Sorin Oane în ,,Poveștile Rîmnicului”/ Societate și economie: Formarea clasei de mijloc (sau despre rîmnicenii și străinii care au modernizat Rîmnicul) (l)

Pînă la Regulamentul Organic (1831) în societatea românească nu au existat decît boieri și țărani. Nu exista o clasă de mijloc. Dar clasa de mijloc este motorul dezvoltării economiei capitaliste. Din ea provin antreprenorii, profesorii, doctorii, arhitecții, inginerii farmaciștii sau artiștii. Datorită acestei clase de mijloc s-a produs „schimbarea la față” a Rîmnicului. Modernizarea ar fi trebuit să fie într-o strînsă legătură cu învățămîntul. Dar statul nu are acum resursele necesare pentru a investi în acest domeniu. Lucru care face să încetinească și celelalte reforme. De aceea, inițial, din clasa de mijloc au făcut parte doar străinii, respectiv imigranții germani, austrieci, maghiari, români ardeleni, cehi, italieni și evrei.

Marii boieri ocupau toate funcțiile de conducere în stat. Cei mai mulți dintre acești boieri sînt analfabeți acum, dar fiii lor pleacă la studii în străinătate (pentru că nu existau școli superioare în Valahia). Unii dintre acești tineri vin cu diplome de ingineri sau medici și se pun în slujba dezvoltării țării, dar sînt priviți cu neîncredere de către marii boieri, ca unii care și-au trădat rangul. Privilegiile boierilor sînt desființate însă la 1848. Sigur, nu trebuiesc uitați preoții. Teoretic, ei fac parte din aristocrația epocii, în primul rînd prin modul de recrutare.

Al doilea strat al boierimii sînt micii boieri. În mica boierime sînt cooptați și negustorii, care plătesc însă pentru rangurile lor. Ei sînt „ciocoii”. De ce doreau „cei din prostime” să devină boieri? Constanța Vintilă ne răspunde clar: „ușile se deschideau mai repede, privilegiile, puține dar existente, îi aduc ceva înlesniri, fără a mai vorbi de mîndria și prestigiul asociate rangului, oricît de mic ar fi fost”.⁶⁵³ Trecerea de la negustorime la boierime se făcea prin avere, dar mai ales prin educație, eventual prin intrarea în armată, mai ales după reînființarea oștirii naționale în 1832.

II. Autohtonii care au format clasa de mijloc

Mica boierime reacționară rîmniceană devine liberală!

Pleșoienii, Capelenii și Goleștii. După Bujoreni și Socoteni, Rîmnicul nu mai cunoaște în secolul XIX mari familii boierești. Este drept, acum se punea bazele uneia, familia Lahovari, dar orașul a fost aproape toată perioada asta pe mîna micii boierimi. Cei mai cunoscuți acum sînt Pleșoienii, Capelenii și Goleștii. Reacționari la 1848, cînd au combătut „revoluția”, vor deveni, printr-o împrejurare interesantă, liberali, adică „roșii”, („comuniști” cum am spune astăzi).

La 1848, Pleșoienii s-au dovedit a fi progresiști (colonelul Nicolae Pleșoianu a fost membru al guvernului provizoriu de la Islaz; soția lui Gheorghe Magheru, Ancuța, era tot o Pleșoiancă). Însă rîmniceanul Luca Pleșoianu (1811-1858) – viitorul socru al lui I. C. Brătianu – a rămas în istorie doar prin reacționarismul său. I se cunoaște refuzul răspicat de a participa la acțiunile Gărzii Naționale din oraș, motivat de faptul că „nu voia să se plimbe pe străzile orașului cu slugile fraților săi”. El era doar fiul boierului Barbu Pleșoianu – cel care a reconstruit Biserica „Sf. Nicolae” (1814) de la moșia sa din Mihăești, la cîțiva kilometri de Rîmnic. Soția lui Luca Pleșoianu aparținea și ea unei familii de vază din Rîmnic, Evghenia (1823-1843) fiind fiica serdarului Gheorghe Capeleanu, la rîndul său fiu al lui Ghiță Capeleanu, fost primar al Rîmnicului între 1831-1832. NB. Ghiță Capeleanu este cel care a înființat prima școală primară de stat din oraș, deschisă la 12 mai 1832. Între școlari s-au aflat atunci și două fete: Smaranda lui Iordache Olănescu (Iordache va deveni și el primar al Rîmnicului între 1844-1846) și Evghenița, nepoata lui Ghiță Capeleanu. Fetele vor primi atestatele de absolvire în 1836.⁶⁵⁴

Evghenia se va căsători, la 16 ani, cu Luca Pleșoianu. În 1841 o vor avea pe Pia – Caliopia pe numele întreg –, cea care va deveni, în 1858, soția lui Ion Brătianu. Evghenia a murit la 20 de ani din cauza frigurilor puerperale, la nașterea celei de-a doua fiice.⁶⁵⁵ Rămasă de timpuriu fără mamă, Pia (1841-1919) a fost crescută de bunică, Stăncuța Capeleanu, și apoi trimisă la un pension din Craiova.

În 1858, Luca Pleșoianu moare, iar cei doi epitropi numiți de tată prin testament pentru a-i purta de grijă Piei, boierii Ghiță Golescu (1814-1885) și Nicolae Vlădescu, s-au împotrivit inițial căsătoriei ei cu Ion Brătianu: „Cum îndrăznește acel vagabond revoluționar, care și-a mîncat averea lui părintească cu revoluțiile să ceară de soție pe Caliopie a noastră?” Ghiță Golescu era un mare boier și va deveni, ulterior, primul prefect al județului Vîlcea (1859-1860), și iarăși prefect între 1862-1866. Dar maica Maximilia, de la Mănăstirea Ostrov-Călimănești, nimeni alta decît sora mai mare a lui I. C. Brătianu, pe numele ei real Maria, care era prietenă bună cu Stăncuța Capeleanu, a știut să acționeze în favoarea tinerilor.⁶⁵⁶ Căsătoria s-a oficiat la 6 iulie 1858, la biserica din Schitul Ostrov de lîngă Călimănești, unde maica Maximilia era stareță. Au fost cununați de Theodor Brătianu, fratele mai mare al mirelui și de bunica miresei, Stăncuța Capeleanu. Am putea spune că prin acest gest, Ion C. Brătianu devenea primul liberal al județului Vîlcea. Pia va deveni însă a doua femeie remarcabilă a istoriei rîmnicene, după Bica Socoteanu. A fost soție de prim-ministru și mamă a unor viitori prim-miniștri sau miniștri.

Într-un județ conservator, liberalismul nu prea avea multe șanse. „Breșa” făcută însă de Ion Brătianu se va lărgi ulterior, prin alianțele matrimoniale cu Pleșoienii, Capelenii, Slăviteștii, Olăneștii etc. Apropo, Petre Slăvitescu, viitorul primar al Rîmnicului, era văr cu Eugeniu Carada, „părintele” Băncii Naționale. De subliniat și legătura de rudenie, prin familia Capeleanu, dintre Pia Brătianu și un alt fruntaș al vieții politice din perioada de care ne ocupăm – liberalul Constantin G. Dissescu, ei fiind veri de gradul doi.⁶⁵⁷

Addenda 1. Cînd a fost cerută de nevastă de Ion C. Brătianu, Pia avea 17 ani, iar Brătianu 37. Brătianu era considerat însă un bonjurist exaltat, un revoluționar care își ruinase averea pe fantasme idealiste.⁶⁵⁸ Era liderul liberalilor radicali, denumiți „roșii”, un fel de comuniști ai acelei epoci. El este cel care a terorizat, în 1859, Adunarea Electivă de la București, mobilizînd căuzașii din Filaret și dealul Mitropoliei (în special pe „măcelarii care își ascuțeau cuțitele în mod semnificativ” în fața deputaților), în final reușind impunerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești. Povestea este senzațională. Ion C. Brătianu, urcat la ultimul etaj al clădirii Adunării Elective, avea două batiste, una albă și alta roșie. Batista roșie era semnalul năvălirii poporului în Cameră, iar cea albă însemna proclamarea lui Cuza ca domn al Țării Românești. După lungi confruntări oratorice, pe fereastra deschisă care dădea în curtea Mitropoliei, Brătianu făcu să fîlfîie batista albă.⁶⁵⁹

Addenda 2. După moartea tatălui său, în 1844, Ion Brătianu devine proprietarul unui grup de moșii: Ștefănești (denumită Florica, din 1865, după numele primului său copil, o fată care a murit la 3 ani), Mălureni, Galeșu, Lerești și Sîmburești. Situația materială bună a fost folosită însă pentru cauza națională. Moșii din averea familiei au fost vîndute imediat după 1848: Lereștii, Mălurenii și Galeșu. Însă în 1866, călătoria de aducere a prințului Carol în țară a fost plătită vînzînd o moșie din zestrea Piei. Să ne imaginăm scena. Ion Brătianu a adus la moșie un notar. Stau toți în jurul unei mese – Dumitru Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada și Pia. Ion este în doliu după maica Maximilia, sora sa. Notarul citește cu voce tare actul pe care tocmai l-a întocmit. Brătianu vinde moșia de zestre a soției sale, Pleșoi, pe bani puțini, dar suficienți pentru a pleca în Germania spre a-l aduce în țară pe Carol de Hohenzollern.⁶⁶⁰ Asta dorea „monstruoasa coaliție”, sau mai precis „luminoasa coaliție”. De ce „luminoasă”? Liberalii și conservatorii s-au unit pentru înlăturarea domnitorului Cuza, căzut în patima despotismului. Coaliția n-a fost, de fapt, „monstruoasă”, ci „luminoasă”. Venirea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost momentul de grație al istoriei naționale moderne.⁶⁶¹

Profesorii? Români. Și despre școlile statului

Momentul Regulamentului Organic. Cultura rîmniceană pînă în secolul XX a fost o simplă fudulie locală. De fapt, intelectualitatea noastră pămînteană este de mai puțin de 200 de ani, cu vreo 800 de ani diferență față de marile civilizații europene – vezi anul de înființare a Universității din Bologna (1088). La noi, pînă la Regulamentul Organic, singura instituție producătoare de cultură a fost doar biserica. Dar pînă atunci, punctul nevralgic al modernizării societății românești a fost tocmai educația, căci proiectul educativ al bisericii nu a vizat decît elitele boierești și religioase. Ce însemna această rămînere în urmă? Pe scurt, o populație mai puțin educată, un stat mai slab și mai sărac. Din 1831, învățămîntul se bifurcă într-un învățămînt de tip religios și altul de tip laic. Trecerea la învățămîntul laic s-a făcut prin Regulamentul Organic, care a prevăzut deschiderea de școli elementare în toate satele și orașele țării. Povara școlii era însă împărțită la trei: statul trebuia să asigure profesorii, boierii locali trebuiau să asigure clădirea școlii, iar părinții trebuiau să-i plătească pe profesori.

În 1832, Eforia Școalelor, un fel de Minister al Învățămîntului de atunci, a trimis la Rîmnic pe învățătorul Dumitru Serghiade și cu ajutorul primăriei s-a deschis o școală elementară în casa boierului Ghiță Vlădescu. Școala a funcționat cu două clase, programele acestora fiind alcătuite de Serghiade. Pauzele erau marcate de clopotul de la Biserica „Toți Sfinții”, lîngă care funcționa. Boierul Vlădescu dorea însă să facă o afacere cu casa pe care o oferise școlii. Dorea să o vîndă primăriei cu un preț bun, dar văzînd că nu poate obține suma cerută, boierul a izgonit școala din casa lui. Serghiade este jignit și molestat de slugile boierului și, în 1835, pleacă la o școală din Giurgiu, în locul său venind „prin schimb” de la Giurgiu învățătorul Toma Serghiescu. Acesta va conduce școala pînă în 1844, cînd a fost mutat la Pitești. În locul lui vine Constantin Codreanu. Din 1847, școala este încadrată cu doi profesori, alături de Codreanu venind și Ioan Rîureanu.⁶⁶² Cei doi vor deveni importanți comisari de propagandă, la revoluția din 1848. După înăbușirea acesteia, cei doi au fost arestați și destituiți din învățămînt. Școala de la Rîmnic a fost încadrată apoi cu profesorii Nae Apostolescu și Theodor Pascale.

Din 1837, școala capătă o clădire proprie (vezi imaginea de mai sus), ridicată prin subscripție publică, pe terenul oferit gratuit de Alecu Bujoreanu – fost primar al orașului – clădirea este astăzi Muzeul județean de istorie. În 1847, școala a ars la marele incendiu care a distrus jumătate din oraș. Ea a funcționat un scurt timp în „Hanul lui popa State”, dar a fost reclădită în 1857.⁶⁶³

NB. Din 1838, pe lîngă această școală din Rîmnic a apărut și o „școală normală”, care trebuia să formeze învățătorii satelor. Fiecare sat trebuia să trimită aici un tînăr capabil care trebuia să fie întreținut de către toți sătenii care îl trimiseseră acolo.⁶⁶⁴

1913, Gimanziul „Lahovari” devine pentru o jumătate de an liceu ! În 1891, Rîmnicul capătă gimnaziu. Este punctul de pornire al viitorului Colegiu Național „Alexandru Lahovari”. Pe 28 noiembrie 1910, gimnaziul a primit un local propriu, inaugurat de ministrul „școalelor” de atunci, celebrul Spiru Haret.⁶⁶⁵ Era lecția generației lui Carol I, cînd fiecare oraș important s-a ales cu școli de elită, găzduite în clădiri impresionante. Gimnaziul „Lahovari” a dinamizat orașul, atît pe plan cultural, dar și economic, prin internatul pe care îl avea. În 1919, aici va fi organizat și primul liceu din județul Vîlcea. Era însă doar pentru băieți.

În 1913, datorită stăruințelor directorului de atunci, Constantin Stănciulescu, Gimnaziul „Alexandru Lahovari” s-a transformat în liceu. Lucrul acesta nu a fost ușor și s-a realizat într-o manieră oarecum… frauduloasă! Iată cum s-a perecut lucrurile.

La alegerile din 1912, candidatul conservator-democrat – de fapt, chiar șeful takiștilor vîlceni – Constantin Dissescu, care era și ministru al instrucțiunii și cultelor în funcție, a promis vîlcenilor că dacă va fi ales deputat va transforma gimnaziul în liceu, lucru dorit de către toți locuitorii orașului. În acel an, Dissescu a devenit deputat de Vîlcea, dar nu era dispus să își respecte promisiunea. Încercînd să îi forțeze mîna, directorul Stănciulescu a trimis cîteva adrese ministerului, în care înlocuise în antet cuvîntul „gimnaziu” cu acela de „liceu”. Ministrul Dissescu a luat foc și la primul drum la Rîmnic, unde avea o casă luxoasă, chiar la cîțiva pași de Gimnaziul „Lahovari”, a trimis să vină imediat directorul la el, ca să se clarifice lucrurile. Discuția a fost savuroasă și a fost istorisită de un viitor director al liceului, profesorul de limba română Nicu Angelescu, într-una din cărțile sale de memorii.⁶⁶⁶ Să evocăm mai întîi personalitatea ministrului Constantin Dissescu.

Constantin G. Dissescu se născuse la Slatina în 1854. Studiile superioare le-a făcut la București și Paris, unde și-a luat doctoratul în drept. Dissescu a fost avocat al statului (1892-1895), profesor și decan al Facultății de Drept (1911). În vara anului 1918 a fost trimis la Paris și a activat în Comitetul Național Român, făcînd propagandă în favoarea României în Franța, Anglia și Italia. După terminarea Primului Război Mondial, Dissescu a reprezentat România, timp de trei ani, la Liga Națiunilor. A fost și raportor principal al „Constituției Unificării” (1923). A scris numeroase cărți de drept, în special de procedură civilă. Începînd din 1884, de cînd avea vîrsta de 30 de ani, Dissescu a fost ales continuu de către vîlceni deputat și senator. Ca politician n-a fost statornic. Membru al Partidului Național Liberal pînă în 1885, cînd se înscrie în Partidul Conservator. În februarie 1908 trece la Partidul Conservator-Democrat, devenind chiar șeful takiștilor din județul Vîlcea, revenind după Primul Război Mondial în rîndurile liberalilor. Deputat de Vîlcea (ales în 1912) și senator (ales în 1911, 1914 feb, 1914 mai și 1919). A fost ministru de justiție (1899-1900) și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1906-1907 și 1913-1914). În această ultimă calitate, Dissescu a sprijinit construirea, în anul 1913, a Seminarului din Rîmnicu Vîlcea, care se afla în apropierea casei sale.

Dar să revenim la discuția memorabilă dintre ministrul Dissescu și directorul Stănciulescu. Dissescu l-a primit pe director în biroul locuinței sale de pe Calea lui Traian și l-a invitat să ia loc într-un fotoliu.

– Cum să stau eu jos în fața dumneavoastră care sînteți și ministrul meu? ar fi spus directorul.

– Păi, văd că ministru ești dumneata, nu eu … replică pornit Dissescu. Cum ți-ai permis să trimiți Ministerului adrese cu antetul „Liceul Alexandru Lahovari” ? Cine te-a autorizat să faci asta? Nu avem noi și așa destule licee în țară?

Directorul reflectă o clipă, după care vorbi rar, cîntărind cu grijă fiecare cuvînt.

– Dumneavoastră, domnule ministru, ați promis încă demult vîlcenilor că le veți face un liceu și noi am luat act de această promisiune, făcută nu numai de un fiu ilustru al Vîlcei, dar și de însuși ministrul instrucțiunii.

– Bine, răspunse Dissescu, puțin mai domol, dar dumneata nu-ți dai seama ce greutăți are țara din cauza campaniei din Bulgaria și a cheltuielilor pe care trebuie să le facem în Cadrilater? De unde să luăm bani și pentru liceul dumitale?

Directorul simți că i-a venit apa la moară.

– Ne dăm prea bine seama, domnule ministru, de toate aceste greutăți, dar noi nu vă cerem nicidecum să împovărați bugetul țării, fiindcă vîlcenii sînt hotărîți să-și susțină liceul prin propriile lor mijloace. E foarte adevărat, țara are multe licee, dar în orașul nostru, care a fost o veche vatră de cultură, nu există încă nici unul.

Constantin Dissescu, căruia îi plăceau oamenii ascuțiți la minte, a rămas impresionat de argumentele directorului și l-a reținut la masă. Lupta fusese cîștigată și Rîmnicul avea să aibă un liceu de băieți. În ziua de 12 octombrie 1913, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice comunică gimnaziului din Rîmnicu Vîlcea, înființarea cursului superior, cu o secție reală, completată cu o secție pedagogică. Clasă pedagogică înființată pe lîngă gimnaziu a reprezentat începutul învățămîntului pedagogic din județ. „Scopul acestei secțiuni este ca absolvenții acestui liceu să aibă putința de a se înscrie fie la Universități, fie de a îmbrățișa cariera de învățători sau institutori”.

Bucuria de a fi liceu nu a durat însă multă vreme, deoarece au început pregătirile militare pentru Primul Război Mondial și toate fondurile țării au fost canalizate în acest scop. Prin urmare, cursul liceal de la „Lahovari” a fost desființat la data de 1 aprilie 1914, prin Înaltul Decret Regal cu numărul 1452. Războiul va începe în 14 august 1916, cînd România, care dorea dobîndirea Transilvaniei, a declarat război Austro-Ungariei

Dissescu s-a stins din viață la 10 august 1932, la vîrsta de 78 de ani. În amintirea sa, locuitorii din Rîmnic i-au ridicat în centrul orașului un bust, așezat în grădină din fața intrării episcopiei. A fost dezvelit la 6 noiembrie 1938, cu un fast deosebit, la care, evident, au participat și elevii Liceului „Lahovari”. Bustul a fost distrus de comuniști, după alegerile din 1946.

Preotul Melete Răutu deschide prima grădiniță din Rîmnic. Inventatorul grădiniței a fost pedagogul Friedrich Froebel, care a imaginat un sistem în care copilul – între 3-7 ani – să fie ajutat în a descoperi lumea și pe sine prin joacă liberă ghidată, fără teste, fără note, fără scris și citit. Froebel și-a numit invenția, în germană, kindergarten („grădină de copii”). Și în limba română, de altfel, grădinița este tot o traducere a germanului kindergarten. În 1897, Spiru Hart deschide prima grădiniță din România, una laică.

În 1909, în curtea Bisericii „Toții Sfinții”, preotul Melete Răutu a deschis prima grădiniță din Rîmnic, patronată de episcopie. Avea două clase cu 53 de copii. Întrucît, la început, nu a avut personal de specialitate, copii erau educați de o maică. Ulterior, a fost adus personal autorizat. Interesant este că aici nu învățau doar copiii ortodocși, ci și cei catolici, luterani sau mozaici. Grădinița a funcționat timp de 100 de ani, apoi, în 2009, prin grija primăriei și a părintelui Constantin Cîrstea, preotul de la Biserica „Toți Sfinții”, aici a fost ridicată o grădiniță modernă, care aparținea statului.

Melete Răutu (1858-1938) a fost un remarcabil teolog, publicist și activist cultural. A fost preot paroh al Bisericii „Toți Sfinții” (1892-1915) și protoiereu al județului Vîlcea. În 1910 a constituit, împreună cu alți preoți, o casă de credit a preoților din Vîlcea, numită „Providența”. Lucrurile au mers bine cîțiva ani, pînă cînd contabilul asociației, numit Rupa, și-a însușit toții banii „Providenței”. Rezultatul a fost un proces răsunător încheiat în 1915, în care a fost condamnat nu numai contabilul Rupa, ci și toți preoții din consilul de administrație, pentru neglijență. Printre ei și Răutu. Sub povara rușinii a părăsit județul și a plecat în regiunea Satu Mare, făcînd acolo misionarism ortodox.⁶⁶⁷ Răutu a fost cel care a înființat prima parohie ortodoxă din Satu Mare, în anul 1919, fiind și primul protopop ortodox din acest județ. A publicat două lucrări cu caracter monografic, una dedicată orașului Soroca, iar alta județului Vîlcea, precum și o serie de articole în periodice religioase, politice și de cultură. S-a implicat în viața social-culturală a Vîlcii, el fiind cel care a înființat filiala din Rîmnic a Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor.

Ziariștii? Sînt români și fac o presă de partid

Primele ziare din Rîmnic sînt străine. Încă din secolul XVIII, episcopii rîmniceni erau „cititori de gazete”, vezi cazul celebru al episcopului Chesarie, care îi cerea negustorului Hagi Constantin Pop de la Sibiu să îi trimită gazete – prin intermediul negustorului rîmnicean Nicoliță Iovipali –, chiar dacă erau scrise în franceză. Cronicarul Dionisie Eclesiarhul „pune ciudatele sale bazaconii istorice despre lupta dintre Napoleon și Alexandru I pe seama lor, « după spunerea gazeturilor »”.⁶⁶⁸

Primul ziar românesc este „Curierul românesc”, scos în 8 aprilie 1829 de I. Eliade Rădulescu. La Rîmnic, primul ziar apare după 47 de ani. De acum încolo, presa devine un produs de consum curent. Este scrisă de intelectuali (boieri sau burghezi), nu neapărat gazetari de meserie. Perioada de pînă la Primul Război Mondial este, de fapt, perioada de aur a presei românești, în acest răstimp nefiind alte mijloace de informare a populației.

Primele ziare rîmnicene. Primul ziar care a apărut la Rîmnic se intitula „Vâlcea”. Apare în iunie 1876 și este un ziar de partid, respectiv liberal. Altfel spus, apariția gazetăriei rîmnicene este legată de apariția partidelor politice în viața orașului. Nu a fost deci un ziar de „opinie publică”, sau cultural, deși, ceva mai tîrziu, vor aparea și din acelea. La Arhiva județeană Vîlcea se păstrează doar nr. 4 al acestui ziar. Nu mai avem alte numere, dar apariția primului număr din ziar era anunțată de „Familia” lui Iosif Vulcan, în numărul 26 din 27 iunie 1876 și de „Românul” lui C.A. Rosetti, în numărul din 16 iunie a aceluiași an. În ce condiții apare acest ziar? Iată cum. Alegerile pentru Senat, din martie (26, 28, 39) 1876, a fost primul test electoral pentru liberali (apropo, în istoriografia parlamentară, de pînă în 1918, un singur scrutin a fost considerat „curat”, acesta din martie 1876). A fost trecut cu brio de către liberali, ei cîștigînd alegerile într-o manieră categorică. Drept urmare, guvernul conservator Lascăr Catargiu își dă demisia, după 5 ani de guvernare. La Vîlcea însă, cel declarat cîștigător a fost conservatorul Costică I. Lahovari. În realitate, cîștigătorul fusese șeful liberalilor vîlceni, care era și prefect al județului, Dimitrie Simulescu. Dar, sub presiunea conservatorilor locali, Simulescu a fost destituit din funcția de prefect, iar locul de senator a fost oferit lui Costică Lahovari, cel clasat pe locul II. Mandatul acestuia va fi invalidat însă la scurt timp, în septembrie 1876, organizîndu-se alte alegeri pentru locul de senator al lui Costică Lahovari, care vor fi cîștigate tot de către Simulescu. Iar ziarul „Vâlcea”, apărut acum, a făcut campanie pentru Simulescu.

În 1882, o scurtă apariție o are ziarul „Sentinela Vâlcei”. Un alt ziar a fost „Gazeta Vâlcii” care a apărut între 1882-1883, ziarul fiind editat în tipografia lui G. Nicolantin, redacția fiind în casele aceluiași.⁶⁶⁹ Ar fi putut fi tot liberale, dar nu putem fi siguri, căci nu s-a mai păstrat niciun exemplar din aceste publicații. În mod deschis, presa de partid apare cam tot acum. „Adevărul Vâlcei” este din 1887, „Libertatea” este din 1890, ambele fiind ziare ale PNL. „Vâlcea conservatoare” apare ceva mai tîrziu, în 1907, cînd moșierimea era în defensivă și lupta să își păstreze întîietatea în societatea românească. La începutul secolului XX a apărut și presa socialistă. Ea a creat destulă agitație în lumea satelor, fiind învinovățită chiar de izbucnirea răscoalei din 1907. Rîmnicul nu produce niciun ziar socialist, pentru că nici nu avea muncitorime.

Publicațiile independente nu se puteau susține financiar, iar lumea devenea tot mai polarizată, pe formulă „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Ziarul de partid tipărea gîndurile șefilor politici și transmitea „indicații” membrilor de partid. Aceștia aflau astfel tot ce face partidul, tot ce plănuiește sau visează. Dar un ziar de partid este interesant doar pentru fidelii săi. Alți cititori pentru el nu se prea găsesc.

>>