Rm. Vâlcea-Așezarea în secolul al XVIII-lea

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Conflictul turco-austriac din 1716 şi ocuparea Banatului, a oferit boierimii o nădejde şi o cale în lupta împotriva puterii otomane, adversarii Porţii socotind că a sosit un prilej potrivit pentru modificarea statutului internaţional al principatelor în vederea emancipării de sub suveranitatea turcească cu sprijinul habsburgilor.

Oastea de ţară trimisă pentru paza graniţei, ca şi boierimea olteană, s-au răsculat la aflarea veştii despre înfrângerea otomană din 5 august 1716, la Petrowradin. Detaşamentele de sub comanda lui Barbu Brăiloiu au ocupat mănăstirea Tismana şi în urma sfatului ţinut de boieri şi căpitani au chemat în ţară pe austrieci. Cei 500-600 militari trimişi de Nicolae Mavrocordat, pentru apărarea teritoriului din dreapta Oltului, după ce au trecut prin Râmnic şi Ocnele Mari, în drum spre Horezu – au fost desconcentraţi din ordinul comandantului, banul Şerban Bujoreanu1.

Căpitanul imperial St. Croix era surprins la 12 septembrie când a auzit că la Râmnic nu se găsea nici un soldat german, el neavând posibilitatea de a trimite pe nici unul din cei 34 militari, din anturajul său care se aflau răspândiţi în mai multe locuri2. La 17 septembrie 1718, mănăstirea Hurez şi locuitorii din Râmnic erau înştiinţaţi, ca nimeni să nu se retragă la Bucureşti, deoarece ordinul dat oştilor germane de către generalul Steinville era acela de a se ocupa amintitele obiective. În acest sens boierii olteni, fugiţi în munţi, îl asigurau pe generalul comandant, că poate înainta fără nici un pericol, ca să-şi fixeze garnizoane întărite până la Olt, în special la Hurezu şi la Râmnic, localităţile care prezentau un mai mare interes decât Tismana3. Ca urmare căpitanul de husari Dettine von Pivoda trece munţii, ocupă Râmnicul şi alături de detaşamentele boiereşti se îndreaptă spre Bucureşti unde la 25 noiembrie îl capturează pe domnitor. Un rol de seamă în prinderea şi ducerea la Sibiu a lui Nicolae Mavrocordat de către trupele austriece, l-a avut Radu Golescu4.

Boierii răsculaţi au hotărât la 5 decembrie 1716 ca ţara să-şi păstreze statul de autonomie prin menţinerea voievodatului sub suveranitatea împăratului5.

Generalul Steinville, care dorea ca imperialii să ocupe definitiv Oltenia, a dat ordin căpitanului Schwatz să întreprindă lucrările necesare pentru ca Oltul să devină navigabil, de la Tumu Roşu în jos6. În acelaşi timp a urmărit să asigure o bază de rezistenţă la Râmnicu Vâlcea, Câmpulung, Târgovişte şi Mărgineni şi să ia măsuri contra cetelor de turci care jefuiau ţara. La 20 ianuarie, căpitanul Schwatz se ocupa la Râmnic cu întocmirea unei hărţi a Olteniei. El urmărea să deschidă şoseaua pe partea dreaptă a Oltului de la Sibiu la Râmnic şi totodată să iniţieze lucrările de întărire a mănăstirii Cozia, precum şi pe acelea de fortificare a episcopiei. La efectuarea ultimei lucrări menţionate au fost folosiţi şi ţărani cărora li s-au plătit câte doi groşi pe zi7.

Pentru a stăvili planurile austriecilor, Ion Mavrocordat a trimis la Braşov pe marele logofăt Iordache Creţulescu, ginerele lui Nicolae Mavrocordat, cu cinci pungi de bani, insistând ca germanii să se retragă din zonele fortificate şi de la mănăstirea din Râmnic, Imperialii nu numai că nu se gândeau să părăsească Oltenia, ci erau hotărâţi chiar să o lege mai strâns de Transilvania.

După înfrângerea de la Belgrad, cete de turci şi tătari năvălesc în judeţ, ard şi distrug sate, incendiază Râmnicul, răpind vite, luând în robie pe locuitorii pe care i-au putut prinde. Dar la 21 iulie 1718, când s-a încheiat Pacea de la Passarowitz, Oltenia a fost cedată austriecilor. Se ştie că încă de, la 13 iunie, pentru a urgenta lucrările de construcţie ale şoselei Caroline, pe valea Oltului8, generalul Steinville a ordonat să se strângă muncitori din judeţ care să participe la executarea ei, ca un mijloc de a asigura o mai directă legătură între Transilvania şi Oltenia. Sunt iniţiate un întreg şir de măsuri de reorganizare pe tărâm administrativ prin care s-a încercat să încadreze activitatea organelor administrative din Oltenia în normele riguroase ale ordinii de stat austriece9. Sub impulsul acestor acţiuni avea să se producă lent, dar totuşi perceptibil, o translaţie de la atributele dregătorului medieval la cele ale funcţionarului modern10.

În timpul ocupaţiei austriece, oraşul era administrat de un jude asistat de către 12 pârgari11. Aceştia se ocupau de controlul vieţii economice locale a târgului, de verificarea măsurilor de capacitate şi de greutăţi, dând totodată dispoziţii de menţinere a ordinii în oraş şi împotriva răufăcătorilor, de pază contra incendiilor, asigurând buna desfăşurare a bâlciurilor, judecând şi unele pricini mărunte. Judele şi pârgarii oraşului erau exoneraţi de sarcinile fiscale, dar erau şi salariaţi de către oraş12. Vornicul era şeful instanţelor judiciare din judeţ şi judeca, în apel, pricinile celor nemulţumiţi de hotărârea judelui şi putea să dea pedepse până la 6 taleri şi 100 lovituri.

Din îndatoririle sale de judecată erau excluse problemele referitoare la stăpânirea bunurilor – pământ, robi, rumâni – şi cele ce comportau sentinţe capitale13. Acum se introduce şi notariatul, şeful acestei instituţii devine conducătorul cancelariei târgului. Pentru înlăturarea oricărei încercări de înşelăciune se înfiinţează pentru fiecare judeţ, câte un sigiliu necesar eliberării chitanţelor, contractelor şi altor acte şi s-a interzis folosirea peceţilor particulare, pentru autentificarea încasării dărilor de la ţărani. Sigiliul judeţului avea în centru un arbore.

Serviciul poştal a început să funcţioneze, în oraş fiind deservit de curieri şi vătafi care transmiteau ordinele, scrisorile, executând şi alte porunci14.

Prin grija lui Fr. Schwatz se lucra intens la construirea şoselei Caroline şi la transformarea Oltului în râu navigabil, pentru scurtarea distanţei dintre Sibiu şi Râmnicu Vâlcea15 .

În secolul al XVIII-lea continua să se extragă aurul din Olt în zona de până la Râmnic, de către o sută cinci zeci de familii de ţigani ai mănăstirii Cozia. Culegătorii erau obligaţi să predea domniei o anumită cantitate de aur, din cele 4 kg, cât reuşea să adune într-o vară . La răsărit de Râmnic se afla o mină de salpetru (silitră), despre care se credea atunci că provine din oseminte omeneşti17.

O dezvoltare notabilă continuă să o cunoască cultura viţei de vie. Ea se manifestă atât prin creşterea suprafeţelor sădite cât şi prin îngrijirea atentă a viţei prin îngrădirea lor, lucru menţionat în mulţimea actelor emise în oraş, privind vânzarea cumpărarea de locuri de vii multe posedând pivniţe şi case speciale pentru facerea şi păstrarea vinului în bune condiţiuni. Pe harta sa tipărită la Padova în 1700, stolnicul Constantin Cantacuzino înseamnă şi numele dealurilor unde se produc cele mai bune vinuri, printre care se află şi Râmnicul18.

Negoţul şi meşteşugurile capătă o oarecare dezvoltare. Într-o conscripţie din 1731 a oraşului, găsim următoarele categorii de meseriaşi; argintari, bărbieri, bivolari, cizmari, chinovari, cojocari, croitori, grădinari, stupari, şelari, tabaci, tecari, tipografi, văcari, vieri. Austriecii după 1718 au creat o companie de comerţ străină, formată din bulgarii catolici- chiproviceni – ce a cunoscut o vie activitate în timpul ocupaţiei Olteniei de către imperialii Camponişti din Râmnic îşi aveau târgul lor săptămânal în fiecare luni, de asemenea un mare bâlci de Sântă Mărie catolică şi altul la 5 august19.

Drumul de pe Valea Oltului, a fost lărgit şi amenajat pentru traficul mărfurilor cu carele pe distanţa de la Câineni la Râmnic. Acum se pare că întreg Râmnicul a fost fortificat. Din planul oraşului se constată că există o fortificaţie veche numai în jurul episcopiei. Ea avea forma unui patrulater cu patru bastioane la cele patru colţuri în formă romboidală, dar fără să aibă aceiaşi simetrie şi cu un bastion mic de plan triunghiular la mijlocul laturii dinspre apus. în colţul de sud-vest al spaţiului cuprins de fortificaţie şi ocupând un sfert din acea zonă se afla biserica la mijloc, iar pe lături locuinţele călugărilor. Palatul episcopal era dispus în partea de nord pe aceiaşi latură pe care se găseau chiliile preoţilor. Restul de trei sferturi din imediata fortificaţie o forma o vastă curte. Poarta de ieşire din incinta episcopiei era situată lângă colţul de sud-est. De acolo urma drumul care trecea prin bastionul de la sud-est şi după ce ieşea din linia fortificată se bifurca către mănăstirea Cozia şi către Ocnele Mari. Întăriturile erau aici în parte ruinate, necesitând reparaţii. în această zonă de fortificaţii inginerul Weiss era de părere să se amenajeze un depozit de provizii. în războiul din 1716-1718 au fost cantonaţi acolo husarii lui Pivoda, iar după încheierea păcii, în locul lor s-a stabilit o companie de 150 infanterişti din Bavaria. Ulterior, în anul 1731, în cazarma nou construită se afla tot o unitate militară.

În condiţiile menţinerii administraţiei austriece în Oltenia, dar şi creşterii influenţei greceşti în Principate, episcopul Damaschin, pentru a sprijini învăţământul în limba română a recomandat cu prilejul sinodului ţinut la 1719, la mănăstirea Hurez, înfiinţarea unei şcoli româneşti la Râmnic, şi una în limba latină la Craiova. Astfel, “dascălul” Damaschin avea posibilitatea să ridice noi învăţăcei care să-i continue şi să-i desăvârşească opera. În anul 1726, la numai doi ani de la aprobarea dată de austrieci de a se tipări cărţi în limba română, de sub teascurile tiparniţei râmnicene, a apărut manualul didactic “Întâia învăţătură pentru tineri”20. Ideea întocmirii acestui gen de lucrări provine de necesitatea obiectivă a unui manual în procesul de învăţământ al noii şcoli. Cu timpul tipografia râmniceană se specializează în editarea acelor bucoavne care au stat la baza învăţământului multor generaţii de tineri. În anul 1741 şcoala din Râmnic era subvenţionată din bugetul statului, pentru plata dascălului cu câte trei taleri pe lună21.

Biserica catolică, în timpul ocupaţiei austriece, a avut un regim de favoare. Preotul catolic Antonie baratul cumpără mai multe proprietăţi în perioada 1715-1718, în Râmnic, de la orăşeni în vederea amplasării noii biserici22. Imediat după 1718 în centrul oraşului se construieşte un important lăcaş din piatră asemănător celui din Deva23.

Râmnicul a avut de suferit în timpul războiului turco-austriac din 1736-1738. Mărturii documentare ale contemporanilor menţionează cum “grea rezmeriţă în pământul nostru al Ţării Româneşti, gonind tabăra turcească pre cea nemţească, prin strâmtorile Oltului printre munţi24, căci Toz paşa, trimis de senaschierul Mehmet paşa de la Vidin se îndrepta după 23 noiembrie spre Râmnic. Oraşului i s-a dat foc, ajungând “la pustiire de istov”. Otomanii îi ucid sau îi iau prizonieri pe locuitori şi le răpesc vitele, “făcând mare pagubă şi robie”, iar oamenii, câţi au scăpat nerobiţi, au fugit prin munţi şi prin peşteri. Episcopul Climent s-a refugiat şi el pe Valea Lotrului, unde se aflau 3000 militari austrieci. Constantin Mavrocordat, domnitorul Ţării Româneşti, şi Murtaza paşa, comandantul corpului expediţionar otoman, lansează la data de 29 octombrie 1737, separat, câte un apel către locuitorii Olteniei, prin care le cerea să se supună, arătând că trupele turceşti sunt venite spre înlăturarea vrăjmaşilor şi “o să unească la un loc, iarăşi precum a fost”.

La cererea domnitorului ţării, episcopul Râmnicului – Noul Severin a ieşit “să se închine turcilor şi tătarilor şi a potolit zarva şi robia şi mult folos făcând”25.

Prin pacea de la Belgrad din 7/18 septembrie 1739, Oltenia este restituită Ţării Româneşti.

După trecerea urgiei, prima grijă după incendiu vlădica Climent a început refacerea episcopiei arsă şi distrusă de turci,el reclădind între 1739-1749 biserica mare, cu clopotniţa şi cu casele dimprejur, precum bolniţa cu biserica ei26 .

 

Note bibliografice

 

1.Comeliu Tamaş, Marele spătar Radu Golescu şi curentul antifanariot în Buridava 11/1976, p.67

2.Comeliu Tamaş, Un colaborator a lui Constantin Brâncoveanu, stolnicul Radu Golescu, în Studii Vâlcene III/1974, p.45

3.Al. Vasilescu, Oltenia sub austrieci 1716-1739, voi. I, Bucureşti, 1929, p.41

4.Comeliu Tamaş, Un colab., p.45

5.Ş. Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718- 1739, Bucureşti 1971, p.19

6.Al. Vasilescu, op. cit., p.72

7.Idem p. 152

8.Idem p. 100

9.N. Iorga, Istoria comerţului românesc, în Opere Economice, Bucureşti 1982, p.689

10.Ş. Papacostea, op. cit., p.31

11.Al. Vasilescu, op. cit., p. 113

12.Ş. Papacostea, op. cit., p.256

13.Arh. Naţ. Sibiu, L. 1-5/353

14.C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei sub austrieci, voi. I, Bucureşti, 1913, p.267

15.Al. Vasilescu, op. cit., p.43

16.Istoria României, voi. III, p.49

17.Valeria Costăchel, P.P.Panaitescu, A.Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV- XVII), Bucureşti, 1967, p.57

18.Istoria Românilor voi. III, p.44

19.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, mf. 2, c.55-60

20.Veronica Tamaş, Manuale şcolare tipărite la Râmnicu Vâlcea până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Tipografii şi tipografi la Rm. Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1972, nep.

21.Veronica Tamaş, Contribuţii la istoria învăţământului vâlcean în evul mediu (1415-1850), în Studii Vâlcene III/1974, p.149

22.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond. Trib. Jud. Vâlcea, dos., 746/1832, f.4 şi 10.

23.N. Iorga, Negoţul în trecutul românesc, în Op. econ., p.94

24.Arh. Naţ St. Rm. Vâlcea, D.I., CCLVII/45

25.Arh. Naţ. St. Buc., M-rea Horezu, XLI/6

26.Din ansamblul ridicat de Climent a rămas biserica Bolniţei construită în 1745 şi unele porţiuni de clădiri ce înconjoară actuala catedrală, restul a ars în incendiu din 1847.

 

Sursa: Corneliu Tamaș, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea,Editura CONPHYS, Rm. Vâlcea, 2006, p. 156-163.

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Judete