu Jiu, s-a optat pentru aducerea lui în casa preotului Marina. Practic, toţi liderii politici locali au considerat această soluţie drept cea mai potrivită. Pe lângă Gheorghe Gheorghiu-Dej, în casa parohială a preotului Ioan Marina au mai găsit adăpost şi alţii, printre care şi Mihai Roşianu.46

Nu cunoaştem ce s-a petrecut efectiv în zilele în care Gheorghiu-Dej a fost găzduit de preotul Marina, dar este cert că, din acel moment, liderul comunist va dovedi o încredere nestrămutată în preotul vâlcean.

Asupra motivaţiilor care l-au făcut pe preotul Marina să accepte colaborarea cu Dej şi urcarea în ierarhia bisericească există numeroase opinii nesusţinute documentar, ci doar pe baza unor

42. Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română și Puterea comunistă, în "Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității București", An II, 2002, București, p. 97;

43. Felix Sima, Sorin Oane, -"Istoria județului Vâlcea 1948-1965. Un studiu de caz", în „Patriarhul Justinian Marina și locurile natale", culegere de articole îngrijită de Zenovia Zamfir, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2011, pp. 149-150;

44. Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 176;

45. Eugen Vasile, Flacăra memoriei, dialog cu preotul și arheologul Gheorghe Petre-Govora, Editura Petras, Rm. Vâlcea, 1998, p. 68;

67

mărturii orale la a treia sau a patra mână. Prin urmare putem numai să constatăm înălţarea sa pe scara ierarhică şi activitatea sa de după învestirea în treapta de întâistătător .47

[5]

BIBLIOGRAFIE

1. Anania, Valeriu, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 176.

2.Bălaşa, Dumitru, Cermegeşti şi Şuieşti, sate vâlcene, în „Mitropolia Olteniei", an XXV, Nr. 5-6, mai-iunie, 1973;
3.Bălănescu, Vasile; Tamaş, Corneliu, Istoria Bisericii Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 1998;

4.Cristea, Gherasim, Episcopul Râmnicului, Istoria Eparhiei Râmnicului, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2009;

5.Gabor, Adrian; Petcu, Adrian Nicolae; Biserica Ortodoxă Română şi Puterea comunistă, în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Bucureşti", an II, 2002, Bucureşti, 2003;

6.Iliescu, Pr. Prof. Ion, Mărturii peste timp de la locul de obârşie al Patriarhului JustinianMarina, în „Renaşterea, nr. 4/2000, pp. 19-20;

7.Enache, George; Petcu, Adrian Nicolae Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română între anii 1948-1964, Editura Partener, Galaţi, 2009;

8.Irineu Slătineanul, Arhiereu-Vicar, Simpozion dedicat centenarului naşterii Patriarhului Justinian, în „Renaşterea, nr. 4/2000, p. 8;

9.Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, Volumul III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1949;

10.Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social – Pentru pacea a toată lumea. Pilde şi îndemnuri pentru cler, Volumul V, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1955;
11.Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social – In duhul înfrăţirii şi al dragostei. Pilde şi îndemnuri pentru cler, Volumul XI, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1973;
12.Marinoiu, Costea; Stuparu, Pr. Ilie; Popa, Mihai; Patriarhul Justinian iubitor de credinţă şi glie străbună, Editura Silviana, Râmnicu Vâlcea, 2011;

47. George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian Marina și Biserica Ortodoxă Română între anii 1948-1964, Editura Partener, Galați, 2009, p. 40.

68

13.Moraru, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, Vol. III., Tom. 1: Biserică- Naţiune- Cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006;
14.Nonea, Pr. Constantin, Asistenţa social prin Biserică, în "Biserica Ortodoxă Română, an LXIX, nr. 3-6, martie-iulie 1951;
15.Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. III, Editura Trinitas, Iaşi, 2008;
16.Păcurariu, Pr. Prof. Mircea, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, în „Mitropolia Olteniei", an XXV, nr. 5-8,mai-iunie;
17.Popa, Petre, Patriarhul Justinian Marina – Gospodar de talent al Bisericii Ortodoxe Române, în „Studii vâlcene", Serie Nouă, Nr. III (X), 2006;
18.Sima, Felix, Sorin Oane – „Istoria judeţului Vâlcea 1948-1965. Un studiu de caz", în „Patriarhul Justinian Marina şi locurile natale", culegere de articole îngrijită de Zenovia Zamfir, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2011, pp.149-150;
19.Stan, Dr. George, Părintele Patriarh Justinian Marina, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2005;
20.Stuparu, Pr. Ilie; Popa, Mihai, Activitatea preotului Ioan Marina la Parohia „Sfântul Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea (01.09.1933- 03. 07.1945), în „Renaşterea, nr. 4/2006, pp. 16-17;
21. Viaţa bisericească în Oltenia, în Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1941, pp.78-80;
22.Vasile, Eugenia, Flacăra memoriei, dialog cu preotul şi arheologul Gheorghe Petre-Govora, Editura Petras, Râmnicu Vâlcea, 2005;
23.Vasilescu, Gheorghe, Justinian Marina un Apostol al Bisericii şi al neamului românesc, în „Patriarhul Justinian Marina şi locurile natale", culegere de articole îngrijită de Zenovia Zamfir, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2011, pp. 11-54;

69

DINCOLO DE RUGĂ

ALEXANDRU CRĂCIUN

Pentru mine Patriarhul Justinian Marina a fost şi va rămâne un exemplu pentru acest stat. Un exemplu durabil de vitalitate şi dăruire creştinească pe care doar puţini înaintea domniei sale le-au întrunit. Cum obişnuiesc să-i spun de fiecare dată când am ocazia să discut pe acest temei cu stimata doamnă Zenovia, pentru mine Sfinţia Sa Justinian Marina este un model nu atât pentru că a apărut pe lume în judeţul în care mă aflu şi eu ci mai mult pentru că la vreme de restrişte, cum necum a reuşit să refacă din temelii lăcaşele de cult şi casele aflate în paragină, ci şi pentru că a menţinut flacăra Domnului aprinsă-n piepturile sleite de muncă şi de suferinţă în vremea comunistă.

Dacă ar fi să îl compar cu cineva din istorie l-aş compara deopotrivă cu Iulius al II-lea cel care l-a determinat pe Michelangelo să picteze Capela Sixtină, pentru simţul datoriei faţă de neam pe care l-a întreţinut până la trecerea în nefiinţă, dar şi cu Iov deoarece – deşi şi-a pierdut soţia – nu a abandonat credinţa, trăindu-şi viaţa după deviza: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat!"

Nu am să comentez asupra remarcilor răutăcioase redactate de anumiţi scriitori străini care l-au prezentat ca pe o unealtă a regimului comunist. Până la urmă a fost om şi a trăit într-o perioadă în care credinţa era înlăturată. Şi de multe ori eşti nevoit să te adaptezi rigorilor ca să fentezi sistemul prost alcătuit. Eu atâta spun că adevărata lui credinţă s-a arătat în faptele ce-i poartă amprenta peste lume: atât de natură lumească cât şi creştinească – şi în nici un caz rigorilor comuniste de asuprire.

Pace vouă şi numai bucurii în suflet!

70

PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA SAU COMPROMISUL SALVATOR AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

ILORIAN PĂUNOIU

Patriarhul Justinian Marina a fost personalitatea cea mai controversată din perioada dictaturii comuniste şi a trebuit să treacă destul de mult timp pentru a se putea clarifica ceea ce a rămas foarte important pentru salvarea Bisericii Ortodoxe Române în cea mai grea perioadă pe care a traversat-o în timpul prigoanei comuniste împotriva creştinismului românesc.

Putem înţelege prin forţa exemplului pe care această puternică personalitate a dat-o faptul că un element din biografia lui, anume ascunderea liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej în timpul evadării din lagărul de la Târgu Jiu l-a propulsat în cea mai înaltă demnitate eclezială, anume aceea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Se pune acut următoarea întrebare: A fost bine sau rău că Justinian Marina a colaborat cu autorităţile comuniste pentru menţinerea Bisericii Ortodoxe Române în statut oficial?!

Răspunsul îndeobşte acceptat este acela că trebuia făcut acest compromis pentru ca în bisericile ortodoxe româneşti să fie oficiate slujbele acestui rit, adică Sfânta Liturghie precum şi celelalte slujbe de peste an.

Acest lucru a însemnat practic că oastea rugătoare a neamului românesc a putut să se exprime. Se pun totuşi câteva întrebări care încă îşi mai aşteaptă răspunsul. Puteau preoţii creştini să accepte un martiraj colectiv şi să intre cu toţii în puşcăriile comuniste?!

Nu era mai strigătoare la cer o rugăciune curată şi răstignită la fel cu a Mântuitorului nostru Iisus Hristos?!Nu cumva acel martiraj din puşcăriile comuniste însemna practic căderea comunismului mai devreme decât s-a întâmplat în realitate?!

71

Toate generaţiile pierdute din timpul comunismului pe care se pare că le recuperăm foarte greu sunt rezultatul acestui atât de controversat compromis?! Putem noi, cei de astăzi, să spunem că aşa a trebuit să se întâmple pentru ca în biserici să fie oficiată Liturghia în vreme ce în puşcăriile comuniste răzbătea strigătul sfâşietor al sutelor de mii de oameni a căror singură vină era aceea că n-au încheiat pactul cu diavolul comunist?!

Sunt întrebări care încă îşi mai aşteaptă răspunsul. Una peste alta, preotul Ioan Marina ajuns prin acest compromis patriarh al Bisericii Ortodoxe Române are un răspuns în faţa judecătorului suprem, adică Dumnezeu, prin faptul că a protejat clerul şi ierarhia bisericească de alte eventuale prigoane comuniste. Şi-a făcut pe deplin datoria prin faptul că a reuşit prin tot ce este omeneşte posibil să scutească biserica creştină de alte suferinţe reuşind să se impună în faţa conducătorilor comunişti.

Fără trecutul lui de proteguitor şi de salvator al liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej tot acest demers al patriarhului nu ar fi fost posibil.

Oricum, istoria ne va demonstra dacă preotul Ioan Marina a făcut ceea ce trebuia să facă şi dacă puternica sa personalitate a însemnat salvarea Bisericii Ortodoxe Române în acele vremuri cumplite.

72

CRONOGRAFUL Î.P.S. PATRIARH JUSTINIAN

FELIX SIMA

Cronograf la mântuirea

Neamului care ne ţine

Într-o cârjă-ndelungată

Şi pe mine şi pe Tine,

Cronograf de iarbă verde

Aş mai fi – şi am mai fost –

Cu Troparul să duc Harul

Zilelor de Mare Post…

Cu Minee augustine

Printre ploi căzute-n Ţară –

Fiindcă Ţara .se topeşte

Dinspre toamnă – către vară,

*

Buciumând din corn de bour,

Precum Cronica ne spune:

Fost-am Candele sub Ceruri

Cât am fost în astă Lume

Unde arde Lumânarea –

Ceara intră-n manuscrise,

Lungă e chemarea – marea

Oare…duce-n Paradise?…

Despre Sfinţi, ce să vă spun?

Au urcat în vârf de brazi.

Cum a fost atunci – aş vrea

Să mai fie. încă. azi.

Se întunecă Pământul

Într-o parte omenească.

Îmi ridic, cu greu, bocceau

Ce-ar putea să-ncremenească.

Într-o zodie-a Luminii,

Pe sub Cerul înstelat,

Eu trăiam…urcând în

Crânguri

Şi de Domnul. dumicat,

*

Însemnez aceste rânduri

Care curs-au din desagă,

Dintr-o inimă-nrouată

Şi din pieptul plin de vlagă,

Mă-nsemnez cu coada neagră

De la corb, bată-l deochii…

(El tot vine, legumeşte

Şi cu ciocu-mi scoate ochii):

Cronograf semnez la faţa

Neamului care ne ţine

Într-o Cârjă-ndelungată

Şi pe mine şi pe Tine,

74

O ÎNTÂLNIRE CU PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA LA TÂRGOVIŞTE

PR. CONSTANTIN MĂNESCU ( HUREZI, 9 IANUARIE 2013)

Istoria se petrecu exclusiv în timp şi prin tot ce are el mai bun, omul încearcă să se împotrivească timpului, spunea marele nostru filosof Mircea Eliade (1907-1986). Această cugetare a sa a fost aleasă ca motto al Simpozionului Naţional Timpul şi Omul, organizat de Muzeului Ceasului Nicolau Simache din Ploieşti care a avut loc în zilele de 1-2 noiembrie şi şi-a desfăşurat lucrările ediţiei a XIV-a.

Ca de obicei în fiecare an, după încheierea lucrărilor celor două secţiuni, şi anume: Timpul în concepte filosofice, ştiinţifice, religioase, artistice şi literare şi Evoluţia şi istoria orologeriei, lucrări susţinute de preoţi, cercetători, oameni de ştiinţă din diverse domenii, muzeografi, profesori şi cadre militare, organizatorii Simpozionului au oferit un mare dar spiritual participanţilor din întreaga ţară. In ziua de vineri, 2 noiembrie 2012, a avut loc o deplasare documentară pe traseul Ploieşti- Târgovişte având ca obiective culturale Mănăstirea Dealu şi Curtea Domnească Târgovişte.

Fostă capitală a Ţării Româneşti, târg sau loc de târg, aşa cum arată numele, oraşul Târgovişte este menţionat pentru prima oară de bavarezul Johanes Schiltberger, participant la bătălia de la Nicopole din 1396, în memorialul său de călătorie redactat la întoarcerea din Germania după 1427. In 1403 Târgovişte apare cu titulatura de oraş (varos) în tratatul comercial dintre Ţara Românească şi Polonia. Nucleul Euriţii Domneşti a fost construit în timpul voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418), fiind alcătuit dintr-un complex de construcţii destinate locuirii familiei domnitoare, pentru demnitarii Curţii şi pentru slujitorii acestora. Deci primul domnitor care vine la Târgovişte atras de frumuseţea locurilor este Mircea cel Bătrân care şi-a dorit aici un loc de linişte şi de înflorire a culturii.

Primul document referitor la Curtea Domnească se datorează lui Mihail I, fiul şi urmaşul la domnie al lui Mircea cel Bătrân care

75

după 1408 făcuse din oraşul Târgovişte reşedinţa sa de scaun. El a domnit între anii 1418-1420 şi la începutul domniei a emis un document, din însăşi casa domniei mele din însuşi oraşul domniei mele Târgovişte. Tot el a mutat capitala ţării de la Curtea de Argeş la Târgovişte, nu însă definitiv căci conform obiceiului, Curtea de Argeş a rămas o bună bucată de vreme, în continuare, oraş – reşedinţă, îndeplinind această funcţie paralel cu Târgovişte.

Vizita la Curtea Domnească din Târgovişte a însemnat pentru noi, participanţii la Simpozionul de la Ploieşti, o întâlnire cu marii domnitori ai Ţării Româneşti care au rămas nemuritori prin faptele lor, legându-şi numele de câte o realizare care a înfruntat vitregiile timpului şi care ne vorbeşte despre preocupările lor spirituale. Astfel, în jurul anului 1415, Mircea cel Bătrân construia o dată cu prima casă domnească şi primul lăcaş de cult cunoscut sub numele de Biserica – paraclis sau Biserica Doamnei. Este cel mai vechi edificiu religios cunoscut până în prezent la Târgovişte fiind conceput după un plan influenţat de trăsăturile generale ale timpului triconic aşa cum apare la biserica mănăstirii Cozia.

După 1431 când oraşul Târgovişte rămâne singura capitală a Ţării Româneşti, domnitorul Vlad Dracul (1437-1448) iniţiază ample lucrări de construcţie transformând curtea iniţială într-un adevărat ansamblu rezidenţial: casa mare domnească, zidul de incintă care include şi biserica, iar perimetral la circa 30 m. spre sud – vest şi nord marele şanţ de apărare. Urmaşul şi fiul său Vlad Ţepeş (1456-1462) completează ansamblul cu binecunoscutul turn de apărare şi supraveghere cunoscut sub numele de Turnul Chindiei care a devenit emblema oraşului Târgovişte. Situat în partea de nord-vest a Curţii Domneşti, dominând întregul ansamblu de monumente de aici şi având o înălţime de 27 m, Turnul Chindiei avea în vechime trei întrebuinţări: era turn de apărare, din vârful lui se supravegheau împrejurimile, mai ales în timpul năvălirii otomanilor. Era în acelaşi timp şi închisoare pentru rău-făcători, dar îndeplinea şi rolul de orologiu, deoarece la chindie (în limba turcă asfinţitul soarelui), din acest turn, în vârful căruia ardea pe timpul nopţii o flacără vizibilă în tot oraşul, paznicii anunţau că se închid porţile cetăţii. De numele oraşului Târgovişte mai sunt legaţi: domnitorul Petre Cercel (1583 – 1585),

76

domnitorul Matei Basarab în timpul căruia reşedinţa voievodală cunoaşte o înflorire maximă şi voievodul martir şi sfânt Constantin Brâncoveanu după moartea căruia Curtea Domnească este părăsită definitiv în favoarea noii capitale (Bucureşti), degradându-ser progresiv, majoritatea construcţiilor existente până la această dată căzând în stare de ruină. Părăsind Curtea Domnească de la Târgovişte cu sufletul încărcat de emoţie şi de o trăire intensă a trecutului poporului nostru, paşii noştri s-au îndreptat către Mănăstirea Dealu situată la 4 km nord – vest de oraşul Târgovişte pe platoul unui deal de unde îi vine şi numele, în apropierea altui edificiu istoric aproape tot atât de vechi, şi anume Mănăstirea Viforâta. Deasupra porţii de la intrare, ne – au întâmpinat cuvintele Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă!, cuvinte care arată că sfintele noastre mănăstiri au avut dintru început rolul de oaze de linişte sufletească, de apropiere cu Dumnezeu atât pentru monahi, cât şi pentru vizitatori. Vechimea Sfântului Lăcaş se pierde în negura vremii, ştiut fiind faptul că toate mănăstirile noastre vechi se ridicau pe locul altor aşezăminte dispărute care la rândul lor fuseseră construite pe vechi altare geto- dacice. Cert este faptul că actuala biserică este ctitoria domnitorului Radu cel Mare (1495- 1508) care a început lucrările la noul edificiu la 26 august 1499. Biserica are o arhitectură de sorginte sârbească şi a devenit începând cu anul 1508 o necropolă domnească, aici fiind înmormântaţi şase voievozi. Supuse mai multor jafuri şi distrugeri, începând cu invadatorii unguri conduşi de Gabriel Bathory în anul 1610 şi culminând cu devastatorii turci în octombrie 1738, biserica şi chiliile dimprejur au suferit pagube materiale şi în urma cutremurelor din 1829 şi 1838, rămânând în această stare până în anul 1845 când domnitorul Gheorghe Bibescu (1842- 1848) a iniţiat lucrări de reconstrucţie. Un moment emoţionant din viaţa mănăstirii şi a ţării a fost cel de la sfârşitul Primului Război Mondial când după ce va fi pribegit pe meleaguri moldave, capul Viteazului Voievod Mihai a fost readus cu mare alai la vatra sa tradiţională de veşnică odihnă din Dealul Târgoviştei. Mănăstirea a funcţionat de-a lungul timpului cu unele întreruperi şi a avut mai multe destinaţii între care şi aceea de liceu militar până în ziua de 10 noiembrie 1940 când s-a dărâmat şi

77

s-a pustiit totul în urma unui puternic cutremur. Paragina se aşternea din nou peste ctitoria lui Radu cel Mare. Peste ţară se aşternea din nou o nouă pedeapsă, aceea a instaurării la conducerea ei a comuniştilor atei. In aceste condiţii de vitregie pentru Biserica noastră strămoşească lovită din două părţi se urca la cârma de conducător spiritual al românilor trimisul lui Dumnezeu Justinian Marina la 24 mai 1848. Pe lângă multele calităţi de organizator şi conducător al Bisericii a mai avut-o şi pe aceea de iubitor de lăcaşuri sfinte pe care şi – a manifestat-o încă de pe vremea când era preot de mir.

Sufletul său ardea pentru casa Domnului văzând bisericile dărâmate şi îndreptate spre ruină. Aşa s-a întâmplat şi cu Mănăstirea Dealu pe care o iubea nespus de mult pentru valoarea ei istorică, pentru valorile spirituale şi culturale ce se plămădiseră aici. Cuprins de râvnă dumnezeiască şi dorind să înlăture pustiul şi paragina de aici, el a aşteptat să-şi consolideze poziţia şi să găsească mijloacele materiale pentru a putea porni la lucru. Astfel, începând cu anul 1953 Patriarhul Justinian Marina a iniţiat ample lucrări de refacere, construcţii şi consolidări atât pentru biserica mănăstirii, cât şi pentru chiliile şi toate celelalte încăperi din jurul bisericii care se constituie intr-o adevărată cetate monastică. Mâna sa de gospodar îşi arată faptele. Spiritul său practic, întreprinzător făcea ca la Mănăstirea Dealu să se repare turlele bisericii, să se amenajeze curtea interioară, să se repare chiliile. Tot cu acel prilej s-a continuat refacerea cetăţii pe vechile ei temelii prin închiderea laturii dinspre oraşul Târgovişte, cu chiliile, atelierele, trapeza şi paraclisul. S-a acoperit cu aramă biserica, s-au tencuit pereţii ei interiori şi s-au zugrăvit din nou, biserica fiind împodobită în interior cu odoare şi cu un alt iconostas sculptat după modelul celui din Valea Danului, al domnitorului Neagoe Basarab. Lucrările de reconstrucţie şi renovare s-au sfârşit în anul 1958, tot în această perioadă ridicându-se pe latura de sud-est un paraclis cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu cheltuiala Mitropoliei Ungrovlahiei, se terminau aceste lucrări în iunie 1958 când se împlineau zece ani de rodnică păstorire a Patriarhului Justinian. Desigur, numărul sfintelor mănăstiri şi biserici salvate de la pieire de Patriarhul Justinian de pe cuprinsul întregii ţării este mare. El poate fi considerat ctitor şi

78

apărător al sfintelor lăcaşuri deoarece ales fiind de Dumnezeu să conducă Biserica în acele vremuri tulburi şi-a îndeplinit această misiune cu prisosinţă. El a dovedit că trăirea din Biserica Strămoşească opreşte timpul şi te pune în coeziune cu eternitatea. Aşa cum ne-am întâlnit noi pe 2 noiembrie 2012 cu Patriarhul Justinian Marina şi am auzit glasul lui printre ruinele de la Târgovişte, aşa se vor întâlni generaţii de-a rândul cu el, cu spiritul creştinismului din bisericile salvate sau rectitorite de el. Bucuria mea a fost mare mai ales atunci când le-am spus tuturor participanţilor la Simpozion: Patriarhul Justinian a fost fiu al Vâlcii şi a iubit meleagurile vâlcene unde m-am născut şi eu! Eu sunt convins că prin Patriarhul Justinian de la a cărei naştere se împlinesc anul acesta 112 ani s-a produs proiecţia românescului în universalitate, integrarea lui între valorile nepieritoare ale lumii, iar aceste valori sunt: bunătate, credinţă, iertare, creaţie, modestie îngemănate intr-o persoană care a venit deja pe lume cu un tezaur ancestral ale cărui origini ajung la strămoşii noştri geto-daci.

79

VÂLCEA – COLŢ DE RAI

ÎNALT PREA SFINŢIA VOASTRĂ, PREA SFINŢIA VOASTRĂ, PREA CUCERNICI PĂRINŢI, DOAMNELOR ŞI DOMNILOR

CRISTINA RADU, elevă

Participarea noastră ca elevi ai Grupului Şcolar Oltchim Rm. Vâlcea la simpozionul Misiunea cultural – socială a Bisericii în gândirea şi activitatea Patriarhului Justinian Marina şi a Mitropolitului Bartolomeu Anania este un bun prilej de a ne cunoaşte şi cinsti înaintaşii. Colaborarea unităţii noastre de învăţământ cu Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul Vâlcea, Societatea Culturală Anton Pann Vâlcea, Academia Olimpică Română – Filiala Vâlcea ne-a oferit şansa de a avea în mijlocul nostru la diferite manifestări cultural – spirituale organizate de doamna bibliotecar Valerica Păun cu sprijinul conducerii Grupului Şcolar Oltchim oameni de cultură din Vâlcea şi localităţile învecinate.

Vâlcea – Colţ de rai înnobilată de salba de mănăstiri ce o înconjoară, o parte din România – Grădina Maicii Domnului, este locul în care trăim, creştem şi ne formăm pentru ca la rândul nostru să transmitem mai departe generaţiilor ce vor veni zestrea pe care o primim.

Alături de mari domnitori ai neamului românesc, Mircea cel Bătrân, cel Mare cum îl numim astăzi, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Înalţi Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Justinian Marina şi Mitropolitul Bartolomeu Anania ne-au lăsat moştenire o Biserică Ortodoxă frumoasă şi înfloritoare, numeroase mănăstiri şi schituri renovate şi restaurate.

Din cărţile Vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina, Justinian Marina şi locurile natale, Trepte spre cer, coautor George Rotaru, scrise şi dăruite de doamna Zenovia Zamfir bibliotecii noastre, am avut ocazia să ne cunoaştem şi să apreciem valoarea, faptele şi personalitatea Patriarhului Justinian Marina şi a Mitropolitului Bartolomeu Anania.

Prezenţa în mijlocul nostru a Înalţilor Ierarhi ai Arhiepiscopiei Râmnicului, a distinşilor academicieni, profesori universitari, istorici, cercetători, a domnilor profesori din Japonia ne onorează şi sperăm ca pe viitor să nu dezamăgim şi să fim la înălţimea aşteptărilor prin faptele şi realizările noastre.

Vă mulţumim,

Elevii Grupului Şcolar Oltchim Rm. Vâlcea

80

"PENTRU CA RĂUL SĂ TRIUMFE, TREBUIE CA OAMENII BUNI SĂ NU FACĂ NIMIC"

(EDMOND BURKE)

PAUL STĂNIŞOR, Artist plastic, poet şi eseist

Se spune că într-un pom care nu rodeşte nu dă nimeni cu pietre.

Din dorinţa de a scrie câteva rânduri despre Preafericitul Patriarh Justinian Marina, intenţionat am început cu sintagma de mai sus.

În antiteză cu cele scrise de Edmond Burke vreau să scot în evidenţă faptul că nu mi-a trebuit felinar aprins în miezul zilei, precum proceda Diogene, ca să găsesc un om adevărat.

Părintele Patriarh Justinian Marina a fost printre puţinii oameni adevăraţi care s-au opus răului şi a făcut tot posibilul ca acesta să nu triumfe, din acest motiv atrăgându-şi asupra sa o ploaie de pietre.

Dacă ne-am păstrat credinţa, dacă bisericile, mănăstirile, schiturile şi alte lăcaşe de cult au rămas în picioare se datorează pomului lovit cu pietrele.

Şansa, sau mai bine zis rânduiala lăsată de Dumnezeu, a făcut ca într-o perioadă foarte tulbure pentru ţară şi popor datorită conjuncturilor politice şi încrâncenărilor existente să fim păstoriţi de un Patriarh care nu s-a îndepărtat de Dumnezeu şi credinţă.

Părintele Patriarh Justinian Marina a avut o misiune grea şi ingrată, dar a reuşit cu succes să atingă ţelul pe care şi-l propusese.

El a trebuit să păcălească fiara strecurându-se printre cei 50 de ochi închişi (ca în legenda cu cerberul Argus) ducându-şi misiunea la capăt.

Faptul că şi-a păstrat verticalitatea şi nu şi-a trădat condiţia dovedeşte că s-a ridicat de jos unde a cunoscut greutăţile vieţii, neajunsurile şi suferinţa.

Ceea ce cântăreşte şi mai mult este faptul că s-a ridicat dintre cei de jos, oameni simpli şi fără privilegii, trăind şi crescând alături de ei şi cunoscând greutăţile vieţii.

81

Un filosof german spunea aşa: Şi creativitatea şi descoperirile se nasc din suferinţă.

Eu cred că numai suferinţa l-a determinat pe Preafericitul Justinian Marina să se implice şi să facă tot posibilul ca lucrarea Domnului să nu fie uzurpată, iar neamul românesc să-şi păstreze credinţa.

În adevăr, Părintele Patriarh Justinian Marina este şi va rămâne Părintele sufletesc al neamului românesc.

În încheiere, doresc să-i mulţumesc Zenoviei Zamfir, fiică a locurilor natale a Părintelui Patriarh, care a făcut posibil ca rândurile aşternute de mine pe hârtie să apară în noua ei carte.

În subsidiar

Pe crengile şi ramurilor pomului despre care am scris mai sus, au apărut poamele întruchipate în biserici, catedrale, mănăstiri, schituri etc., iar faptul că pietrele n-au reuşit să le doboare este dovada vie că spiritul Părintelui Patriarh Justinian Marina dăinuie şi veghează.

82

PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA

PROF. ELENA AGIU-NEACŞU

Aflându-mă printre membrii fondatori a Societății Cultural-Artistice şi Literare Anton Pann am fost şi sunt în permanenţă informată asupra activităţii culturale şi literar-artistice din judeţul Vâlcea. Era deci firesc să-mi atragă atenţia lucrările neobositei scriitoare Zenovia Zamfir despre Patriarhul Justinian Marina, precum şi simpozioanele desfăşurate în legătură cu personalitatea acestuia. Ba mai mult, lectura cărţilor sale mi-a stârnit curiozitatea de a scormoni, de a descoperi şi punctele de vedere ale altor cercetători pentru a înţelege complexitatea acestei personalităţi, dar mai ales pentru a vedea care a fost cauza faptului că a stârnit atâtea controverse pentru că, fie că o mărturisim sau nu, suntem conştienţi de un lucru. Tocmai prin faptul că a fost perceput ca o persoană controversată a dat frâu liber atâtor condeieri mai mult sau mai puţini avizaţi, dacă nu chiar rău intenţionaţi.

Mai ales după 1989 s-au făcut numeroase aprecieri legate de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române în primele decenii de comunism. S-au vehiculat variante ca: Patriarhul roşu, salvatorul bisericii, omul lui Gheorghiu-Dej care şi-a datorat ascensiunea colaborării cu regimul, o mare personalitate a epocii sale etc. – mărturii orale nesusţinute însă documentar.

Cert este că Patriarhul Justinian Marina a înţeles un lucru fundamental, şi anume acela că atât biserica cât şi statul (nu partidul) se află deopotrivă în slujba poporului de ale cărui interese trebuie să se ţină seama. Evident, biserica nu putea accepta multe dintre ideile comuniste, dar dacă noul regim de democraţie populară adopta măsuri care să fie în interesul oamenilor, Biserica nu se putea opune acestora, ba chiar trebuia să le sprijine. Justinian proiecta astfel îndiscursul său oficial o vecinătate prietenoasă între biserică şi regimul totalitar, modalitate prin care instituţiei ecleziastice i se permitea supravieţuirea, recunoaşterea ei ca o realitate a societăţii româneşti, dar fără a-şi pierde identitatea spirituală.

83

Pot afirma cu deplină convingere că aceia care au ţinut morţiş să aducă în prim plan, scoţând din context – se înțelege, numai aşazisa colaborare cu regimul de tristă amintire fără a evidenţia şi aspectele pozitive, sunt oameni cu intenţii nu tocmai ortodoxe. Păcat este că nu puţini au fost aceia care au încercat să arunce cu pietre fără a ţine cont de preceptul biblic: Cel fără de păcat (… ) să arunce cel dintâi cu piatra (…) (Ioan. 8, 7).

Deşi Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri (Miron Costin, Letopisețul ţării Moldovei de la Aron Voda încoace), meritul deosebit al Patriarhului Justinian Marina – izvor al unui suflet ales ce se afla într-adevăr deasupra vremurilor – este acela că prin tăria de caracter, prin puterea de muncă, prin voinţa şi nu în ultimul rând prin diplomaţia sa care i-au fost aliaţi de nădejde a făcut faţă vremurilor vitrege pe care le-a trăit cu asupra de măsură. Şi s-ar putea ca tocmai de aceea trecerea timpului să nu estompeze, ba dimpotrivă să accentueze personalitatea, geniul său.

Pentru că numai un om dăruit cu har şi cu credinţă puternică în Dumnezeu putea rezista unor asemenea vremuri tulburi şi potrivnice, dar mai ales încercărilor grele pe care avea să le trăiască prin decesul soţiei sale la numai douăzeci şi şapte de ani. Rămas singur cu doi copii nu se va mai căsători niciodată şi îşi va revărsa întreaga afecţiune sufletească asupra acestora, asigurându-le o instruire înaltă şi o educaţie aleasă.

Extrapolând maxima cunoscutului filozof şi scriitor Friedrich Wilhelm Nietzsche Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici pot afirma că tocmai o asemenea experienţă dramatică l-a făcut mai rezistent în faţa încercărilor grele ce aveau să vină, l-a călit şi l-a modelat spiritual.

De asemenea este de apreciat faptul că într-o epocă zbuciumată de impunere cu orice preţ a unei ideologii străine de neam şi de ţară, a unui ateism feroce (1948-1977), a reuşit să facă un compromis şi să împiedice ororile şi persecuţiile la care a fost supusă Biserica din Rusia datorită confruntării directe cu totalitarismul ateu.

Noi cei de azi privind înapoi, studiindu-i opera şi activitatea prodigioasă suntem impresionaţi pe bună dreptate de uriaşa sa putere

84

de muncă, de modul în care s-a implicat în viaţa socială şi culturală a epocii sale. Şi nu putem decât să ne înclinăm în faţa celui care a fost deopotrivă preot, învăţător, ctitor de lăcaşe de cult, director de seminar şi de tipografie, director de bănci şi de cămine culturale, publicist, ocrotitor al orfanilor de după Cel De-al Doilea Război Mondial şi nu în ultimul rând Patriarh.

Şi cu siguranţă sunteţi în asentimentul meu că un rol esenţial în educaţia sa l-a avut zestrea moştenită de la părinţi. Fiind crescut în credinţa curată în Dumnezeu, în dragostea de neam şi omenia ridicată la rang de virtute creştină, nu este deci întâmplător faptul că la rândul său Patriarhul Justinian Marina prin faptele sale este şi va rămâne în conştiinţa românilor un model de spiritualitate demn de urmat.

Asemenea lui şi marele nostru poet Mihai Eminescu, educat în familie în spirit ortodox, a cunoscut ulterior drama epocii atee de la „Junimea", dar precum se ştie, atât el cât şi prietenul său Ion Creangă nu au împărtăşit punctul de vedere al acestei societăţi, ba dimpotrivă au fost adversarii fariseismului afişat şi ale altor cusururi ce bântuiau vremelnic. Este grăitoare în acest sens afirmaţia poetului care nu mai necesită niciun comentariu: Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu.

Să încercăm deci să discernem cu luciditate informaţiile ce ne parvin prin diferite mijloace, să avem o reală ierarhie a valorilor şi să nu ne lăsăm influenţaţi într-un fel sau altul, dar mai ales să-i susţinem pe aceia care ne focalizează atenţia asupra aspectelor fundamentale, esenţiale pentru că numai astfel judecata noastră rămâne echidistantă, imparţială şi mai ales corectă faţă de noi înşine.

Să ne bucurăm dară de roadele pe care ni le-a lăsat drept moştenire Preafericitul Patriarh Justinian Marina cinstindu-i memoria cu pioşenie la fiecare ceas aniversar şi nu numai.

85

MEDALION COMEMORATIV JUSTINIAN MARINA

CONSTANTIN MĂNESCU, PREOT

Una din îndatoririle morale ale unui popor este aceea de a-i cinsti pe înaintaşii care au lăsat pe acest pământ urme de vrednică amintire. Anul 2010 proclamat ca an omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti ne-a oferit prilejul nouă, ca fii duhovniceşti ai Eparhiei Râmnicului, să ne amintim că la data de 22 februarie se împlinesc 109 ani de la naşterea lui Ioan Marina, vâlceanul nostru care din treapta de modest preot a ajuns cel de-al treilea Patriarh al României, Justinian Marina.

Cu acest prilej Arhiepiscopia Râmnicului în colaborare cu Seminarul Teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea, cu Societatea Culturală Anton Pann, precum şi cu alte instituţii culturale ale urbei noastre a organizat o manifestare dedicată celui care a păstorit Biserica Ortodoxă Română timp de 29 de ani (1948-1977). După cum era şi firesc, aducerea în actualitate a vieţii şi faptelor Patriarhului Justinian a avut loc la sediul Seminarului Teologic deoarece tânărul Ioan Marina a urmat cursurile acestui Seminar, obţinând la terminarea lor şi diploma de învăţător (1923). La 1 noiembrie 1932 avea să fie numit chiar director al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea după ce obţinuse titlul de licenţiat al Facultăţii de Teologie din Bucureşti în 1929.

Personalitatea măreaţă a vâlceanului nostru a fost zugrăvită de Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, episcopul-vicar al Eparhiei Râmnicului care a vorbit atât de perioada petrecută cu preotul Ioan Marina pe meleagurile vâlcene, cât şi de cea de după 1945 ca Arhiereu Vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, precum şi de perioada patriarhului său. Dumnezeu a lucrat pentru binele neamului nostru în perioada de după 1945 prin Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei care cunoscându-l pe preotul Ioan Marina şi apreciindu-i calităţile din perioada când fusese la Râmnicu Vâlcea l-a chemat ca Arhiereu Vicar la Iaşi. Şi nu s-a înşelat în această alegere, deoarece

86

Arhiereul Justinian Marina, numit şi Vasluianul, a fost omul potrivit la locul potrivit. În împrejurările grele de după Cel De-al Doilea Război Mondial şi în timpul secetei care bântuia atunci în Moldova, el a desfăşurat o activitate social-filantropică fără precedent.

Al doilea moment în care Dumnezeu a lucrat pentru binele poporului nostru a fost în anul 1948 când Justinian Marina a fost ales Patriarh. La această alegere a contribuit gestul umanitar al preotului Ioan Marina pe când era paroh la biserica Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, de a-i oferi adăpost liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej în drumul său spre Bucureşti după ce evadase din lagărul de la Târgu Jiu. Fiind de origine din satul Dobriceni, îmi amintesc acest episod relatat de bunicul meu Mănescu C. Constantin, precum şi de unii locuitori bătrâni ai localităţii Horezu care spun că de pe aceste meleaguri s-a format un grup de intelectuali proveniţi din pătura de jos a societăţii animaţi de ideile de dreptate socială şi de răsturnare a regimului burghezo-moşieresc. Aceştia au organizat evadarea lui Gheorghiu-Dej după 11 ani de puşcărie şi l-au adăpostit,iar el i-a răsplătit pe fiecare într-un anumit fel după 1945. Nume din zona fostului raion Horezu, precum mecanicul Constantin Ţundrea din Milostea, Ion Cumpănaşu din Grădiştea, fraţii Ion şi Mihai Roşianu din Mateeşti, Ioniţă Bărbulescu de la Racoviţa, inspector şcolar în perioada aceea, învăţătorul Mitu Ionescu de la Râmeşti sau Petrişor Iliescu din Bărbăteşti sunt nume intrate în legendă, legate de evadarea lui Gheorghiu-Dej, de trecerea lui prin păduri, prin locuri ascunse, cimitirul Vaideeni, în drumul spre Bucureşti. La aceştia seadaugă şi preotul Ioan Marina care după aceeaşi tradiţie şi sursă amintită ar fi adăpostit pe Dej în momente critice chiar sub Sfânta masă din altarul bisericii sau în clopotniţă.

Certe sunt două lucruri pentru Biserica noastră din perioada de după 1948:

1. Toţi cei care l-au ajutat pe Dej ca oameni de încredere au fost răsplătiţi cu funcţii de conducere în posturi importante şi au meritat acele funcţii ca oameni doritori de bine;

2. Şansa Bisericii noastre de a fi ales în fruntea ei un om puternic în anii cei mai grei din istoria noastră modernă, ani de ateizare forţată, de comparat, cum arăta Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, cu perioada lui Iulian Apostatul sau a lui Diocleţian.

87

Este clar că Gheroghiu-Dej a avut un respect faţă de binefăcătorul său şi faţă de Biserică cu toată doctrina ateistă. Cu toate acestea Patriarhul Justinian nu a fost scutit de măsurile luate de comunişti între 1948-1977 împotriva credinţei. El s-a opus acestor măsuri pentru a da credincioşilor o stabilitate religioasă, suferind chiar domiciliu forţat la Dragoslavele timp de 6 luni de zile. Datorită personalităţii puternice a Patriarhului Justinian, Biserica a găsit soluţii la problemele date din perioada de tristă amintire. El a rămas în posteritate nu ca patriarhul roşu cum pe nedrept a fost numit, ci ca Patriarhul care a avut abilitatea şi puterea de a păstra autonomia Bisericii faţă de stat în acei ani grei. Se ştie de asemenea că dacă toţi foştii Patriarhi ai României sunt înmormântaţi în catedrala din Dealul Mitropoliei, el este înmormântat în biserica mănăstirii Radu Vodă de pe malul Dâmboviţei la dorinţa sa, tocmai pentru a nu îndrăzni nimeni să o demoleze.

Tot din Testamentul Patriarhului Justinian sunt demne de amintit aceste cuvinte: Binecuvântez din toată inima şi din tot sufletul pe cei ce mă urăsc şi m-au urât, pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei ce mi-au făcut rău văzut ori nevăzut, rugând pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toţi, după cum i-am iertat şi eu.

Un merit deosebit dacă nu chiar cel mai important în organizarea acestui medalion comemorativ l-a avut Zenovia Zamfir, membră a Societăţii Culturale Anton Pann din Râmnicu Vâlcea care este deorigine din acelaşi sat în care s-a născut Patriarhul Justinian. Dânsa ascris şi o carte închinată Patriarhului nostru şi organizează în fiecare ano întâlnire în luna iunie la biserica Cuvioasa Paraschiva din satul Suieşti cu cei dornici să se întâlnească spiritual cu Patriarhul Justinian.

La această manifestare au mai luat cuvântul dr. ing. Mihai Sporiş, membri ai diverselor forumuri culturale ale Râmnicului, cadre didactice şi elevi ai Seminarului Teologic Liceal Sfântul Nicolae. Fiecare dintre vorbitori a scos în evidență tot atâtea calităţi ale unui PATRIARH care a fost înainte de toate un model în demnitate românească.

(Renaşterea, anul 21 / serie nouă / ianuarie-martie 2010)

88

COMEMORARE DE SUFLET

ION ILIESCU, PREOT

Intrat în tradiţia Parohiei Cermegeşti începând cu anul 2009 ca vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina să fie omagiat şi la locul său de naştere, satul Suieşti, judeţul Vâlcea. Iniţiativa aceasta a aparţinut distinsei doamne prozatoare Zenovia Zamfir născută în apropierea acestor meleaguri şi a preotului paroh Ion Iliescu.Totodată proiectul a fost împărtăşit şi de domnii Ionel Michiu, prima ral comunei Stăneşti şi Ilie Dobre, primar al comunei Lădeşti, dar şi de enoriaşii parohiei.

Anul 2010 a marcat împlinirea a 109 ani de la naştere şi 62 ani de la alegerea şi întronizarea ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Momentul aniversar al zilei de naştere a fost evidenţiat printr-un simpozion găzduit de Seminarul Teologic Sfântul Nicolae din oraşul Râmnicu Vâlcea în data de 22 februarie sub înaltul patronaj al Arhiepiscopiei Râmnicului şi cu participarea reprezentanţilor instituţiilor culturale vâlcene.

Aniversarea întronizării ca Patriarh a fost marcată în mod festiv în data de 6 iunie 2010 la biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din satul Suieşti, o biserică construită din lemn în sudul Maramureşului înainte de anul 1700. I se mai spune şi bisericuţa călătoare deoarece ea a fost strămutată pe la anul 1939 în comuna Breaza, Prahova, iar în primăvara anului 1951 Patriarhul Justinian a rectitorit-o pe cheltuiala sa în satul natal când el împlinise vârsta de 50 ani.

Situată într-o zonă pitorească, Biserica unde a avut loc momentul aniversar şi cu vechimea-i de peste 300 de ani a oferit sutelor de credincioşi o privelişte încântătoare. Întrunirea omagială de la locul de naştere al Patriarhului Justinian a fost onorată de următoarele instituţii şi personalităţi:

– Sfânta Arhiepiscopie a Râmnicului prin Înaltpreasfinţitul Părinte Gherasim şi Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar;

89

– Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Vâlcea;

– Societatea Culturală Anton Pann;

– Asociaţia Cultul Eroilor – filiala Vâlcea;

– Secţia Periodice-Legislaţie a Bibliotecii Judeţene Antim Ivireanul Râmnicu Vâlcea;

– Academia Olimpică Română – filiala Vâlcea;

– SC Rotarexim SA ;

– alte personalităţi ale vieţii culturale vâlcene.

Au mai participat reprezentanţi ai autorităţilor locale de la primăriile Stăneşti şi Lădeşti, cadre didactice, elevi şi numeroşi credincioşi din parohie şi din împrejurimi. Manifestările omagiale au debutat cu slujirea Sfintei Liturghii de către Preasfinţitul Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi şi de un grup coral format din tineri teologi într-un cadru natural amenajat la umbra brazilor ce străjuiesc curtea bisericii. După citirea Sfintei Evanghelii din Duminica a III-a după Rusalii Preasfinţitul Părinte Emilian a ţinut un cuvânt de învăţătură explicând credincioşilor sensurile chemării la apostolat a primilor ucenici, îndemnându-i să le urmeze exemplul prin fapte de credinţă. La momentul potrivit au fost împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos credincioşii pregătiţi dinainte. Între aceştia a reţinut atenţia o bătrână în vârstă de 98 ani care a venit pe picioare de acasă cu dorinţa vădită de a lua parte la această aniversare.

După slujirea Sfintei Liturghii manifestările au continuat cu un cuvânt festiv rostit de Preasfinţitul Părinte Emilian referitor la activitatea pastorală şi socială a Patriarhului Justinian care deşi a fost desfăşurată în vremuri de lipsuri pricinuite de cel de-al II-lea Război Mondial şi sub un regim ateu, a reuşit să salveze Biserica Ortodoxă Română orientând-o pe drumul cel bun.

Au mai rostit de asemenea alocuţiuni referitoare la acest moment aniversar preotul paroh Ion Iliescu, dl. Nicolae Dinescu, dna Zenovia Zamfir, scriitoare şi moderatoarea acestei întâlniri, dl.George Rotaru, directorul Editurii Rotarexim din Râmnicu-Vâlcea care a tipărit o carte cu cheltuiala sa intitulată Patriarhul Justinian Marina – Trepte spre cer, semnată de însuşi editorul şi de d-na Zenovia Zamfir. Au mai luat cuvântul d-na prof. Veronica Tamaş şi

90

domnii primari ai comunelor Stăneşti şi Lădeşti. Cartea lansată în cadrul manifestărilor de la Suieşti va fi distribuită contra cost, iar suma rezultată va intra în fondul de reparaţii al bisericii. Spre finalul festivităţilor şi ca o surpriză plăcută a venit şi Înaltpreasfinţitul Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, aducând un omagiu sincer Patriarhului Justinian. ÎnaltPreaSfinţia Sa a evidenţiat între altele capacitatea şi destoinicia de care a dat dovadă vrednicul de pomenire la cârma Bisericii Ortodoxe Române în vremuri de răscruce. Dovada cea mai grăitoare în acest sens o constituie faptul că în pofida celor 33 de ani scurşi de la mutarea sa la cele veşnice, prestigiul Îi creşte din ce în ce mai mult. Apoi pentru ca bucuria să fie deplină, preotul paroh a invitat pe toţi participanţii la o agapă frăţească organizată în trapeza bisericii şi sub şoproanele refăcute de curând. Undeva, la apus de biserica seculară, lângă şoseaua ce leagă comunele Roeşti, Lădeşti, Stăneşti şi Măciuca, se află o cişmea din care curge cu putere apa ce potoleşte setea călătorilor. Este tot o ctitorie a vrednicului Patriarh ridicată în anul 1936 în memoria soţiei sale, Lucreţia. La iniţiativa şi cu cheltuiala P. C. Părinte Ciucă O.Ion, născut în satul Cermegeşti, azi preot slujitor la Parohia Roşu de lângă Bucureşti, cişmeaua a fost restaurată, iar alături de ea a fost ridicat un monument din marmură în semn de profundă recunoştinţă pentru Patriarh.

Întrucât ctitorul acestui monument nu a putut fi de faţă în data de 6 iunie a.c., s-a amânat slujba de binecuvântare a lucrărilor pentru o dată ulterioară. Va fi încă un prilej de sărbătoare în satul natal al celui de-al treilea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.

(Renaşterea, nr. 2, aprilie – iunie 2010)

91

MANIFESTĂRI SPIRITUAL-CULTURALE LA PAROHIA BĂBENI

PR. ALIN NICOLAE GHERGHINOIU

PROTOIEREU RÂMNICU VÂLCEA

La biserica cu hramul Buna Vestire din Parohia Băbeni I, judeţul Vâlcea, a avut loc în data de 15 septembrie 2012 manifestarea spiritual-culturală dedicată celui de-al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române intitulată Patriarhul Justinian Marina- Părinte al neamului românesc. Organizată de către Parohia Băbeni I în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul din Râmnicu – Vâlcea, Primăria oraşului Băbeni, şi cu Asociaţia Preot Ion Marina, sub patronajul Arhiepiscopiei Râmnicului. Manifestarea memorială marchează 111 ani de la naşterea Patriarhului Justinian Marina (1901-2012) şi 35 de ani de la trecerea sa la Domnul (1977). Evenimentul comemorativ a debutat la orele 10:00 cu o slujbă de pomenire oficiată de către Prea Sfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi. După parastas a fost dezvelită o placă comemorativă închinată vrednicului de pomenire Patriarhul Justinian Marina care a slujit ca preot la această biserică la începutul misiunii sale între anii 1924 şi 1933, placa fiind aşezată pe peretele din stânga intrării în sfânta biserică. În continuare , în naosul bisericii parohiale s-a desfăşurat colocviul Patriarhul Justinian Marina – Părinte al neamului românesc. În deschidere, Prea Sfinţitul Emilian Lovişteanul a rostit un cuvânt dedicat vieţii şi activităţii pastorale, social – misionare a Înaltului Prelat. Patriarhul a slujit această comunitate şi a reparat toate cele trei biserici aflate în oraşul Băbeni, astfel încât în cinstea şi în memoria slujirii lui în aceste locuri, Parohia " Buna Vestire" împreună cu Biblioteca Judeţeană "Antim Ivireanul " din Râmnicu Vâlcea şi cu Primăria oraşului Băbeni au iniţiat un proiect de a aşeza o placă comemorativă în amintirea sa. Totodată am avut şi un colocviu spiritual – cultural prin care am zugrăvit în câteva cuvinte amintiri despre vrednicul

92

Patriarh, oameni care l-au cunoscut sau care au auzit de la părinţii lor despre lucrarea, slujirea şi faptele Patriarhului Justinian aici în oraşul Băbeni, dar şi în Arhiepiscopia Râmnicului – a conchis Părintele Episcop. In cadrul întrunirii au mai ţinut prelegeri despre personalitatea marelui patriarh : Preoţii Emil Rădulescu şi Constantin Mănescu, profesorul şi scriitorul Nelu Barbu, Bogdan Dragoş Serafim, poeta Adina Enăchescu, doctorul Alin Pavelescu şi scriitoarea Zenovia Zamfir. Referitor la iniţiativa organizării evenimentului de astăzi, scriitoarea Zenovia Zamfir a spus : Am ales această titulatură având în vedere scrierile vremii, unde domnul Gheorghe Vasilescu îl numea pe Patriarhul Justinian Marina " Apostol al neamului românesc". Am trăit aici clipe frumoase alături de locuitori, preoţi, elevi, numeroşi scriitori şi oameni de cultură. Evenimentul este o continuitate a celor începute la locurile natale ale Patriarhului în vara anului 2009 când înalt Prea Sfinţitul Gherasim a încuviinţat şi binecuvântat ca numele Patriarhului Justinian Marina să fie cunoscut, iar faptele sale să fie puse într-o nouă lumină datorită noilor dovezi şi documente ce au fost scoase la iveala din arhivele unde la un moment dat păreau uitate. De asemenea în cadrul întrunirii părintele Emil Rădulescu, parohul bisericii Buna Vestire, a menţionat : Avem bucuria de a anunţa în numele comunităţii iniţierea unui proiect, a unei asociaţii ce poartă numele preotului Ion Marina aşa cum se numea Preafericitul pe vremea când păstorea această comunitate, asociaţie care are ca scop promovarea învăţăturilor moral-religioase şi sprijinirea grupurilor vulnerabile prin implicarea voluntară a membrilor comunităţii oraşului Băbeni.

(Revista "Renaşterea " nr 3/ 2012 , pag. 25)

93

LUMINA CĂLĂUZITOARE DIN SATUL SUEŞTI

ZENOVIA ZAMFIR (aprilie 2011)

Precum lumina şi căldura soarelui de primăvară fac să învie natura şi o îmbracă în haină nouă, tot aşa lumina învierii încălzeşte sufletul nostru, alungă tristeţea, înviorează puterile, sfinţeşte bucuriile, răsare şi aduce pace şi bună înţelegere între oameni, luminează şi încălzeşte neîncetat viaţa noastră (Renaşterea, iunie 2005). Încerc adesea să mi-l imaginez pe părintele Patriarh aşezat la umbra bisericuţei de lemn privind gânditor frumoasa Vale a Cernei. Ori de câte ori avea ocazia venea singur la mormântul părinţilor pentru a aprinde o lumânare şi a se reculege în linişte.

Locurile natale sunt locuri sfinte pentru fiecare dintre noi. Chipul blând, privirea ageră şi senină scruta zările, amintirile prindeau viaţă iar pentru o clipă Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române era doar fiul plaiurilor suieştene. Multe din problemele care îl frământau şi-or fi găsit rezolvare în astfel de momente. A rânduit Bunul Dumnezeu prin aleşii clerului şi ai poporului ca fiul acestui sat, acela care şi-a petrecut copilăria cu mulţi dintre voi, timp de douăzeci şi doi de ani, acela care cu mulţi dintre cei de faţă a păzit oile pe dealurile din jur, acela care a cosit fânul, a săpat porumbul şi a secerat grâul cu voi, acela care mai târziu a fost pregătit de părinţi să devină preot în satul lui, acela care urmând şirul preoţilor din neamul său, s-a făcut preot şi a înjghebat o familie în mijlocul satului în care a crescut să fie chemat a cârmui astăzi destinele Bisericii Ortodoxe Române. Am văzut în această chemare şi o cinstire pentru mine, dar o cinstire şi pentru satul meu (Arhimandrit Vartolomeu – revista Glasul Bisericii, nr.6-7, anul X, 1951). Frumoase şi alese cuvinte, spuse din tot sufletul şi cu mari emoţii într-o zi de mare sărbătoare, cea de-a treia zi a Sfintelor Paşti în 1951.

Din scrierile vremii, din povestirile părinţilor şi ale rudelor am aflat că Părintele Patriarh şi soborul de înalţi ierarhi şi preoţi ce l-au însoţit au fost aşteptaţi, întâmpinaţi de o mare mulţime de oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, vădit emoţionaţi dar şi încântaţi că unul de-al lor, ajuns în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, nu i-a

94

uitat, ci dimpotrivă le-a adus în dar o biserică, iar pentru o zi Centrul Ortodoxiei Româneşti s-a mutat în satul lor. La şaizeci de ani de la acel eveniment memorabil noi, urmaşii, ne vom aduna la umbra turnului Bisericii Cuvioasa Paraschiva din localitatea Suieşti pentru a aduce un pios omagiu Vrednicului de pomenire Patriarhul Justinian Marina. Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit cuvântul lui Dumnezeu ca privind cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa să le urmaţi credinţa (Evrei 13, 2)". Urmând îndemnul biblic dar şi pildele părintelui Cleopa, cel care a fost duhovnicul Patriarhului Justinian Marina, împreună cu părintele Ion Iliescu şi familia sa, începând cu vara anului 2009 am iniţiat o serie de simpozioane şi manifestări culturale dedicate Apostolului neamului românesc cum l-a numit Gheorghe Vasilescu în scrierile sale. Sub patronajul Arhiepiscopiei Râmnicului, cu binecuvântarea I.P.S. Gherasim Cristea, cu sprijinul Episcopului Vicar Emilian Lovişteanul, s-au organizat:

– 62 de ani de la întronizarea Patriarhului Justinian Marina, iunie 2009, Biserica Cuvioasa Paraschiva, Suieşti, parohia Cermegeşti;

– 109 de la naşterea Patriarhului Justinian Marina , februarie

2010, Seminarul Sfântul Nicolae, Vâlcea;

– 63 de ani de la întronizarea Patriarhului Justinian Marina, iunie 2010, Biserica Cuvioasa Paraschiva Suieşti, parohia Cermegeşti;

– 110 ani de la naşterea Patriarhului Justinian Marina, februarie

2011, Complexul Cultural Antim Ivireanul, Arhiepiscopia Râmnicului.

Au onorat invitaţiile şi ne-au fost alături: I.P.S. Gherasim

Cristea – Arhiepiscopul Râmnicului; Emilian Lovişteanul, Episcop Vicar la Arhiepiscopia Râmnicului; Anton Mitaru; Liliana Frăţilă; Maria Andreescu; Violeta Scrociob; Alexandru Popescu Mihăeşti – prof. dr., preşedinte Forumul Cultural al Râmnicului; prof. Elena Stoica – director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea; dr. ing. Mihai Sporiş – eseist; prof. dr. Veronica Tamaş – istoric; prof. dr. Nicolae Dinescu – director al Academiei Olimpice Române, filiala Vâlcea; Adriana Dinescu; prof. Costea Marinoiu – scriitor, preşedinte la Societatea Culturală Anton Pann, Vâlcea; ing. Eugen Petrescu – scriitor, preşedinte al Asociaţiei Cultul Eroilor, filiala Vâlcea; Felix Sima –

95

poet; ing. Petre Cichirdan – artist plastic, scriitor, vicepreşedinte la Societatea Culturala Anton Pann ; Mihaela Radi şi Mariana Zanfir – bibliotecare la Secţia Periodice – Legislaţie a Bibliotecii Judeţene Antim Ivireanul Vâlcea; ing. Ion Constantin Cotulbea – publicist; Gigi Poşircă – poet; Paul Stănişor – artist plastic; prof. Nicoliţa Gherghinescu; prof. Daniela Mariana Stan; Laura Vega – poet; ing. Dumitru Bondoc – scriitor; Mihai Popa – scriitor; George Rotaru (împreuna cu familia) – istoric; Ion Măldărescu – istoric; Gheorghe Sporiş – publicist; Doru Căpătaru – scriitor; Ion Frântu – publicist; Nelu Barbu – scriitor; Puiu Răducan – poet; Emil Catrinoiu – director la Editura Fortuna; dr. Alin Pavelescu; dr. Florin Popescu; prof. Daniela Ionescu; preot Nicolae Preoteasa – director la Seminarul Teologic Sfântul Nicolae – Vâlcea; prof. Carmen Farcaş; Constantin Zărnescu – scriitor; preot Ilie Stuparu; preot Constantin Mănescu; preot Liviu Găman; preot Mihai Pretorian; preot Alexandru Miu; preot Constantin Cârstea; preot Droaşca Nicolae; preot Ion Gârju; preot Petrica Gârju; preot Dumitru Buleu; preot Dumitru Cătălin Buleu; preot Iulian Stănciulescu; preot Bărbulescu Dan; Ilie Dobre – primar al comunei Lădeşti; Ion Michiu – primar al comunei Stăneşti; consilieri locali, elevi şi profesori din Stăneşti, Lădeşti, profesori şi elevi de la Seminarul Teologic Sfântul Nicolae Vâlcea, Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân; Leli Ciobanu; Marius si Violeta Fulga; Marian Mihalcea; Victor Bajan şi familia; Nicolae şi Grigore Dinescu; Vergilia şi Nicolae Becşan; Ioana şi Alexandru Petec; Elena şi Lucian Smaranda; Ion Tănăsoiu; Luiza şi Alexandru Nancu; Mihaela Nacu; Mihaela şi Vasile Martin; Lumişa şi Marian Marcu; Dorina şi Mihai Prodea; Monica şi Costel; Rozina şi Georginel; Maria Dita; Delia Diaconu; Mari Bârzan; fam. Stănculescu; fam. Margine; Alexandru Nancu; Luiza Barcan; Mihaela Nacu; Doina şi Radu Mihăilescu; Peti Velici; Claudia Zanfir; Anca Virginia Zanfir; Nicoleta Zanfir; Ancuţa Zanfir; Mihai Zanfir; locuitorii comunelor Stăneşti şi Lădeşti.

Tuturor participanţilor le mulţumesc din suflet. Cu aceste ocazii au fost lansate cărţile: Vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina şi Trepte spre cer Patriarhul Justinian Marina, coautor George Rotaru. Biserica aceasta nu e măreaţă, nu are podoabe

96

scumpe şi nu e suflată cu aur. E de lemn. O bisericuţa simplă, smerită în evlavia ei, dar nădăjduitoare spre cer. Sf. Ioan Gura de Aur spune: Odinioară erau potire de lemn, dar preoţi de aur. Vă spun şi eu, după pilda lui: am adus aici o bisericuţă de lemn, căutaţi să fie sufletele voastre de aur, să fie mari, să se înalţe pururea spre Dumnezeu, să fie bogate de darurile dumnezeieşti. (Arhidiaconul Vartolomeu – Revista "Glasul Bisericii", nr. 6-7, anul 1951).

Aşadar la numai trei ani de la întronizarea ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Ioan Marina după numele de botez, aduce în localitatea natală o bisericuţă de lemn din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru meleagurile natale. Considerând că tinerele generaţii trebuie să-şi cunoască înaintaşii am organizat un concurs intitulat Patriarhul Justinian Marina şi locurile natale pentru elevii din Stăneşti şi Lădeşti. Premierea câştigătorilor, elevii Manu Ionela, Niţu Denisa, Rampelt Iustina din Lădeşti, elevii Radu Robert, Gogolan Lucian, Preoteasa Anca din Stăneşti s-a realizat pe 21 februarie 2011 la Arhiepiscopia Râmnicului. Au primit diplome, cartea Vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina şi premii în bani (sponsorizările au fost făcute de preoţii: Ion Iliescu şi Ion Gârju). Mădălin Vasile Zanfir a fost premiat pentru un film dedicat Părintelui Patriarh. De asemenea am tipărit o carte de onoare cu sprijinul domnului George Rotaru unde vor fi menţionaţi toţi cei care vor contribui cu sume de bani pentru restaurarea picturii bisericii Cuvioasa Paraschiva, biserica de suflet a Patriarhului. Vremurile tulburi, prigoana comunista nu l-au împiedicat pe Părintele Patriarh să îmbogăţească comoara spiritualităţii româneşti. A restaurat, a renovat numeroase mănăstiri şi schituri, a construit din temelii peste 300 de biserici. O grijă aparte a avut pentru meleagurile vâlcene, pe lângă Biserica din localitatea natală a mai sprijinit construcţia altor biserici în: Olteanca, Voineasa, Lăpuşata. A renovat biserica din Băbeni unde a slujit, biserica Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea. Toţi cei care l-au cunoscut îl descriu ca pe un om bun, iubitor, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de semeni. Liliana Fraţilă, fiica şoferului său, deşi era copil îşi aminteşte că ori de câte ori o întâlnea prin curtea Patriarhiei îi oferea bomboane sau bani. George Stan,

97

medicul personal, impresionat de viaţa şi activitatea sa, i-a dedicat o carte intitulată Părintele Patriarh Justinian Marina.

Valeriu Anania în Memorii ne spune: Patriarhul Justinian mă impresiona prin vigoare şi vioiciune, printr-o uriaşă putere de muncă, prin memoria sa prodigioasă, printr-un spirit administrativ aproape perfect. Într-un pelerinaj în Dobrogea am avut norocul să-l cunosc pe Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul Patriarhului Justinian Marina, la Sanatoriul de la Techirghiol. Acolo aveam sa aflu că: …Justinian Marina a fost cel mai tânăr Patriarh, cel mai longeviv şi hărăzit de Dumnezeu să conducă destinele Bisericii în acele vremuri grele … Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toata puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22:37-39). În cei 29 de ani petrecuţi în fruntea Bisericii Ortodoxe Române s-a străduit să respecte această poruncă considerată cea mai mare.

Fiindcă în cursul vieţii mele am ajuns la cele mai înalte demnităţi bisericeşti: Arhiereu Vicar, Mitropolit al Moldovei, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României, mă rog pentru clerul şi credincioşii lor, fiii mei duhovniceşti, să le dea Dumnezeu orice bun, orice fericire, iertându-le toate greşalele câte din întâmplare mi-au făcut şi îi rog să mă ierte şi pe mine de câte le-am greşit ca om şi arhiereu. Tot aşa rog pe Prea Sfinţiţi Arhierei cu care împreună am slujit Domnului la altarul Bisericii Sale şi cu care împreună am servit şi sprijinit Patria, să-mi ierte orice le voi fi greşit şi să nu mă uite în rugăciunile lor (Fragment din Testamentul smeritului Patriarh Justinian Marina).

Între elogiu şi denigrare, agonie şi extaz, Părintele Patriarh şi-a pus întreaga pricepere şi putere de muncă în slujirea lui Dumnezeu şi pentru a menţine corabia Bisericii Ortodoxe Române neclintită pe valurile mântuirii.

98

SFINŢIREA BISERICII DIN CERMEGEŞTI, CTITORIA Î.P.S. PATRIARH JUSTINIAN

ARHIDIACONUL VARTOLOMEU

Însemnatu-s-a aici, spre ştiinţă, că aceasta sfânta Biserică cu hramul Cuvioasa Parascheva a fost aşezată pe locul acesta din comuna Cermegeşti, satul Şueşti, Regiunea Vâlcea, de către Inalt Prea Sfinţitul Justinian, Patriarhul României, în anul 1951.

Cunoscut ne-a fost după izvoadele mai vechi că lăcaşul acesta măiestrit din lemn a fost durat mai întâi în Maramureş, înainte de anul 1700 şi apoi strămutat în comuna Breaza-Prahova în anul 1939.

De acolo strămutatu-s-a iarăşi pe acest loc şi a fost înalţat prin râvna, osteneala şi toată cheltuiala InaltPreaSfinţiei Sale Justinian, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al României ca să fie lăcaşul acesta spre folosul, mângâierea şi mântuirea sufletelor credincioşilor acestui sat în care acum cincizeci de ani s-a născut InaltPreaSfinţia Sa; încă şi spre fericita pomenire a sufletelor părinţilor săi Marin şi Elena şi a tuturor celor din neam.

S-a sfinţit acest lăcaş astăzi 1 Mai 1951 – în a treia zi a Sfintelor Paşti – de către însuşi Prea Fericitul său Ctitor, Patriarhul Justinian, împreună cu Prea Sfinţiile Lor Iosif, Episcopul Râmnicului şi Argeşului şi Theoctist Botoşaneanul, Episcop Vicar al Sfintei Patriarhii, înconjuraţi fiind de un sobor de preoţi şi diaconi.

Pisania aceasta, întărită cu iscăliturile părtaşilor la sfinţire, pecetluită în metal şi zidită în stâlpul Sfântului Prestol, este prin sine grăitoare despre săvârşirea lucrului celui bun, de către Inalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian în satul obârşiei sale. Aşa încât diacului cronicar îi rămâne numai să apese condeiul pe unele fapte în treacăt pomenite şi să mărturisească asupra frumuseţii sfântului lăcaş aşezat de curând strajă peste Cermegeştii Vâlcii.

Căci desfăcută bârnă cu bârnă dintr-un loc în care nu putea rodi, bisericuţa de lemn a fost ridicată din nou în loc de cinstire şi de închinare, iar Inalt Prea Sfinţitul Patriarh a aşezat la temelia ei nu numai osemintele părinţilor săi şi nu numai cheltuiala de bani, ci şi multă osteneală trupească, izvorâtă din osârdia duhului pentru cele sfinte. Timp de săptămâni întregi Inalt Prea Sfinţia Sa a străbătut drumul lung de la Bucureşti la Vâlcea, strecurat printre treburile cele

99

de obşte ale Bisericii şi ochiul său de neîntrecut gospodar a vegheat ca lăcaşul să fie ridicat în toată aleasa lui frumuseţe.

Privită din vale, biserica, împlântată pe culme, săgetează văzduhul cu turla ei înaltă si ascuţită, izvodită de meşteşugul maramureşean. Aşezată strajă peste sat, pare un heruvim înălţat pe vârfuri, cu aripa desfăcută către paftaua cerului. Lăcaşul încântă ochiul şi mişcă simţirea cu înfăţişarea lui cea dinafară, iar odată intrat în el creştinul îşi simte sufletul înmiresmat de o deosebită evlavie. Arcuirea alungită a bolţii, sfinţii străvechi zugrăviţi în culori palide, catapeteasma cioplită de mâna iscusită, odoarele cele noi, potrivite cu întregul înlăuntrului pregătesc sufletul pentru închinarea smerită la Dumnezeu.

Iar sfinţirea s-a făcut în cea de a treia zi a Sfintelor Paşti. Părtaşi ai acestui praznic, alături de Înalt Prea Sfinţitul Ctitor, au fost: Î.P.S. Firmilian, Mitropolitul Olteniei; PS Iosif, Episcopul Râmnicului şi Argeşului; PS Theoctist, Episocp Vicar al Sf. Patriarhii, PC Pr. Gheorghe Păsoi, Consilier Administrativ în Sfânta Arhiepiscopie a Bucurestilor; PC Pr. Al. Zamfirescu, Consilier Administrativ în Sfânta Episcopie a Râmnicului şi Argeşului; PC Pr. Em. Lăstun, protoiereu al Raionului Lădeşti; PC Arhid. C. Sacerdoţeanu, împreună cu alţi numeroşi oaspeţi.

Popor mult în alese straie de sărbătoare a înconjurat biserica sub însorita zi de primăvară şi a îngenunchiat împreună cu vlădicii înaintea uşilor care i se deschideau acum după atâta vreme. PS Theoctist a săvârşit apoi Sfânta Liturghie, în mijlocul căreia s-a făcut pioasa pomenire a ctitorilor celor vechi, a părinţilor ÎPS Patriarh, precum şi a tuturor celor răposaţi din obştea satului.

La sfârşit, soborul a ieşit în faţa bisericii, înaintea mulţimilor setoase de cuvânt. Şi nu fără uşoară tremurare de glas, Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian, de pe treptele lăcaşului, şi-a îndreptat ochii către popor şi a cuvântat:

Dragi consăteni,

Luăm parte astăzi la unul din cele mai mari praznice pentru satul nostru: sfinţirea acestei biserici, îndelung dorită de credincioşii întregului sat. A rânduit Bunul Dumnezeu, prin aleşii clerului şi ai poporului, ca fiul acestui sat, acela care şi-a petrecut copilăria cu mulţi dintre voi, timp de douăzeci şi doi de ani, acela care, cu mulţi dintre cei de faţă, a păzit oile pe dealurile din jur, acela care a cosit fânul, a săpat porumbul şi a secerat grâul cu voi, acela care, mai

100

târziu, a fost pregătit de părinţi să devină preot în satul lui, acela care, urmând şirul preoţilor în neamul său, s-a făcut preot şi a înjghebat o familie în mijlocul satului în care a crescut, să fie chemat a cârmui astăzi destinele Bisericii Ortodoxe Române. Am văzut în aceasta o chemare şi o cinstire pentru mine, dar o cinstire şi pentru satul meu. Gândul meu s-a îndreptat către voi laolaltă şi m-am hotărât să pun capăt unor frământări pe care le-am trăit şi eu alături de obştea satului, frământări care mi-au pricinuit multă mâhnire, ca şi vouă tuturora, fiindcă ne lipsea lăcaşul de închinăciune.

Bisericuţa cea veche a fost închisă încă de acum 60 de ani şi apoi, împovărată fiind de greutatea vremii, s-a dărâmat. înaintaşii noştri au murit cu durerea că urmau să fie îngropaţi într-un cimitir în care nu era nici o biserică şi nici măcar clopot. Părinţii mei au murit, de asemenea, cu împărtăşirea acestei dureri; la rândul meu, am purtat în suflet moştenirea acestei străvechi mâhniri că în satul nostru nu este o biserică prin care să se binecuvânteze sufletele, casele şi copiii din obştea noastră.

A vrut Dumnezeu să punem capăt acestei dureri. Am făcut această biserică şi primul meu gând de mulţumire s-a îndreptat către Cel Atotputernic care m-a ajutat. Cu nici un chip să nu uitaţi a pomeni pe cei care, acum 260 de ani, au ridicat, cu palmele lor, această biserică, undeva, în Maramureş. Ei sunt primii ctitori de aici şi la toate sfintele slujbe vor fi de faţă pomeniţi.

Tot ce e cuprins înlăuntrul bisericii, veşminte şi odoare au fost dăruite de mulţi credincioşi care au dorit să fie ctitori alături de mine. Să vă rugaţi pentru ei.

Sunt dator ca, în numele vostru, să mulţumesc din toată inima înalt Prea Sfinţitului Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Prea Sfinţitului Iosif, Episcopul Râmnicului şi Argeşului, Prea Sfinţitului Theoctist, Vicar al Sfintei Patriarhii, precum şi părinţilor consilieri, părinţilor diaconi şi celorlalţi slujitori, care s-au ostenit să vină cu mine şi să împartă binecuvântare peste satul nostru.

Mă îndrept cu un gând de mulţumire către voi care aţi întâmpinat cu bucurie ridicarea acestei biserici şi v-aţi trudit cu mine la lucrul de aici, fie cu braţele, fie cu animalele de muncă. Vă mulţumesc din toata inima şi vă încredinţez ca obolul ce l-aţi dat, întocmai ca acela al

101

văduvei sărace din Evanghelie, va fi bine primit înaintea lui Dumnezeu. Mie nu-mi aparţin decât cheltuielile făcute cu transportul, cu reclădirea şi cu întregirea podoabei picturale a bisericii.

Mi se umple sufletul de bucurie şi de nădejde. Văd aici, de faţă, pe toţi cei care s-au ostenit să aprindem o făclie pe acesta culme de deal. Să rămână această făclie în veci aprinsă şi să vă bucuraţi. Să faceţi ca şi corăbierii care, plutind în noapte pe valurile înfuriate ale mării, aşteaptă cu sete să vadă farul din port, pentru a-şi ancora corabia la limanul cel cu bun adăpost; aşa şi voi, cei ce plutiţi pe marea acestei vieţi, să vă îndreptaţi corăbiile sufletelor spre farul acesta luminos ce străluceşte, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, peste sat şi peste voi toţi.

Iubiţi consăteni, biserica e ridicată. Rămâne ca ea să fie încălzită de inimile voastre. Rămâne ca ea să aibă viaţă, să trăiască prin dragostea voastră de Dumnezeu. Păşind în ea, să vă cutremuraţi sufletele, să vă lepădaţi de rău, şi să vă iubiţi unii pe alţii, aducându-vă aminte de cuvintele Mântuitorului: „ Când va fi să aduci darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo şi mergi, întâi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău " (Matei V, 23-24). Tot aşa şi voi să uitaţi toate necazurile şi răutăţile, pentru că, închinându-vă, să vă fie rugăciunile ascultate. Să iertaţi greşalele celor ce vă greşesc, "că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta- vă vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre" (Matei V, 14-15). Iată, vă îndemn ca aceste două ţineri de minte să le aveţi pururea treze în cugetele voastre.

Si vă mai îndemn: aşa cum îngrijiţi de gospodăriile voastre, de case şi de ogoare, aşa să vă îngrijiţi de sufletele voastre, ca ele să fie adăpate cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi cu bucuria învierii lor întru mântuire. „Căci ce va folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îşi va pierde / Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său" (Matei XVI, 26). Astfel, acum când în satul vostru este biserica voastră, altarul vostru unde veţi putea merge să ascultaţi învăţătura Domnului Hristos, nu uitaţi că prima grijă trebuie să vă fie de sufletele voastre. Si să nu uitaţi, de asemenea, că viaţă voastră paşnică e în funcţie de conducerea ţării. De aceea, în rugăciunile ce se fac, să vă rugaţi şi pentru stăpânire, pentru ca

102

Dumnezeu „să ferească ţara noastră de ciumă, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupră-ne a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi ". Să nu vă uitaţi datoria faţă de Patrie, faţă de ţara noastră.

Biserica aceasta nu e măreaţă, nu are podoabe scumpe şi nu e suflată cu aur. E de lemn. O bisericuţă simplă, smerită în evlavia ei, dar nădăjduitoare spre cer. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „ Odinioară erau potire de lemn, dar preoţi de aur". Vă spun şi eu, după pilda lui: am adus aici o bisericuţă de lemn; căutaţi să fie sufletele voastre de aur; să fie mari, să se înalţe pururea spre Dumnezeu, să fie bogate de darurile dumnezeieşti.

Vă dăm în primire această biserică şi vă rugăm să vă îngrijiţi de ea ca de sufletele voastre. Dacă voi constata cândva că închinătorii vor fi atât de mulţi încât nu vor mai încăpea în acest smerit lăcaş de acum, vom ridica una mai încăpătoare şi mai măreaţă. Până atunci, însă, voim să vedem cum creşte dragostea voastră faţă de Dumnezeu.

Lăsându-vă şi întorcându-mă spre rosturile de fiecare zi, vă binecuvântez din toată inima şi vă încredinţez că, în rugăciunile mele, nu voi uita satul meu, pe ţăranii mei de aici, mai cu seamă că sub altarul acestei biserici mi-am îngropat părinţii care mi-au dat viaţă acum cincizeci de ani. Mă rog lui Dumnezeu ca, la chemarea cea sfântă, să mergeţi cu toţii în ceata cea dreaptă a celor împărtăşiţi de mântuirea cea veşnică. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi, casele voastre, holdele voastre şi să vă sporească numai în bine, munca voastră.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi toţi. Amin.

Nu putea rămâne suflet nemişcat. Ochii poporenilor se iluminaseră de lacrămile bucuriei. Cel răsărit din mijlocul lor le împărţea acum binecuvântare şi mângâiere. Jertfele străbunilor n-au fost zadarnice, peste osemintele muceniciei s-a ridicat temelie nouă, ctitorită de mână tare şi de braţ înalt.

Şi PreaFericitul Patriarh împreună cu aleşii oaspeţi a coborât povârnişul dealului urmărit de urările norodului şi de sunetul triumfător al clopotului care nu se mai auzise de amarnică vreme.

(Revista Glasul Bisericii)

103

JUSTINIAN MARINA UN APOSTOL AL BISERICII ŞI AL NEAMULUI ROMÂNESC

GHEORGHE VASILESCU

S-a născut la 22 februarie 1901 în satul Suieşti, comuna Cermegeşti, din judeţul Vâlcea, în familia unor agricultori harnici şi buni creştini şi a primit la botez numele Ioan. A moştenit de la părinţii săi, Elena şi Marin Ilie Marina, unele însuşiri care s-au vădit în împlinirile de mai târziu ale vieţii sale. De la tatăl său, ţăran ştiutor de carte şi cu minte sănătoasă, a luat spiritul gospodăresc şi voinţa de a înfăptui binele obştesc, iar de la mama sa, care se trăgea dintr-o veche familie de preoţi, pe lângă cele dintâi cunoştinţe religioase, a primit şi a păstrat în suflet deprinderea de a trăi cu evlavie şi îndemnul de a nu se abate niciodată de la omenie şi dreptate.

Vorbind cu delicateţe şi cu duioşie despre mama sa, nu uita să facă legătura între dânsa şi slujirea lui preoţească. Preoţia mea – mărturisea el – a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată.

Unul dintre înaintaşii săi, preotul Dumitraşcu din Dejoi, fusese spânzurat în faţa bisericii din sat, chiar în ziua de Sf. Paşti, pentru că se ridicase împotriva ienicerilor turci care-i jefuiau pe creştini, iar un alt strămoş se înrolase în fruntea pandurilor de pe Valea Cernei, în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Multe alte fapte ale străbunilor săi, istorisite neîncetat în familie, au lăsat urme adânci în sufletul tânărului fecior de ţărani, întreţinându-i dragostea pentru vatra părintească. Crescut în atmosfera aceasta de vrednicie a înaintaşilor, deseori, în anii copilăriei şi

104

ai tinereţii, pe care i-a petrecut pe meleagurile natale, printre ţăranii de pe ogoare, şi-a ajutat părinţii cu braţele la coasă, la sapă şi la alte munci. Niciodată nu şi-a tăgăduit obârşia sa ţărănească şi legătura cu brazda străbună. Zestrea moştenită de la părinţi, s-a îmbogăţit pe parcursul vieţii, adâncind şi lărgind principalele trăsături ale personalităţii sale: credinţa curată în Dumnezeu, dragostea de neam şi omenia ridicată la rang de virtute creştină.

* Aceste scrieri mi-au fost încredinţate cu deosebită generozitate de domnul Gheorghe Vasilescu în holul Bibliotecii Sfântului Sinod prin anul 2008. Ele au fost publicate şi în cărţile:

a.Vrednicul de pomenire Pariarhul Justinian Marina;
b.Trepte spre cer – Patriarhul Justinian Marina, coautor George Rotaru;
c.Patriarhul Justinian Marina si locurile natale.

Deoarece s-au bucurat de un real succes în rândul cititorilor le publicăm şi în această lucrare mulţumind încă o dată autorului.

Studiile teologice şi începuturile slujirii ca preot şi învăţător

Frământat de dorul sfânt al slujirii Sf. Altar şi având o înclinare nativă spre învăţătură, în 1915 a intrat la Seminarul teologic Sf. Nicolae din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în 1923, obţinând în acelaşi an şi diploma de învăţător, în urma examenului depus la Şcoala normală din acest oraş.

Şi-a început lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învăţător la şcoala primară din satul Olteanca, jud. Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, s-a transferat, tot ca învăţător, la şcoala primară din comuna Băbeni, jud. Vâlcea. Căsătorindu-se cu Lucreţia Popescu, fiica preotului Pavel şi Gheorghiţei Popescu, din comuna Braloştiţa, jud. Dolj, la 14 octombrie 1924 s-a preoţit pe seama parohiei Băbeni. Imbinând slujirea de învăţător cu cea de preot, s-a dovedit un adevărat apostol şi luminător.

In anul 1925 s-a înscris la Facultatea de teologie din Bucureşti şi a obţinut licenţa în 1929. In anul următor a demisionat din învăţământul primar şi s-a consacrat slujirii preoţeşti. Manifestând însuşiri ce depăşeau ogorul de activitate al unui preot de sat, Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine şi l-a numit, la 1 noiembrie 1932, director al Seminarului teologic Sf.

105

Nicolae din Râmnicu Vâlcea. Pe aceeaşi dată a fost detaşat slujitor la Catedrala Sf. Episcopii. Vacantându-se parohia Sf. Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, la 1 septembrie 1933 a fost transferat, la cererea sa, preot la această parohie. În 1935 a fost numit şi confesor al cercetaşilor din Râmnicu Vâlcea, iar în 1936 catehet al premilitarilor din oraş.

Acum, la vârsta de 34 ani, în zbuciumul unei munci rodnice şi în plin avânt al tinereţii, i-a fost dat să sufere şi o grea înfrângere, prin pierderea soţiei, decedată la 18 noiembrie 1935, în etate de 27 de ani. Rămas văduv, nu şi-a înfrânt năzuinţele generoase de slujitor bisericesc şi ostenitor pe tărâm social, ducând o viaţă curată, închinată lui Dumnezeu şi binelui obştesc. Şi-a revărsat întreaga afecţiune sufletească asupra celor doi copii ai săi, Silvia şi Ovidiu, cărora le-a fost şi tată şi mamă, asigurându-le o instruire înaltă şi o educaţie aleasă.

Preot de parohie la sat şi oraş

Puterea sa de muncă şi spiritul de bun gospodar s-au vădit din plin la parohia Băbeni, jud. Vâlcea, unde erau trei biserici, pe care le­a găsit într-o stare deplorabilă. În vara anului 1925 a renovat complet biserica parohială, cu hramul Buna Vestire, făcându-i temelie din beton armat, consolidări la zidărie, învelitoare din tablă de fier şi pictură nouă. A cumpărat un al doilea clopot, veşminte şi diferite obiecte de cult şi a împrejmuit cu gard de stejar curtea bisericii, separând-o de cimitir şi de casa parohială. În anii următori a reparat din temelie până la acoperiş cele două biserici filiale, Sf. Nicolae şi Sf. Dumitru, aflate în ruină, aducându-le în stare de folosire. Sumele necesare acestor lucrări le-a strâns prin osârdie proprie de la credincioşi şi de la unii donatori mai înstăriţi de pe raza parohiei.

Totodată, a constituit corul bisericii, din elevi de la şcoala primară, care a dat în mod constant răspunsurile armonice la Sf. Liturghie, şi a înfiinţat un comitet cultural, împreună cu care a organizat serbări populare şi şezători săteşti. S-a remarcat şi prin predicile duminicale, fiind apreciat ca un bun cuvântător bisericesc. Încât, consilierul referent eparhial care i-a făcut inspecţia la parohie în 1933, pe bună dreptate scria în raportul său: Plin de energie şi cu

106

spirit organizatoric, bun slujitor şi predicator, Preotul Ioan Marina este animat de cele mai alese sentimente faţă de enoriaşii săi, este dotat cu simţul realităţii şi mai presus de orice este un preot cu mult prestigiu moral.

Cu aceeaşi osârdie s-a avântat şi în parohia Sf. Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, unde s-a transferat în 1933, găsind biserica deteriorată, cu crăpături în zid şi în acoperiş, încât ploaia pătrundea în sfântul lăcaş, iar casa parohială, veche şi dărăpănată, susţinută de proptele şi acoperită cu şiţă, era gata să cadă. In patru ani, cu fonduri strânse de la enoriaşi, a restaurat complet biserica. A rezidit cele două turle, a refăcut acoperişul cu tablă plumbuită pe turle şi galvanizată pe biserică, a înlocuit tencuiala în exterior şi a făcut importante lucrări interioare, inclusiv refacerea picturii. De asemenea, a construit o nouă casă parohială, cu parter şi etaj, însumând zece camere, în care a instalat cancelaria şi biblioteca parohială, cu sală de lectură. A înfiinţat şi un cor din persoane pregătite, fiind singura biserică cu cor din oraş, care prezenta anual şi câte 3-4 concerte de muzică religioasă, atât în localitate, cât şi în staţiunile balneare din judeţ. Pe lângă predicile duminicale, a susţinut şi conferinţe publice.

In timpul războiului a înfiinţat o cantină în casa parohială, dotată cu toate cele necesare, care a hrănit 60 de elevi săraci de la şcolile primare din oraş. La stăruinţele sale, enoriaşii parohiei au dăruit 100 de paturi, cu lenjeria corespunzătoare (saltele, cearşafuri, pături şi perne), spitalului pentru răniţii instalat în localul liceului de fete din Râmnicu Vâlcea. De două ori pe săptămână, prin purtarea sa de grijă, parohia aproviziona cu alimente cantina răniţilor din acest spital.

Director de seminar şi conducător de tipografie

Paralel cu slujirea preoţească, la 1 noiembrie 1932, din încredinţarea episcopului Vartolomeu al Râmnicului, a preluat conducerea Seminarului teologic Sf. Nicolae din Râmnicu Vâlcea, într-un moment dificil, când acesta era pe cale de a se desfiinţa, din cauza datoriilor mari pe care le avea către diferiţi furnizori. Noul director, om energic şi hotărât, a stăruit atât în presa locală şi centrală, cât şi pe lângă unele personalităţi politice şi culturale ale

107

vremii, deplasându-se în mai multe rânduri la Bucureşti, pentru menţinerea seminarului eparhial, şi a obţinut în final patronajul Ministerului Învăţământului şi înscrierea lui în bugetul statului.

Totodată, s-a dovedit nu numai gospodar încercat, ci şi minunat profesor, neîntrecut duhovnic şi adevărat părinte pentru elevii săi. Prin chibzuinţă, corectitudine şi iniţiative personale de natură economică, a reuşit să achite datoriile din trecut ale seminarului, dar să şi micşoreze simţitor taxele elevilor, uşurând astfel situaţia multor familii de săteni nevoiaşi, care se luptau din greu să-şi menţină copiii în seminar. Cu toate că taxele erau mai mici, internatul n-a avut de suferit, căci i-au fost asigurate toate dotările necesare, iar elevilor o hrană cu mult mai bună ca în trecut.

La 1 noiembrie 1938, episcopul Vartolomeu se pensionează şi este numit locţiitor arhiereul Irineu Mihălcescu Târgovişteanul. În gospodăria eparhială era mare neorânduială, iar vestita tipografie a episcopiei se găsea pe marginea prăpastiei. A fost chemat, ca specialist, Pavel Suru, fost director al Tipografiei Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, ca să preia conducerea tipografiei eparhiale, pentru a o rentabiliza. Constatând starea grea a tipografiei, acesta a întocmit un referat către episcopie, în care şi-a exprimat pesimismul că s-ar mai putea îndrepta ceva, spunând: Dacă e ca tipografia să fie înmormântată, apoi lăsaţi ca prohodul să i-l cânte cei care au adus­o în această stare. Cine a avut foloase să aibă şi ponoase.

În faţa refuzului lui Pavel Suru, episcopia a recurs la preotul Ioan Marina, singurul om din eparhie care mai putea să încerce să aducă tipografia pe linia de plutire. Astfel, la 25 august 1939, a fost trecut de la direcţia seminarului la conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni de zile, întrecând aşteptările tuturor, a achitat toate datoriile către furnizorii anilor anteriori şi a restabilit încrederea pe piaţa tipăriturilor faţă de tipografia eparhială, atât de necesară unei întreprinderi economice, salvând-o de la prăbuşire. În primăvara anului 1940, predă tipografia negrevată de nici o datorie, Mitropoliei Craiovei, înfiinţată în 7 noiembrie 1939, unde refuză să meargă, atât pentru durerea pricinuită de desfiinţarea, pe aceeaşi dată, a Episcopiei Râmnicului, cât şi pentru a nu se despărţi de preoţimea vâlceană, al cărei conducător era.

108

Preşedinte de societăţi cooperatiste, Director de bănci populare şi de cămine culturale

Ca director al Băncii populare şi preşedinte al Cooperativei din Băbeni a venit în sprijinul enoriaşilor săi, mai ales în anii de lipsuri, procurându-le la preţuri avantajoase cereale şi nutreţ pentru animale. In 1929, la stăruinţa sa, a luat fiinţă Banca populară a preoţilor din judeţul Vâlcea, unică în felul ei la noi. A lucrat efectiv la redactarea statutelor şi a fost ales în comitetul de conducere al cestei bănci.

Zelos susţinător al acţiunilor Societăţii Renaşterea, a conferenţiat deseori la reuniunile acesteia, cum a fost Congresul de la Turnu Severin, din 1930, unde a prezentat conferinţa despre Cooperaţie şi Creştinism. La Congresul de la Craiova, din 1931 , a fost ales membru în Comitetul Central al Societăţii Renaşterea.

In calitate de preşedinte al Societăţii Ajutorul a preoţilor vâlceni, a achiziţionat cel mai frumos imobil din centrul oraşului Râmnicu Vâlcea, în care şi-au stabilit sediul Banca populară a preoţilor şi cântăreţilor, protoieria, căminul preoţesc, căminul cultural orăşenesc şi judeţean şi biblioteca acestuia. Iniţiativa a fost urmată şi de preoţii din alte părţi, încât în toate capitalele de judeţ din eparhie s-au înfiinţat societăţi cooperatiste preoţeşti.

In iunie 1942, ca preşedinte al preoţilor vâlceni, împreună cu prietenul său Mihail Roşianu, conducătorul învăţătorilor vâlceni, şi în unire cu preşedinţii asociaţilor profesorilor secundari şi cântăreţilor bisericeşti, a convocat într-o mare adunare pe toţi preoţii, învăţătorii, cântăreţii şi profesorii secundari din judeţul Vâlcea, pentru constituirea unei asociaţii culturale. Au participat la această adunare 760 de persoane. După dezbateri şi clarificări, s-a căzut de acord să se constituie o cooperativă de librărie, tipografie şi editură, cu denumirea înfrăţirea. S-a ales şi un consiliu de administraţie, avându-l ca preşedinte pe preotul Ioan Marina. In câteva luni s-au înscris 1250 de membri şi s-a adunat un capital suficient pentru a se cumpăra trei librării din Râmnicu Vâlcea şi alte trei librării dintre cele refugiate aici din pricina războiului (Cartea Românească din Cernăuţi, Librăria corpului didactic din Tecuci şi Librăria Mitropoliei Moldovei). Din fondurile cooperativei au fost subvenţionate cancelariile protopopeşti, cancelaria Inspectoratului şcolar judeţean,

109

căminul cultural orăşenesc şi s-au acordat diferite ajutoare copiilor orfani de preoţi, profesori, învăţători şi cântăreţi bisericeşti. Cooperativa a reprezentat cel mai viu exemplu de afirmare a spiritului de solidaritate a intelectualilor – preoţi, profesori şi învăţători – din satele şi oraşele judeţului Vâlcea.

În primăvara anului 1943, la cererea Primăriei orăşeneşti, a preluat conducerea căminului cultural Constantin Brâncoveanu din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a organizat în patru secţii, între care şi o Universitate populară, în cadru căreia au conferenţiat profesori universitari din Bucureşti şi Sibiu şi membri ai Academiei Române. A mai înfiinţat în cadrul căminului o bibliotecă cu peste 3000 de volume, pe care a pus-o la dispoziţia cititorilor, precum şi o orchestră şi un cor, care au dat mai multe concerte în oraş, bine primite de locuitori. A condus acest cămin până în ianuarie 1945.

Prezenţă luminoasă în viaţa publicistică

Pe lângă lucrarea pastorală şi administrativ-gospodărească a desfăşurat şi o stăruitoare activitate publicistică, în calitate de colaborator la unele ziare şi reviste bisericeşti şi laice, unde a publicat diferite articole şi studii cu caracter bisericesc şi economic, făcând cunoscute iniţiativele sale pentru înfiinţarea de cooperative şi bănci populare şi alte asociaţii de interes obştesc. A colaborat asiduu la cotidianul Cuvântul din Râmnicu Vâlcea şi la revista de cultură creştină Renaşterea din Craiova, unde a publicat, printre altele, Cooperaţie şi Creştinism, care s-a tipărit şi în broşură. A fost prezent cu unele articole şi în revista literară Floarea de Foc, din Bucureşti, întemeiată de scriitorul Sandu Tudor (viitorul ieroschimonah Daniil Tudor), unde colaborau scriitori de stânga ai vremii, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru sau Eugen Ionescu, alături de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi Emil Cioran.

În 1938, în martie, împreună cu scriitorul Mihail Sadoveanu şi cu ziaristul Octav Livezeanu, a înfiinţat revista Muncă şi Voie Bună pentru muncitori, cu apariţie săptămânală, la început, iar mai târziu bilunară. Revista avea o pagină bisericească, intitulată Pentru suflet, pe care a scris-o singur, până în septembrie 1939, când, datorită

110

ocupaţiilor sale la tipografia eparhială, a încredinţat-o scriitorului Gala Galaction (preotul Grigore Pişculescu).

Avea în manuscris, gata de tipărire, un istoric de 200 de pagini al Mănăstirii Govora, o dezvoltare a tezei sale de licenţă în teologie, şi o monografie a mănăstirii Bistriţa, iar în curs de definitivare Viaţa Sf. Grigorie Decapolitul.

Recunoscând roadele strădaniilor sale, depuse timp de 20 de ani de preoţie, autorităţile eparhiale l-au cinstit cu toate rangurile bisericeşti (sachelar, iconom şi iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roşu), iar preoţii l-au ales în Consiliul Central al Asociaţiei Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea Sfintei Mitropolii, i-a acordat răsplata Meritul cultural clasa Ipentru Biserică.

Din cele arătate mai sus – şi ne cerem scuze cititorului pentru unele detalii – rezultă că părintele Ioan Marina nu era un preot simplu de sat, cum afirmă astăzi unii necunoscători, ci un preot de frunte al clerului vâlcean, bine cunoscut în toată Oltenia, la Bucureşti, şi mai departe în ţară. Legat sufleteşte prin obârşie de păturile de jos, cărora le-a închinat cu dragoste şi dăruire toată viaţa şi munca sa, părintele Marina avea strânse legături şi cu intelectualii vremii, în rândurile cărora, de asemenea, era cunoscut şi bine apreciat. Prin muncă fără contenire, prin voinţă hotărâtă, prin clarviziune şi realism, dublate de cinste, demnitate şi moralitate exemplară, el s-a înălţat în elita clerului de mir, din care s-au recrutat arhierei de mare valoare ai Bisericii noastre. Nu avea adversari sau duşmani, ci era unanim socotit părintele celor necăjiţi şi oropsiţi şi sfătuitorul de bine al tuturor. Iubit şi stimat, era dorit şi aşteptat pretutindeni pentru curata mireasmă creştină desprinsă din vorba, din privirea şi din purtarea sa, ce vădea pe adevăratul apostol al lui Hristos.

Arhiereu Vicar şi Mitropolit la Iaşi

Mai mult decât în alte provincii ale ţării, cel de-al doilea război mondial lăsase peste tot în Moldova răni adânci, vizibile în ruine, devastări, mizerie socială. Eparhiile Moldovei erau şi ele dezorganizate economic şi administrativ. Se cerea o vastă operă de reconstrucţie morală şi materială, printr-o strictă chivernisire a

111

resurselor şi totală dăruire a celor angrenaţi în acest efort. Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era suferind şi avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică şi capabilă care să-l ajute la refacerea eparhiei, din toate punctele de vedere. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoşeneanul, om înaintat în vârstă, abia putea face faţă administraţiei Spiridoniei din Iaşi, unde, potrivit actului de fundaţiune, nu putea fi delegat decât vicarul-arhiereu.

Pe acest temei, în primăvara anului 1945, mitropolitul Irineu a cerut stăruitor Ministerului Cultelor să înfiinţeze un al doilea post de arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se cererea, mitropolitul Irineu, în calitate de chiriarh al locului, a recomandat Sfântului Sinod să aprobe alegerea în acest post a preotului Ioan Marina, de la biserica Sf. Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, văduv prin decesul soţiei de aproape zece ani, pe care-l cunoştea bine de când l-a avut student şi din timpul cât a păstorit ca locotenent de episcop la Râmnic şi apoi de mitropolit la Craiova, apelând deseori, în chestiunile cele mai grele ale eparhiei, la sprijinul său energie şi înţelept. In propunerea înaintată Sfântului Sinod, marele teolog şi cărturar Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, îl caracteriza astfel pe părintele Ioan Marina: Este un preot cu o cultură superioară, plin de energie, un excelent gospodar, un om de iniţiativă şi un spirit organizatoric, cum puţini oameni am cunoscut în viaţa mea. In Eparhia Olteniei este cel mai respectat, cel mai stimat şi mai iubit de toată lumea, pentru cinstea şi înţelepciunea sa. Este singurul om pe care-l socotesc capabil să facă faţă situaţiei în care se găseşte Sfânta Mitropolie a Moldovei în aceste grele împrejurări.

Luând act de propunerea mitropolitului Irineu, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 30 iulie 1945, în urma cercetării şi examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înfiinţat, la Mitropolia Moldovei, şi i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de Vasluianul.

După emiterea Decretului de confirmare a alegerii, în ziua de 11 august 1945 a fost tuns în monahism, la Mânăstirea Cetăţuia, când a primit patronimicul Justinian, făcându-i-se şi hirotesia în

112

arhimandrit. In aceeaşi zi, în Catedrala mitropolitană, la slujba Vecerniei, s-a săvârşit ipopsifia arhimandritului Justinian Marina. Hirotonia în arhiereu a avut loc Duminică, 12 august 1945, în Catedrala din laşi, în cadrul slujbei Sf. Liturghii, şi a fost săvârşită de mitropolitul Irineu Mihălcescu, împreună cu episcopul Antim Nica şi arhiereul Valeriu Moglan. In cuvântarea rostită după hirotonie, noul arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei, Justinian Vasluianul, spunea: Nu am altă rugăciune către Dumnezeu, în aceste solemne momente, decât să-mi dea milă, putere, înţelepciune şi mai ales har pentru ca acolo unde este îndoială eu să seamăn credinţă, acolo unde este întristare să seamăn bucurie, acolo unde este disperare să seamăn nădejde, acolo unde este ceartă să seamăn pace, acolo unde este ură să seamăn iubire şi acolo unde este întuneric să seamăn mereu lumină.

Inaintat în vârstă şi cu sănătatea zdruncinată, la 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu s-a retras din scaun şi patriarhul Nicodim l-a numit locţiitor, până la alegerea titularului, pe arhiereul- vicar Justinian Vasluianul. Intrunit la Bucureşti, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub preşedinţia mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absenţa patriarhului Nicodim, care îşi căuta alinarea suferinţelor trupeşti sub îngrijirea medicilor în clima de la Mănăstirea Neamţ, Colegiul Electoral Bisericesc a ales arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina, care se arătase vrednic de acest scaun prin roadele strădaniilor sale în anii de lucrare ca arhiereu-vicar. Nou alesul mitropolit al Moldovei, Justinian Marina, mărturisea în faţa membrilor Colegiului Electoral: Primesc însărcinarea grea pe care mi-o încredinţaţi astăzi ca pe o poruncă de sus. Şi o primesc cu nădejdea, mai ales, că mi se dă prilejul să-mi continui mai temeinic munca mea în eparhia unde am activat doi ani. Ţinând seama de împrejurarea specială în care se găseşte Moldova, după un război atât de nimicitor, urmat de o secetă cumplită, activitatea noastră va fi pusă în slujba renaşterii spirituale, morale şi materiale a poporului credincios din această parte de ţară.

După primirea investiturii, la 22 decembrie 194, a fost instalat în scaun la 28 decembrie, acelaşi an, în Catedrala mitropolitană din Iaşi, în cadrul slujbei Sf. Liturghii, săvârşită de un sobor de arhierei,

113

de preoţi şi diaconi, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor autorităţilor de stat centrale şi locale, a numeroşi clerici şi credincioşi. La sfârşitul ceremoniei de instalare, mitropolitul Justinian s-a adresat celor prezenţi în catedrală, spunând, între altele: Biserica este tot mai mult chemată – de vremuri şi de oameni – să purifice, să înnoiască şi să înnobileze viaţa omenească, să aducă în viaţa socială duhul păcii şi al înfrăţirii, duhul slujirii şi al jertfelnicii, propovăduind tuturor munca paşnică, cinstea, dreptatea şi omenia; este chemată să împuternicească sufletul românesc cu tăria iubirii, a solidarităţii şi a unirii. Şi a adăugat: Avem multe de înfăptuit. Ţinta noastră de seamă trebuie să fie însă păstorirea spirituală, diriguirea şi vindecarea sufletească, luminarea conştiinţelor prin înlăturarea confuziei care domneşte în lume, împăciuirea oamenilor prin dezvoltarea spiritului de solidaritate socială, prin stimularea sentimentelor nobile şi prin dezvoltarea dragostei de aproapele nostru.

Om al realităţilor practice

În cei trei ani cât a păstorit ca arhiereu vicar şi apoi mitropolit al Moldovei şi-a închinat toată energia şi puterea sa de muncă refacerii eparhiei, crunt lovită de război şi pârjolită de secetă. Şi-a îndreptat privirile, mai întâi, către sectorul economic de la Centrul Eparhial, pe care l-a reorganizat, bine ştiind că reconstrucţia nu se face cu apeluri şi cuvântări patetice, ci prin buna chivernisire a banului public şi controlul riguros al tuturor resurselor, iar celorlalte sectoare administrativ şi cultural – le-a stabilit programe clare de lucru şi cu termene precise.

Dintru început, a restaurat catedrala şi reşedinţa mitropolitană, precum şi imobilele alăturate, care fuseseră ciuruite de gloanţe şi de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate şi cu găuri în acoperiş, dar şi cu inventarul răvăşit şi în parte pierdut. Le-a refăcut pe toate, completând pe rând lipsurile existente, şi le-a adus în bună stare de funcţionare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că îşi încetase activitatea în anii războiului. Totodată, a completat cu călugări tineri şi destoinici personalul slujitor al

114

catedralei mitropolitane şi l-a organizat într-o obşte monahală, dându-i şi un stareţ, pe părintele arhimandrit Teoctist Arăpaşu.

Pentru reclădirea bisericilor ruinate de bombardament, peste 70 în toată eparhia, a chemat clerul de mir la muncă intensă. Cu sprijinul comitetelor parohiale, peste tot s-au recrutat braţe de muncă şi prin colecte de la credincioşi s-au adunat fonduri şi materiale de construcţie. În numai doi ani s-au refăcut şi redeschis toate bisericile avariate. De asemenea, a înviorat viaţa din mănăstirile Moldovei, mobilizând călugării la lucrări gospodăreşti.

A reactivat conferinţele preoţeşti, făcând din ele un mijloc eficace de implicare a clerului în lucrarea de stârpire a relelor care surpau la temelia dreptei credinţe, de întărire a vieţii religioase şi de călăuzire a ei pe calea lui Hristos. Pentru promovarea culturii în popor, a înfiinţat cămine culturale şi a mobilizat preoţii, alături de învăţători, la răspândirea învăţăturilor folositoare. A înfiinţat Universităţi populare în cadrul acestor cămine. A reorganizat Societatea Ajutorul a clerului din Mitropolie, a cărei activitate lâncezise, şi a chemat preoţii să se înjuge la munca de folos obştesc şi la dobândirea de mijloace pentru refacerea satelor şi oraşelor pustiite de boli, de secetă şi de foamete.

Seceta cumplită din anii 1946-1947, care pârjolise ogoarele Moldovei, adăugându-se mizeriei lăsate de război, pusese la grea încercare sufletele credincioşilor. Pentru mângâierea lor, vlădica Justinian a încuviinţat ca racla cu moaştele Sf. Cuvioase Paraschiva să facă acea călătorie unică de când se află la Iaşi, străbătând satele pustiite de secetă ale judeţelor Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Piatra Neamţ, Fălticeni şi Botoşani, adică aproape toată Moldova. Ploile abundente care au însoţit procesiunea, adăpând pământul şi făcând să crească iarba şi să rodească bucatele, au adus mare bucurie în sufletele credincioşilor, întărindu-le credinţa în Dumnezeu, că nu i-a uitat. Ofrandele adunate cu acest prilej de soborul de preoţi şi diaconi care au însoţit racla cu sfintele moaşte, în frunte cu părintele arhimandrit Teoctist, conducătorul procesiunii, au fost împărţite după chibzuinţa vlădicii Justinian la orfani, văduve şi invalizi, la cantine şcolare, biserici în construcţie şi la mănăstiri pentru hrana bolnavilor

115

şi a călugărilor bătrâni şi neputincioşi. Primindu-le, acestora nu le venea să creadă, şi cu lacrimi în ochi mulţumeau părintelui Justinian.

După secetă, a urmat iarna grea a anului 194, gerul năprasnic îngheţând vetrele cantinelor, sobele şcolilor şi ale spitalelor, casele celor necăjiţi. Lemne erau în pădure, dar lipseau mijloacele de a le transporta la cei în suferinţă, altă consecinţă a războiului, care distrusese parcul de maşini. Vlădica Justinian a găsit soluţia. Un tractor cu două sănii mari trase după el a împlinit această lipsă, cărând tone de lemne de foc acolo unde era de trebuinţă. Mult timp după aceea s-a vorbit în Moldova de tractorul cu lemne al părintelui Justinian.

Părintele orfanilor

Marea problemă a Moldovei acelor ani era ocrotirea copiilor, îndeosebi a celor orfani, ajutorarea văduvelor, invalizilor, foştilor prizonieri şi deportaţi scăpaţi din lagăre şi refacerea gospodăriilor distruse de război. Pentru a sprijini această vastă operă de asistenţă socială, vlădica Justinian a străbătut săptămâni de-a rândul, zi şi noapte, eparhia şi a stat de vorbă cu preoţii la faţa locului, mobilizându-i în lucrarea de salvare a copiilor, mai ales, viitorul ţării şi al Bisericii strămoşeşti.

Implicându-se direct în ocrotirea copiilor rămaşi fără părinţi de pe urma războiului, a foametei şi a bolilor, vlădica Justinian a constituit în toate parohiile, sub conducerea preoţilor, comitete speciale cu misiunea de a strânge ofrande şi a colabora cu instituţiile de asistenţă socială ale statului, îndeosebi Crucea Roşie şi Apărarea Patriotică. Totodată, a înfiinţat orfelinate şi cămine în tot cuprinsul eparhiei, întreţinute de parohii. Unele au funcţionat şi în mânăstiri, la Agafton şi Văratec, pentru fete şi la Neamţ pentru băieţi. Câteva mii de copii orfani au găsit aici adăpost, hrană şi îmbrăcăminte. Prin grija Bisericii, unii orfani au fost plasaţi în familii creştine, spre creştere şi îngrijire. Preoţii înşişi, la îndemnul arhiereului, au primit copii orfani în familiile lor şi au donat sume de bani la colectele care se făceau pentru sprijinirea orfelinatelor.

La iniţiativa şi cu participarea directă a vlădicii Justinian s-au înfiinţat cantine pentru copiii, elevii şi studenţii săraci, care au

116

funcţionat până la redresarea economică. În acelaşi timp, s-au dat ajutoare masive altor înjghebări asemănătoare promovate de Crucea Roşie şi de Apărarea Patriotică sau din iniţiativa privată, cum au fost cele de la Piatra Neamţ, Roman şi Bacău, preoţii implicându-se direct în sprijinirea lor. Revista Mitropolia Moldovei din acei ani reproduce zeci de rapoarte ale protopopilor şi preoţilor din eparhie despre sumele colectate şi numărul copiilor care au beneficiat de ele. În numărul din ianuarie 1946 al revistei, de pildă, aflăm despre frumoasa iniţiativă a slujitorilor catedralei mitropolitane care au donat 55.715 lei şi au cerut binecuvântare de la arhiereu să delege pe părintele arhimandrit Teoctist ca să predea această sumă orfelinatului din Iaşi. Vlădirea Justinian a mulţumit donatorilor şi a completat diferenţa până la suma de 60.000 lei, alăturându-şi obolul personal la cel al cuvioşilor părinţi.

Între alte măsuri, Crucea Roşie, Apărarea Patriotică şi alte organizaţii de asistenţă socială stabiliseră ca un număr de copii săraci din Moldova să fie daţi spre întreţinere, pe durata secetei, unor familii creştine din alte judeţe ale ţării, mai puţin lovite de calamităţile războiului. Dar părinţii lor nu se înduplecau să-i lase, temându-se că nu se vor mai întoarce, cu toate că, ţinându-i acasă, riscau ca ei să fie răpuşi de foame şi de boli, cum s-a întâmplat în multe cazuri, nu numai cu copii, ci şi cu adulţi şi bătrâni. S-a făcut apel la ajutorul Bisericii. Vlădica Justinian a cerut preoţilor să se pună chezaşi în faţa părinţilor pentru copiii lor daţi spre îngrijire prin aceste organizaţii. Sătenii, mai ales, au prins curaj şi şi-au lăsat copiii să plece spre locurile de ocrotire. A fost şi aceasta o cale de salvare a vieţii multor copii din Moldova.

Prin grija vlădicii Justinian, studenţilor săraci li s-a oferit pe timpul vacanţelor, de Paşti şi de Crăciun, loc de cazare, hrană şi îmbrăcăminte în mănăstirile eparhiei, pentru a-şi pregăti examenele. Le-au fost destinate mănăstirile Durău, Bistriţa, Horaiţa, Slatina, Răsca şi Vorona, pentru studenţi, şi Agapia, Văratec şi Agafton pentru studente. Au beneficiat de aceste înlesniri câteva sute de studenţi şi studente. O atenţie specială s-a acordat elevilor seminarului eparhial, asigurându-li-se hrană şi îmbrăcăminte, iar celor săraci li s-au achitat taxele de la bugetul eparhiei. De acelaşi

117

tratament s-a bucurat şi şcoala de cântăreţi bisericeşti, unde s-a amenajat şi un internat, care lipsea, dotat cu toate cele necesare.

Copiii, elevii şi studenţii Moldovei acelor ani, cărora nu o dată le-a oferit personal hrană şi îmbrăcăminte, cărţi şi rechizite şcolare, nu l-au uitat pe vlădica Justinian. Mulţi dintre ei, ajungând mai târziu medici, ingineri, profesori, ori de câte ori aveau prilejul, vorbeau cu dragoste şi cu emoţie despre Părintele orfanilor.

Patriarh al României

La 27 februarie 1948, într-un moment când se întrezăreau prefaceri adânci în ţară şi în lume, vlădica Nicodim Munteanu a trecut la cele veşnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care se prefigurau grele şi nesigure covârşeau răspunderea celui ce urma să succeadă în acest scaun, pentru că Biserica avea acum nevoie de o minte lucidă şi pătrunzătoare, de un spirit organizator, care să ştie s-o călăuzească în zorile încă ceţoase ale viitorului şi să-i asigure o viaţă normală. Se cerea deci un om tânăr, devotat Evangheliei şi Neamului, apt pentru mlădieri şi, la nevoie, suficient de dârz şi energic pentru a fi pavăză Bisericii, ca ea să-şi împlinească misiunea sfântă în viaţă credincioşilor.

Conştientizând povara răspunderii pe care trebuia să şi-o asume cel chemat la această grea slujire, Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării. (din Gramata Sinodală de instalare).

Luând pe umerii săi viguroşi greutatea acestei înalte răspunderi, Patriarhul Justinian anunţa pe scurt, în următorii termeni,

118

în faţa membrilor Colegiului Electoral, punctele principale ale programului pe care înţelegea să-l pună în aplicare: Cel dintâi şi cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut, în hotarul tradiţiilor noastre bisericeşti, este păstrarea credinţei, care în decursul istoriei s-a arătat a fi o piatră de temelie tare… Deoarece credinţa noastră ortodoxă nu va putea să fie în sânul poporului nostru vie, energică şi rodnică prin fapte de dragoste, de pace şi de sfinţenie, decât printr- un cler pregătit, plin de demnitate şi devotat cu sufletul şi cu mintea chemării sale sfinte, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de căpetenie ale sarcinii mele patriarhiceşti. Crescut în învăţăturile şi predaniile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care de la început a respins şovinismul şi prozelitismul ca pe nişte lucruri care nu sunt potrivite cu duhul creştin, vom avea inima larg deschisă pentru celelalte confesiuni din ţara noastră. De asemenea, vom întinde mâna iubirii şi prieteniei în Hristos tuturor Bisericilor ortodoxe surori întru ecumenicitate, luptând pentru înflorirea Ortodoxiei care zideşte şi întăreşte popoarele.

La 6 iunie 1948, la ceremonia de investitură din aula Palatului Parlamentului şi la cea de instalare din biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, Patriarhul Justinian a prezentat mai pe larg componentele acestui program menit să aducă o transformare înnoitoare în lucrarea Bisericii noastre: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei şi cerinţelor vremii, pentru reîntoarcerea la adevăratul apostolat; restaurarea monahismului românesc în toată puterea frumuseţii şi misiunii sale; reorganizarea învăţământului teologic spre a face posibilă promovarea vocaţiei preoţeşti; perfecţionarea mijloacelor şi metodelor de lucrarea pastoral-misionară a clerului potrivit năzuinţelor de pace, iubire şi întrajutorare ale credincioşilor; reîntregirea bisericească şi revenirea fraţilor greco-catolici din Transilvania la matca ortodoxă, de la care s-au desprins prin Unirea de la 1700; reînnodarea legăturilor frăţeşti cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relaţiilor ecumenice cu Bisericile creştine, tratând cu respect popoarele necreştine, şi altele.

Înţeles şi sprijinit de membrii Sfântului Sinod – între care se numărau personalităţi de seamă ale Bisericii noastre, precum mitropoliţii Nicolae Bălan de la Sibiu, Sebastian Rusan de la Iaşi,

119

Firmilian Marin de la Craiova, Vasile Lăzărescu de la Timişoara, şi episcopii Nicolae Colan de la Cluj, Chesarie Păunescu de la Galaţi, Nicolae Popovici de la Oradea, Andrei Magier de la Arad, Teofil Herineanu de la Roman, ajutat cu pricepere şi devotament de cei doi episcopi vicari ai săi, pe care şi i-a luat colaboratori apropiaţi – arhiereii Antim Târgovişteanu, apoi arhiepiscop al Dunării de Jos, şi Teoctist Botoşeneanu, mai târziu episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei şi apoi al Moldovei, iar în prezent Patriarh al României -, ascultat de clerul de mir şi monahal care şi-a înmulţit vredniciile în ogorul duhovnicesc şi pastoral, iubit şi respectat de credincioşi care şi-au îndeplinit cu jertfelnicie datoriile lor creştineşti, Patriarhul Justinian, aflat în plină vigoare a puterilor, la vârsta de 47 de ani, energic şi dinamic, cu experienţă de conducere, a pus cu hotărâre în aplicare acest program care a înlesnit Bisericii să rămână în rosturile ei şi să străbată deceniile de dictatură ateistă cu roade bogate şi frumoase, care se văd până astăzi, împlinindu-şi misiunea sfântă în viaţa poporului român.

Noua legislaţie bisericească

Pentru a pune în aplicare acest program, era nevoie de un cadru nou legal, care să stabilească atribuţiile şi răspunderile tuturor celor angrenaţi în lucrarea Bisericii. Vechile reglementări, fixate prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi Statutul anexat la ea, din 6 mai 1925, îşi pierduseră actualitatea în noile condiţii şi trebuiau revizuite. De aceea, imediat după instalare, Patriarhul Justinian, cu asentimentul membrilor Sfântului Sinod, a purces într-un răstimp scurt, pentru că timpul nu pregeta, la elaborarea unui nou Statut care să asigure temelia canonică noii organizări şi lucrări a Bisericii, ale cărui principii fundamentale sunt valabile şi astăzi: autocefalia, autonomia, sinodalitatea sau sobornicitatea, participarea largă a credincioşilor la viaţa bisericească şi altele. In această grea lucrare, Patriarhul Justinian s-a bazat pe bogata şi vasta sa experienţă, dar şi pe sprijinul şi colaborarea unor sfetnici preţioşi, din rândul profesorilor de teologie, specialişti în drept canonic şi bisericesc.

120

La elaborarea noului statut, Patriarhul Justinian a vegheat ca să nu se inoveze nimic, adică să nu se introducă rânduieli şi principii străine de misiunea Bisericii, ci să se caute cele mai bune căi pentru îmbinarea prezentului cu trecutul glorios al Bisericii strămoşeşti. Meritul Patriarhului Justinian la întocmirea noului Statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, pe care Sfântul Sinod l-a votat în şedinţele sale din 19 şi 20 octombrie 1948, constă în faptul, pe de o parte, că a sesizat limitele unor reglementări ale vechiului Statut care îngrădeau afirmarea deplină a principiilor fundamentale canonice şi a luat măsuri pentru înlăturarea acestor limite, iar pe de altă parte, că a eliminat acele dispoziţii care nu-şi dovediseră utilitatea în intervalul 1925-1948. Totodată, Patriarhul Justinian s-a îngrijit ca toţi cei cărora Statutul le-a încredinţat competenţe în exercitarea autorităţii bisericeşti să-şi înţeleagă bine atribuţiile, dar mai ales cu aceeaşi competenţă să se exercite corespunzător, astfel încât toate problemele să fie soluţionate în mod unitar în toată Biserica Ortodoxă Română.

Patriarhul Justinian a depus apoi o muncă stăruitoare pentru ca principiile fundamentale şi dispoziţiile mai importante din Statut – legea de bază a Bisericii – să fie dezvoltate în regulamente speciale – privind atribuţiile organelor centrale bisericeşti, numirea, transferarea şi disciplina clerului, învăţământul teologic, administrarea averilor bisericeşti, organizarea vieţii monahale şi altele – pe care le-a aplicat treptat până în anul 1953. Alături de Stat, aceste regulamente – 12 la număr – au pus în valoare, în toată importanţa lor, nu numai principiile fundamentale care asigură sub raport canonic unitatea Bisericii, dar şi competenţa fiecărui organ central şi local, deliberativ şi executiv, colegial şi individual, pentru ca respectându-şi fiecare sfera de atribuţii să se înlăture atât imixtiunile, cât şi neglijenţele păgubitoare în desfăşurarea activităţii bisericeşti. În anul 1953, toată această operă de legiferare a fost încheiată şi a fost publicată, ca un cod de legiuiri bisericeşti, sub titlul: Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Patriarul Justinian 1948-1953.

Dar Patriarhul Justinian nu s-a mulţumit să înzestreze Biserica cu o legislaţie în care a prevăzut principiile fundamentale canonice şi atribuţiile organelor centrale şi locale bisericeşti, ci a vegheat ca

121

Biserica Ortodoxă Română să-şi exercite, ca Biserică autocefală şi autonomă, toate drepturile ce-i revin în baza acestei situaţii canonice.

Aşadar, Patriarhul Justinian s-a ostenit şi a reuşit să asigure Bisericii noastre o legislaţie din cele mai avansate, dar întemeiată pe nezdruncinate principii canonice fundamentale. Ceea ce defineşte întreaga operă legislativă a Patriarhului Justinian este reflectarea clară a realităţii, ancorarea solidă pe temeliile valabile ale tradiţiei şi angajarea fermă pe linia misiunii Bisericii. Ea a stat la baza bogatului patrimoniu de realizări pe care l-a acumulat Biserica în deceniile arhipăstoririi sale.

Reîntregirea Bisericii strămoşeşti

Se ştie că în masa omogenă a credincioşilor Bisericii româneşti exista o insulă creată artificial prin vitregia vremurilor trecute: Biserica greco-catolică din Ardeal. Pentru a repara această nedreptate istorică, Patriarhul Justinian, încă de la instalarea sa în scaun, a adresat fraţilor greco-catolici chemarea de a reveni la sânul Bisericii strămoşeşti. Dar ceea ce a ridicat valoarea acestei chemări este că ea a fost făcută în duhul celei mai calde iubiri duhovniceşti şi frăţeşti.

Li s-a adresat nu cu învinuiri sau reproşuri, ci cu iubire de părinte care nu găseşte nici o vină fiului depărtat, ci se mistuie de dorul de a-l vedea mai repede în braţele sale. I-a privit nu ca pe nişte străini de turma sa cuvântătoare, ci ca pe alte oi ale sale. De fapt, amăgiţi în trecut, ei nu se depărtaseră decât administrativ, nu şi duhovniceşte de comunitatea ortodoxă românească. Păstrându-şi intacte sentimentul naţional şi conştiinţa ortodoxă, ei au rămas cu inima şi cu sufletul lor fii ai Bisericii strămoşeşti.

La chemarea caldă a Patriarhului Justinian, în sufletele acestor fraţi s-au răscolit năzuinţe vechi şi neîmplinite. Tot dorul întoarcerii acasă, la vatra credinţei strămoşeşti, care pârjolise inimile părinţilor şi strămoşilor vreme de două veacuri şi jumătate, se aprindea acum din nou. Şi astfel, la 1 octombrie 1948, s-au adunat la Cluj delegaţi a peste 400 de preoţi şi protopopi greco-catolici, care au declarat răspicat că vor să se întoarcă la matca Bisericii Ortodoxe Române. Apoi, la 3 octombrie, acelaşi an, trimişii lor s-au prezentat la Bucureşti, înaintea Sfântului Sinod, cu rugămintea de a fi primiţi în sânul dreptei credinţe.

122

Sfântul Sinod le-a răspuns cu părintească dragoste şi a hotărât să primească în rândul slujitorilor şi închinătorilor altarelor străbune pe toţi cei care vor mărturisi că rup legăturile nefireşti din trecutul care i­au ţinut despărţiţi de fraţii lor ortodocşi.

În ziua de 21 octombrie 1948, a avut loc la Alba Iulia o mare Adunare populară la care au luat parte peste 20.000 de clerici şi credincioşi greco-catolici din întreaga Transilvanie. În cadrul acestei mari adunări s-a săvârşit reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române, prin reîntoarcerea la vatra credinţei străbune a urmaşilor celor care fuseseră înşelaţi şi despărţiţi de lângă altarul dreptei credinţe.

De neuitat a rămas clipa în care, lângă zidurile fostelor temniţe împărăteşti din cetatea Bălgradului, în preajma locului sfinţit prin jertfele atâtor martiri ai poporului nostru pentru libertate şi dreptate, mii şi mii de glasuri, cutremurate de măreţia actului pe care-l trăiau atunci, au rostit legământul de credinţă către Biserica Ortodoxă Română.

In faţa lui Dumnezeu-Atotţiitorul, a întregului popor şi a conştiinţei noastre, noi, foştii păstori şi fii duhovniceşti ai Bisericii Române, ne legăm şi ne juruim, azi, 21 octombrie 1948, aici, în cetatea Bălgradului Ortodoxiei noastre străbune, să rupem odată pentru totdeauna legăturile care ne-au fost impuse prin silnicie la 1700. Ne legăm şi ne juruim, la capătul unui adânc proces de conştiinţă – ascultând glasul sfătuitor al strămoşilor noştri şi chemarea părintească a Intâistătătorului Bisericii dreptmăritoare – să ne întoarcem la Altarul Ortodoxiei străbune, să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Ne legăm şi ne juruim să dăm ascultare întru toate Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi tuturor învăţăturilor de credinţă şi canoanelor Bisericii Răsăritene.

Iar Întâistătătorul Bisericii noastre, Patriarhul Justinian, a înfăţişat atunci, în Catedrala Reîntregirii bisericeşti din Alba-Iulia, însufleţirea cu care ierarhii, clerul şi credincioşii ortodocşi întâmpinau pe fraţii reveniţi la vatra credinţei strămoşeşti: Cu mare bucurie duhovnicească şi cu aleasă dragoste părintească primim la sânul cald al Bisericii Ortodoxe Române pe toţi fraţii siliţi de vitregia vremurilor trecute să se răzleţească de Ortodoxie. Şi socotind noi rupte şi fără putere vechile declaraţii de unitate,

123

împreună cu iscăliturile şi peceţile lor, încredinţăm pe aceşti fii şi fraţi iubiţi că vor afla de acum înainte părintească ocrotire din partea noastră a tuturor.

Prin revenirea românilor uniţi la Ortodoxie, Patriarhul Justinian a închegat sub cârja sa înţeleaptă şi iubitoare, o Biserică mare, compactă şi viguroasă, încadrând în aceeaşi matcă unitatea spirituală şi unitatea noastră naţională.

Reorganizarea învăţământului teologic

Până în anul 1948, învăţământul teologic nu era organizat în mod unitar şi se depărtase oarecum de cerinţele Bisericii, pentru că nu se afla sub directa ei conducere şi îndrumare. Prin legea pentru regimul general al cultelor din 4 august 1948, şcolile teologice de toate gradele au fost trecute în grija cultului respectiv. Pe temeiul acestei legi, învăţământul teologic ortodox a intrat sub oblăduirea Bisericii. Ca urmare, Patriarhul Justinian a procedat la reorganizarea învăţământului teologic pe baze noi, printr-un regulament special, unic pentru toate tipurile de şcoli teologice, aprobat de Sfântul Sinod în 1952 şi revizuit în 1965, astfel încât să-şi îndeplinească cu mai mult folos rostul său în viaţa credincioşilor.

Cea dintâi consecinţă a trecerii învăţământului teologic sub jurisdicţia Bisericii a fost eliminarea spiritului laic din pregătirea elevilor şi studenţilor şi adaptarea ei la noile îndatoriri pastorale şi misionare ale clerului. Totodată, munca profesorilor a fost orientată spre promovarea vocaţiei preoţeşti, accentul punându-se pe latura practică şi socială a doctrinei creştine. Aceasta s-a realizat prin revizuirea planului de învăţământ şi înduhovnicirea programei analitice, încadrarea personalului didactic şi educativ în disciplina clericală, îmbisericirea vieţii de internat, îmbinarea studiului cu rugăciunea şi meditaţia, aplicarea cunoştinţelor teoretice în practica liturgică, omiletică, catehetică şi misionară a elevilor şi studenţilor în vederea dobândirii deprinderilor slujirii preoţeşti, întărirea sentimentului religios, a convingerilor ortodoxe şi devotamentului faţă de Biserică, cultivarea respectului faţă de tradiţiile româneşti, a iubirii de ţară şi neam. Noua orientare n-a însemnat introducerea unei inovaţii în viaţa Bisericii. Dimpotrivă, a fost o reluare a tradiţiei

124

ortodoxe care n-a cunoscut şcoli teologice desprinse de autoritatea bisericească şi n-a separat niciodată învăţământul teologic de practica şi adevărata trăire creştină. Mai mult, experienţa din trecut arătase îndeajuns cât de păgubitoare este primirea în cler a celor fără vocaţie şi cât de greşit este a crede că erudiţia face pe teolog. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, misiunea preoţească presupune întâi chemare şi convertire şi numai după aceea pregătire şi consacrare, iar cei neconvertiţi şi inapţi nu pot fi chemaţi şi pregătiţi pentru Sfânta Taină a Hirotoniei.

Pe baza noilor reglementări, Biserica noastră şi-a organizat trei tipuri de şcoli teologice: şcoli de cântăreţi bisericeşti, cu durata de doi ani; seminarii teologice, cu durata de trei ani, şcolarizând absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi bisericeşti, şi institute teologice de grad universitar, cu durata de patru ani, pentru absolvenţii seminariilor teologice.

În perioada arhipăstoririi Patriarhalului Justinian şi încă câţiva ani după aceea, până în 1990, au funcţionat şase şcoli de cântăreţi şi seminarii teologice, la Bucureşti, Buzău, Mânăstirea Neamţ, Cluj, Craiova şi Caransebeş, câte unul pentru fiecare mitropolie, şi două institute teologice de grad universitar, la Bucureşti şi Sibiu (între 1948- 1952 a funcţionat un institut teologic de grad universitar şi la Cluj), la care au fost încadraţi şi profesori valoroşi de la fostele facultăţi de teologie din Cernăuţi şi Chişinău. Între anii 1949-1959 a funcţionat şi un seminar teologic special la Curtea de Argeş, cu o durată de trei ani, care a pregătit preoţi pentru parohiile mici din Ardeal şi Banat.

Pe timpul celor cinci ani de studii la seminar, elevii au primit cunoştinţe de teologie şi de cultură generală, istorie bisericească, muzică, limbi clasice şi moderne. Cei mai buni licenţiaţi în teologie au putut urma cursurile de doctorat, cu durate de trei ani, pe lângă Institutul Teologic din Bucureşti. Până în anul 1975, au fost proclamaţi 20 de doctori în teologie, iar alţii au obţinut doctoratul în străinătate, echivalându-şi apoi titlul la Bucureşti. Prin grija Patriarhului Justinian, la Institutul Teologic din Bucureşti şi într-o măsură mai mică la cel din Sibiu, au frecventat şi studenţi străini, cu burse date de Patriarhia Română. La rândul lor, teologi români au

125

beneficiat de burse la diferite facultăţi de peste hotare, oferite de Consiliul Ecumenic al Bisericilor sau de unele Biserici locale.

Odată cu preluarea şcolilor teologice sub părinteasca ei oblăduire, Biserica şi-a asumat şi îndatorirea de a se îngriji de crearea condiţiilor materiale necesare bunei lor funcţionări. Intre altele, s-au înfiinţat biblioteci înzestrate cu literatură teologică românească şi cu publicaţii şi cărţi teologice în alte limbi. Studenţilor şi elevilor merituoşi şi săraci li s-a asigurat întreţinere gratuită din bugetele Centrelor eparhiale, acordându-li-se la nevoie şi ajutor pentru îmbrăcăminte, cărţi, îngrijirea sănătăţii, pentru excursii şi călătorii de studii.

Reorganizarea învăţământului teologic a izvorât din dorinţa Patriarhului Justinian şi a membrilor Sfântului Sinod de a da Bisericii slujitori luminaţi şi vrednici, în stare să păstreze comorile credinţei şi să învioreze viaţa religioasă în parohiile şi mânăstirile noastre. Dar a pornit şi din necesitatea de a scoate învăţământul teologic din turnul de fildeş al speculaţiilor abstracte şi a-l călăuzi spre mărgăritarul de mare preţ al iubirii aproapelui, prin fapte bune, singura virtute care dă valoare socială tezaurului dogmatic şi moral al Ortodoxiei.

Din această perspectivă, am putea spune că institutele teologice de grad universitar sunt ctitorii ale Patriarhului Justinian, menite să valorifice latura socială a doctrinei creştine, spre a înzestra Biserica cu slujitori activi şi capabili să satisfacă trebuinţele sufleteşti ale credincioşilor.

Cunoscând pregătirea teologică înaltă a corpului didactic universitar, Patriarhul Justinian s-a înconjurat de profesorii institutelor teologice, între care se numărau mari gânditori şi educatori creştini, precum Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Liviu Stan, Teodor M. Popescu, Nicolae Chiţescu, Dumitru Fecioru, Emilian Vasilescu, Vladimir Prelipceanu şi alţii, pe care-i socotea colaboratorii săi apropiaţi şi de la care aştepta răspunsuri la grelele probleme ale teologiei contemporane. Era pentru prima dată când un patriarh al Bisericii noastre trata şcoala superioară de teologie cu atâta afecţiune şi încredere. Grija Patriarhului Justinian de a asigura un bun început învăţământului teologic universitar se vede şi din faptul că între anii 1950-1954 a încredinţat răspunderea de rector al Institutului teologic din Bucureşti episcopului său vicar, P.S. Teoctist

126

Botoşeneanul. Semnificativ este că P.S. Teoctist Botoşeneanul şi-a început munca de rector prin sfinţirea la 14 mai 1950 a bisericii Sfânta Ecaterina, consacrată de Patriarhul Justinian ca paraclis pentru practica liturgică a studenţilor acestui institut.

Luând în consideraţie meritele excepţionale ale Patriarhului Justinian în toate domeniile activităţii bisericeşti şi în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru contribuţia sa deosebită la organizarea şi îndrumarea învăţământului teologic, la 15 septembrie 1976, Consiliul profesoral al Institutului teologic din Bucureşti i-a acordat titlul academic de Doctor honoris causa. Peste timp, cu prilejul aniversării centenarului naşterii sale, Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor a aprobat, la 23 ianuarie 2001, propunerea Facultăţii de teologie din Bucureşti, ca de acum înainte această facultate să poarte numele "Patriarhul Justinian Marina". Sfântul Sinod, întrunit în zilele de 19-20 februarie 2001, a luat act cu bucurie de acest demers, ce se înscrie în spiritul tradiţiei şi învăţăturii noastre de a ne cinsti după vrednicie părinţii şi înaintaşii, menit să păstreze vie în conştiinţa viitoarelor generaţii de preoţi şi studenţi amintirea acestui mare patriarh, care a ilustrat cu strălucire viaţa şi istoria Bisericii Ortodoxe Române în ultimul secol al celui de-al doilea mileniu.

Sporirea zelului pastoral al preoţilor

Biserica avea nevoie urgentă şi de slujitori cu zel pastoral, care să purceadă neîntârziat la lucru, fapt pentru care Patriarhul Justinian şi-a îndreptat atenţia, paralel cu elaborarea noii legislaţii bisericeşti şi reorganizarea învăţământului teologic, spre cler. Deşi din punct de vedere teologic şi intelectual, clerul era bine pregătit, el avea totuşi nevoie de îndrumare în problemele pastoraţiei, spre a fi în pas cu cerinţele vieţii religioase şi sociale ale vremii.

O înţelegere greşită a rostului Bisericii în lume făcuse pe unii preoţi să uite că sunt sarea pământului şi lumina lumii şi nu se aplecau întotdeauna cu dragoste şi cu abnegaţie la suferinţele şi neajunsurile credincioşilor. De aceea, Patriarhul Justinian a pus în faţa clerului principiile Apostolatului social, potrivit căruia credincioşii trebuie să fie în atenţia Bisericii, nu numai cu sufletul,

127

dar şi cu trupul lor. A te îngriji numai de suflet şi a neglija nevoile trupeşti ale credincioşilor, a le vorbi acestora numai de viaţa de dincolo, fără a te ocupa şi de viaţa lor pământească – spunea Patriarhul Justinian – înseamnă a nu lucra cu succes nici pentru atingerea scopului final al rostului Bisericii: mântuirea sufletului. Viaţa veşnică, mântuirea se arvunesc aici pe pământ. Aşa a lucrat Biserica patristică şi aceasta este şi porunca evanghelică. Înapoi deci la Sf. Scriptură şi la Sf. Tradiţie – îndemna Patriarhul Justinian – care îmbina grija de sufletul credincioşilor cu cea pentru viaţa lor pământească, apostolatul duhovnicesc cu apostolatul social.

Pentru aceasta, începând cu luna ianuarie 1949, Patriarhul Justinian a chemat clerul la cursurile de îndrumare pastorală şi misionară şi la conferinţele preoţeşti, care erau o prelungire a acestor cursuri, pentru reîmprospătarea zelului pastoral. Cursurile de îndrumare pastorală şi misionară s-au ţinut, până în 1952, la Bucureşti, Sibiu, Cluj şi Arad, din 1952 până în 1962, la Bucureşti, Sibiu, un timp şi la Curtea de Argeş, din 1962 la Curtea de Argeş, iar din 1971 la Bucureşti. La aceste cursuri, care aveau, la început, o durată de două luni, apoi de o lună, au fost chemaţi preoţii din toată ţara, după o activitate pastorală de cel puţin cinci ani. Prin prelegerile susţinute de profesori de la Institutele teologice, ele au urmărit, în primul rând, ridicarea profesională a clerului, al cărui suflet trebuie hrănit continuu cu lumina credinţei, cu căldura sfatului şi cu puterea exemplului, spre a înmulţi între credincioşi roadele Duhului. Accentul principal s-a pus, aşadar, pe reîmprospătarea şi completarea cunoştinţelor teologice, revizuirea şi îmbunătăţirea metodelor pastorale, omiletice, catehetice şi misionare, uniformizarea săvârşirii sfintelor slujbe, deprinderea cântării psaltice omofone şi pe reluarea contactului direct cu izvoarele credinţei, Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, din care erau scoase, pentru edificare, cele mai potrivite îndemnuri şi exemple.

Aceluiaşi scop pastoral, misionar şi social i-au fost hărăzite şi conferinţele preoţeşti, care se ţineau, la început, o dată pe lună, apoi din două în două luni, la sediul fiecărei protoierii, motiv pentru care s-au mai numit şi conferinţe protopopeşti. La ele participau toţi preoţii şi diaconii de la parohii, precum şi stareţii şi stareţele mânăstirilor şi schiturilor din cuprinsul protopopiatului. Pentru o cât

128

mai competentă îndrumare, conferinţele erau prezidate de către episcopi, vicari eparhiali, consilieri referenţi şi profesori de la cele două institute teologice din ţară. Datorită bunei lor organizări, aceste conferinţe au constituit adevărate popasuri duhovniceşti închinate întâlnirii frăţeşti, consfătuirilor profesionale, schimbului de experienţă, verificării activităţii, lămuririi problemelor teoretice şi practice ridicate de realităţile vieţii, legăturii cu chiriarhul locului.

Prin cursurile de îndrumare pastorală şi misionară, completate de conferinţele preoţeşti, Patriarhul Justinian a legat mai strâns clerul de nevoile Bisericii şi l-a desprins să acţioneze în unitate cu ierarhia superioară. Strângându-şi rândurile în jurul conducerii canonice al Bisericii, clerul şi-a sporit disciplina şi a căutat să împlinească cu râvnă şi fără zăbavă toate îndrumările primite din partea Sfântului Sinod. Acest spirit s-a răsfrânt pozitiv asupra vieţii şi activităţii Bisericii noastră, ferind-o de dezbinări şi rătăciri primejdioase şi ajutând-o să-şi păstreze unitatea de simţire şi de credinţă.

Chemarea monahismului la viaţă nouă

Cunoscând bine rolul însemnat al monahismului în zidirea spirituală a neamului nostru, Patriarhul Justinian a chemat cinul monahal la viaţă nouă, care lâncezise în unele mânăstiri şi schituri, potrivit regulilor Sf. Vasile cel Mare şi spiritului evanghelic al jertfelniciei pentru aproapele. În acest scop, Patriarhul Justinian a stabilit un program de măsuri pentru primenirea vieţii monahale în duhul autentic al Evangheliei lui Hristos, astfel încât monahii să devină nu numai modele de înaltă trăire creştină, dar să şi slujească cu rugăciunea şi munca lor idealurile Bisericii şi omenirii. Punctele principale ale acestui program, înscrise în Statutul din 1949 şi dezvoltate în Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale din 1953, revizuit în 1959, erau: viaţă morală desăvârşită, muncă organizată, misionarism religios şi social, cultură întinsă, orientare spre viaţa de obşte, aşa cum cere toată predania de veacuri a monahismului.

Pentru punerea în practică a acestui program, mai întâi, Patriarhul Justinian a înfiinţat în toate mânăstirile mari, şcoli monahale, cu durata cursurilor de trei ani, prin care monahii şi

129

monahiile au dobândit, pe de o parte, cunoştinţe religioase cu caracter general, noţiuni de muzică bisericească psaltică, de tipic şi liturgică, precum şi de administraţie mânăstirească, iar pe de altă parte, calificarea în atelierele mânăstirilor în una din următoarele îndeletniciri practice: croitorie, pictură, sculptură, tâmplărie, ceramică, împletituri, broderie artistică, cusături naţionale, tricotaje, covoare. Nimeni nu primea certificatul de absolvire a şcolii monahale dacă nu obţinea şi atestatul de calificare într-un meşteşug învăţat în atelierul mânăstirii.

Şcolile monahale s-au dovedit un mijloc eficient pentru ridicarea pregătirii cultural-religioase a călugărilor şi călugăriţelor, dându-le în acelaşi timp posibilitatea însuşirii unui meşteşug de pe urma căruia să poată deveni un factor productiv în viaţa obştească a mânăstirii. Atelierele mânăstirilor au ajuns în scurt timp să satisfacă în întregime nevoile Bisericii, îndeosebi în ce priveşte confecţionarea de stofe preoţeşti şi odăjdii bisericeşti, iar în unele ramuri de producţie, cum este cea a covoarelor naţionale sau ţesăturilor şi broderiei artistice, realizările lor să fie apreciate în ţară şi chiar peste hotare.

Dar pentru ca lucrarea de înnoire a vieţii monahale să fie de calitate şi cu efect de durată, era nevoie de personal de conducere pentru administrarea mânăstirilor şi de cadre didactice pentru şcolile monahale, recrutate din elemente conştiente de importanţa monahismului în misiunea Bisericii şi în susţinerea sentimentului religios printre credincioşi. În acest scop, Patriarhul Justinian a înfiinţat trei seminarii monahale: două pentru călugăriţe, la mânăstirile Agapia şi Hurezi, şi unul pentru călugări la mânăstirea Neamţ. Ele erau şcoli teologice liceale, cu durata cursurilor de patru ani, şi dădeau posibilitatea absolvenţilor lor să urmeze Institutul teologic de grad universitar.

Mulţi călugări şi călugăriţe, în special dintre cei tineri, au absolvit Seminarul monahal, iar o bună parte din ei au urmat Institutul teologic, devenind licenţiaţi în teologie. Dintre aceştia, unii au urmat cursurile de doctorat în teologie, iar alţii au fost trimişi să-şi continue studiile teologice în străinătate. Toţi aceştia au îndeplinit funcţii de răspundere în conducerea mânăstirilor, făcând cinste Bisericii şi ţării. Prin acest tip nou de şcoală teologică, care era

130

seminarul monahal, s-a creat în scurt timp o elită călugărească, misionari conştienţi şi bine instruiţi, care au dus lumina Sf. Scripturi miilor de vieţuitori din obştile mânăstirilor noastre şi au format din rândurile lor călugăriţe şi călugări devotaţi muncii şi rugăciunii.

Prin introducerea şi intensificarea vieţii de obşte, prin înfiinţarea de şcoli monahale şi de seminarii monahale, prin crearea de ateliere mânăstireşti, s-a îmbunătăţit simţitor viaţa duhovnicească în mânăstiri. Nimic n-a fost neglijat: nici rugăciunea, nici luminarea minţii, prin ştiinţa de carte, nici munca prin specializarea într-o meserie. Organizaţi în unităţi disciplinate de rugăciune şi muncă, monahii şi monahiile s-au ridicat la viaţă duhovnicească aleasă şi preocupări de adâncire tot mai temeinică a izvoarelor Ortodoxiei şi a ştiinţei teologice, prin citirea operelor Sf. Părinţi şi a cărţilor şi revistelor editate sub îngrijirea Sf. Sinod sau a celor mai vechi, păstrate cu grijă în bibliotecile mânăstirilor.

Canonizarea unor sfinţi români

Socotind că îşi face o sfântă datorie faţă de evlavia adâncă a credincioşilor Bisericii noastre şi dă expresie rugilor lor fierbinţi către Atotputernicul Dumnezeu, după pilda şi modelul sfinţilor de pretutindeni şi a celor de pe pământul românesc, care le luminează calea mântuirii ca nişte făclii cereşti, Patriarhul Justinian a iniţiat în 1950 şi 1955 canonizarea unor sfinţi români, lucrare ce se înscrie la loc de cinste în cununa împlinirilor arhieriei sale, bine cunoscute de toţi.

După lucrări pregătitoare, desfăşurate cu implicarea directă a Patriarhului Justinian, constând din studierea amănunţită a propunerilor de canonizare, întocmirea tomosurilor sinodale şi stabilirea rânduielilor tipiconale, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât canonizarea unor mucenici, mărturisitori şi cuvioşi români, precum şi generalizarea în întreaga Biserică a cultului unor sfinţi care s-au bucurat până atunci de cinstire locală. Apoi, în perioada 10-23 octombrie 1955, în cadrul marilor serbări religioase dedicate aniversării a 70 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, la care au participat şi delegaţi ai unor Biserici ortodoxe surori, a avut loc proclamarea solemnă a sfinţilor români

131

canonizaţi prin hotărârea sinodală din 1950: Sf. Ierarh Calinic de Cernica (11 aprilie), Sf. Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, Mitropoliţii Transilvaniei (24 aprilie), Cuvioşii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Mucenicul Oprea din Sălişte (21 octombrie). Un an mai târziu, în 1956, s-a procedat şi la canonizarea solemnă a Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie). Tot acum s-a proclamat şi generalizarea în întreaga Biserică Ortodoxă Română a cultului Sf. Mucenic Ioan Valahul, de neam român, canonizat de Patriarhia Ecumenică încă din anul 1662, de la sfârşitul său martiric, şi înscris în calendar la 12 mai, precum şi a cultului unor sfinţi de neam străin, cu cinstire locală şi cu moaşte în ţara noastră: Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie), Sf. Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi (14 octombrie), Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş (7 decembrie), Sf. Grigorie Decapolitul de le Bistriţa-Vâlcea (20 noiembrie), Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou din Bucureşti (27 octombrie) şi Sf. Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (26 decembrie).

Actul proclamării solemne a canonizării unor sfinţi români şi generalizarea cultului sfinţilor cu cinstire locală, pe care l-a săvârşit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1955 şi 1956, la iniţiativa Patriarhului Justinian, a avut un puternic ecou în conştiinţa credincioşilor şi a înviorat evlavia străbună. A fost un prilej de rară bucurie duhovnicească pentru credincioşi ortodocşi români să-i vadă preţuiţi de Biserică pe cei din neamul lor care s-au învrednicit de cinstea cea mare a sfinţeniei. Convinşi de folosul rugăciunilor pe care ei le înalţă, cu inima curată, către sfinţii pământului românesc, pentru toate trebuinţele, credincioşii aprind de atunci candele nestinse la icoanele şi raclele lor, iar mânăstirile cinstite cu moaştele şi cultul sfinţilor români au devenit locuri de pelerinaj şi de întărire duhovnicească. Canonizarea acestor luceferi ai credinţei din străbuni, după toate rânduielile canonice şi liturgice, a ridicat la o nouă strălucire Ortodoxia românească. Sfinţii autohtoni au legat şi mai mult pe credincioşi de Biserica lor ortodoxă. Ei au legat şi Biserica noastră de celelalte Biserici ortodoxe surori, dornice să cunoască şi să cinstească împreună pe aceşti aleşi ai Domnului.

132

Promovarea culturii teologice

Cartea şi tiparul bisericesc

Înnoitor de viaţă bisericească, Patriarhul Justinian a fost deschizător de drumuri şi în teologie. Dacă se poate vorbi de o teologie românească, vârsta ei nu poate fi plasată în afara hotarelor vremii Patriarhului Justinian. Adăugarea tezaurului naţional la izvoarele revelaţiei divine – Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie – pentru definirea învăţăturii de credinţă ortodoxă în noul context al vieţii româneşti, constituie fără îndoială originalitatea teologiei noastre din acei ani.

Pusă în slujba Bisericii, teologia a fost adusă şi în sfera vieţii. Literatura teologică s-a îmbogăţit cu lucrări noi în toate ramurile – istorie, doctrină, cult, organizare bisericească ţinând seamă de nevoile preoţilor şi credincioşilor. Dacă în lucrările tipărite până în 1948 se făcea o teologie orientată cu precădere spre erudiţie, ruptă de cele mai multe ori de viaţă, după această dată, sub îndrumarea Patriarhului Justinian şi a Sfântului Sinod, s-a ţinut seamă de nevoile reale ale Bisericii. De asemenea, în timp ce literatura de până acum era prea puţin deschisă spre ecumenism, lucrările de teologie care apar în aceşti ani au în vedere aspiraţiile de înţelegere şi colaborare ale Bisericilor şi popoarelor pentru slujirea marilor idealuri ale omenirii contemporane.

Este greu de prezentat o listă a lucrărilor de teologie propriu- zise apărute în această perioadă. De aceea ne vom limita să amintim la loc de cinste Apostolatul Social al Patriarhului Justinian, tipărit în 12 volume (1948 – 1976), care tratează probleme cu caracter pastoral-misionar; liturgic, omiletic, catehetic, ecumenic, puse la îndemâna preoţilor şi credincioşilor. De asemenea, unii ierarhi şi profesori de teologie au publicat, pe lângă culegeri de predici, cuvântări, pastorale, şi studii aprofundate de teologie – biblică, istorică, sistematică, practică – şi volume omagiale şi comemorative, care reprezintă o contribuţie originală la progresul culturii teologice şi la sporirea prestigiului Bisericii noastre, unele dintre ele având răsunet în întreaga creştinătate.

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a dat şi ea la lumină aproape toate cărţile de slujbă (Psaltirea, Molitfelnicul, Triodul, Mineele, Apostolul, Catavasierul, Vecernierul, Utrenierul,

133

Liturghierul, Prohodul, Tâlcuirea Evangheliilor, Cazaniile duminicale, Vieţile Sfinţilor etc.), precum şi cărţi de rugăciune, de învăţătură creştină şi de zidire sufletească, calendare bisericeşti şi mai presus de toate două ediţii integrale ale Bibliei, în 1968 şi 1975, în tiraje de masă, sporind tezaurul de cultură şi hrană duhovnicească a credincioşilor. S-au tipărit, de asemenea, monografii de biserici şi mânăstiri, albume ale colecţiilor de artă religioasă veche, lucrări de muzică bisericească pentru trebuinţele parohiilor şi altele.

Revistele bisericeşti, centrale şi mitropolitane, bine organizate şi editate, au fost sporite şi înnoite. Pe lângă vechile publicaţii, Biserica Ortodoxă Română de la Bucureşti şi Telegraful Român de la Sibiu, îmbunătăţite calitativ, s-au înfiinţat două noi reviste centrale, Ortodoxia şi Studii Teologice, şi 5 reviste mitropolitane: Glasul Bisericii, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei şi Mitropolia Banatului. Ele au publicat studii de teologie, de istorie bisericească şi de interes ecumenic. Toate au fost trimise în parohii şi mânăstiri, oferind clerului posibilitatea de a cunoaşte nemijlocit problemele care preocupau Biserica şi lumea creştină. Din 1971, la Bucureşti a apărut şi un buletin informativ în limbile engleză şi franceză, cu ştiri din viaţa Bisericii noastre pentru parohiile ortodoxe române de peste hotare.

Sub arhipăstorirea Patriarhului Justinian, aşadar, cultura teologică s-a îmbogăţit şi s-a manifestat dinamic, dar sobru, asemenea spiritualităţii noastre ortodoxe. Axată pe bazele revelaţiei şi sorbind putere din învăţătura Sfintei Evanghelii şi din operele Sfinţilor Părinţi, ea a fost mai strâns legată de nevoile Bisericii decât teologia precedentă.

Restaurarea monumentelor istorice

Rectitoriri de biserici şi mânăstiri

Patriarhul Justinian a fost şi un neîntrecut restaurator de monumente istorice bisericeşti mânăstiri şi biserici – pe care le-a reparat şi înfrumuseţat, şi un harnic ctitor de lăcaşuri sfinte. În Arhiepiscopia Bucureştilor aproape că a rectitorit toate mânăstirile existente, îmbrăcându-le în veşmânt nou. Peste tot s-au făcut reparaţii şi restaurări radicale la biserici, la clopotniţă, la zidul de împrejmuire,

134

la anexele gospodăreşti, incluzând şi instalaţiile de apă, lumină şi canalizare, chiar şi la drumurile de acces. A vizitat de nenumărate ori toate şantierele de construcţii, îndrumând, controlând, ajutând cu râvnă şi cu dragoste şi oferind soluţii noi.

A alocat fonduri nu numai pentru restaurări de monumente istorice, dar a ajutat şi parohiile nevoiaşe pentru construiri şi reparaţii de biserici, case parohiale, împrejmuiri de cimitire. Multe construcţii începute şi neterminate din pricina războiului au primit acum ajutor financiar, sprijin tehnic şi mijloace eficiente de lucru. Rămâne în istoria Bisericii noastre charisma de neîntrecut gospodar a Patriarhului Justinian, care a creat o întreagă reţea de ateliere şi de servicii tehnice prin care a îndrumat în chip unitar şi armonios, în întreaga ţară, lucrarea de bună chivernisire a Casei Domnului.

Lista restaurărilor şi reparaţiilor de tot felul, în cuprinsul Patriarhiei Române, fie că e vorba de biserici de zid ori de lemn, la oraşe sau la sate, nu poate fi prezentată aici în întregime. Se poate spune însă că numărul lor e foarte mare. Aşa se şi explică înfăţişarea minunată pe care o au astăzi mânăstirile şi bisericile din ţară. Trebuie spus că la noi, datorită Patriarhului Justinian, grija faţă de lăcaşurile de cult, monumente istorice ori aşezăminte parohiale, s-a manifestat din plin ca în puţine ţări din lume. Iar dacă ne gândim că aceste biserici şi mânăstiri au fost îngrijite cu evlavie, dar şi cu seriozitate şi cu cheltuieli mari, ne dăm seama de efortul pe care l-au făcut Patriarhul Justinian şi Sfântul Sinod în aceşti ani. Arhitecţi şi ingineri ca D. Ionescu – Berechet, Ştefan Balş, Aurel Beleş, Horia Teodoru, Virgil Antonescu, Gr. Ionescu, cercetători ca V. Brătulescu, V. Drăguş, ori sculptori ca Grigorie Dumitrescu, sunt numai câţiva din sfetnicii şi colaboratorii la care a făcut apel Patriarhul Justinian pentru lucrările de restaurare şi înfrumuseţare a lăcaşurilor de cult. La unele s-a cerut intervenţii rapide, la altele s-a lucrat în etape.

Iată doar câteva monumente istorice bisericeşti din Arhiepiscopia Bucureştilor în restaurarea cărora Patriarhul Justinian s­a implicat direct, alocând sume mari şi cheltuind timp şi energie: mânăstirile Plumbuita, Antim, Schitul Maicilor, Radu Vodă, Cernica, Ţigăneşti, Căldăruşani, Ciorogârla, Ghighiu, Crivina, Pasărea, Suzana, Cheia, Sinaia, Crasna, Văleni, Dealu, Viforâta, Peştera Ialomicioarei,

135

precum şi Catedrala din Târgovişte, şi bisericile bucureştene Colţea, Stavropoleos, Catedrala şi Paraclisul Patriarhal, Pitar Moşi, Sfântul Gheorghe – Nou, Sfântul Nicolae Vlădica, Parcul Domeniilor, Sfântul Elefterie, Domniţa Bălaşa, Sfântul Spiridon – Nou, ultimele două aflate în stare de prăbuşire din cauza slăbirii fundaţiilor.

Totodată, Patriarhul Justinian s-a îngrijit şi de conservarea unor vechi biserici de lemn, a căror folosinţă încetase, prin construirea în locul lor a unor biserici de zid. Mutându-le acolo unde nevoia o cerea, le-a salvat de la ruinare şi distrugere. Aşa au fost înzestrate cu biserici de lemn schiturile Techirghiol, Dragoslavele, Cricov- Jercălăi, Casa sanatorială a preoţilor din Olăneşti şi parohia Cermegeşti-Vâlcea.

La mânăstirile mari, monumente istorice, pentru a face cunoscute vizitatorilor vechimea şi specificul lor artistic, Patriarhul Justinian a înfiinţat posturi de ghizi, în care a numit, de regulă, tineri licenţiaţi în teologie – mireni şi monahi sau monahii – şi i-a pregătit prin cursuri speciale, ca să poată prezenta şi în limbi străine aceste valori bisericeşti şi naţionale.

Înţelegând ca nimeni altul că monumentele istorice bisericeşti se confundă cu însăşi geneza neamului nostru, ca produs al vieţii sale spirituale, că ele luminează drumul nostru prin istorie, vădind iubirea românului pentru tot ce este bun, drept şi frumos în lume, Patriarhul Justinian a găsit timp şi n-a cruţat energie ca să le restaureze, construind şi reparând, şi să le redea patrimoniului cultural naţional şi totodată tezaurului mântuitor al Ortodoxiei noastre.

Ocrotirea patrimoniului artistic bisericesc

Strădanii în domeniul artei religioase

Împodobirea bisericilor cu pictură, respectându-se canonul şi erminia bizantină, dar neexcluzând specificul local şi creaţia autohtonă, dozată cu gust, măsură şi rafinament, a fost de asemenea o preocupare constantă a Patriarhului Justinian. Au fost pictate şi restaurate pictural, în anii arhipăstoririi sale, sute de biserici, pe tot cuprinsul ţării, de către o echipă de pictori şi zugravi bisericeşti, în mare majoritate pregătiţi şi formaţi de Biserică. În anul 1950, Patriarhul Justinian a preluat de la Ministerul Cultelor, pe seama

Patriarhiei, Comisia de pictură bisericească, iar în 1958, prin Decizie patriarhală, i-a stabilit competenţa şi atribuţiile în angajarea şi executarea lucrărilor de pictură.

Această Comisie, prezidată de unul din cei doi episcopi vicari patriarhali şi alcătuită din specialişti în domeniul artei religioase, între care s-au numărat profesorii I.D. Ştefănescu, Virgil Brătulescu, Gh. Popescu-Vâlcea, lucrând sub îndrumarea Patriarhului Justinian, a format de-a lungul a două decenii peste două sute de pictori şi restauratori, 160 de zugravi, 30 de pictori de icoane şi mozaicari, care au asigurat în bune condiţii tot volumul de lucrări de pictură în cuprinsul Patriarhiei Române. În 1950, de pildă, s-au executat 112 lucrări de pictură nouă în toată ţara, iar în 1955 numai Arhiepiscopia Bucureştilor avea deschise 60 de şantiere de pictură la bisericile sale.

Dintre pictorii şi lucrările de pictură mai de seamă din această perioadă amintim: Gh. Popescu (catedralele din Galaţi şi Constanţa, biserica Sf. Gheorghe din Piteşti), Nicolae N. Stoica (biserica Sf. Vineri Nouă din Bucureşti, biserica Mânăstirii Neamţ şi mai multe biserici din Sibiu), Ştefan Cantacuzino (biserica Sf. Treime din Bucureşti), Gh. Vânătoru (biserica Iancu Nou-Bălăneanu din Bucureşti, Sf. Împăraţi din Galaţi, biserica Mânăstirii Polovragi, paraclisul Episcopiei din Arad şi catedrala din Reşiţa), Iosif Keber (catedralele din Craiova, Câmpulung şi Sibiu, biserica Sf. Elefterie din Bucureşti), Iosif Vass (catedralele din Tecuci şi Cugir, diferite mozaicuri) Sofian Boghiu (biserica Mânăstirii Dealu, biserica din Predeal).

Nu se pot trece cu vederea lucrările de mare valoare artistică cu care Patriarhul Justinian a împodobit Reşedinţa Patriarhală, constând în decorarea holului principal cu scene din istoria Bisericii noastre, cu chipuri ale ierarhilor mai de seamă din cele trei provincii româneşti (în număr de 20) şi cu scene reprezentând intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, executate de un colectiv de pictori format din Costin Petrescu, V. Rudeanu, C. Şelariu, D. Petrescu şi Iosif Vass. Acestora li se adaugă cele două tablouri mari ale pictorului A. Bordenache din sala de şedinţe a Sfântului Sinod, privind solemnitatea reîntregirii bisericeşti din 1948. Lucrările de pictură au fost completate în mod fericit cu operele de sculptură ale lui Grigore Dumitrescu, care a executat, potrivit dorinţei Patriarhului

137

Justinian, 26 de panouri în relief de clerici meşteşugari ce decorează holul principal şi ansamblul sculptural de mari proporţii, inclusiv ornamentaţia mobilierului, din sala sinodală, cu reuşite statuete de clerici, monahi şi monahii, realizate în lemn de cireş şi de păr, de o netăgăduită valoare artistică. Aceluiaşi sculptor i se datorează, printre altele, şi racla în care sunt aşezate moaştele Sf. Ierarh Calinic de la Mânăstirea Cernica, realizată în lemn de lămâi, cu scene în relief din viaţa sfântului, şi racla din lemn de paltin, păr şi palisandru, cu scene în relief, pentru moaştele Sf. Ierarh Iosif de la Partoş, din catedrala mitropolitană din Timişoara.

Patriarhul Justinian a întemeiat şi noi ateliere de obiecte bisericeşti pe lângă cele existente, pe care le-a dotat cu aparatură modernă, la Schitul Maicilor (pentru lucrări de metal, pictură şi email), Plumbuita (sculptură, tâmplărie, turnătorie de clopote), Ţigăneşti (ţesături de stofe şi covoare), Pasărea (veşminte preoţeşti), Ghighiu şi Ciorogârla (înrămat icoane). A înfiinţat, apoi, în cuprinsul Patriarhiei Române, muzee şi colecţii de obiecte bisericeşti cu valoare artistică, în număr de peste 50, îndeosebi în mânăstiri, dar şi pe lângă unele biserici parohiale, care aveau în 1973 un număr de 64 de ghizi şi custozi muzeali, pregătiţi prin cursuri speciale, pentru îndrumarea vizitatorilor. Dintre acestea, le menţionăm pe cele de la Antim, Cernica, Sinaia, Căldăruşani (Arhiepiscopia Bucureştilor), Neamţ, Secu, Suceviţa, Putna, Dragomirna (Mitropolia Moldovei), Hurezi, Tismana, Cozia (Mitropolia Olteniei), Timişoara, Arad (Mitropolia Banatului), biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, Sibiel (Mitropolia Ardealului). Tot din iniţiativa sa au luat fiinţă la Bucureşti şi în eparhii, centre de depozitare şi conservare a cărţilor vechi bisericeşti (secolele XVII – XIX) pentru a le feri de deteriorare şi înstrăinare, asigurându-se un cadru potrivit şi pentru folosirea lor de către cercetători. În acelaşi timp, s-au publicat studii, monografii, albume şi pliante, cu reproduceri în culori şi cu text în limbi străine, între care volumul jubiliar tipărit cu prilejul împlinirii a 450 de ani de la sfinţirea Mânăstirii Curtea de Argeş ( 1517- 1967) şi cel dedicat Colecţiei de artă veche religioasă din Arhiepiscopia Timişoarei ( 1973).

138

Prin toate acestea, Patriarhul Justinian s-a arătat fidel păstrător al tradiţiei ortodoxe de împodobire a sfintelor lăcaşuri şi vrednic continuator al unor îndeletniciri artistice din trecut, în forme mereu înnoite, generatoare de emoţie artistică, dar mai ales de evlavie în viaţa credincioşilor, prin contactul lor nemijlocit cu frumosul religios.

Înfăptuiri administrative şi gospodăreşti

Pe latura administrativ-gospodărească, Patriarhul Justinian şi-a îndreptat, mai întâi, privirile către Centrul Patriarhal, împreunând sub o unică conducere toate compartimentele sale, oarecum separate până atunci: Cancelaria Sf. Sinod, Sectorul Economic, Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă, în care a încadrat Editura şi Tipografia, şi Atelierele de obiecte bisericeşti la care a adăugat noi sectoare şi servicii: Comisia de Pictură Bisericească, Sectorul de Învăţământ Teologic, Corpul de Inspecţie şi Control, Sectorul de Relaţii Externe Bisericeşti şi cel pentru Comunităţi Ortodoxe Române de peste hotare, Serviciul tehnic şi de construcţii. Din această contopire a rezultat o instituţie nouă şi puternică, numită Administraţia Patriarhală, care a economisit personal şi evidenţe de tot felul. Cu excepţia Institutului Biblic, care avea local propriu pe care l-a adăugit cu încăperi noi între anii 1951 – 1958, pentru că ajunsese neîncăpător faţă de volumul mare de lucrări şi l-a înzestrat cu maşini tipografice moderne, şi a unora din ateliere instalate la Schitul Maicilor, Plumbuita, Pasărea şi Ţigăneşti, pe toate celelalte le-a concentrat în clădirea Sfântului Sinod din incinta Mânăstirii Antim, unde a făcut amenajări şi dotări importante.

Pentru ajutorarea parohiilor mici din ţară, îndeosebi ale celor din Ardeal, care se luptau cu mari greutăţi materiale, neputând să-şi termine bisericile începute, să le repare pe cele deteriorate şi să achite salariile slujitorilor bisericeşti, la propunerea Patriarhului Justinian, Sfântul Sinod a aprobat să se facă apel la credincioşi, în prima duminică din Postul Mare – a Ortodoxiei ca să-şi dea obolul lor pentru constituirea unui fond de sprijinire a bisericilor aflate în nevoi. Aşa s-a născut, începând cu anul 1957, Fondul Central Misionar, cu care s-au împlinit lipsurile materiale ale multor parohii şi biserici.

139

Între atâtea alte înfăptuiri pe plan central bisericesc ale Patriarhului Justinian ar mai fi de notat că în timpul arhipăstoririi sale s-a sfinţit de 6 ori – în 1950, 1955, 1958, 1965, 1968 şi 1973 – Sfântul şi Marele Mir. Iar în 1975, la propunerea sa, Adunarea Naţională Bisericească a refăcut străvechiul centru eparhial de la Alba lulia, cu titulatura de Episcopia Alba Iuliei, având reşedinţa în Alba lulia, şi în dependenţă canonică faţă de Mitropolia Ardealului. În acelaşi an, Sfântul Sinod a reînfiinţat Arhiepiscopia Tomisului, prin ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie, cu titulatura de Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, având reşedinţa pentru arhiepiscop la Galaţi şi pentru episcop vicar la Constanţa.

În ce priveşte Arhiepiscopia Bucureştilor, în calitate de chiriarh al locului, Patriarhul Justinian a dinamizat activitatea organelor eparhiale – Adunarea Eparhială, Consiliul Eparhial şi Permanenţa Consiliului Eparhial – potrivit prevederilor legislaţiei bisericeşti, şi a stabilit norme precise de lucru personalului din administraţie. După noua împărţire administrativ-teritorială a ţării, de la 1 martie 1968, când s-a trecut de la regiuni şi raioane la împărţirea pe judeţe, Patriarhul Justinian a regrupat parohiile din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor în protopopiate, ţinând seamă de întinderea judeţelor, de numărul parohiilor şi de căile de comunicaţie între parohii şi protopopiat. A rezultat la acea dată, 1601 parohii, cu 29 de filiale, grupate în 20 de protopopiate (5 în judeţul Ilfov, câte trei în Capitală şi în judeţele Ialomiţa, Prahova şi Teleorman, 2 în judeţul Dâmboviţa şi în fostul raion Muscel din judeţul Argeş).

Patriarhul Justinian a sprijinit corala preoţilor din Capitală să se închege ca formaţie muzicală, dându-i statut legal de funcţionare în anul 1953. Ea a grupat un sfert din preoţimea Bucureştiului, cu un repertoriu bogat de cântări liturgice şi compoziţii religioase şi folclorice. A amenajat încăperile de sub Cancelaria Arhiepiscopiei Bucureştilor şi le-a dat în folosinţa fabricii de lumânări, pentru nevoile cultice ale parohiilor şi mânăstirilor din cuprinsul eparhiei. S­a îngrijit şi de viile Centrului Eparhial, de la Chiţorani şi Jercălăi din judeţul Prahova, care asigură cantităţile de vin cultic necesare slujbelor liturgice, procedând prin Sectorul Economic la lucrări de

140

întinerire şi replantare cu portaltoi. Iscusit chivernisitor, Patriarhul Justinian s-a îngrijit şi de Catedrala Patriarhală, unde a amenajat un cafas pentru cor, a aşezat lespezi de marmură pe mormintele primilor doi patriarhi ai României, Miron Cristea şi Nicodim Munteanu, aflate în partea dreaptă a pronaosului, şi a dispus să se sape pe o piatră de marmură numele mitropoliţilor Ungrovlahiei, pe care a fixat-o la loc vizibil în sfântul lăcaş, ca ei să fie pomeniţi la slujbe şi să fie cunoscuţi de credincioşi. După ce a refăcut clopotniţa lui Brâncoveanu, rezidindu-i partea de sus, care se dărâmase la un cutremur, a ridicat în turnul nou construit, laolaltă cu celelalte clopote mai mici, clopotul cel mare, care era instalat într-un loc nepotrivit, montând şi instalaţie electrică de punere în mişcare, în locul trasului cu frânghii de până atunci. Atenţie deosebită a dat şi Reşedinţei Patriarhale, unde a stabilit să se desfăşoare de acum înainte şedinţele Sfântului Sinod şi sesiunile Adunării Naţionale Bisericeşti. Pentru aceasta, a făcut importante modificări şi dotări. Între altele, a amenajat un cămin arhieresc, cu un număr suficient de camere pentru a-i găzdui pe toţi membrii Sfântului Sinod ori de câte ori erau convocaţi la Bucureşti, iar la parter, prin suprimarea unor ziduri, a realizat o sală spaţioasă de mese. Totodată, a finalizat şi lucrările de consolidare a părţii de sud a Dealului Mitropoliei, care s­au extins şi asupra parcului din jurul Reşedinţei Patriarhale.

Patriarhul Justinian s-a preocupat şi de îngrijirea locurilor de veşnică odihnă ale unora din înaintaşii săi în scaunul mitropolitan din Bucureşti. Din iniţiativa sa au fost deshumate osemintele Mitropolitului Konon Arămescu Donici de la Mânăstirea Cernica, al cărui mormânt se năruise la cutremurul din 1940, şi mutate într-un mormânt îngrijit, în rând cu alţi ierarhi, în cimitirul acestei mânăstiri. Tot din îndemnul său a fost renovat cavoul mitropolitului primat Nifon de la Mânăstirea Cernica, iar în 1968, alţi doi ierarhi ai Ungrovlahiei, Grigorie Dascălul şi Ghenadie Petrescu, şi-au recăpătat în cimitirul Mânăstirii Căldăruşani locul de veşnică odihnă potrivit vredniciilor avute de ei în Biserica noastră, căci nu se bucuraseră până atunci de morminte pe măsura rangului lor.

141

Iubire părintească pentru slujitorii bisericeşti

Faţă de toţi slujitorii bisericeşti, preoţi, diaconi, cântăreţi şi alţi salariaţi din Administraţie, Patriarhul Justinian a arătat totdeauna dragoste cu adevărat părintească. De multe ori a venit în mijlocul lor, sau i-a primit la sine şi, ca un părinte, s-a interesat de greutăţile şi necazurile lor, i-a mângâiat şi i-a întărit sufleteşte. În 1950, de pildă, la propunerea sa, Sfântul Sinod a aprobat completarea din fonduri proprii a salariilor slujitorilor bisericeşti până la echivalarea cu cele ale membrilor corpului didactic, în funcţie de vechimea şi de studiile avute de fiecare. Pe mulţi i-a ajutat în nevoi, acordându-le sprijin material. La marile praznice creştine, de Paşte şi de Crăciun, a oferit întotdeauna daruri pentru copiii salariaţilor, iar celor de vârstă şcolară le-a dat ajutor bănesc pentru cărţi şi rechizite.

Grija Patriarhului Justinian s-a revărsat şi asupra personalului monahal al Catedralei Patriarhale, pentru care a amenajat chilii în vechile încăperi ale fostei şcoli de cântăreţi bisericeşti. Totodată, a renovat căminul preoţesc pentru găzduirea preoţilor din ţară, când veneau cu treburi la Bucureşti. A înfiinţat un cabinet medical pentru salariaţii din Administraţia Patriarhală şi Arhiepiscopia Bucureştilor, iar pentru cei care locuiau departe de serviciu a deschis o cantină.

Preoţilor şi monahilor care au căzut victime represiunii regimului comunist, unii chiar dintre colaboratorii săi apropiaţi, pe care n-a putut să-i ferească de arestare, deşi a intervenit şi s-a pus chezaş pentru ei, la ieşirea lor din închisoare le-a asigurat postul în parohii şi locuri de şedere în mânăstiri. Nici unul n-a fost lăsat pe drumuri, toţi au primit de lucru în cadrul instituţiilor bisericeşti, ceea ce a neliniştit organele puterii. Iar atunci când, în urma decretului 410 din 28 octombrie 1959, autorităţile statului i-au cerut să excludă din monahism pe cei care suferiseră condamnări şi arestări şi să-i scoată din mânăstiri pe fraţii şi monahii tineri, Patriarhul Justinian, prin soluţii de împiedicare şi tergiversare, a refuzat să aplice aceste măsuri. Mai târziu, pe mulţi dintre cei care au fost, totuşi, nevoiţi să părăsească atunci mânăstirile, Patriarhul Justinian, la cererea lor, i-a reprimit în monahism, încât numărul călugărilor a crescut din nou, fapt pentru care a fost suspectat ca ostil regimului.

142

La 1 ianuarie 1959, Patriarhul Justinian a înfiinţat Casa de Pensii şi Ajutoare a salariaţilor Bisericii Ortodoxe Române, pentru asigurarea materială la bătrâneţe sau în caz de incapacitate de muncă, prin acordarea de pensii şi ajutor de boală pentru îngrijirea sănătăţii, inclusiv asistenţa medicală a membrilor săi, trimiteri la tratament şi odihnă în staţiuni balneo-climaterice şi organizarea de cămine pentru ocrotirea celor bolnavi, suferinzi şi fără sprijin familial.

Pe linia asistenţei sociale, din iniţiativa Patriarhului Justinian s­au organizat în 1960, în clădirile mănăstirilor Dealu şi Viforâta, două case sanatoriale pentru ocrotirea pensionarilor bisericeşti sau a membrilor lor de familie. Prin aceasta s-au pus bazele primului aşezământ de asistenţă socială în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care a oferit adăpost şi o viaţă liniştită, într-o ambianţă creştinească, la 100 de văduve de preoţi şi 52 de bătrâni proveniţi din rândurile personalului bisericesc.

Tot prin grija Patriarhului Justinian s-au înfiinţat case de odihnă la Curtea de Argeş, Dragoslavele, Buşteni, Sinaia, Cheia, şi de tratament, la Olăneşti şi Cozia-Călimăneşti, şi s-a îmbunătăţit simţitor sanatoriul de la Techirghiol, unde salariaţii bisericeşti şi familiile lor au putut merge în fiecare vară, în serii de câte 20 de zile, pentru îngrijirea şi refacerea sănătăţii. S-au organizat, apoi, case de credit şi ajutor reciproc pe lângă fiecare eparhie, care acordă personalului bisericesc, pe lângă împrumuturi băneşti, şi ajutor în caz de boală şi deces.

Grijă faţă de românii ortodocşi de peste hotare

Purtarea de grijă a Patriarhului Justinian s-a îndreptat şi asupra românilor ortodocşi stabiliţi peste hotare, căutând să împlinească năzuinţa lor de a rămâne statornici în credinţa străbună, prin păstrarea legăturii spirituale cu Biserica Mamă, fără a neglija sau uita cultura şi limba poporului din care fac parte şi ţara de obârşie. Astfel, românilor din America şi Canada, organizaţi încă din 1934 într-o episcopie, sub jurisdicţia Patriarhiei Române, care fuseseră păstoriţi până în 1939 de episcopul Policarp Moruşca şi rămăseseră aproape 12 ani fără cârmuitor vlădicesc, timp în care se ivise disensiuni şi divergenţe între ei, Patriarhul Justinian le-a dat în 1950 un nou

143

vlădică, în persoana episcopului Andrei Moldovan, hirotonit în ţară. Iar la trei ani după moartea lui, în 1966, a promovat la cârma acestei episcopii pe vlădica Victorin Ursache, pe care l-a ridicat în 1972 la rangul de arhiepiscop, iar eparhia la treapta de arhiepiscopie. Pentru românii din Europa, pe lângă parohiile existente, la Viena (Austria), Sofia (Bulgaria) şi Capela din Baden-Baden (Germania), pe care le-a încurajat şi ajutat, Patriarhul Justinian a înfiinţat la cererea lor, încă zece parohii noi: în Anglia, la Londra (în 1964), în Suedia, la Stockholm (1971) şi Göteborg (1974), în Germania, la Salzgitter (1974), Munchen (1974), Hamburg (1975) şi Offenbach (1975), în Elveţia, la Geneva (1975), în Italia, la Milano (1975) şi în Austria, la Salzburg (1976), cărora le-a trimis preoţi şi cântăreţi din ţară, salarizaţi de Patriarhia Română.

După ce a primit sub jurisdicţia Patriarhiei Române, în 1972, la cererea sa, pe episcopul Teofil Ionescu de la Paris, succesorul mitropolitului Visarion Puiu la conducerea episcopiei românilor din afara graniţelor ţării, întemeiată în 1949, Patriarhul Justinian a înfiinţat în 1974 Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu reşedinţa în capitala Franţei, şi a pus sub oblăduirea ei toate parohiile româneşti din aceste laturi ale continentului.

Patriarhul Justinian a avut grijă şi de românii din Banatul Iugoslav şi de cei din Ungaria, grupând parohiile româneşti din aceste ţări în câte un vicariat, cu reşedinţa la Vârşeţ şi la Gyula, sub jurisdicţia Patriarhiei Române. N-au fost uitaţi nici românii din îndepărtata Australie şi Noua Zeelandă, pentru care a înfiinţat, la cererea lor, parohii ortodoxe la Melbourne (în 1970), Sydney (1973), Adelaide (1973) şi Wellington (1971).

Dar Patriarhul Justinian s-a îngrijit şi de Aşezămintele româneşti de la Iordan şi Ierusalim, întemeiate pe vremea Patriarhului Miron Cristea, în 1936 şi 1938, care rămăseseră neterminate şi nesfinţite. După ce s-a restaurat în 1965, din dispoziţia sa, biserica de la Ierusalim, inclusiv pictura, deteriorată cu timpul şi s-a înzestrat cu mobilier şi catapeteasmă nouă, lucrate în Atelierele Patriarhiei Române de la Bucureşti, în 1968 a fost pictată şi biserica românească de la Iordan. Apoi în 1975, cu prilejul vizitei la Locurile Sfinte, în fruntea unei delegaţii a Bisericii noastre, Patriarhul Justinian a sfinţit

144

biserica Aşezământului românesc de la Ierusalim, în cadrul unei liturghii solemne săvârşită de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Teoctist al Olteniei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Şi monahii români de la Muntele Athos, care depind canonic de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, dar ţin permanent legătura spirituală cu Biserica Ortodoxă Română, s-au bucurat de purtarea de grijă a Patriarhului Justinian, îndeosebi cei de la Schitul Prodromul, pe care i-a vizitat în 1963, şi le-a trimis din ţară călugări tineri spre ajutor, cărţi de cult în limba română, alimente şi îmbrăcăminte.

Pe lângă trimiterea de preoţi din ţară pentru asistenţa religioasă a credincioşilor, Patriarhul Justinian a înzestrat toate parohiile ortodoxe române de peste hotare cu obiecte şi cărţi de cult, material de colportaj, calendare, reviste, cărţi de rugăciuni, odăjdii şi veşminte preoţeşti, artizanat, discuri cu colinde româneşti şi cântări bisericeşti. La parohia din Londra a trimis frumoasa catapeteasmă din lemn sculptat de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, iar în 1966, cu prilejul vizitei în Anglia, a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica acestei parohii. A împodobit cu pictură nouă, în stil tradiţional românesc, şi capela parohiei din Viena, pe care a înzestrat-o cu catapeteasmă lucrată în lemn de stejar în Atelierele Patriarhiei Române din Bucureşti, şi cu mobilier, icoane şi policandre, săvârşind acolo şi o slujbă arhierească, în 1968, când a vizitat Austria.

Patriarhul Justinian a încurajat şi activitatea pastorală a preoţilor şi viaţa bisericească a credincioşilor, îndrumându-i pe calea canonicităţii şi a păstrării unităţii de credinţă şi de neam. Ca urmare, în toate aceste parohii se liturghiseşte până astăzi în limba română, limba poporului nostru şi a Bisericii strămoşeşti. Pretutindeni se păstrează şi se predică adevărurile de credinţă ale Bisericii Mame şi tradiţiile naţionale şi culturale ale poporului român. Pe lângă activitatea pastoral misionară şi cultural naţională, desfăşurată cu prilejul slujbelor religioase şi a unor manifestări spirituale, cum sunt sărbătorirea zilelor de hram, sărbătorile Paştelui, Crăciunului şi ale Anului Nou, cu respectarea datinilor strămoşeşti, comemorarea unor evenimente şi personalităţi de seamă din viaţa neamului nostru, în aceste parohii s-au organizat şcoli duminicale pentru promovarea limbii române, biblioteci înzestrate cu cărţi româneşti, programe

145

folclorice, expoziţii de icoane şi de artizanat şi s-au editat reviste şi publicaţii bisericeşti în limba română, cu valoroase articole teologice, culturale şi istorice. Astfel, datorită purtării de grijă a Patriarhului Justinian, sprijinului său material şi spiritual, aceste parohii au devenit treptat punţi de legătură între diferite Biserici şi naţiuni din lume cu Biserica Ortodoxă şi poporul român.

Întărirea legăturilor cu Bisericile Ortodoxe

O preocupare de căpetenie a Patriarhului Justinian a fost reluarea şi întărirea legăturilor tradiţionale cu celelalte Biserici Ortodoxe, care slăbiseră din pricina schimbărilor politice intervenite după cel de-al doilea război mondial. Pentru aceasta a vizitat aceste Biserici de mai multe ori decât înaintaşii săi, stabilind contacte directe cu toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale surori, şi a luat parte la acţiuni bisericeşti importante de interes general ortodox, conlucrând frăţeşte cu toate Bisericile Ortodoxe în frunte cu Patriarhia Ecumenică.

La restabilirea şi dezvoltarea legăturilor cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului şi cu Patriarhiile apostolice ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, o contribuţie importantă a avut vizita la Bucureşti a Patriarhului Atenagoras al Constantinopolului, în 1967, a Patriarhului Hristofor al Alexandriei în 1958 şi a succesorului acestuia, Patriarhul Nicolae al VI-lea, în

1971, a Patriarhului Alexandru III al Antiohiei, în 1951 şi 1954 şi a urmaşului său în scaun, Patriarhul Elias IV, în 1974, şi a Patriarhului Benedict al Ierusalimului, în 1968, precum şi vizitele făcute de Patriarhul Justinian la Patriarhia Ecumenică, în 1968, la Patriarhia Alexandriei, în 1971, şi la Patriarhia Ierusalimului, în 1975.

Patriarhul Justinian a reluat în duhul dragostei frăţeşti şi legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă, întrerupte în ultimii treizeci de ani. Astfel, în iulie 1948 a participat la festivităţile împlinirii a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse şi tot atunci la întrunirea panortodoxă de la Moscova. Cu această ocazie a vizitat şi Biserica Ortodoxă a Gruziei şi pe Patriarhul Catolicos Melchisedec, vizită întoarsă mai târziu, în 1968, de Patriarhul Efrem II al Gruziei. În 1958, Patriarhul Justinian a fost din nou la Moscova, la sărbătorirea a

146

40 de ani de la reînfiinţarea Patriarhatului rus. A urmat vizita la Bucureşti a Patriarhului Alexei, în 1962, şi a Patriarhului Pimen, în

1972, la care Patriarhul Justinian a răspuns prin două vizite la Moscova, în 1963 şi 1975.

Relaţii frăţeşti a întreţinut Patriarhul Justinian şi cu Biserica Ortodoxă Bulgară, prin vizite reciproce cu Patriarhul Chiril, în 1966, şi cu Patriarhul Maxim, în 1971 şi 1972, şi cu Biserica Ortodoxă Sârbă, prin vizita făcută Patriarhului Vichentie, în 1957, vizită întoarsă de Patriarhul Gherman, în 1962. Biserica Greciei, care a fost prezentă cu o delegaţie de ierarhi la Bucuresti, în 1955, la festivităţile canonizării sfinţilor români, a fost vizitată de Patriarhul Justinian în 1963, când a participat la sărbătorirea mileniului Muntelui Athos, cu care ocazie a vizitat Mitropolia Tesalonicului şi Arhiepiscopia Atenei.

În 1968 la festivităţile aniversării a douăzeci de ani de patriarhat ai Patriarhului Justinian a participat şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Cipru, în frunte cu episcopul Hrisostom al Constantiei. Tot atunci, a fost prezent la Bucureşti şi Arhiepiscopul Paavali al Careliei şi a toată Finlanda, vizită repetată în 1969. Aceste vizite reciproce, prilejuind contacte personale la nivel înalt bisericesc, desfăşurate într-o atmosferă frăţească, la care s-au adăugat vizitele reciproce ale unor ierarhi şi profesori de teologie, precum şi schimburile de studenţi teologi, promovate de Patriarhul Justinian, au avut un rol important în strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici surori, întemeiate pe unitatea dogmatică, cultică şi canonică, dar şi în clarificarea poziţiei Ortodoxiei faţă de marile probleme ale lumii contemporane.

Tot pentru întărirea unităţii ortodoxiei, Patriarhul Justinian a acordat atenţie specială comemorării a 1500 de ani de la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, (451); comemorării a 1900 de ani de la venirea Sfântului Apostol Pavel în Europa, în a doua călătorie misionară (51), şi comemorării a 1400 de ani de la Sinodul V Ecumenic, ţinut la Constantinopol, în 553, sub Împăratul Justinian, cinstit de Biserica noastră la 2 august, patronul Patriarhului Justinian. Comemorările s-au făcut prin studii şi articole publicate în revistele centrale bisericeşti, care au fost puse apoi la îndemâna preoţilor şi credincioşilor, dovedind înţelegerea şi preţuirea pe care trebuie să o

147

acordăm marilor fapte din trecut, semnificaţiei şi importanţei lor de atunci şi de azi. Prin toate aceste demersuri, Patriarhul Justinian a ridicat prestigiul Bisericii noastre în stima Ortodoxiei întregi, asigurându-i astfel un loc de cinste între Bisericile Ortodoxe surori.

Dezvoltarea relaţiilor cu Bisericile creştine

Având în vedere că Bisericile Vechi Orientale, prin păstrarea de către ele, relativ fără schimbare, a credinţei şi rânduielilor cultice ale creştinismului primar, apar ca cele mai apropiate de Ortodoxie, Patriarhul Justinian le-a acordat acestora o atenţie deosebită. Astfel, în 1958, Patriarhul Justinian a vizitat Biserica Armeană, vizită întoarsă în 1965 de Patriarhul Catolicos Vasken I al tuturor armenilor; în 1969 a călătorit în Africa şi Orientul Îndepărtat, vizitând Biserica Coptă din Egipt, Biserica Siriană din Malabar (Kerala-India) şi Biserica din Etiopia, iar în 1971 a participat, la Addis-Abeba, la întronizarea Patriarhului Bisericii Etiopiene, şi la Cairo la întronizarea Patriarhului Senuda III al Bisericii Copte din Egipt, care a întors vizita în 1972.

Patriarhul Justinian a promovat bune raporturi şi cu Biserica Veche Catolică, prin contacte personale şi schimb de publicaţii şi informaţii, pentru cunoaştere reciprocă şi lămurirea unor probleme referitoare la dialogul teologic contemporan. Ca urmare, în 1972, episcopul Joseph Brinkhues, în fruntea unei delegaţii a Bisericii Vechilor Catolici din Germania a vizitat România, ca răspuns la vizita Patriarhului Justinian, în 1970, în Germania. Un semn al bunelor relaţii ortodoxo-vechi catolice l-a constituit şi vizita la Bucureşti, în 1974, a episcopului Leon Gathier al Bisericii Vechilor Catolici din Elveţia. Pentru crearea unor condiţii practice corespunzătoare unui dialog teologic real cu Biserica Romano- Catolică, Patriarhul Justinian a încurajat, pe lângă obişnuitul schimb de scrisori irenice cu prilejul marilor praznice creştine, întâlnirile şi vizitele între cele două Biserici. În acest context se înscrie vizita cardinalului Franz Konig, Primatul Austriei, la Bucureşti, în 1967, şi întoarcerea acestei vizite de către Patriarhul Justinian la Viena, în 1968; vizita în România a episcopului romano-catolic Rudolf Graber, în 1969, şi a Patriarhului Justinian în Germania în 1970, urmată de

148

vizita în ţara noastră, în 1971 , a cardinalului Julius Dophner, preşedintele episcopilor romano-catolici din Germania, precum şi vizita făcută de Patriarhul Justinian, în 1972 Bisericii Romano- Catolice din Belgia.

S-au îmbunătăţit şi relaţiile, cu Biserica Anglicană, tulburate de război, prin două vizite reciproce: a arhiepiscopului de Canterbury şi Primat al Angliei, Michael Ramsey, în România, în 1965, şi a Patriarhului Justinian în Anglia, în 1966. Relaţiile cu Bisericile Protestante, sub arhipăstorirea Patriarhului Justinian, s-au concretizat, în afară de schimbul de publicaţii, în contacte şi întâlniri cum au fost vizitele la Bucureşti, în 1957, a unei delegaţii a Bisericii Luterane din Danemarca, condusă de episcopul Christian Iulius Skat, în 1970, a unei delegaţii a Bisericii Evanghelice Luterane – din Germania, în frunte cu episcopul Hermann Dietzfelbinger, şi în 1971, a unei delegaţii a Bisericii Luterane din Germania, condusă de episcopul Hermann Kunst.

O menţiune specială se cuvine în legătură cu activitatea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), a cărui membră a devenit la 20 noiembrie 1961, la a treia Adunare Generală de la New Delhi, în urma scrisorii adresate de Patriarhul Justinian prin care face cunoscută hotărârea Sfântului Sinod de aderare la această organizaţie ecumenică. De atunci, toţi secretarii generali ai CEB au vizitat România, în 1962, 1971 şi 1975 având discuţii pe probleme teologice cu Patriarhul Justinian şi membrii Sfântului Sinod al Bisericii noastre. Ar mai fi de spus că teologia şi practica misionară a Bisericii noastre în perioada 1961 – 1977 a fost marcată, în ce priveşte componentele esenţiale ale Ecumenismului, de accentul pastoral, contextual, pragmatic, ce corespundea vederilor Patriarhului Justinian, pentru care mişcarea ecumenică era înainte de toate un proces de deschidere şi de reaşezare faţă către faţă a Bisericilor separate de istorie, de colaborare practică între ele. Ecumenismul trebuia să ducă la un mod de viaţă deschis, care să îngăduie relaţii de dreptate şi de pace între toţi. Acest ecumenism dinamic şi extins, trebuia să însufleţească şi să hrănească solidaritatea între oameni, între culturi şi popoare. În legătură cu rolul CEB în rândul mişcării ecumenice, Patriarhul

149

Justinian considera că acesta, deşi nu epuiza eforturile ecumenice, era forma cea mai organizată şi credibilă în epocă. El nu tutela Bisericile membre când acestea se organizau separat în dialoguri bilaterale teologice, dar constituia o platformă credibilă în care Bisericile se puteau recunoaşte reciproc în situaţia lor comună faţă de lumea contemporană.

Patriarhul Justinian a făcut efortul de a transpune marile principii ale unităţii creştine, formulate în dialogul mondial, pe plan local. De aici s-au născut conferinţele teologice interconfesionale de la noi din ţară, în cadrul cărora s-au întâlnit teologi de diferite confesiuni ca să discute probleme ecumenice comune, naţionale şi europene. Privită în ansamblu, activitatea Bisericii Ortodoxe Române în planul relaţiilor cu celelalte Biserici, în timpul Patriarhului Justinian, a cunoscut o sferă largă de acţiune şi un conţinut bogat, fiind pusă în slujba apropierii şi înţelegerii reciproce, în vederea unirii tuturor celor ce cred în Hristos Domnul.

Epilog

Este aproape de necrezut câte a putut înfăptui Patriarhul Justinian într-o singură viaţă de om, sub izvorul dragostei sale pentru Biserica pe care a avut-o sub păstorire. Lista împlinirilor sale este impresionantă şi n-a putut fi cuprinsă în rândurile de faţă. Privind cu luare aminte spre ceea ce el a săvârşit, vom înţelege motivele pentru care întreaga obşte l-a preţuit şi l-a iubit.

A închis ochii pentru totdeauna în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o grea suferinţă şi o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe care cu grijă şi l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din Bucureşti, între elevii Seminarului de el ctitorit acolo. Pe crucea încastrată în zid, a cerut meşterului să sape inscripţia: "M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea". Iar la sfârşitul testamentului său duhovnicesc, făcut în 7 martie 1976, a scris:

"Binecuvântez din toată inima şi din tot sufletul pe cei ce mă urăsc şi m-au urât, pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei ce mi­au făcut rău, văzut ori nevăzut, rugând pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toţi, după cum i-am iertat eu".

Patriarhul Justinian s-a mutat din lumea aceasta cu credinţa că şi-a făcut deplin datoria către obştea dreptcredincioasă încredinţată lui spre păstorire şi către poporul din care a făcut parte, către lumea însetată de dreptate şi pace şi către omul în suferinţă. Trecerea timpului ni-l descoperă parcă şi mai mare, iar înfăptuirile sale în slujba Bisericii şi neamului nostru ne cheamă să ni-l amintim mereu cu respect şi recunoştinţă. Înconjurat de nimbul înfăptuirilor sale, chipul Patriarhului Justinian s-a aşezat în panteonul marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi numele lui va fi pomenit din neam în neam.

(AlmanahulBisericesc, 2001, pag. 62-88)

151

ARTICOLE INEDITE

ÎNCETAREA DIN VIAŢĂ A PATRIARHULUI JUSTINIAN

Sinodul Bisericii ortodoxe române anunţă cu adâncă durere încetarea din viaţă a Patriarhului Justinian Marina.

Născut în 22 februarie 1901 în comuna Cermegeşti, judeţul Vâlcea si-a făcut studiile la Seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea şi apoi la Facultatea de teologie a Universităţii din Bucureşti. Este hirotonit preot în 1924 şi a funcţionat ca profesor şi apoi ca director la Seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea. A parcurs toate treptele ierarhiei bisericeşti şi la 6 iunie 1948 a fost ales Patriarh al bisericii ortodoxe române. În înalta răspundere pe care a avut-o, patriarhul Justinian şi-a desfăşurat activitatea în conformitate cu libertăţile religioase acordate de Constituţia şi legile ţării, fiind animat de nobile sentimente patriotice, îndrumând clerul să sprijine strădaniile poporului nostru pentru zidirea României noi. Totodată s-a preocupat constant de statornicirea bunelor raporturi între cultele din ţara noastră şi a contribuit la asigurarea climatului de respect reciproc şi înţelegere între acestea în vederea sprijinirii efortului general pentru progresul şi prosperitatea întregului nostru popor.

În relaţiile internaţionale ale Bisericii ortodoxe române, Patriarhul Justinian a afirmat necesitatea ca biserica să-şi aducă contribuţia la cauza păcii şi înţelegerii între popoare.

Prin încetarea din viaţă a Patriarhului Justinian Biserica ortodoxă română şi cultele din ţara noastră pierd un luminos exemplu de ierarh care s-a identificat cu aspiraţiile poporului căruia îi aparţine.

Ceremonia înmormântării va avea loc în Catedrala Patriarhală din Bucureşti joi, 31 martie, orele 10,30.

(Încetarea din viaţă a Patriarhului Justinian Marina – Romania libera , pag a 5-a , 28 martie 1977. Anul XXXV, nr.10084.)

152

 

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete