Viața economică a comunei vâlcene Titești

            În scopul transportării lemnului a fost construită, aşa după cum am arătat, o cale ferată îngustă (decauville), al cărui terasament se cunoaşte şi astăzi şi care lega punctul Tărure cu Cornetul  (la Olt). Din cauza alunecărilor de teren şi a executării a numeroase poduri şi podeţe (foarte costisitoare), acest mijloc de transport a fost abandonat. Locul ,,decauvilleului ’’ a fost luat de linia de ,,funicular’’ care a asigurat transportul materialului lemnos pe traseul ,,Topologul’’(Ieroslavi) – Cornet.

            Locomobila (maşina cu aburi) care asigura tracţiunea a fost instalată în punctul Tărure.

            Şi acest transport a fost abandonat, locul lui fiind luat de transportul auto, pentru care s-au construit zeci de kilometri de şosele forestiere.

            În această zonă depresionară intracarpatică, terenurile destinate culturii cerealelor nu reuşesc să asigure necesarul acestei culturi. Locuitorii zonei îşi completează necesarul prin schimbul în natură făcut cu lemne şi animale sau prin cumpărare de la cei din zona de câmpie.

            Terenurile din cele trei sate, după structură, se împart astfel : pădure, pământ arabil, păşune pentru vite (zonă alpină), fâneţe, livezi cu pomi fructiferi, vatra satului Titeşti (izlazul şi suhatul), vatra satului Bratoveşti (izlazul rămas neînchis) şi vatra satului Cucoiu (izlazul).

 

            a) Cultura plantelor.

            Până la descoperirea Lumii Noi (marile descoperiri geografice –sec. Al XVI-lea), înaintaşii locuitorilor de aici cultivau meiul, secara şi grâul.

            Astăzi încă se mai observă ,,răzoarele’’ vechilor terenuri cultivate cu aceste culturi, situate în poienile din imediata apropiere a pădurii : Tărure, Tărnicioară etc.

            La măcinatul meiului se întrebuinţau ,,râşniţele’’ manuale ( un fel de mori, în miniatură).

            În anii grei de foamete de după cel de-al – II-lea război mondial, pâinea, care era foarte rară, conţinea o cantitate importantă de mălai (40-50 %).

            Pentru că cultura porumbului era compromisă din cauza secetei, sătenii au cultivat, pe aproape întreaga suprafaţă arabilă, cereale păioase. Munca era primitivă, iar treieratul se făcea cu maşini manuale. Randamentul la hectar era de cca. 1000 kg boabe.

            În prezent,în zonă s-a renunţat complet la cultura acestor cereale, din cauza lipsei maşinilor de treierat mecanice. Se mai cultivă ovăzul, dar în mod sporadic şi numai pentru furaje.

            Cultura porumbului ocupă locul principal.

            Prin tradiţie am aflat că cultura porumbului a înlocuit cultura celorlalte cereale, deoarece are un randament sporit la hectar şi turcii nu percepeau zeciuială la cultura lui.

            În urmă cu un secol, porumbul se cultiva nu numai în săliştile din sat, ci şi în livezile din afara satului, în punctele : Bersicioi, Brusturet, chiar şi în Lăzuţ.

            În legătură cu cultura porumbului din zonă, redăm un paragraf din lucrarea monografică a lui Nic. I. Vlădescu : ,,Aici, în satul Titeşti, în anul 1942, se proiectase construirea unui palat administrativ ce urma a fi amplasat pe terenul unde s-a construit şcoala de sus. În acest scop a venit prefectul judeţului Argeş în localitate, i-a plăcut mult poziţia terenului şi a trasat ordin primarului comunei de pe atunci – N. Gh. Teleabă – să meargă la Piteşti, să ridice banii necesari construcţiei, în sumă de 4 (patru) milioane lei, alocaţi din bugetul judeţului Argeş, pentru această construcţie.

            Palatul administrativ era proiectat a se construi din bârne de brad, pe două nivele, unde urmau să fie centralizate toate instituţiile aferente conducerii unei plase : locul preturii, primăriei, dispensar uman şi veterinar, ocol silvic, ocol agricol etc.

            Considerăm că a fost numai un joc politic al mai – marilor zilei, pentru cine ştie ce scop urmărit, din cauză că s-a aruncat vina pe primar că, neridicând banii la timp, suma alocată a fost afectată altor construcţii din judeţ, cu toate că pretorul B. Lüba se îngrijise de găsirea terenului pentru amplasarea construcţiei, unde se cărase o însemnată cantitate de piatră destinată fundaţiei.

            Cei care au fost de faţă cu ocazia descinderii prefectului în localitate, pentru a vedea terenul, spun că acesta a observat frumoasa recoltă de porumb cu care era cultivat terenul, precum şi recoltele din împrejurimi, fiind nevoit să recunoască greşeala pe care o comisese în primăvara acelui an, când dăduse o ordonanţă judeţeană prin care interzicea cultura porumbului pe terenurile comunelor din Lovişte (cultura porumbului urmând să fie înlocuită cu cea a cartofului). Ordonanţa nu purta girul organelor tehnice, iar locuitorii au însămânţat în continuare porumb, aşa cum se obişnuise încă de la strămoşii lor ’’ (m, pag. 95).

            În anul 1934, prin Gheorghe Pănescu, care era primar ţărănist, s-au construit în satul Titeşti două pătule destinate înmagazinării porumbului care urma a se aduce în zonă pentru aprovizionarea satelor loviştene.

            Au fost amplasate pe terenul de la şcoala veche, în număr de două. Erau lungi de cca. 15 m şi largi de 2 m, construite pe piloni din lemn de brad (bile de brad pârlite şi implantate în sol), închise cu scândură de brad bine încheiată şi acoperite cu şiţă.

            Şiţa rămasă de la construcţia lor s-a întrebuinţat la refacerea acoperişului şcolii vechi.

            Pătule asemănătoare au fost construite în majoritatea comunelor de centru, din judeţul Argeş, din zonele deficitare în producţia de porumb : Tigveni, Jiblea etc. Porumbul mult – aşteptat n-a ajuns niciodată, pătulele fiind în permanenţă goale.

            Ele s-au demolat în anul 1958 şi din materialul rezultat s-a clădit saivanul din Plăişor şi hangarul de la Duduianu care adăpostea circularul.

 

            b) Legumicultura : Depărtarea de zonele cu climat blând şi umed, prielnice cultivării zarzavaturilor, i-a obligat pe locuitorii satelor noastre să se ocupe în permanenţă şi de cultura legumelor. Nu există gospodar care să nu aibă un teren destinat acestor culturi, ales cu grijă, pe care-l denumeşte ,,grădiniţa de zarzavat’’.

            Terenul este întreţinut şi lucrat cu multă grijă şi este situat, pe cât posibil, în preajma unei surse de apă, fiind cât mai însorit.

            Acordându-i-se atenţie sporită, acestui domeniu se obţin recolte destul de bune care se culeg în urma celor din zonele cu tradiţie în aceste culturi. Cu toate acestea, ele nu asigură necesarul de zarzavaturi ale fiecărei gospodării, restul procurându-se de pe piaţă.

            Gospodarii, primăvara, de timpuriu, îşi amenajează ,,răsadniţe’’ proprii care asigură necesarul de răsaduri pentru grădina de zarzavat, completate de cele care se cumpără de pe piaţă.

            Astăzi, în urma canalizării cu apă, tot mai mulţi gospodari îşi construiesc solarii care dau un randament sporit.

            Printre plantele legumicole cultivate în cantităţi mai marise numără fasolea. Ea se cultivă fie separat,fie în culturi intercalate.

            O importanţă deosebită se acordă culturii cartofului. Menţionăm faptul că au existat perioade când cultura cartofului ocupa locul întâi, cartoful fiind valorificat fie prin vânzare, fie în schimb pe alte produse (în special pe cereale), fie chiar direct pe tichete de pâine, când fiecare gospodar îşi asigura pâinea pentru o bună perioadă a anului.

            Producţia de cartofi din zonă a scăzut, datorită dăunătorilor, cât şi a pagubelor aduse de sălbăticiuni, care au dus la micşorarea suprafeţelor destinate acestei culturi suprafeţe care, erau situate şi în extravilanul localităţilor.

            În timpul ocupaţiei germane din primul război mondial (1916 – 1918), germanii au cultivat cartoful şi inul, obţinând culturi bune, pe terenul din Dealul Mlăcii, începând din şoseaua judeţeană,până la ,,Arie’’. Muncile de întreţinerea culturilor erau efectuate de locuitorii din comunele Titeşti şi Boişoara, aflate sub ocupaţie.

            De atunci, în zonă au început a se înlocui plugurile cu brăzdar de lemn, cu aşa-zisele ,,pluguri nemţeşti’’, cu brăzdar de fier.

 

            c) Pomicultura : Cele trei sate sunt aşezate între dealuri, aceste adăposturi naturale, unde se creează un microclimat care oferă condiţii destul de bune pentru cultivarea diferitelor specii de pomi fructiferi, unele din ele fiind mult iubitoare de căldură, aşa cum este nucul (Juglaus regia), originar din Asia.

            Nucul creşte în bune condiţiuni în toată zona Loviştei, deoarece pe unele ,,culoare de vale’’ pătrund curenţi de aer rece, fireşti în această zonă montană. Lemnul nucului este întrebuinţat la fabricarea mobilei, iar din frunzele şi coaja lui se extrag unele medicamente. Sâmburele, fiind uleios, este un bun aliment întrebuinţat la preparatele de cofetărie, iar uneori chiar la obţinerea uleiului comestibil, practică cu vechime destul de mare în zona noastră, prin întrebuinţarea teascurilor.

            Sâmburele conţine: 52,77% grăsime, 15-20% proteine şi zahăr 5-24%.

            Caisul (Armenica vulgaris) şi piersicul (Piersica vulgaris), ambele originare din Asia, fiind sensibile la schimbările de temperatură şi la îngheţurile de primăvară, şi, totodată fiind pretenţioase faţă de sol, în zona noastră rezistă puţin.

            Alte specii care se mai cultivă aici sunt: cireşul (Cerarus avium), vişinul (Cerarus vulgaris), corcoduşul (Prunus cerasifera) şi gutuiul (Cydonia ablouga). Speciile acestea se cultivă pe suprafeţe mici şi, de cele mai multe ori, unul sau două exemplare la fiecare gospodărie.

            Cei mai mulţi pomi fructiferi care alcătuiesc adevăratele ogrăzi (livezi cu pomi fructiferi) sunt: prunul (Prunus domestica), mărul (Malus domestica) şi prunul (Pirus sativa), formând plantaţii masive sau răzleţe printre dealurile satelor noastre.

            Soiurile de pruni ce se cultivă sunt în majoritate cele locale (autohtone), dar şi cele altoite ca: Tuleul gras, Prunul de Agen (numit de localnici ,,agim’’) şi de Bistriţa.

            Principalele soiuri de mere care se cultivă, dar pe suprafeţe mai mici decât prunul, sunt: creţeşti, domneşti, ionathane, renet etc.

            Este necesar să amintim de locuitorul Gheorghe Văcăruş, zis Geacarel, care-şi trăgea obârşia din satul Bumbuieşti, decedat în anul 1965, care a reuşit, prin pricepere şi hărnicie, să aclimatizeze o serie întreagă de soiuri de pomi şi viţă-de-vie, care n-au existat în Lovişte. Reuşea să cultive chiar dafinul şi lămâiul, cărora le crease condiţii deosebite.

            Mărturisea că a încercat să aclimatizeze diferitele soiuri de viţă-de-vie, dar n-a reuşit singura fiind viţa cu struguri negri (Nova neagră), pe care a adus-o din regiunea Focşaniului, mergând destul de bine în climatul şi solul de aici.

            De la acest neîntrecut grădinar nu există familie din sat sau din satele vecine să nu aibă diverse soiuri de pomi fructiferi, una sau mai multe tulpini de viţă de vie.

            Un eveniment remarcabil, care a onorat satul nostru, a fost vizita făcută de savantul Nicolae Iorga, în trecerea sa prin Ţara Loviştei, în anul 1934.

            ,,Fiind impresionat de coloritul mulţimii de flori, pomi şi familii de albine care înconjurau casa acestui gospodar – Gheorghe Văcăruş, din hula Mlăcii, s-a oprit să cunoască pe harnicul gospodar, care avea porţi înalte.

            A fost primit cu multă plăcere, fiind servit cu un fagure de miere aşezat pe o frunză de brusture curată, alături, pe aceeaşi tavă, cu un pahar de apă proaspătă şi rece, timp în care au purtat o amplă discuţie.

            Întors la Bucureşti, marele savant care între timp ajunsese ministru, l-a numit telegrafic pe Gheorghe Văcăruş primar al comunei Titeşti, specificându-se în nota telefonică motivul, adică hărnicia şi priceperea acestuia, pentru a fi urmată şi de restul gospodarilor’’(m, pag. 160).

            Odinioară, fructele de bază: merele, prunele şi mai ales ţuica erau valorificate în satele din preajma Sibiului şi Avrigului, fie pe bani sau pe schimb de produse.

            O altă cantitate de fructe, în special prunele, sunt uscate în cuptoare speciale sau afumate în ,,pomare’’. Întrebuinţarea pomarului este mai veche, iar uscatul în cuptoare este de dată mai recentă.

            Au existat preocupări în acest scop, aşa după cum reiese din următoarea adresă :

 

            România – Judeţul Argeş

            Administraţiunea Plaiului Loviştei

            Nr. 56 din 20 iunie 1909

                                                           Domnule Primar,

            ,,Conform ordinului D-lui Prefect No. 2621 vă comunic în copie ordinul d-lui Ministru al Cultelor No. 6077/909 şi vă invit a vă conforma’’

                                   Administrator (S.S.) indescifrabil

           

            Ordinul No. 6077/909

            ,,Învăţătorul N. Adamescu de la şcoala din comuna Berevoieşti, Judeţul Muscel a învăţat în Bosnia uscatul şi preparatul prunelor. În anii 1904, 1907 şi 1908, domnia-sa a funcţionat ca învăţător ambulant, cu însărcinarea de a da instrucţiuni învăţătorilor şi sătenilor cu privire la îngrijirea prunilor, facerea livezilor, altoitul, alegerea celor mai bune soiuri de prune, selecţiunea fructelor pentru uscat sau ţuică, prepararea magiunurilor şi în special construirea cuptoarelor de uscat fructe, care pot servi şi pentru porumb.

            Rezultatele apreciabile obţinute ne îndreptăţesc, domnule Prefect, de a-i încredinţa din nou această însărcinare. De aceea vă rugăm să binevoiţi ca pe deoparte să-l recunoaşteţi ca atare şi să-i daţi concursul dumneavoastră, iar pe de altă parte să daţi ordin domnilor administratori de plasă şi primarilor să-i dea tot sprijinul de care va avea nevoie. Învăţătorul este la dispoziţie, atunci când o comună sau mai multe întrunite sau obştile săteşti ar voi să construiască unul sau mai multe cuptoare de orice dimensiuni pentru uscat fructe sau porumb. Dacă dumneavoastră doriţi să cunoaşteţi costul şi mijloacele pentru asemenea cuptoare vă rugăm să luaţi informaţiuni de la d-l Adamescu’’.

                                                           Ministru (S.S.) M. Popescu

                                                                       p. conformitate (S.S.) I. B. Arsenescu.

                                                                                              (a, dosar anul 1909)

            Nu ştim dacă acest priceput învăţător a trecut şi pe la noi prin localitate, dar cert este faptul că oamenii locului cunosc meşteşugul uscatului fructelor în cuptoare.

            Pe lângă culturile de pomi fructiferi, se cultivă, dar pe suprafeţe restrânse şi diferiţi arbuşti: coacăzul negru şi roşu, căpşunul etc.

 

            d) Apicultura :

            Creşterea albinelor este o veche îndeletnicire a neamului nostru, demonstrată şi de locuitorii satelor noastre.

            Remarcăm faptul că în satul Titeşti se păstrează denumirea într-un loc de ,,Stupină’’, unde prin tradiţie se spune că sătenii aveau prisaca sau stupina.

            De la săteanul Popa I. Ion (Bălănoiu), descendent din neamul Bolovăneştilor, aflăm că toponimul ,,Bolovănoaia’’, teren situat la miazănoapte de Lăzuţ, nu provine de la faptul că această livadă este plină de pietre (bolovăniş). Aici se refugia familia Bolovăneştilor, în timpul năvălirii barbarilor, la bunica lor Bolovănoaia, rămasă fără bărbatul decedat în luptă. Ea supraveghea stupina formată din stupi primitivi (buduroaie), confecţionaţi din trunchiuri de copaci scorburoşi.

            În acest loc bine adăpostit de pădure, încă se mai cunoaşte zidăria amplasamentului ce a servit drept adăpost.

            Apicultura era practicată de foarte mulţi gospodari,cu stupi primitivi. Toamna ,pentru a se recolta mierea şi ceara,albinele erau omorâte prin opărire ,cu apă.

            Cu timpul, gospodarii au început să practice o apicultură modernă. Printre cei mai destoinici apicultori amintim pe Gheorghe Văcăruş, Popescu Tică – învăţătorul, Vasile Văcăruş, Toader Petrică şi ing. Nelu Magheru, din Titeşti, Aurel Popescu şi ing. Nicuşor Tuţă, din satul Bratoveşti şi Nicu Barbu, din satul Cucoiu.

            Gospodarul Gheorghe Văcăruş, despre care am vorbit în subcapitolul anterior, îşi însuşise meseria de grădinar şi apicultor în regiunea Tirolului, unde fusese prizonier în timpul primului război mondial. Îşi şlefuia meseria citind şi chiar studiind reviste de specialitate.

 

            e) Creşterea vitelor :

            Satele noastre sunt aşezate în zona depresională a Carpaţilor Meridionali, care, asemănător tuturor aşezărilor din zona muntoasă, alcătuiesc peisajul agro-pastoral discontinuu montan. Aceste zone sunt bogate în păşuni şi fâneţe care au favorizat creşterea animalelor domestice, îndeletnicire importantă (de bază) a oamenilor, încă din cele mai vechi timpuri, pe aceste ,,plaiuri mioritice’’, unde omul s-a înfrăţit cu pădurea şi muntele.

            Oamenii acestor locuri cresc: oi, capre, vaci de rasă brună – românească, sură şi măruntă ca cele de stepă, porci, cai de munte (mici de statură), albine, iar în ultimul timp iepuri de casă şi chiar animale de blană.

            Având excedent în suprafaţa păşunabilă (în special în cea alpină), locuitorii acestor plaiuri au intrat în legătură cu oierii din Vaideeni şi Băbeni – Vâlcea şi chiar cu cei din Mărginimea Sibiului, care, vară de vară, mână turmele şi pe aici.

            Din această cauză găsim similitudini în port, limbă şi obiceiuri.

            Păstoritul care se practică este cel local sau secundar – practicat în limitele satului, păstoritul pendular – practicat în timpul verii, în cadrul zonei muntoase şi păstoritul munte-baltă (transhumanţa), practicat în ultimul timp şi mai ales în iernile când nutreţul este insuficient pentru iernat.

            Atât la munte, cât şi la baltă sau în sat, turmele de oi sunt culcate în târle (ocoale sau ţarcuri), dar de multe ori şi neînchise, iar produsul lor, laptele, este prelucrat în construcţii special amenajate, numite stâni. Stânile care au existat din cele mai vechi timpuri constituie, pe drept cuvânt, un component al peisajului agro-pastoral de munte care, dacă n-ar fi, tabloul montan ar fi incomplet.

            Toamna, la împărţitul brânzii, toţi deţinătorii de oi merg la munte pentru coborâtul brânzei şi al târhatului (bagajului), iar mai de mult şi pentru executarea lucrărilor de curăţire a păşunii şi aşezarea lucrurilor de la stână în aşa fel încât ele să se păstreze în bune condiţiuni, până la vara viitoare.

            Atunci se ocolea arboretul crescut în păşune, în scopul uscării acestuia, care în vara viitoare constituia combustibilul lemnos pentru focul de la stână, denumit focărit.

 

1. f)Prelucrarea lânei şi câ:

Complexul proces de prelucrare al lânei şi cânepii păstrează şi astăzi aspecte străvechi, tradiţionale, transmise din generaţie în generaţie.

            După tunsul oilor, lâna se spală, se pune la uscat pe lemne sau prăjini suspendate, pentru că uscatul ei se face greu.

            Înainte vreme, când scărmănatul şi torsul ei se făcea de către fiecare gospodină, în lungul timp al nopţilor de iarnă, în şezători, lâna se spăla cu apă fierbinte (clocotită), pentru a se îndepărta tot usucul din ea, după care se clătea în apă rece.

            De când torsul ei se face mecanizat (la maşini speciale), lâna nu mai trebuie opărită la spălare, pentru că în timpul torsului se rupe, îngreuind mult această operaţie.

            Prin tradiţie, s-a păstrat următoarea zicală în legătură cu torsul lânei prin folosirea furcii şi a fusului şi anume :

                                   ,,Când dovleacul e cât nuca,

                                   Să fie fusul cât măciuca ’’.

            Adică după ce noaptea începe să crească, după 21 iunie (solstiţiul de vară), femeile trebuie să se apuce de prelucratul lânei.

            Lâna toarsă din caier este depănată pe răşchitor, făcându-se jurebie, pentru a se putea vopsi în diferitele culori, după trebuinţă. Vopsitul se face cu ajutorul frunzelor sau a scoarţei (coajei) diferiţilor copaci, în funcţie de nuanţa dorită.

Jurebile se deapănă pe ţevi, cu ajutorul sucalei, pentru a se folosi în suveică, la război.

Dacă se urzeşte cu ajutorul urzitorului, atunci depănatul se face pe mosoare.

Depănatul din cucle se face cu ajutorul vârtelniţei. Dacă lâna trebuie răsucită, se întrebuinţează răsucelnicul.

            Torsul şi răsucitul se mai poate face şi cu o maşină manuală, numită de tors, confecţionată într-un mod anume.

            Folosită de mii de ani, ca şi lâna, cânepa şi inul trec şi ele prin mai multe procedee de prelucrare.

            După cules, aceste plante se pun la topit, într-o apă stătătoare, timp de 10-15 zile, după care mănuşile se întind la uscat. După ce s-au uscat bine, se meliţă, cu ajutorul meliţei.

            Meliţa este confecţionată din 2 scânduri (blăni) puse lateral pe câte două scaune, iar o alta deasupra, care este condusă cu mâna şi meliţa toacă fibrele lemnoase din mănuşile de cânepă sau in.

            Cânepa sau inul, după meliţat, se piaptănă (dărăceşte), folosindu-se aceleaşi unelte ca şi la lână.

            În ultimul timp aceste îndeletniciri se fac tot mai rar, datorită faptului că în magazine apar lucruri gata făcute.

Ţesutul se execută în ,,războiul de ţesut’’, lucru care cere multă pricepere şi îndemânare.

Mai înainte se urzesc firele, apoi se năvădesc, se învelesc pe sul când se folosesc şi fâscerii, se trec firele prin spată şi începe ţesutul.

            Toate la un loc alcătuiesc o adevărată artă, pe care nu o execută oricine.

 

            g) Unelte pe cale de dispariţie :

            Uneltele care au dispărut sunt : teascul folosit pentru obţinerea uleiului comestibil din sâmburii de nucă, dovleac şi chiar de jir (fructul fagului). Un teasc a fost dat Muzeului din Piteşti, care a aparţinut familiei N. Talpoş, moştenit de la Dicu, din Titeşti. În timpul crizei alimentare care a urmat după anul 1985, s-au confecţionat alte teascuri, după modelele vechi, modernizându-se numai mecanismul de strângere.

            Pentru coptul pâinii sau al turtei din mălai (mălaiul), se întrebuinţa ,,ţestul’’ din pământ. Acesta era din pământ, în formă de trunchi de con, care se aşeza cu gura în jos peste aluatul plămădit, aşezat în vatra sobei (în general), se acoperea cu jeratec şi, după ce se cocea, se desfăcea şi astfel se obţinea pâinea sau mălaiul.

            Au dispărut plugurile din lemn, care în vârful sapei aveau puţin metal, iar legătura se făcea cu ajutorul ,,potângului’’(o bucată de piele luată din ceafa porcului (la Crăciun) care se argăsea). Era tare şi stătea băţoasă, de unde zicala : ,,stai ca potângul’’.

Plugurile de lemn, ca şi grapa cu colţii din lemn au dispărut după primul război mondial. Ultimele exemplare au fost donate tot Muzeului Regional Piteşti, de Nicu Călinoiu. Locul plugurilor din lemn a fost luat de plugurile ,,nemţeşti’’, cu brăzdarul, sapa şi corpul plugului confecţionate din metal, dar cu grindeiul din lemn. Se întrebuinţează şi astăzi la desţelenit şi în terenurile argiloase.

            În prezent încă se mai întrebuinţează plugurile ,,gură de lup’’ (schimbător), de tip ardelenesc şi ,,colţ de mistreţ’’( într-o singură brazdă), de diferite dimensiuni.

            În campania de însămânţare se întrebuinţează : grapa cu colţi metalici şi cadru metalic, iar în locul însămânţatului cu cuibul se folosesc semănătorile cu tracţiune animală (maşina de pus).

            Pentru întreţinerea culturilor se întrebuinţează prăşitoarea (rariţa), iar pentru muşuroiatul porumbilor şi cartofului-cormanul.

            Transportul se execută cu ajutorul carului şi al căruţei pe roţi de lemn, legate (ferecate) cu şină metalică, cu osii metalice. Acestea se înlocuiesc cu căruţele pe roţi de cauciuc.

            În timpul iernii se întrebuinţează sania cu fălcele din lemn. Pentru transportul lemnului, prin târâre, se întrebuinţează tânjala, prinsă de jugul boilor prin japiţă (cea de lemn s-a înlocuit cu cea metalică). De ciocul tânjalei se agaţă penele din metal (cârceile), iar la cai – o tânjală mai simplă, la care cârceile se prind toate de un aşa, numit ,,ochi sau ocheţ’’, sistem preluat de la maramureşenii veniţi în zonă la exploatarea pădurilor (cociş), cu denumirea de, danţ.

 

h) Subsolul :

După cum s-a mai arătat, în tot timpul se întreprind în zonă diferite cercetări şi prospecţiuni geologice, ale căror rezultate nu le cunoaştem.

            Asemenea cercetări s-au efectuat şi în trecut, după cum reiese din următorul ordin datat 11 iunie 1909.

 

                                                          Domnule primar,

            Conform ordinului D-lui Prefect Nr. 4681/909, vă comunic în copie ordinul D-lui Ministru de Interne Nr. 36179/909, invitându-vă a vă conforma întocmai dispoziţiunilor ce cuprinde, dând tot concursul necesar D-lor geologi când se vor prezenta în comună.

                                                           Administrator,

                                                                       (S.S.) indescifrabil.

 

Nr. 36179/909

            ,,Institutul geologic care se ocupă cu ridicarea de hărţi geologice şi studiază pământul arabil şi toate substanţele utile ale subsolului, chestiunile cu alimentare cu apă ale comunelor, drenaje etc. va trimite pe teren şi în această vară, ca de obicei, personalul său compus din geologi, ingineri, agro-geologi etc. Personalul însărcinat cu aceste studii, având nevoie de tot concursul autorităţilor comunale, vă rog, D-le Prefect, să dispuneţi a se pune în vedere D-lor Administratori de plăşi şi primarilor comunelor rurale, ca să dea geologilor institutului şi întregului personal tot concursul, mai ales că aceste lucrări nu se mai fac numai în interesul statului, ci mai cu seamă în interesul populaţiei rurale.

            Pentru a obţine concursul ce solicită, fiecare domn geolog îşi va proba individualitatea printr-o carte de legitimaţie, purtând sigiliul institutului.

                                   Ministru (S.S.) N. N. Sădeanu

                                               Confirmă (S.S.) I.B.Arsenescu.

                                                           (a ; Dosarul pe anul 1909).

 

 

 Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 402-416.