Categorii

Vâlcea- Episcopia Noului Severin

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

 

Episcopia a fost de totdeauna inima şi centrul de atracţie al Rîmnicului. Fără Episcopie, oraşul s-ar fi pierdut în meandrele istoriei, uitat de soartă şi ocolit de cărturari, de arhierei si domnitori iluştri. Situată în zona de nord-vest a municipiului , sub creasta împădurită a Capelei, ea impune chiar de la intrare prin aleea care urcă în pantă, însoţită de-o parte şi de cealaltă de brazi şi terminîndu-se cu poarta care lasă să se vadă armoniosul şi odihnitorul complex mănăstiresc ce se întinde şi se pierde spre apus, în umbra ademenitoare a dealurilor. În mijlocul incintei se ridică biserica episcopală, spre miazănoapte paraclisul, a cărui siluetă încîntătoare e podoaba aşezării, alături e palatul episcopal, pe celelalte laturi – hiliile si turnul simplu al clopotniţei, iar spre apus clădirea Bolniței, zidită de episcopul Climent la 1745, "spre odihna şi îngroparea răposaţilor slujitori ai Sfintei Episcopii”.

Privit în grabă, peisajul încremenit în linişte al Episcopiei creează iluzia unor imagini constituite în timp şi conservate aidoma de multe veacuri. Iluzia e susţinută şi de contactul nemijlocit al zidurilor albe ale bisericilor cu pădurea, contact intim, coagulat de vremuri, atît de strîns încît natura nu mai e decor ci parte intrinsec constitutivă a ansamblului. Dar zona aceasta de nord-vest a Rîmnicului a fost mai multe veacuri albia în care s-a scurs întreaga civilizaţie de ev-mediu a oraşului. Dacă acesta n-a avut însemnătatea politică a Tîrgovistei, Craiovei sau Bucureştilor, în schimb s-a bucurat de faima unui puternic centru de emulaţie a culturii, care, începînd cu secolul al XVI-lea şi culminînd cu cel de-al XVII- lea, ridică Rîmnicul printre oraşele de frunte ale ţării.

Imaginaţia ne poartă cu gîndul la anii cînd unii dintre marii noştri domnitori, în trecere prin Rîmnic spre ctitoriile apropiate, au păşit pe drumul de urcuş ce duce la Episcopie. Episcopia îi va fi găzduit pe Radu de la Afumaţi şi pe Pătraşcu cel Bun, dar şi pe Mihai Viteazul, a cărui doamnă e înmormîntată în Bolniţă. Pe aici va fi venit în drumurile sale spre Arnota sau Govora Matei Basarab (se pare că iniţial voievodul intenţiona să-şi instaleze tiparniţa la Rîmnic). Tot la Episcopie va fi poposit adeseori şi Brâncoveanu, pe vremea cînd a ridicat podoaba de arhitectură de la Hurezu. Buzeştii şi-au creat o ctitorie la Stăneşti, iar Preda (înmormîntat în propria-i biserică) va fi venit adesea să se închine arhiereului Boierii Craioveişti, ce au jucat un rol de seamă în istoria secolului al XVI-lea, au înălţat frumoasa mănăstire a Bistriţei, care a ridicat în Scaunul de la Rîmnic mai mulţi prelaţi. Pe aici s-au perindat în veacuri vlădici, egumeni, călători din țări străine.

 

La Rîmnic se făceau şi desfăceau egumeniile, se împărţea dreptatea eclesiastică, se administrau averi con­siderabile, se consumau aceleaşi pasiuni comune instituţiilor de concentrare a puterii. Ca şi Episcopia Romanului sau Buzăului, cu care se înrudeşte prin aceeaşi serenitate şi tristeţe gravă, venind din secolele cunoscute numai în bibliotecile acoperite sub colbul vremurilor, Episcopia Rîmnicului închide între zidurile ei un farmec inefabil.

Înfiinţarea Episcopiei Rîmnicului e fapt de adîncă semnificaţie istorică în vremea cînd strădania de a ne păstra credinţa şi pămîntul şi legea era condiţia însăşi a existenţei şi supravieţuirii noastre ca popor la porţile de piatră ale Carpaţilor. Istoria ei e veche. S-a pretins că a fost întemeiată de către voevodul Tugomir Basarab, înaintea înfiinţării mitropoliei Severinului. Realitatea, dovedită de documente, este că ea a luat fiinţă mai tîrziu, continuînd, după o întrerupere mai mare de un secol, activitatea mitropoliei Severinului, întemeiată în anul 1370 şi dispărută odată cu ocuparea ter­itoriului Severinului de către unguri în urma unor campanii succesive. Alţi autori aşază pentru întîia oară scaunul episcopal din Rîmnic la Olteni, schitul de pe malul Oltului, în apropiere de Rîmnic. Ceea ce se ştie azi cu certitudine e faptul ca voevodul Radu cel Mare, intenţionînd să reorganizeze viaţa bisericească pe teritoriul Ţării Româneşti şi să o centralizeze, punînd sub autoritatea unei mitropolii întreaga aşezare bisericească a ţării, aduce la Tîrgovişte prin anul 1503 pe Nifon, fost patriarh în două rînduri al Constantinopolului, ce hotărî statornicirea, în anul 1504, alături de mitropolia Ungrovlahiei, a două episcopii, a Rîmnicului şi Buzăului. Episcopia Rîmnicului, fiind continuatoarea tradiţiilor vechii mitropolii a Severinului, a cărei urmă e pierdută pentru cîteva decenii în negura istoriei, luă numele de Episcopia Rîmnicului-Noul Severin.

Episcopia a sălăşluit la început în mănăstirea ce exista la Rîmnic încă pe la sfîrşitul secolului al XlV-lea (ctitorită de Dan voievod), pe Valea Episcopiei, poate în acelaşi loc unde e construită Episcopia astăzi. Apoi, către 1585, se mută într-un edificiu nou, zidit după tradiţie de episcopul Mihail şi arhiepiscopul Eftimie al Severinului. Nu se cunoaşte forma construcţiei; se ştie doar că era "biserică dreaptă, fără turle”, cum va fi fost şi ctitoria cealaltă a episcopului Mihail de la Olteni. Călătorind prin Rîmnic, Paul de Alep va constata că atît în ceea ce priveşte clădirile cît şi grădinile, livezile şi heleşteiele aşezarea seamănă în mic cu mitropolia Ungrovlahiei de la Tîrgovişte. Biserica durează aproape 200 de ani. În 1738, an nefast pentru Rîmnic, turcii îi dau foc şi arde pînă la temelii, împreună cu celelalte clădiri ale ansamblului. Din vechea biserică nu s-au păstrat decît "uşile de nuc masiv şi de o sculptură minunată", care s-au reparat şi s-au montat la in­trarea în palatul episcopal. E rezidită Episcopia sub episcopul Climent şi are o viaţă de peste 100 de ani, adică pînă la 1847, cînd "stricîndu-se de vechime precum şi (de) focul întîmplat în anul acela", e prefăcută din temelie, aşa cum poate fi văzută astăzi, de episcopul Calinic de la Cernica, în vremea "binecredinciosului Domn Stăpînitor al ţării, Barbu Dimitrit Ştirbei Voevod". Construcţia lucrării durează şase ani (e terminată în 1856). Se înalţă cu acest prilej biserica episcopală, seminarul şi palatul rezidenţial.

Biserica episcopală e ridicată de ucenicii lui Calinic, care zidiseră sau vor zidi şi mănăstirile Cernica, Pasărea şi Frăsinei, asemănarea dintre acestea fiind evidentă. Clădirea e masivă, durată din ziduri groase, cu trei turle, şi are formă de cruce, cu sînii largi, altar cuprinzător, catapeteasmă sculptată în lemn de tei, bolţi semicalotate, ferestre mari şi înalte, proporţiile sînt modeste, dacă ţinem seama că e vorba de o catedrala episcopală. Exteriorul e lipsit de orice ornamentaţie.

Pictura din interior, realizată de G. Tattarescu în stil italian, e de factură convenţională. Arhiva păstrează contractul încheiat de administraţia Episcopiei cu pictorul (noiembrie 1854) prin care aceasta se obligă să-i achite suma de lei 30.000, însărcinîndu-se în plus să-i facă "toate schelele trebuincioase pînă la săvîrşirea a tot lucrul, oriunde va cere trebuinţa, precum şi două odăi pentru şezut, două oka vin, una oka pîine şi zarzavat din grădină ce se va afla pe fiecare zi cît va ţine lucrul".

De o valoare arhitecturală superioară e paraclisul, ridicat de episcopul Grigorie între anii 1751-1754 "întru lauda hramului sfintului marelui ierarh Grigorie b(o)goslavul", fiind domn al ţării Grigore Ghica Voevod. Construcţia are o siluetă de o deosebită eleganţă, la care contribuie fără îndoială şi înălţarea sa pe un postament. Clădirea comunică printr-un pridvor cu apartamentele palatului episcopal. Planul clădirii se constituie dintr-o încăpere pătrată, avînd pe o latură altarul iar pe cealaltă deschiderea pridvorului. Sub turla de deasupra încăperii se află arcuri aşezate pe console.

Pridvorul, boltit, cu o calotă sferică încadrată între arcuri, a fost închis. Ferestrele sînt ornamentate cu chenare de piatră sculptate şi o cornişă rezemată de-a dreptul pe chenar. Deasupra se găsesc ferestre mici, de asemenea încadrate cu chenare ajurate. Turla e situată pe o bază înaltă şi are proporţii de o supleţe învederată. Planul turlei e un poligon cu nouă laturi. Zugrăveala interioară indică stilul bizantin. Cornişa, timpanele arcaturilor şi brîul din exterior sînt decorate cu motive vegetale, iar în interiorul arcaturilor sînt zugrăvite în frescă figuri reprezentînd sibile şi expresii de filosofi. Cel ce a construit clădirea paraclisului e Apostol Dascălul, menţionat într-o notiţă a pomelnicului.

Dintre zidirile Episcopiei, cea mai veche e bolniţa, salvată ca şi paraclisul, în mod miraculos, de la incendiul din 1847. Biserica are formă de corabie, cu pridvor pe stîlpi şi indică stilul arhitectonic românesc. Naosul e despărţit de pronaos printr-un zid gros care îndeplineşte şi funcţia de sprijinire a bolții. Pictura, bizantină, e originală şi semnată de "zugravii: Popa Gheorghe, Badia, diacon".

Complexul Episcopiei Rîmnicului mai cuprinde Casa arhierească, clădirile fostului seminar, adăpostind astăzi o bibliotecă şi diferite atenanse, clopotniţa, clădită în anul 1678 de episcopul Ştefan al Rîmnicului şi refăcută de Climent în 1742, diverse alte încăperi cu destinaţie administrativă, precum si "chioşcul mare" al episcopului Ghenadie, de formă octogonală, construit în stil oriental.

Nenumăratele metocuri ale eparhiei sînt măsura exactă a puterii şi bogăţiei acestui vechi scaun episcopal. Dintre cele 29 de schituri şi biserici închinate Episcopiei, descoperite în arhive prin rîvna episcopului Athanasie al Rîmnicului, amintim Oltenii, Cornetul, Dobruşa, Iezerul (admirabil mon­ument de arhitectură miniaturală), Poenarii, Bogdăneştii, Sărăcineştii, Pietrarii (în judeţul Vîlcea), Strîmba, Crasna (în Gorj), Comanca de cîmp, Boanta, Popînzăleştii, Măineştii, Balşul (în fostul judeţ Romanaţi), Flămînda (în Argeş), Tîrnăviţa, Creţeştii (în Dolj). De asemenea, Episcopia poseda şi cîteva biserici importante în Craiova: Sfîntul Dumitru, Obedeanu, Găneasa şi Maica Domnului de la Dud. La Bucureşti Episcopia avea în posesie un metoc cu hramul "Sfinţii 40 de Mucenici", aflat pe locul unde se ridică astăzi Ateneul. El era ctitoria marelui vistier Mihail Cantacuzino, care zidise aici o Şcoala pentru "12 copii" care să înveţe "învăţătură românească cu un dascăl". "Strada Episcopiei" apare în mai toate studiile despre Bucureștii de odinioară. Biserica şi şcoala, zidite în anul 1769, au funcţionat pînă spre anul 1848, cînd au căzut în Părăsire, dar locul şi-a păstrat încă mult timp denominaţia de gradina Episcopiei".

Episcopia va fi nu numai punctul de polarizare a avuţiei şi puterii Rîmnicului, dar şi un centru de răspîndire a culturii în veacuri cînd neştiinţa de carte stăpînea asupra satelor dar şi a oraşelor şi tîrgurilor ţării. Sub episcopul Teofil, fost mai înainte egumen al Bistriţei, e adăpostit aici fugaru mitropolit grec Matei al Mirelor, care s-a îndeletnicit cu scrierea în versuri a vieţii sfîntului Grigorie Decapolitul. Teofil, care va ajunge mitropolit în timpul domniei lui Matei Basarab, va pune pe călugărul Mihail Moxa de la mănăstirea Bistriţa să traducă şi să prelucreze Cronograful (rămas în manuscris) şi să redacteze Nomocanonul, adică Pravila cea Mică, tipărită la mănăstirea Govora. În anii păstoririi lui găsim la mănăstirea Bistriţa un caligraf de seamă, pe călugărul Mardarie, de la care ne-au rămas mai multe manuscrise slavoneşti scrise cu aleasă literă şi îngrijire. Un alt vlădică dedat îndeletnicirilor cărturăreşti este Varlaam, care ajuns "mitropolit al Tîrgoviştii şi al scaunului Bucureştilor, exarh al Plaiului şi a toată Ungrovlahia", tipăreşte la Bucureşti, în anul 1679, în zilele domniei lui Șerban Voevod, cartea numită "Cheia înţelesului". Cu un an înainte, sub episcopul Ştefan, un grămătic lonaşcu "din ţara Oltului" traduce Evangheliarul slavo-român, care rămîne în manuscris la mănăstirea Neamțu.

În umbra mănăstirilor, dar mai ales a Episcopiei, care concentrează în jurul ei toate valorile descoperite la Cozia, Govora sau Bistriţa, se ridică oameni cu învăţătură care , pe lîngă activitatea de copist sau de traducător, învaţă şi pe alţii să scrie, fiind factori de progres şi iluminare. E de menţionat în cea de-a doua jumătate a vecului al XVII-lea Vlad grămăticul, a cărui activitate de copist, executată sub "porunca episcopului Ilarion", însumează 1637 de file. Tot sub oblăduirea lui Ilarion, un "dascăl" Alexandru, adus de acesta din Şcheii Braşovului, traduce o Psaltire cu tîlc (1697), ce a avut o mare circulaţie în transilvania și Țara Românească, un Triod si un Penticostar (1694).

O dată cu urcarea în scaunul episcopal al Rîmnicului a lui Antim, istoria culturii de pe meleagurile Vîlcii intră într-o eră. Antim se trage dintr-o regiune a Caucazului (numită în grecește Iviria) şi e luat din tinereţe rob de către turci la Istanbul. Se pare că se înstărise cînd domnitorul Brâncoveanu îl cheamă în 1691 la Bucureşti, fiind priceput în meşteşugul tipăririi cărţilor. Ştia mai multe limbi: georgiana (limba natală), greaca, araba, turca şi slavona. Învaţă repede şi româneşte. Cunoaşte de asemenea desenul, caligrafia, xilogravura, pictura chiar. Del Chiaro, secretarul domnului, susţine că "era dotat cu rare talente, cunoscînd sculptura, pictura şi broderia. Ridicase la perfecţiune arta tipografică". Antim a reorganizat tipografia domnească din Bucureşti, apoi se va retrage la Snagov unde va înfiinţa, în chiliile mănăstirii, o tipografie. În 1698 îl găsim egumen la Snagov, iar în 1705, după depunearea din scaunul episcopal din Rîmnic a lui Ilarion, e ales episcop al Rîmnicului.

Îndată ce se instală în scaun, el înfiinţă tipografia de la Rîmnic, care-şi va începe activitatea în primul an de arhipăstorire, ceea ce ne face să presupunem că va fi adus cu el tiparniţa de la Snagov. El va rămîne episcop doar patru ani, fiindcă în 1709, murind bătrînul mitropolit Teodosie, Antim îi va urma în scaun. Cu toate acestea, reuşeşte să tipărească zece cărţi, activitate prodigioasă dacă ţinem seama de ritmul şi dotarea tipografiilor din vremea aceea. Antim creează în Rîmnic o şcoală a tipografiei, un curent iluminist şi o tradiţie ce se vor perpetua pe toată durata veacului al XVII-lea.

Un demn urmaş al său e Damaschin, "poate cea mai măreaţă figură ce a păstorit eparhia Rîmnicului în veacurile trecute" (Athanasie Mironescu). Fiu de ţăran, el se ridică prin sîrguință şi înţelepciune pînă la înalta demnitate de episcop al Buzăului şi apoi al Rîmnicului. Întreaga sa activitate o subordonează unui scop, acela de a înlocui limba slavonă și grecească din biserică şi de a înfiinţa şcoli româneşti cu totul neîndestulătoare în vremea aceea. Cunoscător al limbilor elină, latină şi slavonă, în acelaşi timp bun tipograf şi iscusit gravor, el se dedică muncii de traducere în româneşte a cărţilor de cult atit de necesare dezvoltării conştiinţei neamului. După Radu Tempea, "cea mai mare parte a cărţilor bisericeşti s-a tălmăcit de Damaschin, episcopul Rîmnicului, cu stil şi grai foarte minunat". În vremea ocupaţiei austriece, Damaschin conduce o delegaţie la Curtea Imperială din Viena pentru a susţine drepturile românilor din teritoriile ocupate şi necesitatea înfiinţării de școli în limba noastră. Acţiunea de veritabilă renaştere culturală e continuată după Damaschin de Inochentie, ce tipăreşte un Molitvelnic (1730) cu o prefaţă scrisă de el însuşi, un Triod (tradus de Damaschin) şi Liturghia (1733). Ca tipografi ai episcopului vor fi popa Ivan Fagărăşanul şi Vladul Gheorghevici tipograful. Activitatea tipografică] sporeşte considerabil sub Climent, care reorganizează tipografia după războiul turco-austriac şi tipăreşte un număr impresionant de cărţi, avînd ca tipografi pe "Popa Mihaij Atanasievici" şi pe Dimitrie Pandevici, iar ca "dirothositoriu" (corector) pe "Lavrentie ieromonahul de la sfînta mănăstire Hurezii" şi pe ieromonahul Arsenie Cozianul. Grigorie, ucenicul si urmaşul său în scaun, cel ce va ctitori biserica Toţi Sfinţii din Rîmnic, va depune şi el o însemnată strădanie tipografică. Proeminentă e figura episcopului Chesarie, care va tipări Mineele lui Damaschin, revizuind traducerea acestuia şi folosind o limbă mai curată şi mai apropiată de aceea a pop­orului. Cu el se încheie opera de introducere a limbii româneşti în biserică. În prefeţele volumelor publicate, Chesarie strecoară informaţii asupra originii şi gloriei străvechi a neamului, contribuind prin slova sa la pregătirea terenului unei renaşteri naţionale, opusă asupririi tot mai apăsătoare a străinilor. O minte luminată se dovedeşte a fi şi Filaret, urmaşul lui Chesarie, care va încheia tipărirea Mineelor lui Damaschin, scriind după tradiţie şi prefeţele. Cu el se termină pleiada de cărturari care au făcut renumele tipografiei rîmnicene în secolul al XVII-lea. O dată cu urcarea în scaun, el şi-i apropie pe doi din ucenicii săi de suflet, Dionisie Eclesiarhul şi Naum Rîmniceanu. Pe Naum îl călugăreşte şi îl face diacon al său iar Dionisie împlineşte funcţia de scriitor de casă. În această calitate a scris cele trei condici mari ale Episcopiei, cu slovă şi podoabe dintre cele mai alese. În vremea episcopului Filaret se tipăreşte Gramatica lui lenachiţă Vacărescu (1787). Ar fi de amintit şi tipărirea la Rîmnic, sub episcopul Nectarie, a unui Chiriacodromion (1806), cea dintîi carte în limba bulgară modernă (sub îngrijirea lui Sofronie, episcop de Vraţa şi ajutat de Dositei, mitropolitul Ungrovlahiei). În fine, trebuie menţionată şi strădania remarcabilă de dirotositor a lui Grigore Rîmniceanu, care-şi înscrie numele, între anii 1781-1793, pe 19 cărţi.

La începutul secolului al XlX-lea activitatea tipografică a Episcopiei începe să slăbească, încheindu-se între anii 1820-1825, cînd tipografia intră în proprietatea particulară a tipografilor. Ea se va reînviora sporadic, dar rolul său, în deceniile următoare, cînd se dezvoltă puternic o cultură laică, nu va mai fi nici pe departe acela pe care-l va fi împlinit în vremea lui Antim şi a iluştrilor arhierei care i-au continuat opera.

O dată cu dezvoltarea Rîmnicului, autoritatea administrativă şi spirituală a Episcopiei începe să pălescă. Ea își va păstra încă mult timp puterea, pînă la instaurarea dictaturii comuniste, dar nu într-atît încît să poată legitima cuvintele lui Iorga ce se refereau mai cu îndreptăţire la o Perioadă revolută: "Cînd la cucerirea austriecilor s-a aşternut drumul cel pietruit al generalului Stainville de-a dreapta Oltului, însemnătatea Rîmnicului a crescut. Niciodată oraşul n-a biruit însă ca însemnătate biserica."

Puterea ei, a Episcopiei, "a biruit" oraşul atîta vreme cît biserica a dominat o bună parte de ev-mediu nu numai în ţările române, dar si aiurea, în occidentul ocrotit de marile

primejdii ce se unelteau în umbra turnurilor Bosforului. Pentru oraş, dar şi pentru întreaga cultură românească, Episcopia a fost veacuri de-a rîndul un factor de binefăcătoare emulaţie spirituală. Deşi a apărut pe vremea cînd Rîmnicul se dezvoltase şi era în plină înflorire, ea și-a unit eforturilor populaţiei de a păstra tradiţiile şi demnitatea neamului în părţile de miazănoapte ale Olteniei şi a dăruit culturii nostre făptuiri ce au îmbogăţit tezaurul de aur al patriei.

Retrasă în matca veacurilor de demult. Episcopia păstrează azi melancolia senectuţii, a timpurilor de patriarhală meditaţie ce au plămădit aici atîtea gînduri nobile. Puterea contraforţilor de apărare ce sprijineau clădirile au dispărut. Doar dinspre albia seacă a Capelei se mai ridică ziduri durate în piatră, ce amintesc că Episcopia n-a fost numai lăcaş de închinăciune şi cultură, dar şi cetate. Grădinile din jur sînt îngrijite şi silenţioase şi fac frumos ansamblu cu clădirile încremenite parcă întru veşnicie în alb.

Seara, cînd liniştea coboară de pe dealuri, pe băncile din curtea Episcopiei se aşază bătrîni sau tinere femei cu cărucioare, ca să respire aerul rarefiat al parcului. Incinta pare o enclavă a tăcerii şi odihnei, atît de depărtată de oraşul care o înconjură, încît lasă impresia unei singurătăţi desăvîrşite. Vecernia e anunţată de clopotele cu sunet cald, inconfundabil. Pădurea e aproape, ea e de fapt o continuare a grădinii cu parfum de cetini. Aspectul monahal al locului, pregnant, aduce aminte că Vîlcea e teritoriul reculegerii şi al credinţei. Episco­pia, aşa cum se păstrează astăzi, ilustrează cu smerenie puterea rezistenţă a tradiţiei creştineşti atît de încercate în ultimele cinci decenii.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 22-33.

 

Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete