Categorii

Economia Vâlcii până la sfârşitul sec. al XVII-lea. Aspecte culturale și edilitare

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

 

 

Încă de la 1764, la Râmnic se fabrica ceara albă, episcopia având “cherhanaua lumânării de ceară”, activitatea acestei manufacturi mergând până în anul 1820, când este mutată la Bucureşti2.

Se înmulţesc totodată morile şi noi categorii de locuitori devin proprietari de vaduri sau de mori, cum este Popa Mihai tipograful care la 1 decembrie 1784, cumpără un vad de moară3, sau un Ion Roşea care avea la 15 decembrie 1795, pricină pentru o moară în râul Râmnicului4.

La sfârşitul secolului al XVII-lea există la Râmnicu Vâlcea un centru comercial activ, aflat adeseori în legătură cu negustorii din Sibiu şi Braşov. Piaţa internă şi externă îşi va lărgi tot mai mult cadrul după anul 1774, odată cu abolirea monopolului turcesc asupra comerţului exterior al ţării. După pacea de la Kuciuk-Kainargi sunt vădite unele procese notabile, îndeosebi la vânzarea produselor agricole, dar mai ales la cele animaliere; se înmulţesc bâlciurile, iarmaroacele şi târgurile din oraşe şi de pe moşii şi se răspândeşte tehnica comercială superioară5.

Dionisie Eclesiarhul, locuitor din Râmnicu Vâlcea, menţionează că în perioada după 1775 când a venit domn Alexandru Ipsilanti “au pus toate trebile ţării cu rânduială bună”. în acea vreme era linişte mare şi pace adâncă “deschizându-se toate schelele hotarelor…neguţătorii se lăţea cu alişverişurile lor” la câştig, iar “meşteşugăreţii sporea în lucrarea sa” în timp ce “ţăranii îşi lucrau pământurile lor nesupăraţi cu greutate de dajdii. Eftinătate mare “era la mărfuri şi la dobitoace boi, vacile, oile, caprele cu puţin preţ, bucatele cu mai puţin preţ6.

În aceste condiţii se formează treptat o mai largă pătura de negustori autohtoni specializaţi ce se implică tot mai mult în comerţ şi în afaceri economice, reuşind să-şi afirme tot mai puternic prezenţa în viaţa urbană în activităţi spre care erau atrase atât boierimea cât şi domnia. Comerţul se desfăşoară în condiţiile sistemului de reglementare; se supraveghea preţul maximal stabilit şi activitatea vămii interioare, ceea ce constituie o caracteristică a economiei feudale. Vânzarea mărfurilor era supusă unei taxe de 10%, cuprinse sub numele generic de vamă. Acei care nu aveau prăvălii în oraş şi aduceau marfă importantă plăteau vama legală, acolo unde îşi desfăceau produsele respective. Negustorii posesori de prăvălii sau magazii în ţară îşi vindeau mărfurile şi achitau taxele vamale în locul unde deţineau prăvălii.

Producătorii direcţi, care duceau în târg cu spinarea brânză, peşte, zarzavat, erau scutiţi de vamă, dar le era interzis să aducă marfa cu carul până la marginea târgului şi apoi să o introducă în oraş. Pentru lemnele de foc se plăteau 7 parale de carul cu 4 boi şi 5 parale de cel tras de 2 boi. De la negustori se încasa fumăritul, o taxă specială pentru prăvăliile lor. Principalele articole de consum aveau un preţ maximal numit nart.

Breslele negustoreşti7 în plină dezvoltare erau organizate pe starostii, cu vătafi şi casă de ajutor comun. Membrii lor apar “aşezaţi în ruptoare cu visteria”, adică plăteau o sumă globală, încasată şi vărsată vistieriei de vătafii lor. Supuşii străini deşi nu aveau voie să vândă cu amănuntul şi să cumpere imobile în Ţara Românească, ţineau totuşi băcănii, brutării şi cârciumi în care-şi vindeau mărfurile acumulând averi prin cumpărarea de moşii şi vii.

Domnia nu a reuşit să-i impună pe negustorii sudiţi la fel ca pe cei pământeni, şi la plata fumăritului şi să-i oprească să cumpere moşii.În afara de concurenţa sudiţilor, comercianţii autohtoni mai aveau de luptat şi cu privilegiile acordate de domnie boierilor. Nemulţumiţi nu numai cu monopolul cârciumilor şi al scaunelor de came de pe moşiile lor, cu privilegiul pivniţelor şi prăvăliilor scutite de dări, de vamă, cu avantajul de a introduce în oraş, fără să plătească vinăriciul, boierii au căutat să dobândească o serie de avantaje în materie de vamă.

Comercianţii din oraş înscrişi în “compania cea mare a negustorilor” se bucurau şi ei de privilegiul de a-şi plăti contribuţiile direct visteriei. Starostele veghea ca negustorii străini ce făceau comerţ să nu-şi mai dezlege “poverile” ca să- şi vândă marfa cu amănuntul, acest drept fiind rezervat negustorilor pământeni.

Constituirea acestor asociaţii negustoreşti “cumpănii” şi “bresle” alcătuite pe principiul naţionalităţilor, limbii, supuşeniei, sau locului de origină, a funcţionat pe temeiul unor “privilegii” date de domn.

Piaţa internă continuă să cunoască cele două forme ale comerţului: permanent şi periodic. Comerţul periodic îşi avea centrul principal în cadrul oraşului, în târgul din afară. La cererea tot mai insistentă a negustorilor din Compania Chiprovicenilor din Râmnic de a se muta târgul din afară în oraş, “deoarece a mai fost şi înainte şi negustorii şi-au făcut prăvălii înăuntrul oraşului şi le este peste mână să tot mute mărfurile dintr-un loc în altul, la vreme de ploaie, li se strică şi li se mai fură de către alţii, Alexandru Moruzi voievod8 cerea la 24 martie 1794, caimacamului Craiovei, Nicolae Hangerliu să cerceteze dacă prin aceasta, nu se făcea pagubă vămii sau se pricinuia negustorilor pagubă. Pentru soluţionarea cererii negustorilor râmniceni se cerea consultarea vameşilor, şi a isprăvnicatului oraşului.

Nicolae Iorga, ocupându-se de negoţ şi meşteşugari, găsea în Râmnic români (transilvăneni şi sud-dunăreni) şi sârbi, care şi-au uitat de ţară, de neam ca: Niculiţă Iovipale, Iota, Băluţă Ion, Nicolae Radovici, toţi pe la 1800. în afară de aceştia am mai întâlnit pe Nica Teişanu, Hagi Constantin, Nicolae Hagi, Costea Mihali, Gheorghe Mavcovici, Constantin David, Dumitrache Iordan, Stroe Teodoru, Matei Popovici, Radu Chirovici, Dumitru Dan, Costache Tapinos şi mulţi alţii9.

Acumulând capital, negustorii din Râmnicu Vâlcea au cumpărat moşii în jurul oraşului şi în judeţ, cu timpul mulţi din urmaşii lor, au trecut în rândul marilor proprietari funciari.

În această perioadă “o întreagă inundaţie în ţară de oieri mărgineni din judeţele Braşov, Făgăraş şi Sibiu, care siliţi de împrejurări tot mai grele, îşi părăsesc ocupaţia strămoşească de sute de ani şi se fac negustori, iar unii din ei ajung meseriaşi în oraşele şi în târguri din ţară, cum ar fi şi cele din judeţul Vâlcea: Râmnicu, Olăneşti, Govora, Drăgăşani10.

Saşii din Sibiu şi Casa comercială Bukner au făcut planuri mari de comerţ activ, încercând să trimită pe Marea Neagră corăbii folosind calea Oltului şi a Dunării.

La 22 iunie 1785 “două vase ale companiei sibiene pornesc pe Olt sub conducerea lui Herurion, încărcate în special cu fier şi ajung fără dificultate la Râmnicu Vâlcea”. în urma neînţelegerilor ivite cu autorităţile locale, vasele îşi continuă drumul la Slatina. În vremea războiului din 1788- 1791, austriecii construiesc pe Olt, întâi 5 corăbii, apoi numărul lor sporeşte la 40. La încheierea păcii de la Siştov, imperialii le-au vândut domnului Ţării Româneşti, care le-a folosit apoi cu succes şi la transportul sării până la Dunăre".

Luni 20 iulie 1779, seara la Râmnicu Vâlcea a început o ploaie năprasnică, o adevărată rupere de nori, însoţită cu violente descărcări electrice şi care a durat cam două ore. A doua zi dimineaţa, Oltul venea tulbure dinspre munte, iar oamenii care treceau pe lângă el se minuna de mulţimea de peşte pe care o purtau apele. Erau somni mari şi mici, mrene aşişderea şi scobari şi tot felul de alte specii câte se aflau în râu, dar toţi înotau pe marginea apei, ca şi când ar fi fost beţi, iar oamenii şi copii de prin uliţele urbei vâlcene, alergau şi-l prindeau cu mâna.

Ca urmare a hotărârilor din 13 iunie 1790 se reorganizează şi la Râmnic, serviciul poştelor care trebuiau să aibă “la tot ceasul gata, câte 12 cai cu hamuri, 6 surugii şi 3 căruţe”12.

Oraşul se identifică tot mai mult în epocă cu evenimentele culturale, dar şi politice care stau la baza dezvoltării României modeme.

În Ţara Românească lucrurile mergeau foarte prost în 1753, deoarece Constantin Racoviţă nu avea nici o grijă pentru cârmuirea treburilor domneşti şi ale ţării, ci stând acasă lăsa toată cârma domniei în mâinile a doi trei boieri greci mai apropiaţi.

Boierii pământeni s-au organizat în două partide. Primul cuprindea pe Brâncoveanu, Dudescu şi alţi boieri de pe lângă domn, al doilea pe Văcăreştii şi boierii de peste Olt, şi din Craiova împreună cu episcopul Grigore al Eparhiei Râmnicului Noul Severin13. Boierii şi episcopul Grigore pândeau momentul să fugă la Vidin şi de acolo la Istanbul.

Preocupările culturale au fost dublate de organizarea la Râmnic a unor acţiuni armate împotriva cotropitorilor străini, dacă avem în vedere împrejurările din toamna anului 1761, când Sofronie, conducătorul răsculaţilor transilvăneni se refugiază aici, de unde împreună cu Nicodim, supraveghează mersul evenimentelor din Ardeal14.

Râmnicenii solicitau cu insistenţă şi “gazeturile” venite din apusul Europei, aduse de negustorul Iovipale, precum şi lexicoane, gramatici, dar mai ales calendare ilustrate tipărite la Viena, Lipsea sau în alte părţi15, ceea ce dovedeşte o mare receptivitate a orăşenilor faţă de publicaţiile apărute în lume, pe mai întinse coordonate.

Referindu-se însă la acele aspecte şi manifestări în plan cultural ce şi-au pus amprenta asupra trecutului urbei vâlcene, vom releva că sub conducerea lui Ion zugravu, începând din 1785, la Râmnic s-a organizat o şcoală de pictură (zugrăvie), el fiind astfel primul dascăl din Ţara Românească, care au pus bazele învăţământului meşteşugului picturii.

Caracterul popular al acesteia, rezultă şi din faptul că putea fi urmată de toţi copiii “câţi vor voi de a învăţa” la “meşteşugu acesta”. Spre deosebire de şcoala grecească ce se adresa în special fiilor de boieri şi de negustori bogaţi, cea a lui Ion Zugravu era frecventată în special de elemente sărace din rândul orăşenilor; copii cu talent, dornici să deprindă o meserie.

Ca manuale didactice erau folosite vechile tratate de pictură greceşti şi anume “Erminille” în traducere românească.

Şcoala funcţionează în incinta Episcopiei şi dascălul avea obligaţia să “fie cu tragere de inimă de a învăţa copiii la meşteşugul său”.

Mulţi ucenici au deprins aici tainele picturii, contribuind la răspândirea podoabei zugrăviri la numeroase lăcaşuri înălţate mai ales în spaţiul vâlcean şi argeşean.

Un fost ucenic care s-a afirmat a fost dascălul Mincu. În anul 1793, domnia îi acordă lui Ion zugravul beneficii, atrăgând atenţia “boierilor ispravnici ai judeţului şi boierilor dijmari şi vinărici că pictorul “să fie apărat de rândul dajdiilor”. În felul acesta el putea să-şi îndrepte întreaga atenţie asupra învăţăceilor săi în sfera picturii monumentelor, unii din ei putând fi întâlniţi în tot spaţiul locuit de români16.

Aşa cum am mai amintit mai înainte la Râmnic a fost înfiinţat şi a funcţionat din anul 1719 şi prima şcoală de limba română. În anul 1741, documentele consemnează faptul că dascălul şcolii de aici era plătit cu trei taleri pe lună. Naum Râmniceanu afirma, spre pildă, că tatăl său, a învăţat carte la dascălul Lupu la Bucureşti, după care a continuat şcoala la Râmnicu Vâlcea17.

Casa de comerţ Marcu din Sibiu, acorda în anul 1763 un împrumut de 1313, 75 florini ungureşti negustorilor Iovipali Şi Malachi, ambii din oraş, “pentru ajutorarea şcolii din Râmnic”. Documentul precizează “din banii şcolii din Râmnic” lucru ce dovedeşte clar dezvoltarea învăţământului local. Aici învăţământul se preda în limba greacă şi română. Cei ce-l frecventau erau în cea mai mare parte fii de boieri sau a unor elemente înstărite din rândurile păturilor orăşeneşti. Într-o anafora din 1746 se cerea tinerilor care aparţineau cinului boieresc să urmeze şcoala elenă pentru a ocupa slujbe în Administraţia de Stat. Caracterul şcolii este reliefat în anafora amintită care arată că: “pentru folosul patriei noastre şi mai ales pentru învăţătura şi cinstirea feciorilor de boieri au aşezat şi întemeiat atâtea şcoale în limba elinească18.

Lăcaşul a funcţionat neîntrerupt până prin anul 1813, când printr-o hotărâre domnească, s-a cerut ca salariul dascălului să fie dat din “iratul părinţilor episcopi”. Hotărârea luată de domnitorul Caragea a dus la nemulţumiri, ceea ce a determinat întreruperea vremelnică a procesului de învăţământ.

După o funcţionare de peste 75 de ani, lipsa şcolii constituia un impediment în activitatea autorităţilor locale. Pentru a ieşi din impas, Constantin Socoteanu a trecut în anul 1816 la o măsură extremă. El a organizat o adunare la Râmnic, la care au fost invitaţi să asiste atât orăşenii cât şi egumenii de la mănăstire, unde clucerul a vorbit înflăcărat despre trebuinţa şi folosul ce-Î au cu toţi de la învăţătură. Patosul cu care a vorbit a pledat pentru necesitatea şcolii, văzută şi ca un act de patriotism, a făcut ca un număr de 18 cetăţeni să subscrie benevol, pentru ajutorarea instituţiei printre care: Ioniţă pitarul, Gherman diaconul, Nicolae Radu, Gheorghe judecătorul, Niculiţă Iovipali şi alţii care împreună au alcătuit un înscris în care “au însemnat fieşcare cu condeiu şi iscălitura sa… ce s-a proerisit a da pe fiecare an” pentru plata profesorului.

În urma dezvoltării Râmnicului ca un puternic centru cultural şi comercial, la începutul secolului al XlX-lea se va reînfiinţa şcoala din oraş. Cetăţenii arătau la 4 octombrie 1817, domnitorului Ioan Caragea că “acest oraş din început a avut dascăl elin, de la învăţa copii”19. Un mare rol, în eforturile sale depuse pentru redeschiderea şcolii l-a avut aşa cum am menţionat clucerul Constantin Socoteanu. Om cu preocupări deosebite de cultură, dându-şi seama de importanţa răspândirii ştiinţei de carte, a reuşit, în 1815, să învingă rezistenţa manifestată din partea episcopiei şi să obţină sprijinul ei numai la plata a 240 taleri pe an, ci şi asigurarea pentru profesor atât a cazării cât şi a mesei în mod gratuit. Cu toate aceste condiţii, autorităţile locale nu au putut angaja nici un profesor, din cauza salariului considerat prea modest. Moartea clucerului Constantin Socoteanu a dus la tergiversarea reînfiinţării şcolii, mulţi dintre cei ce au subscris nemaivoind să achite obligaţiile băneşti asumate.

Continuarea acestei nobile munci a revenit stolnicului Iancu Lahovari, ginerele lui Constantin Socoteanu, şi a serdarului Nica Vlădescu. Aceştia găsesc resurse pentru aducerea profesorului Hristodul, ce avea şi avizul orăşenilor, în locul lui Hagi Anastasiu.

Cursurile se ţineau în incinta Episcopiei, în clădirile din jurul bolniţei, unde se afla şi locuinţa dascălului. La şcoala grecească se preda în afară de latină şi greacă veche, limba română, aritmetica etc., manualele folosite fiind Tomul al IV- lea al lui Canuta, gramatica lui Terpsiteia, Eclogarionul lui Darvari, abecedarul greco-român, Filada mică, manualul creştinesc, ceaslovul şi bucoavna.

Se poate astfel observa însă legătura ce exista între învăţământ şi biserică prin însuşi conţinutul acestuia care se adresează unor realităţi ale vremii.

Pentru modernizarea învăţământului s-a luat legătura cu şcoala similară din Bucureşti, de la care s-a cerut “cuvioasele povăţuiri” atât pe linie metodică cât şi pe linie administrativă. Aceste legături au avut rezultate imediate nu numai prin îmbunătăţirea predării, dar şi în asigurarea condiţiilor necesare bunei desfăşurări a procesului de învăţământ. Lahovari şi Vlădescu au efectuat dese controale la şcoală, pentru a se informa că munca depusă de profesor “să facă şi rod de pricopseală în luminarea elevilor” cât şi asupra rezultatelor obţinute de copii la învăţătură.

Dezvoltarea păturilor orăşeneşti şi nevoilor create în plan social economic de începutul de modernizare a statului, care implica înmulţirea actelor înscrise şi existenţa unui aparat tot mai larg de dregători cu pregătire cărturărească, au făcut ca numărul ştiutorilor de carte din Râmnic să crească. Aceasta explică şi continuitatea procesului de învăţământ până în perioada înfiinţării în oraş a şcolii româneşti.

Este vremea în care Dionisie Eclesiarhul, cărturar vâlcean, unul dintre ucenicii lui Chesarie de la Râmnic, începe să-şi scrie “Cronograful”, acea istorie a Ţării Româneşti pe perioada 1764-1815.

Un serviciu gratuit de sănătate pentru toţi cetăţenii fără deosebire de naţionalitate sau religie s-a organizat pentru prima dată când “orăşenilor li s-au organizat din zilele Măriei sale Alexandru vodă Ipsilanti (1774-1782), dohtor cu plată, câte 90 taleri 50 pe lună, din cutia milostivirii”“ . Ştiindu-se că gratuitatea serviciului medical s-a introdus în Europa cu mult mai târziu şi anume în timpul primului război mondial, faptul semnalat devine cu atât mai semnificativ pentru evoluţia societăţii din spaţiul Vâlcii.

În timpul războiului din 1789-1792, în oraş s-a organizat de către austrieci un spital. Soldaţii, îmbolnăvindu-se de lingoare, au murit mulţi “pe unii îi duceau şi la Râmnic, la spital, cu socoteală, că iaste acolo aer de munte” mai sănătos “şi vor însănătoşa şi nimic nu folosea, încă mai rău, că răcia şi îndată murâia”21.

După retragerea armatei nemţeşti, în 1791, rămăsese la Râmnic spitalul ridicat de ei, pentru care episcopia şi mănăstirile au plătit domniei o sumă de bani, ca să fie menţinut pe seama oraşului.

Domnitorul Constantin Ipsilanti, la 15 octombrie 1802, trimitea la Râmnic “un doctor osebit cu ştiinţa tămăduirii pentru bolnavii din judeţ, fiind plătit cu 40 de taleri pe lună şi cu încă 20 de taleri pe an pentru ierburile adunate şi folosite la pregătirea medicamentelor22. Nu se cunoaşte până când a durat activitatea acestuia în oraş. Dar într-un document din 1817 se arăta însă “că am rămas cu totul isterisiţi de doctor”. Cu toate că în 1813 se hotărâse ca plata medicului să se facă direct de către cler, salariul era suportat în proporţie de 50% prin subvenţii publice.

Programul locuinţei orăşeneşti din Râmnic, inspirat din tradiţiile arhitecturii populare, poate fi întâlnit şi în construcţiile edificate de boierimea locală până în secolul al XlX-lea. Acestea fiind greu de deosebit – locuinţă boierească – de una a unui negustor înstărit. Imaginea Râmnicului medieval care se desprinde din analiza datelor istorice este aceea a unui străvechi târg, cu o complexă compoziţie socială (negustori, breslaşi, boieri, slujbaşi ai domniei, ţărani etc.), în care elementul românesc e predominant în toate epocile. Evenimentele istorice nu au împiedicat activitatea sa economică, ceea ce a creat premizele dezvoltării oraşului în epoca modernă şi contemporană.

Arhitectura de zid a oraşului, poartă amprenta secolului al XVIII-lea, ea însă conţinând refaceri succesive ale nivelurilor precedente. Menţiuni documentare din 17 iulie 1779, despre existenţa unor mari cuptoare de făcut cărămidă, în sudul oraşului, stau mărturie construcţiile refacerile unor edificii.

După fiecare invazie străină care ducea la mari distrugeri materiale şi la importante pierderi de vieţi omeneşti, oraşul îmbrăca hainele de lucru, constructorii ridicau schele pentru noi ctitorii mai trainice, mai durabile, în care îşi concentrau toată priceperea spre realizări corespunzătoare cerinţelor vremii.

 

Este cunoscut efortul episcopului Climent de a reface între 1737-1745, biserica episcopală şi de a construi în 1748, bolniţa în stilul arhitecturii şi artei de specific românesc, de mici proporţii, cu un interior intim. Pictura originară bine conservată a fost executată de popa Gheorghe şi Badea diaconul.

Paraclisul “Sf. Gheorghe Bogloslavul” este de asemenea o realizare a vremii, a fost ridicat de către episcopul Grigore în 1751. Are o siluetă gingaşă şi elegantă, sporind valoarea ansamblului arhitectonic al episcopiei. Lucrările de zugrăvire de aci sunt opera lui Grigore Zugravul. Frescele exterioare redau figuri de filosofi şi sibile. Clopotniţa cea mare era reparată în anul 1742, ca în anul 1748 un incendiu nimicitor să o distrugă din nou23 .

Dar în afara complexului de zidiri de la episcopie, Preda Bujoreanu şi fiul său Constantin, reconstruiesc în 1784 biserica “Sf. Dumitru24, a cărei pictură a fost reînnoită de către Dionisie Eclesiarhul. De asemenea după incendiul pustiitor din 1737-1738, biserica “Sf. Gheorghe” va fi refăcută de către Mihail, nepotul mitropolitului. Zugrăveala s-a executat aici în anul 1763. Lăcaşului i s-au adăugat apoi chilii şi zidul înconjurător de piatră, lucrări care au fost însă distruse în timpul războiului ruso-austro-turc din 1787-1792, edificiu de cult fiind apoi redeschis în 179125.

La biserica voievodală “Cuvioasa Paraschiva”, a lui Pătraşcu cel Bun amvonul, bolta şi clopotniţa au fost refăcute de negustorii Chipoviceni, Sava, Ilie, Iova înainte de 1738. Ulterior a suferit noi deteriorări în timpul conflictului dintre armatele otomane şi austriece, fiind transformat atunci în grajd de cai, de aceea a fost reparat şi zugrăvit în 1790.

Grigore Socoteanu împreună cu Hagi Constantin Malache şi Teodosie egumenul terminau de zidit în 1764 biserica “Toţi sfinţii” monument realizat într-o concepţie originală, cu trei turle şi o bogată decoraţie. Valorosul edificiu a primit podoaba zugrăvelii prin iscusinţa ierodiaconului Dimitrie în anul 1759.

Schitul Inăteşti cu un tip de plan deosebit şi de mai mici proporţii, creaţie de renume, face parte din rândul unor monumente expresive ale Râmnicului. A fost construit în anul 1751 de către Vasile monahul şi Rafaiel ieromonah, ca metoh al Coziei, pe locul vechii curţi feudale a boierului Tatu, din timpul lui Mircea cel Bătrân. Lăcaşul constituie o realizare arhitectonică cu valoare de unicat în dezvoltarea arhitecturii româneşti.

În ceea ce priveşte mănăstirea franciscanilor Sf. Anton de Padova, aceasta a fost reclădită în anul 1723 cu sprijinul larg al autorităţilor austriece, în timpul ocupaţiei Olteniei. Impunătoarea clădire, înaltă, frumoasă, spaţioasă cu un turn masiv de piatră, a căzut pradă focului năprasnic din anul 1738, care a distrus întreg complexul Bărăţiei. După încheierea păcii dintre austrieci şi turci, au fost refăcute câteva încăperi pe latura de vest, amenajându-se şi o capelă26.

Din arhitectura laică “locală, din secolul al XVIII-lea, au mai rămas foarte puţine construcţii aflate astăzi sub îngrijirea Muzeului Judeţean. Conacul Socoteanu-Lahovari, fostă casa Pionierilor, amplasat în centrul civic al municipiului pe terasa Mircea cel Bătrân a fost edificat în secolul al XVIII- lea. De-a lungul vremii i s-au făcut multe modificări. în vechiul târg, cu o bogată activitate comercială, elemente de arhitectură specifice celei de a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, au exprimat vrednicia, modul de viaţă a lumii târgoveţilor, puternic legaţi de vatra oraşului şi care au investit o parte însemnată din câştigurile obţinute pentru înfrumuseţarea locuinţelor şi a localităţii. Acest fapt se reflectă cu deosebire acum şi în cartierele ce înconjurau zona târgului. O altă caracteristică a Râmnicului de odinioară este vădită şi de temperarea şi echilibrul regimului de înălţime al locuinţelor şi dughenelor în raport cu accentele verticale ale lăcaşelor de cult. Din rândul clădirilor din trecut trebuie relevată mai ales casa Velea construită în centrul comercial al oraşului, ce datează din timpul ocupaţiei austriece (1718-1738), fiind cel mai vechi edificiu civil ce se păstrează în zona municipiului. în prezent se află în incinta muzeului Bujoreni. Ea ilustrează stilul arhitecturii laice vâlcene, cu parter supraînălţat, cu prispă largă, sprijinită de stâlpi sculptaţi, având la demisol o pivniţă cu uşi masive, zăbrelită, prin care se accede într-un gârlici, amplasat sub pridvor. Tavanul din încăperea cea mare de la stradă era ornamentat cu un chenar profilat având în colţuri vulturul bicefal27.

Pe strada Ştirbei Vodă nr. 18 se află Casa memorială “Anton Pann” o modestă clădire cu pereţii văruiţi şi acoperişul de şindrilă, ce a fost construită la sfârşitul secolului al XVIII- lea. Intrarea se face pe nişte scări în pantă, care duc într-un foişor sprijinit de stâlpi de stejar frumos sculptaţi, în stilul artei populare vâlcene. Un coridor desparte cele patru camere cu tavane joase. La subsol este un beci spaţios. Din cauza sistematizării zonei, casa a fost translatată pe un nou amplasament la o distanţă de circa 50 de metri de locul iniţial şi o diferenţă de nivel de 1,50 metri.

Semnificativ este tipul casei ţărăneşti amplificat, derivând fie din acelea specific clădirilor de munte, cu soclul înalt şi masiv adăpostind beciul, fie cel scund, frecvent în câmpie. Ele sunt adaptate reliefului beneficiind de vaste perspective către Olt şi către Dealul Capela, după principii care sporesc valoarea urbanistică a oraşului.

În anul 1770, în timpul războiului ruso-turc, fostul ban al Craiovei, Manuil Roset, pentru atitudinea sa servilă faţă de turci, a primit firman de domnie, de la sultan. La sfârşitul lui februarie se afla la Râmnic. Aici “sosind un maior polcovnic cu vreo patru-cinci sute muscali şi cu o sumă de stupai şi cu patru tunuri, au îndreptat tunurile peste Olt în oraş, dându-i foc. Manuil vodă s-au înspăimântat şi s-au apucat la sănătoasa numai cu fesu în cap, şi cum au putut au fugit peste munţi în ţara ungurească, iar turcii în urmă au făcut război dar i-au biruit muscalii şi câţi au rămas vii, au întors spatele către tunuri apucându-se de fugă; pierit-au la această lovire mulţi stupai şi catane de ţară. Deci s-au întins muscalii în toată ţara28.

Ţara Românească, în timpul războiului dintre 1787- 1792 între ruşi, austrieci şi turci devine teatru de luptă. Pisania de la biserica “Cuvioasa Paraschiva”, arată că: “La 1788, în timpul altui război dintre turci şi austrieci, iarăşi s-a abătut prăpădul asupra oraşului… care din nou a fost pustiit şi arsă biserica”. “Au venit arată – Dionisie Eclesiarhul; volintiri nemţeşti cu câţiva husari de au prădat oraşul Râmnicului şi Ocna cea Mare şi satele, luând buţile de vin, silind pe raia de le-au dus cu carele şi sare multă şi mărfuri ce au găsit; şi pe cine prindea, îl dezbrăca. Luat-au şi vitele oamenilor: cai, boi, vaci, oi şi ce găsea. Şi până a venit oaste turcească, ei au fugit cu prăzile, rămânându-le nişte buţi cu vin pe drum, pe la cheile munţilor, neputându-le sui pe grab, că le suia în sus câte 40 de boi. Iar dacă au venit oaste, turci şi arnăuţi şi gearte de catane, ei pradă iar pe raia, năpăsuindu-i că sunt gazde de hoţi voluntiri”29.

În 1788, austriecii ocupă mănăstirea Cozia, care suferă mari pagube, dar turcii ajutaţi de oastea ţării, condusă de Nicolae Mavrogheni au bătut la Cozia pe prinţul Coburg şi la silit să se retragă în Transilvania. Peste un an, în 1789, austriecii au avut multe hărţuieli cu turcii în nordul judeţului. În fruntea gloatei turceşti se afla un bimbaşă “fiind compusă din cea mai mizerabilă adunătură, ce o poate da Valahia”30. Bimbaşa este prins de imperiali la Râmnic şi dus prizonier la Alba Iulia.

Renumele bâlciului de la Râureni a depăşit încă din secolele trecute hotarele Ţării Româneşti, motiv pentru care poposeau aici, pe malurile Oltului, negustori cu mărfuri din toate ţările vecine. Dar o mare năpastă avea să se abată în august 1802 asupra târgului sezonier de aici, care a fost jefuit şi ars de bande înarmate de turci de la Vidin. Peste 20 de negustori au fost asasinaţi în timp ce alţii au scăpat cu viaţă fugind în pădurile din munţii Bărbăteşti şi ai Govorei.

Cine răsfoieşte un manuscris sau o carte veche rămâne de multe ori impresionat despre importanţa însemnărilor de pe foile lor îngălbenite de timp. Pe orice spaţiu gol, proprietarul volumului făcea însemnări pentru a rămâne în amintirea urmaşilor, isprăvile, durerile, bucuriile de naştere vreunui urmaş, de căsătoria, de decesul unui apropiat sau la întâmplările la care a fost martor şi l-au impresionat în mod special. Un caz deosebit sunt însemnările călugărului vâlcean Meletie el avea ştiinţă de carte şi oarecare “mâncărime” la scris. Pe un manuscris românesc aflat la Biblioteca Academiei Române sub nr. 2518 cuviosul consemna: ”Am scris aici, cine mă va citi să mă pomenească, dar n-am făcut bine că am scris”, în anul 1786 a notat “că mare blestemat iaste cel care a scris pe cărţi fără nici o trebuinţă”, din însemnările lui am aflat date despre un dezastru ecologic, petrecut în urmă cu mai bine de două sute de ani” Iulie 29 din (zi) 1799, luni seara la un ceas de noapte, încă şi mai devreme, au dat o ploaie repede cu multe strălucitoare fulgere şi nu va fi ţinut mult vreo două ceasuri şi au încetat. A doua zi marţi dimineaţa, se vedea apa Oltului tulbure, cu mulţime de peşti, somni mari, mici de tot felul de alt peşte cât se află în apa Oltului, umblând beat pe marginea apei, adunându-l oamenii cu mâinile şi scoţându-l la uscat, că oamenii săriseră cu copii cu tot să-l adune tot într-această zi, seara au trecut mulţime de lăcuste, viind după Olt în sus” Era într-o zi de marţi31.

În anul 1803 cetele turceşti din Vidin, sub comanda lui Manafi Ibrahim au făcut o nouă incursiune în zonă, jefuind, arzând şi prădând pe locuitorii vâlceni de la Drăgăşani şi până

la Horezu32 

 

Note bibliografice

            I

1.Arh. Naț. Buc., ms. 21, f. 110v.

2.N. Iorga, Ist.lnd.Rom., op. cit., p.272. în 1820 fabrica se mută la Bucureşti.

3.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Trib. Jud. Vâlcea, dos. 839/1834, f. 58 v-59

4.Idem dos. 839/1834, f.58 v.-59

5.N. Iorga, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, în Opere Econ., Bucureşti, 1982, p.93

6.Dionisie Eclesiarhul, Hronograf 1764-1815, Ed. D. Bălaşa şi N. Stoicescu, Bucureşti, 1987, p.37. “Morunu proaspăt de Dunăre, ocaua 4 parale, la târgu, la scaune ocaua…parale, crapu, somnu 5 parale şi patru ocaua, cosacu şi alt peşte mărunt era o para ocaua şi nici îl lua cineva; raci, 20 de o para icre tescuite de morun, 30 de parale ocaua, de ceala proaspete 20 parale ocaua; fasolea, lintea, mazărea 1-2 parale ocaua; zahărul, ocaua 2 lei cel bun, iar cel mai prost 2 zloţi; untdelemnu 20 parale ocaua; tămâia, 50 parale ocaua; untul de vacă, 6 parale ocaua, iar cel mai scump 8 parale ocaua…postavu Englitera, bun era cotul 8 lei, mult 10 lei; saita 7 lei cotu, şaiu 4 lei jumătate, mult 5 lei cotu; troporu lei 2 şi jumătate; postavu mai de jos 2 zloţi cotu şi un leu cotu; şamalageaua de ceale bune, 10 lei sau 12 mai jos 8 lei; ghermesutu, un leu cotu, mult 50 parale cotu; nefeele de vulpi, perechea 22 lei pe ales; vulpile era una 1 leu.

7.Cum am amintit mai înainte încă din 1718 la Râmnic se organizase o companie de negoţ străină a Chiprovicenilor bulgari catolici, asemenea cu compania de negoţ grecească din Transilvania.

8.Arh Naţ. Buc., ms. 27, f. 174 v.

9.N. Iorga, Negoţ şi meşteşug, p.93

10.Ştefan Meteş, Emigrări, p.243-244

11.Aurora Iliaş, Drumurile şi transportul sării, p.283

12.Arh. Naţ. Buc. Ms.l8,f.l01

13.N. Iorga, Ist. Bis. Rom. II, p. 141-144

14.A. Bunea, Episcopii Paul Aron şi Dionisie Novacoviciu, Blaj, 1902, p.231

15.N. Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni către comerciantul Hagi Pop, p.8

16.Comeliu Tamaş, O şcoală de arte plastice în 1785 la Rm. Vâlcea în Orizont – supliment, aprilie 1970

17.Veronica Tamaş, Contribuţii la istoricul învăţământului vâlcean în Evul Mediu (1415-1830), în Studii Vâlcene III/1974, p.149

18.Ibidem

19.Idem p. 151

20.Comeliu Tamaş, Primul medic oficial din Ţara Românească a funcţionat la Râmnicu Vâlcea în Orizont nr. 292 din 5 octombrie 1969.

21.Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p.59

22.Ion Ionaşcu, Contribuţii la istoricul mănăstirii Hurez, Craiova, 1935, p.29

23.Arh. Naţ. Bucureşti, ms.l, f. 155 v.

24.Comeliu Tamaş, I. Călin, Istoria bisericii “Sfântu Dumitru” din Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1999, p.30

25.V. Bălănescu, Comeliu Tamaş, Istoria bisericii ‘‘Sfântul Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1970, p.37

26.V. A. Urechea, Istoria Şcoalelor, IV, Bucureşti, 1901, p.124

27.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Rm. Vâlcea, 1994, p.103

28.Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p.35

29.Idem p.50-51

30.N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p.423-424

31.Comeliu Tamaş, Marţea în care mor peştii, în Vâlcea Magazin de la A la Z nr. 8/2002, p.31

32.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.166

 

 

Sursa: Corneliu Tamaș, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Editura CONPHYS, Rm. Vâlcea, 2006, p. 163-180.


Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete