Categorii
- Arhitectura peisagista (81)
- Articole si studii (60)
- Bibliografii tematice (2)
- Cladiri. Monumente (133)
- Geografie. Turism (5)
- Institutii (38)
- Istoria pentru copii (19)
- Istorie locala (1.247)
- Personalitati. Genealogii (34)
- Recomandarile bibliotecarului (21)
- Resurse utile (711)
- Traditii. Obiceiuri (22)
- Vâlcea — recuperare Joomla (149)
- Arhitectura peisagista (1)
- Cladiri. Monumente (1)
- Geografie. Turism (1)
- Istorie (119)
- Personalitati. Genealogii (7)
- Recomandarile bibliotecarului (7)
- Resurse utile (10)
- Traditii. Obiceiuri (3)
Reeducarea „soft” de la Aiud. Cazul Grigore Caraza
Din arhiva Facebook a paginii „Biblioteci Vâlcene”, administrată de Valentin Smedescu. Pentru informații suplimentare sau dacă aveți documente, fotografii ori completări, îi puteți scrie lui Valentin prin pagina de Facebook sau prin formularul de contact al site-ului istorielocala.ro. Vă va răspunde, negreșit!

Reeducarea soft de la Aiud
🔴 Grigore Caraza a rămas unul dintre extrem de puținii ,,nereeducați”: nimic/ nimeni nu l-a clintit
> în context, despre Valeriu/ Bartolomeu Anania (condamnat tot pentru activitate legionară)… pe care încurcatele căi ale Domnului l-au poziționat (de la un moment dat) de cealaltă parte a baricadei…
Motto: «Din Urali spre Soare-Apune,/ Cum veneau încinşi cu piei,/ Parcă fumega din ei/ Duhnet de sălbătăciune…» (Radu Gyr)
<<…se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mână împotriva acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, când l-a însoţit pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog Valeriu Anania, călugăr (1) .
Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual din cele câteva sute de comunişti.
Acolo, la Cluj, când Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns: “Înainte de a fi comunist, eu sunt român”. A fost singura “greşeală” faţă de partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mârşava ţintă pe care o urmărea.
Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali – şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decât cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute până atunci – în decursul istoriei încheindu-se cu schingiuirea omului până la moarte, în Aiud s-a întâmplat cu totul altfel.
*
La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai târziu i-au tăiat elanul cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns undeva într-un adânc de hău. Ani la rând a fost secretarul particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpând astfel de prima arestare din 1948, iar câţiva ani mai târziu, când Securitatea punea mâna pe el pentru a doua oară, preasfinţitul patriarh a mers personal, smulgându-l din ghearele acesteia.
În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de arestări, când Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, l-a luat pe Valeriu Anania, ducându-l într-un oraş de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Aşa se explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud iar când au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor…
Gheorghe Crăciun s-a întâlnit cu fostul şef al studenţilor grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atât de bine, încât i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud.
La camera 78 din Celular, fostul student îşi avea instalată o masă, scaun, hârtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se cuvenea ca şef. Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă sclipitoare. Avea o minte ascuţită, era foarte cult şi un excelent orator. Aş putea să afirm că şi diavolul este foarte inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De această dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei.
Din 1960 până în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mâncarea era bună şi suficientă.
Deţinuţii aveau voie să primească pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfârşit, se bucurau de o oarecare libertate. Acea scânteie de dumnezeire cu care fusese înzestrat omul spre deosebire de regnul animal dispărea treptat în fiecare reeducat care îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi.
Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut până în vara lui 1964, în această perioadă abătându-se cea mai mare tornadă a tuturor timpurilor peste românime, doborând o lume care s-a menţinut în picioare ani la rând, 10, 15, poate 20, poate chiar mai mult… Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stâncii din vârf de munte, bătută de vânturi şi ploi, s-au rostogolit cu vuiet şi trosnet… Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu-mi dau seama nici astăzi, după mai bine de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri născute, ce timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni de măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui Avram Iancu? Oameni care au înnobilat istoria cu credinţa nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat, ducând cu ei flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci când poporul nostru era în cumpăna de a rămâne pe harta lumii sau a dispărea în negura timpurilor. Acei oameni, de măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit irevocabil şi fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor sau cititorilor acestor rânduri. Aceste căderi pot fi justificate numai de spălarea creierului, de anumite mutaţii produse în subconştient în urma unui îndelung coşmar sau a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a unor suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti şi care au atins pragul disperării în toate temniţele politice.
Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, Gherla sau Canal care le instalaseră groaza în toată fiinţa lor, Aiudul adăugând ultima formă de reeducare, poate în cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la Piteşti nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural-educativă putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în tranşee, dovadă că au rezistat sub 1% fără să accepte reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: «Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!»
În susţinerea celor spuse de mine, redau un fragment din cartea lui Nistor Chioreanu, «Morminte vii», pag. 341-342:
«Din nenorocire însă, cu aceasta nu s-a terminat calvarul mărturisirilor. A doua zi, când am coborât la cei doi prieteni, Petraşcu îmi spune:
– Bine că ai venit! Trebuie să mergem la secţia I, unde un deţinut, fost călugăr şi fost legionar, Valeriu Anania, s-a apucat să scrie o carte despre păcatele Legiunii. Colonelul Iacob ne-a rugat să mergem să-l ajutăm şi să semnăm şi noi cartea. N-avem încotro, trebuie să o facem şi pe asta. Într-un fel e bine că putem corecta exagerările.
– Vezi, Nicolae? i-am zis, e destul să faci un pas pe coastă la vale, ca după aceea să nu te mai poţi opri!
Nicolae a dat neputincios din umeri. Ne-am dus. Aşa l-am cunoscut pe poetul şi scriitorul Valeriu Anania, de care nu auzisem până atunci, un om înalt şi cu o mustaţă neagră, mare, lăsată pe o gură lacomă. Numai a călugăr nu arăta. Toată figura lui exprima dragoste de viaţă şi lăcomie de bucurii ieftine.
Trăgea cu pasiune din ţigară. Ne-a citit capitol cu capitol şi, împreună cu Petraşcu, ne-am făcut observaţiile şi l-am făcut să taie multe pagini, spunându-i că altfel nu semnăm.
În fiecare zi, se eliberau acum câteva sute de deţinuţi. La 30 iulie, trebuiau să se elibereze Petraşcu şi Orbulescu. Cu o zi înainte, Petraşcu îmi spune că mai este o carte de formă mare, scrisă cu tuş pe hârtie specială, pe care trebuie să o semnăm şi noi în calitate de coautori. Ea a fost semnată înainte de toate gradele legionare aflate în Aiud. Este un pamflet. Ne-am dus să o vedem şi tot maestrul Anania ne-a arătat-o şi ne-a întins-o s-o semnăm.
– Eu nu semnez, am zis! Cum s-o semnez, când nici măcar nu-i cunosc conţinutul?
– Este tot ce-am scris şi în cartea mică, domnule Chioreanu, a zis Anania, numai capitolele sunt aşezate altfel. Aşa mi s-a cerut, aşa am făcut.
– Daţi-mi măcar timp s-o citesc.
– Păi nu mai aveţi timp. Cartea pleacă chiar acum la Bucureşti.
– Eu n-o semnez!, am zis.
Până la urmă, am ajuns la un compromis, eu şi Petraşcu am semnat o declaraţie pe aceeaşi coală de hârtie, arătând că semnăm cartea din solidaritate cu cei care au semnat-o înaintea noastră, dar noi nu-i cunoaştem conţinutul».
Prin excelenţă, cartea cu pricina este opera «călugărului» nostru Valeriu Anania. Acolo dădea în sinteză reeducările din perioada 1960-1964, în calitate de şef al acestor «activităţi cultural-educative». Cele 64 de persoane care formau Comitetul de reeducare îmi sunt cunoscute, întâlnindu-le, în majoritate, de-a lungul anilor de temniţă. Caut să precizez şi să rămână scris că primul dintre cei 64 este Valeriu Anania, iar ultimul Cristofor Dancu, tot fost călugăr.
De fapt, din punctul de vedere al autorilor şi al colaboratorilor trecuţi prin reeducare – şi care vrând-nevrând au semnat, cartea tratează în mod subiectiv şi calomnios activitatea Mişcării Legionare «Arhanghelul Mihail». De asemenea, este abordată şi «Activitatea cultural-educativă» văzută de nişte oameni în care se produsese acea schimbare de ordin psihic aşa încât binele devenise rău şi totul era văzut şi conceput în culori sumbre.
Fenomenul numit Piteşti, nemaiîntâlnit până atunci în lume, în istoria omenirii, a reuşit să-şi pună amprenta şi la această ultimă reeducare din Aiud. Ceea ce s-a produs în Aiud însă nu poate fi luat de bază, nu poate fi considerat un adevăr având în vedere precaritatea sănătăţii mintale a victimelor – excepţie făcând doar cei câţiva care au condus reeducarea şi care erau conştienţi de răul pe care îl fac. Ba mai mult, au şi întrevăzut finalul acestei triste şi dureroase prăbuşiri a unei generaţii de elită care a constituit crema şi, în acelaşi timp, scutul neamului românesc; s-au angajat ca voluntari, mergând până într-atât, încât au ucis în ei până şi instinctul de conservare.
*
Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a mers cândva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut reeducările din Aiud. Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi i-a spus că memoriile dânsului vor fi publicate după moarte şi atunci se vor lămuri multe lucruri.
Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste lucruri în timpul vieţii şi de ce abia după ce dânsul va dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul respectiv? Sau este adeptul adagiului latinesc «De mortius nil nisi bene» (Despre morţi nimic altceva decât de bine).
Discursul prăbuşirii
Eram scoşi din Zarcă şi duşi obligatoriu în fosta sală de mese pentru deţinuţi, unde se ţinea aşa-zisa culturalizare, care, în fapt, era îndobitocirea unor oameni aflaţi într-o ireversibilă şi continuă cădere, înspre afunduri.
Pentru că sala reeducării devenea neîncăpătoare când eram duşi şi cei din Zarcă, se instalau afară mese, bănci şi scaune. Valeriu Anania, plin de importanţă, se plimba cu mâinile la spate prin faţa noastră iar prin discursul pe care ni-l ţinea căuta să atingă cât mai mult coarda sentimentală, şi aşa întinsă prea mult. În afară de comandantul închisorii, de faţă erau ofiţeri şi, bineînţeles, paznici-temniceri. S-o fi crezut, poate, un Cicero? Nu ştiu, dar îmi aduc aminte că, după ce închideam ochii ca să nu-l mai văd, mă prindeam cu ambele mâini de marginea băncii pe care stăteam, până când simţeam că oasele au pătruns prin lemn… Spuneam în continuu «Tatăl nostru» şi mă rugam lui Dumnezeu să nu mă părăsească.
– Auziţi, voi, cei din Zarcă!, spunea Anania. Afară, în prag, o mamă bătrână, cu mâna streaşină la ochi, scrutează zarea. O soţie îşi aşteaptă soţul. Un copil îşi aşteaptă tăticul – pe care poate nici nu-l mai cunoaşte şi care nu se mai întoarce odată. Auzi? O vorbă bună, un cuvânt, o şoaptă, frate drag, ce zici?
În jurul meu, simţeam pe câte unul cum se prăbuşeşte, de obicei persoane care pentru noi reprezentau un mit. Aşa s-a întâmplat şi cu un bun prieten, avocat, cu care făcusem D.O. în Bărăgan şi reintrasem în temniţă cu acelaşi lot, primind şi el aceeaşi condamnare de 23 ani. L-am simţit că-i tremură mâinile, genunchii, apoi, aplecându-se spre mine, mi-a zis:
– Grigore, nu mai pot! Iartă-mă!
În zadar l-am prins de umeri, în zadar i-am cuprins mâinile, i le-am strâns şi i le-am sărutat, rugându-l să rămână…
– Nu mai pot, Grigore! Iartă-mă! Simt că-mi cedează nervii…
Şi s-a dus înspre Anania! Atunci, parcă l-am văzut prăbuşindu-se în gol, fără să mai poată să se agaţe de ceva care să-l salveze…
*
(…)
În fosta biserică ortodoxă
În curtea secţiei I, am fost introduşi cu toţii în fosta capelă ortodoxă. Am găsit în acest fost locaş al Domnului paturi de fier suprapuse, saltele umplute, cearşafuri şi pături curate iar uşa ne-a fost lăsată deschisă de dimineaţă de la 7.00, până seara la 19.00, însă calvarul încă nu se terminase.
În faţa uşii, ni s-au adus două hârdaie cu mâncare, consistentă şi bună. Părintele Dumitru Bejan, cu experienţa prizonieratului din Rusia, ne-a rugat cu o voce stinsă să îl ascultăm.
– După cum vedeţi, ne aflăm în pragul libertăţii. Suntem aici pentru refacere, dar în faţa uşii se află ultima momeală: hârdaiele cu mâncare! Mâncaţi puţin şi cu atenţie! În situaţia în care suntem, putem face ocluzie intestinală şi putem muri înainte de a ajunge în poarta 1. Repet: mâncaţi puţin şi cu atenţie, în aşa fel să nu vă săturaţi.
Părintele Bejan a făcut o rugăciune de mulţumire, apoi am spus cu toţii «Tatăl nostru» şi am cântat «Cu noi este Dumnezeu». Credeam că sunt singurul care plâng, dar mi-am dat seama că toţi colegii mei de luptă şi de suferinţă erau cu ochii plini de lacrimi.
În acele zile, am avut ocazia să schimb câteva cuvinte cu Valeriu Anania. Când i-am spus că amândoi ne eliberăm aproximativ în acelaşi timp, a tăcut un timp, ca şi când i-ar fi fost necesar să aprecieze dacă trebuie sau nu să mă învrednicească vorbindu-mi. În cele din urmă, mi-a răspuns ceva care nuanţa cu un regret, dar în acelaşi timp şi cu o motivaţie. A încercat să-mi explice că, de multe ori, o intenţie bună poate să sfârşească rău, sau, atunci când ai o responsabilitate faţă de un anumit grup de oameni, trebuie să te laşi călcat în picioare şi pentru binele altora. Oricum, chiar şi în această postură, nu renunţase la trufia care îl stăpânea de o viaţă şi mi-a venit atunci în minte o zicere din popor pe care o ştiam încă de când eram copil: «Mândrului, şi Dumnezeu îi stă în cale!»
*
În porţiunea dintre fabrică şi aripa de vis-à-vis a secţiei I, se instalase o tribună care fusese ocupată de comandantul Crăciun, ofiţerii şi subofiţerii care conduceau reeducările, între ei Sturza şi Gheorghe Lazăr. Pe bănci, ne-am aşezat noi, oropsiţii scoşi la lumină din bezna celulelor, care refuzasem orice tratative cu administraţia, urmând ceilalţi deţinuţi, circa 800-900, care, nemaiîncăpând pe bănci, stăteau în picioare, pe margine.
– Dragi tovarăşi! şi-a început Crăciun discursul. Vă spun tovarăşi pentru că, din această clipă, toţi sunteţi liberi iar ţara şi partidul au încredere în voi. Un ropot de aplauze şi strigăte am auzit în dreapta, stânga şi în spatele meu. M-am uitat cu atenţie la colegii mei de suferinţă, dar nici unul dintre ei nu aplauda şi nici nu scotea vreun cuvânt.
– Cei din Zarcă, îşi continuă Crăciun discursul, aţi învins!
În acel moment, Crăciun, care voia să vorbească în continuare, a rămas cu gura deschisă căci oamenii din jurul nostru, care mai erau de bună-credinţă, au tăbărât peste noi şi, prinzându-ne în braţe, toţi cu ochii în lacrimi, ne sărutau, ne îmbrăţişau, ne mângâiau.
– Aţi învins! Aţi învins! Doamne, aţi învins!
Mi-am auzit numele şi mi-am dat seama că omul din faţa mea care mă strângea puternic de umeri era părintele Constantin Stoicescu.
Când s-au mai potolit spiritele, Crăciun, pricepând că făcuse o mare gafă, a adăugat:
– Cei care veniţi din Zarcă să luaţi aminte, că veţi mai trece pe aici!
*
În ultimele zile ale lunii iulie, de la Bucureşti au venit vreo 7-8 ofiţeri superiori pentru a încerca să mai rupă dintre noi, eventual câţiva rezistenţi din Zarcă. Am fost chemat şi eu de către un colonel jurist care a căutat, chiar şi în ultimele clipe, să-mi smulgă o declaraţie precum că renunţ la poziţia avută până în acel moment dar a renunţat văzând că am replicat foarte tranşant:
– În aceste condiţii, i-am spus, prefer să mă întorc în Zarcă!
Când ni se întocmeau biletele de eliberare, am fost chemat de un ofiţer superior care m-a întrebat unde mă stabilesc. Răspunsul meu a fost că în Bucureşti. La observaţia dânsului că sunt din judeţul Neamţ şi că nu mă pot stabili în Bucureşti cu atât mai mult că acest oraş este închis, argumentul meu a fost că, dacă ai mei mai trăiesc, nu ştiu unde sunt stabiliţi, pentru că fuseseră alungaţi din zona lacului de la Bicaz iar eu zăceam în temniţă de exact 15 ani. La Bucureşti însă era fratele meu, Gheorghe Caraza, despre care ştiam că locuieşte pe strada Sebastian. Neavând încotro, ofiţerul a trecut pe biletul meu de eliberare adresa pe care o comunicasem.
*
Aceeaşi perioadă a sfârşitului de iulie i-a adus şi cuvioşiei sale Valeriu Anania libertatea pentru care a jertfit verticalitatea şi onoarea atâtor oameni deosebiţi, pe care i-a sacrificat fără cea mai mică mustrare de conştiinţă, ba mai mult decât atât, L-a răstignit încă o dată pe Însuşi Mântuitorul Hristos. Personal, am regretat faptul că doar cu câteva zile înaintea mea a ieşit pe poartă. Dacă aş fi ieşit odată cu dânsul, l-aş fi întrebat care este diferenţa privind data eliberării între mine – care veneam de pe căi limpezite, senine şi onorabile, şi el – care se întorcea de pe drumuri de pierzanie şi afurisenie unde se încercase îngenuncherea unui neam…
*
Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum şi-a îndeplinit misiunea de reeducare în Aiud, doar câteva luni mai târziu, adică în februarie 1965, călugărul Anania era trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărâma pe episcopul Bisericii Ortodoxe Române din SUA şi Canada, respectiv, Valerian Trifa. Uitase, probabil, că amândoi erau luptători de rang sub acelaşi drapel, în slujba aceleiaşi credinţe în Dumnezeu.
În SUA, Valeriu Anania a dus o bătălie furibundă pentru detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-şi dea seama că îi era inferior episcopului. Toată suflarea românească îl susţinea pe episcop şi îl ignora pe Valeriu Anania, pe care îl socotea un venetic, trimis cu o misiune ingrată – de a produce zâzanie şi dezbinare. În felul acesta, vreau să amintesc titlul unui articol apărut sub semnătura lui Valeriu Anania, în revista “Credinţa”, din 9 septembrie 1973, intitulat “Cine-mi eşti tu Bade Ioane?”. Articolul menţionat îi era adresat dr. Ioan Cârjă, unul dintre apărătorii episcopului, fost deţinut politic la Aiud şi martor ocular la reeducările conduse de Anania.
La început, Ion Cârjă a făcut parte din rezistenţii din Zarcă, dar după un timp, probabil nemaiputând rezista pârjolului la care era supus, a primit să fie scos în fabrică, ceea ce atunci era echivalentul acceptării reeducării. Chiar şi în ciuda acestui fapt, precizez că au rămas totuşi oameni care, deşi în reeducări, au căutat cu străşnicie să se menţină cât mai mult pe linia de plutire.
În replică, Ion Cârjă a publicat în periodicul “Acţiunea Românească” articolul intitulat “Răspuns unei scrisori a lui Valeriu Anania” (din octombrie-decembrie 1973, pag. 4 şi 5), care apărea în New York.
“Dragă frate de altădată Valeriu,
Ţi-am citit scrisoarea adresată mie, publicată în numărul din 9 septembrie 1973 al revistei tale «Credinţa». Nu este deloc rău scrisă. Ai meşteşugit-o cu acelaşi rar talent pe care ţi l-am admirat întotdeauna şi pe care nu mă sfiiesc să ţi-l recunosc în public. Dacă din punct de vedere al potrivirii vorbei (şi al respectării gramaticale – cu unele concesii republicane, RSR – în care te-ai dovedit tot atât de copios precum «grămăticii» de la München), sclipirile mi-au plăcut şi m-au desfătat, am fost profund dezamăgit de eşafodajul ideilor în elaborarea trudită de Sisif, pe care te-ai angajat disperat ca să le aşezi sub o boltă proprie, dar fără aceeaşi iscusinţă a meşterului zidar Manole, pe urmele căruia păşeşti voiniceşte dar, din nenorocire, bătând mereu pasul din faza pre-onirică….
«Multe sunt căile Tale Doamne» care duc la pieire, mi-am zis în gând, înainte de a păşi să aştern acest răspuns care, dintr-o oarecare modestie determinată, am fost obligat să îl condensez cât mai mult posibil. (…) Desigur, o recunosc, ai suferit mult şi pe nedrept în viaţă, incomparabil mai mult decât toţi foştii şi actualii fugari din ţară care te atacă. Îţi mărturisesc, cu toată sinceritatea, că nimeni de aici din afara frontierelor României, în afară de cei care am pătimit în închisorile comuniste, nu te pot judeca şi nu ne pot judeca de ceea ce am făcut acolo. Numai noi, exclusiv noi, care am fost închişi şi torturaţi acolo, noi între noi, da, noi ne putem judeca şi va veni ziua, odată, când o vom face-o în ţară, unde fiecare care a greşit va avea mare şansă să se dezvinovăţească. Şi atunci îi vom judeca şi pe aceşti nemernici de aici care se erijează, de la ei putere, în judecători a unor situaţii din ţară şi a martirilor. Aceştia, ţi-o spun cinstit, nu sunt vrednici să ne dezlege nici şireturile încălţămintelor noastre! (…) Dar, nu ne este permis, ca în numele unor suferinţe să ne luăm libertatea aici (sau în ţară) să întreprindem tot ceea ce ne convine, în mod egoist. Întrebării tale din scrisoare: «Nu ţi se pare că este destul?», eu îţi răspund fără ezitare: NU! Trebuie să suferim până la capăt, dacă am fost cei aleşi pentru suferinţă. Am trecut din faza de suferinţă a închisorilor comuniste în faza de suferinţă a unui exil mai mult sau mai puţin dărâmat moral de veleităţi şi foşti politicieni corupţi şi corupători din trecut, precum şi de o reţea activă de agenţi comunişti ai Bucureştiului. Aceştia nu mai încap de noi. Aceasta pentru că unde suntem noi, la ceea ce am suferit noi, ei nu pot să ajungă. De aceea trebuie să ne dea la cap. Pentru noi nu este loc, numai pentru noi nu este loc. Pentru toate secăturile care li se aliniază, politicienilor din trecut şi agenţilor comunişti din străinătate, pentru aceia se află un loc de onoare şi un scaun bun. Tu, Valeriu, nu ai vroit să te ridici şi aici, ca în ţară, pe culmile ozonate ale luptătorului, unde te-am întâlnit pentru prima oară şi unde eram fraţi de ideal. Ai mers şi te-ai scurs cu duşmanii, prin breşe, pe poteci ocolite, pentru o onoare trecătoare şi un scaun vag de arhimandrit. A fost mai uşor, mai simplu şi mai folositor pentru interesele tale imediate. Oare numai cu atât ne putem umplea viaţa? (…) Nu eşti cinstit deloc, Valeriu, când afirmi că eu nu ţi-aş fi spus că eram în cursul scrierii unei cărţi, în care expuneam şi rolul tău din închisoarea Aiud. Ţi-am spus în repetate rânduri, încă din vremea când locuiam pe First Avenue, în apartamentul meu, pe străzile luminoase ale New Yorkului, oriunde aduceam vorba despre cartea pe care o scriam. Îţi mărturiseam durerea mea despre căderile la care am asistat. Nici tu nu ai încuviinţat faptele acelora care au siluit conştiinţe în închisori. Dimpotrivă, le-ai reprobat şi mi-ai numit mulţi “educatori”, pe care i-ai aflat în cartea mea ultimă. Cât despre activitatea ta, tu mi-ai declarat, fără nici o referire specială din partea mea, că ai jucat un anumit rol în acel proces de reeducare. (…) Mi-ai vorbit cu patos şi încălzire crescândă, (ca şi când ai fi voit să te autoconvingi şi tu mai mult asupra tezei tale) despre misiunea pe care ţi-ai asumat-o de a apăra creştinismul ortodox, plivind legionarismul din sistemul de gândire teologică, disociind, cum spui tu, valoarea politică de cea religioasă. Prin urmare, eram perfect edificat cu poziţia pe care tu pretinzi că ai luat-o în procesul murdar al reeducării şi, mie personal, nu mi-ai spus nimic nou. Din acest punct de vedere, tu nu ai făcut decât să rostogoleşti în public, pe Anania din închisoare, sub o descripţie proprie, neinfamant nici pentru “democraţii români”, nici pentru partidul comunist din ţară. (…)
Dacă nu ai fi mers prea departe cu mesalianţa ta, aşa după cum ţi-am spus la acel timp, eram dispus să îţi arăt ce am scris. (Manuscrisul ambelor volume era deja încheiat în anul 1966, când raporturile noastre mai erau încă amicale, şi când doream să mijlocesc un armistiţiu între tine, pe care te bănuiam a fi numit episcop şi episcopul Valerian, împotriva căruia porniseşi o campanie (ofensivă) de acaparare de parohii. (…) Desigur, chiar dacă afecţiunea noastră nu ar fi suferit deteriorări, eu totuşi nu aş fi scris ceea ce am scris că ai întreprins în închisoare, dar nu aş mai fi avut nimic de spus despre continuarea unor servicii pe care le faci cu mare râvnă regimului comunist de la Bucureşti, prin filiera bisericii. (…) Chiar şi în această ultimă “Epistolă către Ion” ai câteva tangenţe favorabile regimului.
Într-un loc, zici “Nu am ştiut dacă această teză (ateistă, n.n.) făcea parte dintr-un plan al Administraţiei sau dacă a fost opera unor reeducatori zeloşi (în special foşti piteşteni), şi doar însuşită de Administraţie”. Oare chiar atât de naiv erai să nu fi bănuit ce planuri aveau cu noi criminalii din solda ministerului de interne? Oare aşteptai tu, să ţi se spună de către Crăciun, Nodeţ, Ivan, Chirilă, etc., ce planuri aveau cu noi criminalii din solda ministerului de interne? Oare aşteptai să ţi se spună de către ei, că ne dădeau spre citire Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi – Biblia hazlie, să ne distrăm cu ea? (…) În fine, ar mai fi să mai inserez numai câteva rânduri la acuzaţia ta, în baza căreia eu mi-aş fi pierdut independenţa, că nu mai sunt liber, că cineva miar fi măsluit cartea, în drumul dintre mine şi tipografie.
Eu nu mi-am schimbat comandantul în străinătate. Am stat mereu şi stau mereu sub un singur comandant: Neamul Românesc. Acesta nu este personificat în străinătate în nimeni şi nimic, om politic, faţă bisericească, mit transplantat. Nu m-am simţit atras de nimeni dintre aceia pe care i-am aflat aici, care au sădit în decurs de trei decenii numai desbinări, dihonii, animozităţi şi bisericuţe. Am venit cu intenţia să colaborez cu oricine l-aş fi aflat pe o poziţie pozitivă, activă, pătruns de responsabilitatea istorică a timpurilor pe care le parcurgem. Dar buna mea credinţă a fost rău înţeleasă şi de aceea am ridicat Frontul Consiliului Naţional Român, care cuprinde oameni greu încercaţi din închisori, ţărani destoinici, oameni dintr-o bucată, nealteraţi de pizme, oameni liberi, cu picioarele pe pământ, câştigători cinstiţi ai pâinii lor de toate zilele. Cu aceşti, pe aceeaşi redută, şi cu alţii care ne sprijină nemijlocit, ducem aceeaşi luptă ca în securităţi unde am fost torturaţi, la Canal unde am fost ucişi, la închisori unde am fost batjocoriţi şi înflămânziţi. Oare nu vezi tu cum eu sunt lovit, la fel ca la securitatea Cluj unde am fost bătut cu răngile de fier trei săptămâni la rând, de câte trei ori la zi? Oare îmi este uşor să fiu azi surd de o ureche, din cauza bătăilor peste cap, cu palmele, tampoane, scaune, cisme? (…)
Ce interes crezi că aş fi avut să intru în tabăra episcopului Valerian Trifa? Oare nu acesta a contopit singura minoritate naţională românească, insignifiantă, la cele câteva milioane de ruşi, care întotdeauna au căutat să ne asimileze biologic, cultural, religios?
Ce interes aş fi avut să intru în tabăra episcopului tău Victorin, care pactizează şi serveşte de strapontină tuturor agenţilor comunişti din Bucureşti? Nu ai citit tu «Apelul unui Intelectual Român pentru salvarea Bisericii Române Ortodoxe din America» din 25 mai 1971, semnat de dr. Ion Cârja? Implicaţiile episcopiei misionare cu activităţile antinaţionale şi antipatriotice ale guvernului de la Bucureşti se invederează, chiar în ultimul timp printr-o declaraţie a mitropolitului Iustin Moisescu, făcută la Geneva. (…)
În scrisoarea ta afirmi, de repetate ori, că vrei să separi politica de religie. De ce, în fond, o combini mereu şi de ce atunci, faci exclusiv politică în «exil», când ţii în braţe fariseismul unui mitropolit ca Moisescu, care apără un regim de teroare şi intoleranţă religioasă? De ce te fereşti să fii tu, omul de cultură, scriitorul, luptătorul naţional, fidel liniei pe care te-am cunoscut? (…) Omului îi este drumul spre lumină, spre libertate, spre universul larg ca cerul înstelat deasupra. Ţi-ai câştigat libertatea, foloseşte-o din plin! Am bâjbâit destul în întuneric, unde am viermuit. Nu mai avem timp să fim Scarabei, iubite frate de altădată, Valeriu.
Ion Cârjă».
*
În zilele de 30 şi 31 iulie, am fost duşi în Celular, unde am stat toată noaptea cu uşile deschise, fiecare pe unde am putut să punem capul pentru a ne odihni puţin, alţii stând chiar pe punţile din faţa celulelor. Îl ascultam pe ofiţerul de serviciu care striga continuu numele deţinuţilor. Cei care plecau erau urcaţi în maşini şi duşi în una din cele trei gări, Aiud, Războieni şi Teiuş, după cum aveau trenuri. În ultima zi din iulie, pe la asfinţitul soarelui, un ofiţer mi-a strigat numele şi mi-a înmânat biletul de eliberare care purta numărul 100. Am mai dormit acolo încă o noapte.
Pe 1 august, Celularul era pustiu, curtea aproape goală, Zarca la fel şi deja câteva convoaie cu deţinuţi de drept comun ocupaseră celulele de la parterul Celularului.
Eram cu bunul meu prieten Marin Dumitrescu, din Bucureşti, şi cu Ion Tonea, din Tiha Bârgăului, zis şi Toni, amândoi dragi şi valoroşi camarazi de ideal şi suferinţă. Cu ei făcusem primul Aiud, D.O. şi acest al doilea Aiud, venind cu acelaşi lot din Bărăgan. Odată cu noi, s-a eliberat şi Sima Dimcică, macedonean din Dobrogea, care, fiind foarte bolnav şi neputând să stea în picioare, a fost transportat pe targă de doi gardieni ce primiseră ordin să-l însoţească până acasă.
Ultimii care mai rămăsesem am fost înghesuiţi în trei autocamioane şi am ieşit pe poarta temniţei care, după noi, s-a închis. La Teiuş, Mailat, unul dintre gardienii care ne-au însoţit, a avut neobrăzarea să ne rânjească şi să ne întindă «prieteneşte» mâna. I-am întors spatele.
În tren spre Bucureşti, civilii care ne erau parteneri de drum, înţelegând de unde venim, au alertat vagonul şi ne-au adus pâine, salam, pălincă şi fructe. Mâncam şi-i vedeam ca prin ceaţă. Când privirile mele au căzut pe prima pagină a unei gazete, mi-am dat seama că nu mai văd să citesc decât titlul articolelor.
Am ajuns duminică dimineaţa, pe la ora 2.00, în Gara de Nord şi ne-am văzut înconjuraţi de mai multe persoane care ne-au spus că de o săptămână aşteaptă toate trenurile care vin din Ardeal. Au curs peste noi o mulţime de întrebări şi numele celor pe care îi aşteptau dar care nu mai soseau… Despre doi dintre ei, ştiam că muriseră în Aiud dar le-am spus că mai sunt încă de venit… Puteam să distrugem în ei speranţa, chiar dacă ştiam că nimeni nu a mai rămas în Aiud iar porţile închisorii au fost zăvorâte în urma noastră?…>>
(fragmente)
Sursă selecție: Grigore Caraza/ Aiud însângerat/ APOLOGETICUM, 2005/ Ediție electronică – link spre întregul volum, în descrierea ultimei capturi de ecran.
Toate imaginile au în descrieri sursele și linkuri către informații complete/ conexe.
(Valentin Smedescu)
________
#sfintiiinchisorilor #neamunit #disidenta #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #GrigoreCaraza #BartolomeuAnania #FenomenulPitesti #temniţelecomuniste #închisorilecomuniste #ANP #penitenciare #inchisori #ExperimentulPitesti
Sursa: pagina Facebook „Biblioteci Vâlcene”, 7 august 2024.
Fotografiile și descrierile din postarea originală

"Pentru mine, România înseamnă frumusețea și gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie si civilizație, înseamnă munții și codrii nesfârșiţi de brazi, văile și dealurile, bisericile și mânăstirile, înseamnă mormintele străbunilor noștri; înseamnă păsările care cântă pe ram, tot ce este bun, nu străinii veniți peste noi pentru a ne jefui și înrobi.
Eu, în neamul românesc, văd sublimul și nu partea urâtă care reprezintă bezna ignoranței și a păcatului. De aceea m-am întors, să răsar din nou pe frumoasele mele plaiuri, având deasupra capului meu aceeași stea care mi-a vegheat leagănul și mi-a hotărât traiectoria întregii mele vieți.
Bătălia nu o pot părăsi niciodată și vreau să mor pe această baricadă. Vreau să mor pe un vârf de munte și nu într-o văgăună – așa cum îi spuneam lui Mihai Lungeanu când eram foarte bolnav, aș vrea să mor putând privi cerul.
Același lucru îl vreau și astăzi: să pot privi cerul până la sfârșit, să pot privi munții, frumusețea lumii lăsate de Dumnezeu; să pot privi această coroană a Moldovei – Piatra Neamț. Sunt îndrăgostit profund de această țară, îmi vine să mângâi iarba sărutându-i fiecare fir care se înalță și să respir odată cu ea din seva acestui pământ."
●Grigore Caraza – Aiud însângerat, Ediția a III-a definitivă, Editura CONTA, 2009
Sursă fotografie – https://www.marturisitorii.ro/2016/11/10/m-am-nascut-ca-sa-mor-pentru-dumnezeu-grigore-caraza-10-noimebrie-2014-scrisori-din-temnita-sarut-pamantul-pe-care-l-am-lasat-pustiu/
De la https://www.facebook.com/sfintiidininchisori/posts/pfbid0vLTExbKG8PtUboJBGLNB4WnwH7fLP2esoxibqHvWczXxmEBgNQCZ6bgN2B13sVaCl

Întâlnirea cu fosta iubită după ieșirea din închisoare…
,,După mai bine de 15 ani, adică în septembrie 1964, m-am reîntors pe locurile natale. Nici satul meu, nici satul Silviei – Gura Hangului – nu mai erau la vedere, dispărând sub apele lacului de la Bicaz.
Benedict Hotnog mi-a spus că Silvia se căsătorise şi locuia în satul Bistriţa (astăzi Alexandru cel Bun), în apropierea mânăstirii cu acelaşi nume.
Într-o după-amiază tristă de toamnă, cu un cer tulbure ca şi sufletul meu, am bătut în poarta Silviei. A venit la gard, cu aceiaşi ochi albaştri ca şi cerul, peste care trecuseră nori grei şi furtuni, dar care însă nu i-au putut răpi nimic din frumuseţea de odinioară. Mirată, m-a întrebat cu cine doresc să stau de vorbă. Am privit-o adânc în ochi… Vocea îmi scăzuse şi cuvintele îmi erau sugrumate de emoţie. Era reîntâlnirea la care visasem de atâtea ori în temniţă, cu o încărcătură de trăiri şi sentimente care, adunate ani în şir, stăteau să năvălească toate parcă într-o singură clipă…
– Nu vă voi spune doamnă cine sunt şi de unde vin, înainte ca dumneavoastră să mă recunoaşteţi, i-am zis…
Silvia m-a privit lung şi atent în adumbriri vălurite de tristeţe, încercând să mă găsească în chipurile cunoscute demult. Deodată, se lumină la faţă:
– Grigoriţă!
Şi-a acoperit faţa cu mâinile şi izbucni într-un plâns adânc şi încărcat. A deschis poarta şi mi-a făcut semn să intru, căci vocea parcă îi pierise de tot…
O priveam mut şi voiam să cred cu toată fiinţa că păşesc alături de ea în grădina cu flori, printre cireşii înălbiţi primăvăratec, într-o lume care părea cândva că ni se deschide pentru totdeauna…
În casă, nici unul dintre noi nu putea spune nimic însă în mintea fiecăruia se derulau imaginile trecutului nostru atât de frumos, dar atât de scurt. Deşi aveam să ne spunem multe, după îndelungă tăcere am început cu greu să vorbim. Parcă se simţea vinovată că am găsit-o căsătorită…
Cu ochii plecaţi ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă lacrimile, îmi vorbi stins, dar cu aceeaşi voce caldă pe care o ştiam şi în care ghicisem durerile înmănuncheate ale anilor cât nu ne văzusem.
– Te-am aşteptat, Grigoriţă, şapte ani… N-am ştiut nimic de tine, nici măcar dacă mai trăieşti. Îmi pierdusem până şi nădejdea că ne vom mai revedea vreodată…
– De 15 ani te visez, Silvia, şi te-am purtat cu mine din temniţă în temniţă şi din celulă în celulă…
Silvia avea un copil în vârstă de 5-6 ani, care, intrând în casă şi văzând-o pe maică-sa plânsă, o tot întreba:
– De ce plângi, mamă?
Neprimind nici un răspuns, şi-a întors privirile înspre mine ca să se convingă dacă nu cumva eu sunt motivul tristeţii care o cuprinsese pe mama lui şi, văzându-mi ochii înroşiţi, îmi zise ghiduş:
– Aha! Te-am prins! Şi tu ai plâns!
Cu privirile numai în pământ, Silvia nu-i răspundea copilului, ci îl tot mângâia pe creştet şoptindu-i să stea cuminte pe pat sau să meargă afară, să se joace.
Trecuseră cam doi ani de la această întâlnire şi, într-o zi, pe Bulevardul Republicii înspre gară, am văzut-o pe Silvia, cu băiatul şi cu un domn înalt, despre care am bănuit că nu poate fi decât soţul ei. Când am ajuns în dreptul lor, am salutat înclinând capul dar copilul, care mă cercetase deja din priviri, îi strigă domnului:
– Tăticule! Tăticule! Ăsta-i omul care a venit atunci la mama!
Silvia s-a întors râzând:
– Taci, drace, din gură! Grigoriţă, vino te rog să ţi-l prezint pe soţul meu!
M-am supus, iar acest domn cu maniere deosebite mi-a spus că ştie despre mine numai lucruri frumoase şi este mândru că am fost prietenul soţiei sale.
Am mers împreună la un restaurant şi am cinstit o cupă cu vin de bucuria acestei minunate întâlniri iar la despărţire au insistat să le fac o vizită, în familie, ca să stăm de vorbă pe îndelete.
– Ştiu cât aţi iubit-o, mi-a spus soţul Silviei, şi vă asigur că şi Silvia v-a iubit foarte mult… Ori de câte ori vorbea despre dumneavoastră, privea pierdut undeva departe, iar ochii i se umpleau de lacrimi… ''
(Grigore Caraza – Aiud însângerat)
De la https://www.facebook.com/sfintiidininchisori/posts/pfbid02EKr2qeQwvxKfmy8XBN32LVAYLX5hH58ggj442tNf5pGQ7mB8y6JVEKnjYsgiwuQWl

O ,,conferinta'' tinuta in in celula de catre Nichifor Crainic:
,,La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:
– Domnule profesor, vorbiţi-ne ceva! Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârşit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de "ă" sau de "î", oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă condiţie de întemniţat.
În acea perioadă neagră din viaţa mea, am audiat multe personalităţi din crema intelectualităţii române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic.
Şi a început maestrul să vorbească. În poziţia în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, aşa am rămas, nimeni nu s-a mai mişcat. Cuvintele lui ieşeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toţi din încăpere îl ascultam fascinaţi. Mă întreb şi astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om şi de ce o aşa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temniţele murdare ale comunismului? Trecuseră ore în şir şi noi, furaţi de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nicicând a încetat deschiderea uşilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor şi nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile. Deodată, zăvoarele au sunat surd iar uşa a fost izbită de perete. În prag – un Maier, care s-a îndreptat cu repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l:
– Crainic! Dă-mi cartea!
– Ce carte, domnule şef?
– Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul uşii şi te ascult?!!
– N-am nici o carte, domnule şef!
Atunci au intervenit câţiva dintre oropsiţii celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:
– Domnule şef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit!
A stat gardianul uitându-se lung, meditând – dacă i se poate atribui această calitate unei fiinţe ca el, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:
– Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aş în p…. mă-tii, da' deştept mai eşti!'' ( Grigore Caraza, Aiud insangerat )
De la https://www.facebook.com/DestineFranteInInchisorileComuniste/posts/pfbid0PwuosjeZAmRNXYEgsXC3HaRturE4nGtwpWViutMPG7sHkb6PSN6K5q2GAFQUH3Q3l

,,Pentru a putea stăpâni, conduce şi teroriza poporul, comuniştii s-au servit de elemente de cea mai joasă speţă, de drojdia şi scursura acestui neam. Un exemplu elocvent este Maromet, care a ajuns în timpul comunismului comandantul celei mai sălbatice închisori, Jilava, cunoscut ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari comunişti. Înainte, fusese om de serviciu la primăria Sectorului Negru Bucureşti – pe atunci, capitala fiind împărţită pe sectoare, în culori – galben era centrul, iar pentru celelalte sectoare fiind verde, roşu, albastru şi negru.
Într-o zi, când Maromet trecea să îşi vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: "Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob" (Seneca – filozof roman, sec. I d.H.). Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă:
– Care p…. mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!
Linişte.
– N-auzi, mă?! Ieşi, mă, afară!!!
Aceeaşi linişte mormântală. Spumegând de mânie, Maromet se adresă unuia dintre însoţitorii săi:
– To… to… tovarăşe mi… mi… miliţian, mergi la Grefă şi adu-mi tabelul camerei! Îl învăţ eu minte pe Seneca!!!
Miliţianul îi aduse tabelul şi Maromet îl citi cu insistenţă de câteva ori, dar Seneca – nicăieri! Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic bun, un student îi spuse:
– Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineaţă la tribunal pentru că astăzi avea termen şi probabil că se va întoarce după-masă.
După ce îl înjură şi pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou miliţianului :
– Mergi în poartă şi, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii!
După mai bine de jumătate de secol care a trecut de atunci, mă întreb dacă miliţianul l-o mai fi aşteptând şi acum pe Seneca, în poarta închisorii.''
(Grigore Caraza, Aiud insangerat)
De la https://www.facebook.com/DestineFranteInInchisorileComuniste/posts/pfbid0sDGptND9xpF6BPPuYxcY6Scg7gKPyb1y4cPFpuDmKNDcefEd1GM2wxqTci6oWefLl

Venirea acasa de la inchisoare dupa 14 ani…
Cu trenul accelerat Bucureşti-Bicaz am revenit pe meleagurile Moldovei. În gară la Buhuşi, nu mă aştepta nici sora mea Silvia, şi nici cumnatul Mihai deşi îi anunţasem că voi veni.
Era o dimineaţă limpede de august şi nici ţipenie de om pe stradă. Când am ajuns în faţa cinematografului, am luat-o pe strada principală Nicolae Bălcescu, la capătul căreia era strada 1 Mai, acolo unde trebuia să ajung. În faţa mea, la oarecare distanţă, am văzut două persoane care se grăbeau înspre partea opusă şi ceva îmi spunea că îmi sunt foarte apropiaţi.
– Bună dimineaţa, am salutat. Spuneţi-mi, vă rog, unde este strada 1 Mai?
După ce mi-a răspuns, domnul a dat să plece, însă l-am reţinut cu o altă întrebare, la care doamna, revoltată, mă fulgeră cu privirea şi i se adresă soţului:
– Hai, Mihai!
Din nou, bărbatul mi-a răspuns cu aceeaşi politeţe, dar pentru a-mi lămuri misterul care pusese stăpânire pe mine, l-am mai întrebat ceva. Şi mai revoltată, doamna îmi întoarce spatele:
– Hai, Mihai! Hai că pierdem trenul!
– Doamnă, îi zic, dacă voiaţi să prindeţi acceleratul de Bicaz, vă pot informa că a trecut prin gară la ora 5.30, iar acum este mai bine de 6.00…
Dezorientată, doamna privea când la soţ, când la mine.
– Doamnă, am continuat, dacă numele dumneavoastră este Silvia, dacă sunteţi din Poiana Teiului şi dacă îl aşteptaţi pe fratele dumneavoastră care se întoarce din Aiud, pe Grigore, îl aveţi în faţă!
A fost un moment de uluire totală, după care a urmat o explozie: cumnatul m-a îmbrăţişat cu o putere de urs, hohotind de plâns, apoi a urmat sora mea, care murmura mereu printre lacrimi:
– Vai! Nu te mai cunosc! Nu te mai cunosc! Tu eşti, Grigore?!?
Mai târziu, ajunşi acasă, din pat a sărit un copil frumos, în vârstă de 10 ani, îmbrăcat doar într-o albă cămaşă de noapte.
– Bine, mamă! Dar tu nu mi-ai spus până acum că ai un frate!
Şi privindu-mă curios, încerca să afle cât mai mult despre mine, punându-mi sumedenie de întrebări la care nici nu mai aştepta răspuns:
– De unde vii? Dar de ce nu ai fost până acum la noi? Ai fost supărat pe mama?
Peste cinci zile, când îmi continuam drumul spre Piatra Neamţ, pe peron, în urma trenului, alerga un copil strigând continuu:
– Nene Grigore, să mai vii pe la noi! Auzi? Să vii pe la noi, că eu te iubesc mult! Să vii, da?
( Grigore Caraza, Aiud insangerat)
De la https://www.facebook.com/DestineFranteInInchisorileComuniste/posts/pfbid0pjmht4VJ5ujcTf4hJ933Kh3bUHhbmhYSsZbxaBJBhPcmTwdp1edtbGihZ5p4rXj7l

* „La securitatea din Piatra, am purtat aceeaşi pereche de cătuşe cu prietenul meu cel mai bun”
Astăzi, eroul încă în viaţă, care trăieşte la Piatra Neamţ, Grigore Caraza, împlineşte 84 de ani. Acest om a avut o viaţă plină de suferinţe incredibile, de neimaginat, o parte din aceasta fiind povestită în unica sa carte, « Aiud însângerat », apărută în mai multe ediţii. Numai faptul că a făcut 21 de ani de puşcărie politică şi doi ani de domiciliu forţat spune, credem, aproape totul despre calvarul unei vieţi. Succint, iată prin ce a trecut eroul nostru naţional: 1929 – se naşte la 1 februarie la Poiana Teiului; 1943 – absolvent a 7 clase în comuna natală, se înscrie la Şcoala normală „Gheorghe Asachi” Piatra Neamţ; 1948 – întrerupe studiile din cauza situaţiei materiale a familiei; 1948-1949 – învăţător în satul Călugăreni; 1949 – arestat la 31 august; 1950 – condamnat, la 18 februarie, la 8 ani pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, trecând prin închisorile din Piatra Neamţ, Galata-Iaşi, Văcăreşti, Jilava; 1957 – eliberat şi trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan; 1958 – rearestat; 1959, condamnat politic la 23 de ani muncă silnică pentru acelaşi motiv, crimă de uneltire; 1964 – eliberat; 1966 – îşi reia studiile la Liceul „Rareş”; 1970 – arestat şi condamnat pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste; 1977 – eliberat de la Aiud (după ce Zarca Aiudului rămăsese goală) şi se reînscrie la „Rareş”; 1979 – ia bacalaureatul, la vîrsta de 50 de ani; în 1980 – părăseşte ţara, exil în SUA, după ce fusese trecut pe o listă a persoanelor protejate de preşedintele SUA, Jimmy Carter; 1986 – obţine cetăţenie americană; 2001 – revine în Piatra Neamţ. Lui Grigore Caraza i se acordă titlul de Cetăţean de onoare al comunei Poiana Teiului în 2004 şi de Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ în 2007. Am ales un fragment din cartea sa în care vorbeşte despre securiştii din Piatra Neamţ de acum jumătate de secol în urmă. Cu siguranţă că o parte din eroii cărţii, atât pozitivi cât şi negativi, mai trăiesc şi astăzi printre noi…
“Securitatea din Piatra Neamţ avea sediul în Bulevardul Republicii, (actualul imobil cu nr.7). Am fost închis într-una din celulele de la subsol – o încăpere goală, cu pământ umed. Într-un colţ, am găsit o cărămidă pe care am pus-o sub cap, adormind în scurt timp pe pământul jilav. Pe coridor, erau securiştii în termen Casapu, Nedelcu şi Ciurea. Pe 1 septembrie 1949, am intrat în anchetă. De origine bucovinean, fost învăţător, venit din Rusia unde căzuse prizonier după ce s-a înrolat voluntar în Divizia „Tudor Vladimirescu”, Modest Ruscioru era o fiară. După ce m-a privit aspru şi m-a întrebat ce vârstă am, Ruscioru a început să mă înjure: – Dumnezeii mă-tii! La vârsta de 20 de ani, faci organizaţie împotriva regimului?!! Zi, mă, f…. crucea mă-tii, câţi ai în organizaţie? Spune-i pe toţi, că te ia mama dracului amu! ‘Tu-vă-n muma-n c.., aveaţi arme, da? Şi ce voiaţi să faceţi, mă? Unde voiaţi să ajungeţi, fire-aţi voi al dracu’ de derbedei!? Şi, ca să fie mai „convingător”, mi-a tras câteva dosuri de palmă, apoi m-a pocnit peste cap cu bastonul de cauciuc. Văzând că nu recunosc nimic, m-a lovit din nou şi-apoi m-a trântit la pământ. Mi-a rupt sinusul şi buza superioară în stânga, semn pe care îl port şi astăzi, iar un canin l-am scuipat în palmă, după care fiara dezlănţuită m-a lovit cu cizma în piept şi în cap, până am leşinat. Nu ştiu cât am zăcut la pământ, dar m-am trezit când s-a aruncat cu apă peste mine. Era acolo şi comandantul Securităţii, Munteanu – un evreu cu numele împrumutat, iar un doctor îmi făcea respiraţie. – Încă nu a murit, Dumnezeii mă-sii! au fost cuvintele lui Modest Ruscioru. Fără să-i răspundă, doctorul i s-a adresat în şoaptă lui Munteanu: – Să nu mai fie lovit!
După ce m-au aşezat pe un scaun, mi-au adus puţină apă. Gura îmi era uscată din cauza loviturii, iar capul îmi ardea cumplit. Sprijinit de plt. Cucu, secretarul Securităţii, de loc din comuna Crăcăoani, am fost dus în celulă, la subsol. Atunci, la Securitatea din Piatra Neamţ lucrau şi fraţii Corbu – ofiţeri în funcţii operative. În acele zile, a venit în control şeful Securităţii pe Moldova, col. Aurel Ceia, de loc din comuna Vărădia, judeţul Caraş-Severin. După ce m-a văzut, a dat dispoziţie anchetatorului Modest Ruscioru să insiste şi să întrebuinţeze orice mijloc pentru a scoate de la mine cât mai multe informaţii. Drept urmare, în mai multe seri uşa celulei rămânea deschisă, în cadrul ei fiind postat un câine lup care mârâia ori de câte ori încercam să aţipesc. Dacă nu deschideam ochii, se îndrepta înspre mine să mă rupă cu dinţii. Aurel Cojocaru era unul dintre cei mai curaţi sufleteşte şi mai buni prieteni. Poate şi din acest motiv, Modest Ruscioru a dat dispoziţie să fim legaţi cu aceeaşi pereche de cătuşe, câteva zile şi nopţi la rând. Astfel, o brăţară a cătuşei era la încheietura mâinii stângi a lui Aurel iar cealaltă la piciorul meu drept. A doua zi, eu aveam brăţara la mâna stângă, iar Aurel la piciorul drept. Când unul dintre noi avea nevoie la WC, şi asta se întâmpla foarte des din cauza frigului, cel încătuşat la picior trebuia să meargă în genunchi, iar celălalt încovoiat, suferind în acelaşi timp şi durerile fizice, dar şi umilinţe de neînchipuit. Câteva zile la rând, în timpul nopţii, la Securitatea din Piatra Neamţ au sosit maşini încărcate cu alţi arestaţi de pe Valea Bistriţei, din Buhalniţa, Crucea, Borca, Farcaşa, Poiana Teiului, Galu, ca şi de la Pipirig şi Târgu Neamţ. Astfel, primul care a intrat în celulă a fost călugărul Filaret Gămălău, din comuna Crucea, fost stareţ al Mânăstirii Rarău. Acest preot, cu o mare trăire duhovnicească, fusese vândut chiar de cumnatul său, I. Roşu, din Poiana Teiului, precum şi de D. Irimescu. În acelaşi timp, au mai fost arestaţi şi Felix Gutman, fraţii Ion şi Aurel Cojocaru, preotul Vasile Gheorghiasa, Vasile Roşu, Nicolae Bistriceanu – fost primar în Pipirig, Maria Vasiliu – învăţătoare din Pipirig, Anton Almăşanu – fost primar în comuna Poiana Teiului, preotul Mihai Mitocaru împreună cu cei doi copii (unul elev la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman iar celălalt la Şcoala Primară din Crucea), ing. Denc – şef Ocol silvic Borca, călugării Varahil Moraru şi Iosaf Marcoci, apoi Virgil Petroşanu, Ruscanu, Mantescu, Ion Ropotică, Ion Buium – fost viceprimar la Poiana Teiului, Nicolae Grigoriu, Constantin Cerbu, Anton Galbează, Iosif Crăciun, Chesarie Ursu de la Mânăstirea Durău, Constantin Iosub-Iosifescu, Costică Hogea, Ion Crăciun din Hangu ş.a. După a doua arestare a vieţuitorilor de la Mânăstirea Durău, când a fost luat călugărul Chesarie Ursu, se spune că stareţul a dat dispoziţie să se postească trei zile şi trei nopţi, ba mai mult, au fost postite şi animalele mânăstirii, fără apă şi fără hrană. Urmare a acestui fapt, cei care au vândut secretele bieţilor călugări au fost amarnic pedepsiţi de pronia cerească. Astfel, lui D. Irimescu – căruia îi fusese încredinţată o cantitate considerabilă de aur pentru restaurarea icoanelor din mai multe mânăstiri din Neamţ şi împrejurimi – i s-a intentat un proces de drept comun, executând 15 sau 16 ani de închisoare. La o verificare făcută de autorităţi, s-a constatat lipsa unei anumite cantităţi de metal preţios, Irimescu neştiind, probabil, că în viaţă totul se plăteşte. La această fraudă, a mai fost implicată o persoană, pictor, despre care însă nu ştiu prin ce împrejurări a reuşit să scape basma curată. În curtea închisorii din Piatra Neamţ, în partea dreaptă erau situate birourile, iar în partea stângă se deschidea un lung coridor cu celule. În prima, vieţuiau 4 sau 5 femei, deţinute de drept comun, care lucrau la bucătărie, iar în următoarea stăteam eu, Pamfil Sălăgeanu şi Mihai, băiatul cel mai mic al preotului Mitocaru. Copilul preotului, în vârstă de vreo 10 ani, a fost luat de pe stradă odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, fiind îmbrăcat doar cu cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare. Pe 8 noiembrie, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, gardianul a deschis uşa de la celula preotului pentru a-l scoate în curte ca să-şi ia apă. Între timp, fiind chemat la telefon, preotul Mihai Mitocaru a rămas singur şi a deschis vizeta celulei noastre ca să-şi vadă copilul. Cu ochii plini de lacrimi, l-a chemat să-l sărute. Se vedeau pentru prima dată de când fuseseră arestaţi. Copilul a început să plângă în hohote strigându-şi tatăl, în timp ce cu mâinile încerca din răsputeri să se agaţe de el prin vizetă. Îl priveam din spate pe micuţul care, disperat, căuta să simtă căldura tatălui, să-l sărute, însă totul era zadarnic. Nu se puteau atinge. Nici unul, nici altul nu reuşea să facă acest lucru din cauza sistemului metalic protector cu care era prevăzută vizeta. În cele din urmă, copleşit de neputinţă, tatăl i-a spus băiatului să-i atingă vârful limbii cu limba lui… – Mulţi ani, tăticule! – Mulţi ani, fiul meu! Asistam, fără să pot face nimic, la această întâlnire dureroasă cu lacrimi, cu gemete şi cu atâta suferinţă în glas… M-am întors şi, ridicând braţele înspre cerul pe care nu îl vedeam, dar îl bănuiam, L-am strigat pe Dumnezeu: – De ce, Doamne?! Pentru ce îngădui, Doamne, asemenea lucruri? De ce? De ce, Doamne?…”
De la https://ziarulceahlaul.ro/grigore-caraza-la-84-de-ani/

Valeriu/ Bartolomeu Anania
Resursa Biblioteci Valcene din urmă cu șase ani este la https://www.facebook.com/bibliotecivalcene/posts/pfbid0B4ux4Fd1HKa6CYT31F4FpdrdFRKXRAYaJxFzPZuSGAuucc39ouesNoSjaXRJ1QEWl

Morţi în Aiud
În Aiud, col. Gheorghe Crăciun era interesat să câştige cât mai mult teren favorabil în faţa comuniştilor, fireşte, făcând cât mai multe victime în rândul deţinuţilor, în special al celor din Zarcă, adică cei care, cu orice risc, au refuzat reeducarea. Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu, pentru a salva un tânăr care avea congestie pulmonară şi pe care l-a ţinut în braţe pentru a-i da căldură din căldura trupului său. Cu doar câteva clipe înainte de a-şi da duhul, acest om deosebit le-a spus celor din celulă să nu îl răzbune.
Un alt caz este cel al savantului George Manu care, la fel, a murit în această închisoare. Acolo, au fost ţinuţi cei mai mari dintre cei mai mari intelectuali ai ţării, dar şi oameni consideraţi periculoşi, după cum şi politicieni de marcă. În iarna 1963-1964, după miezul nopţii, la uşa din faţa Zărcii a oprit o maşină lungă, de culoare neagră, cu număr mic. Din ea a coborât un bărbat care, ulterior, a fost izolat pe aripa dreaptă de la etajul I şi, pentru ca să nu ia legătura prin perete cu alţi deţinuţi, cele două celule vecine au rămas goale. Nici un gardian nu avea voie să-i vorbească acelui deţinut, în afară de col. Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii, acel maestru de forţă al «reeducărilor» din Aiud.
Într-una din dimineţi, când gardianul de serviciu l-a scos la WC pe deţinutul izolat, a ţipat la dânsul înjurându-l să «mişte» mai repede. Oprindu-se, necunoscutul l-a apostrofat:
– De ce mă-njuri, mă?!! Tu ştii cine sunt eu? Eu sunt Vasile Luca, bă! Eu te-am îmbrăcat şi ţi-am dat serviciu, ţie şi la toţi ceilalţi!
Gardianul a amuţit. Câteva seri mai târziu, necunoscutului izolat şi cu străşnicie păzit i s-a făcut rău. Cum gardianul nu avea voie să deschidă celula, l-a anunţat pe comandantul închisorii, care a sosit imediat, interesându-se de starea acestuia. A închis celula şi, după puţin timp, Crăciun s-a întors cu o pilulă pe care i-a dat-o bolnavului, împreună cu o cană de apă adusă de gardian.
Până dimineaţă, Vasile Luca a fost mort. Acestea mi-au fost relatate de către gardianul în cauză, prezenţa lui Vasile Luca înacea perioadă în Aiud fiind cunoscută de mulţi deţinuţi politici.
(Grigore Caraza, Aiud insangerat)
De la https://www.facebook.com/DestineFranteInInchisorileComuniste/posts/pfbid0EK5n4gfnhpprcsPiYJrKNqFwRvXxVfvgxcZ41Tby7x1Hy914PGScw9MgxZyMByT5l

Suferind in Zarca Aiudului:
,,Iarna din 1963-1964 a fost cea mai grea perioadă din toată detenţia mea. Atunci, am executat un număr de 65 zile de izolare, singurul care m-a depăşit în domeniul pedepselor fiind prinţul Alexandru Ghica, care a executat peste 70 de zile. Nu vreau să fac nici o comparaţie cu această personalitate marcantă a neamului românesc şi a celor întemniţaţi pentru o idee în slujba unui ideal atât de mare, atât de sfânt, sunt însă obligat să scot în evidenţă acest lucru.
După câte ştiu, prinţul Ghica nu a reuşit să scrie şi să-şi publice memoriile. Măcar pe această cale să fie cunoscute suferinţele acestui mare om.
*
Stăteam câteva zile în celula îngheţată din Zarcă, pentru ca apoi să mă bage din nou la izolare, şi iarăşi, şi iarăşi, în condiţii inimaginabil de grele. Preţul cel mare plătit pentru îndrăzneala de a refuza reeducarea era însăşi existenţa noastră în această lume a temniţei comuniste.
În celula de izolare, începând de la ora 22.00 şi până la 5.00 ni se lăsa din perete un pat din plăci aglomerate, ni se arunca o pătură care nu era întreagă, în afară de faptul că era ruptă şi cu găuri, care trebuia să ne fie şi saltea şi velinţă. Mă întindeam pe acel pat şi, în câteva clipe, adormeam. Înainte de aceasta însă murmuram "Tatăl nostru" şi îl rugam pe Dumnezeu să nu rămân paralizat, dacă, totuşi, nu voi îngheţa până dimineaţa.
În izolarea special amenajată pentru cei pedepsiţi din Zarcă, timp de 17 ore din cele 24 nu aveam voie să ne atingem de pereţi, să ne rezemăm de uşorul uşii, să stăm pe marginea tinetei – care nu avea capac şi care scotea un miros îngrozitor nemaifiind spălată – şi nici să stăm, eventual, lungiţi pe ciment. Masa o primeam o dată la trei zile şi consta din 250 grame de pâine şi o zeamă călduţă, câteodată rece, fiind greu de precizat din ce era făcută. Fiecare clipă de izolare era o trecere prin iad, o defilare prin faţa a zeci de legiuni de diavoli, fără să ştim, fără să ne dăm seama dacă în partea opusă mai există o poartă prin care să ieşim din acel cumplit infern.
Ochii mi se duseseră adânc în fundul capului, picioarele îmi tremurau şi, la un efort mai mare de a tuşi, am observat că din gură porneau stropi de sânge. M-am prăbuşit pe beton şi ştiu că am rămas foarte mult timp acolo. Mai târziu, când mi-am revenit, am simţit că partea pe care stătusem era rece şi galbenă, iar picioarele şi mâinile nu le mai simţeam. Am reuşit să mă tăvălesc din perete în perete, făcând asta nu printr-un efort al propriilor mele puteri, ci simţind că o forţă nevăzută, poate a îngerului meu de pază, mă rostogoleşte prin celulă. Gardianul care ne păzea continuu prin vizetă m-a văzut, desigur, dar m-a lăsat înadins, probabil ca să mor. Când a deschis totuşi uşa, m-a apucat de gulerul zdrenţuros al zeghei şi m-a ridicat, holbându-se la mine:
– Încă nu te-a luat dracul, bă?!!
După ce mi-a dat drumul, a ieşit şi mi-a încuiat celula. A revenit după puţin timp însoţit de ofiţerul de serviciu şi colonelul Iacob – care se ocupa cu reeducările şi era mâna dreaptă a comandantului Gheorghe Crăciun.
– Vrei, bă, să ieşi în fabrică? m-a întrebat colonelul.
– Nu! i-am răspuns cu voce stinsă şi din nou am căzut pe pardoseală.
Uşa s-a închis cu zgomot după ei şi, după câteva minute, s-a deschis vizeta. Era doctorul deţinut de pe secţie. M-a privit cercetător. Mă cunoştea bine căci era din Neamţ, însă, când am dat să mă apropii, a izbit vizeta. Şi dus a fost!''
(Grigore Caraza, Aiud insangerat)
De la https://www.facebook.com/DestineFranteInInchisorileComuniste/posts/pfbid02JC49AxXMiKM7Nwk3SQn9ybJM9qcbwgbyj753bBXvpwQ7fNWrqQmtfbQibWfx82MJl

Jilava – infernul lui Dante
Duba-vagon în care am fost urcaţi ca să fim duşi la Bucureşti era "oarbă" din cauza jaluzelelor care obloneau fereastra şi care, în afară de lumină, îţi luau până şi aerul. În Gara de Nord, ne aştepta un cordon de gardieni care ne-au primit cu bâte, cu picioare în spate şi cu sudalme. Cele câteva autocamioane, unde stăteam întinşi pe burtă, păziţi de patru gardieni postaţi la colţuri şi cu armele îndreptate către noi, au fost însoţite chiar de directorul Închisorii Jilava, Maromet, analfabet şi rău ca un câine turbat. Aşa am intrat în Închisoarea Văcăreşti, fostă mânăstire, care ne amintea de familia Văcăreştilor.
La ora zece, când s-a dat stingerea, a bătut şi clopotul mânăstirii. Aceleaşi sunete – care odinioară se înălţau la ceruri chemând lumea la Sfânta Liturghie – vesteau sfârşitul unei zile de muncă pentru sclavii năpăstuiţi şi condamnaţi pe nedrept. Clopotele de altădată răsunau pentru o lume mai bună, mai dreaptă, cu frică de Dumnezeu, pe când cele de atunci se răsfrângeau peste o lume stăpânită de umbra neagră a diavolului roşu.
– Doamne, Iisuse Hristoase, Tu vezi toate câte ni se întâmplă?
Chiar dacă acel sfârşit de aprilie era încă destul de rece, am dormit o noapte afară, în curte, întinşi pe nişte rogojini şi supravegheaţi, bineînţeles, de paznicii temniceri. Ne-am strâns grămadă toţi oropsiţii, unii în alţii, pentru a ne încălzi. Cerul ne-a acoperit iar stelele, atât de îndepărtate şi reci, de data aceasta parcă ne încălzeau cu lumina lor, încărcându-ne cu energie şi cu speranţă.
A doua zi, am fost transferaţi la Închisoarea Jilava, fostul Fort 13 – una dintre cele 14 cetăţi de apărare de pe centura Bucureştiului – transformat în temniţă în 1907, când 11.000 de ţărani au fost arestaţi, condamnaţi şi închişi în urma Răscoalei de la Flămânzi-Botoşani.
Jilava este închisoare subterană, la o adâncime apreciabilă, iar deasupra ei creştea iarbă şi păşteau vitele. Ca paznici gardieni, fuseseră concentraţi acolo cei mai cruzi oameni din celelalte închisori din ţară.
Regimul era înfiorător. Într-un salon de 30-35 de locuri, erau înghesuiţi 150, 180 şi chiar 200 de condamnaţi. Oamenii stăteau în şezut, ocupând fiecare centimetru pătrat, dormind chiar şi pe sub paturi. Pereţii erau groşi de 2 metri, ferestrele aveau obloanele bătute în cuie, iar paturile de fier erau suprapuse pe patru rânduri. Din cauza căldurii care se făcea acolo, deţinuţii stăteau în pielea goală, uzi de transpiraţie, leşinau foarte des iar cei bolnavi de inimă treceau ca fulgeraţi pe lumea cealaltă. Neavând loc unde să dorm, m-am culcat pe pervaz, cu capul înspre geam.
În cameră, era un butoi metalic, de circa 200 litri, fără capac, unde bieţii de noi, urcaţi pe un postament, ne făceam nevoile, rând pe rând, înfruntând jena faţă de ceilalţi. Nu ni se dădea hârtie igienică sau ziare de teamă să nu le folosim la scrierea unor mesaje. Mirosurile pestilenţiale deveneau insuportabile, mai ales vara, iar tineta era evacuată la 2-3 zile, în acest fel adăugându-se încă o atrocitate la celelalte deja existente. Deţinuţilor le scădea imunitatea, apăreau afecţiunile respiratorii după care deveneau şi mai vulnerabili la TBC.
Ca să ne mai oxigenăm cât de cât, preţ de un minut ne aşezam pe burtă în dreptul uşii şi inspiram aerul, şi acela viciat, venit de pe coridorul unde temnicerii, şi ei murdari, stăteau necontenit la pândă. Infernul lui Dante a rămas mult în urmă faţă de iadul care se înstăpânise peste Jilava la acea vreme.
(Grigore Caraza, Aiud insangerat)
De la https://www.facebook.com/DestineFranteInInchisorileComuniste/posts/pfbid0FSHHbgFEwW6nA8z97D3JYTLXrJ7ySJBjpx3HcMErxZC1jRUVTmAmdNkeEqXCBUoml

Inchisoarea Aiud
,,Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul "Infernul". Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni. De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată, unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.
Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.
Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.
Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om, din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.
Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor.''
(Grigore Caraza, Aiud însângerat)
De la https://www.facebook.com/photo/?fbid=188008391391890&set=a.122176634641733

Captură din volumul recomandat (Cuvântul autorului)

Idem

Idem

idem

Cat te prost trebuia sa fii ca sa ajungi gardian !
,,Prin luna iulie a anului 1953, mă întorceam din fabrică în Celular. În faţa mea, era un tânăr avocat de care mă ataşasem mult şi ori de câte ori îl vedeam mă apropiam de el. Îşi luase doctoratul la doar 28 de ani. Intrând în Celular, am observat la răscrucea celor trei aripi câte o masă şi câte un gardian, fiecare notând ceva pe un tabel.
După ce ni s-a spus să ne aranjăm în linie la una dintre mese, am aşteptat să ne vină rândul ca să ajungem în faţa gardianului respectiv pentru a răspunde la întrebările ce urmau să ni se pună. Când i-a venit rândul avocatului, după ce şi-a spus numele, şi anume Dumitru D., au urmat apoi numele părinţilor, locul naşterii, studii, profesie şi încă ceva …
– Spune, bă, ce studii ai!
– Facultatea de Drept şi doctoratul în străinătate.
– Da' ce profesie ai, bă?
– Sunt avocat.
– Unde, bă?
– La Baroul de Ilfov.
– Bă, da' carte ştii?
– Nu înţeleg, domnule şef!
Gardianul repetă întrebarea:
– Bă, da' carte ştii?
– Mă mai întrebaţi dacă ştiu carte?!!
– Bine, bă! Băga-te-aş în p…. mă-tii! Îi fi tu avocat, da' eu te întreb dacă ştii carte, pentru că aşa scrie aici!
Din spate, abia stăpânindu-mi râsul, am intervenit prompt:
– Păi bine, domnule şef, dacă este doctor în drept, îl mai întrebi dacă ştie carte?
Şi atunci, «eruditul» gardian parcă atât a aşteptat. A trântit tabelul pe masă, s-a năpustit asupra mea care am dat să fug şi a început să mă bată cu pumnii şi picioarele, până ce gardianul Pavel, care era şeful Celularului şi al secţiei parter în acelaşi timp, i-a zis:
– Lasă-l, măi!
Şi m-a lăsat, dar luni la rând după aceea, de câte ori mă vedea, se repezea după mine să îmi mai dea câteva picioare în spate.''
(Grigore Caraza, Aiud insangerat)
De la https://www.facebook.com/DestineFranteInInchisorileComuniste/posts/pfbid0GrQbU5om58eAu5LJfME8dNEJFppGFPKMDVwzWefQYTb6f1CugYA2gMoTB7LqyLUpl

Idem

Idem

Idem

Valeriu/ Bartolomeu Anania – https://www.facebook.com/bibliotecivalcene/videos/1034112396794514/
Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania, (n. 18 martie 1921, comuna Glăvile, județul Vâlcea – d. 31 ianuarie 2011, Cluj-Napoca) a fost un cleric ortodox român și scriitor. Din 1993 și până la moarte a fost arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului (până în 2005 în cadrul Mitropoliei Ardealului). În anul 2006 a devenit primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. În anul 2007 a fost principalul contracandidat al mitropolitului Daniel Ciobotea la alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. – integral la https://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_Anania

<<Prefațăm a treia scrisoare din seria celor trimise familiei, din timpul detenției de la Aiud, de fostul deținut politic Grigore Caraza cu un episod extras din cartea „Aiud însângerat“, episod care oglindește cruzimea cu care erau pedepsiți oponenții regimului comunist, pe fondul evadării a trei deținuți, printr-o celebră strategie gândită de ei înșiși. Totul se petrecea în perioada 21-31 decembrie 1952, iar ce a urmat a fost un adevărat iad instalat în incinta închisorii.
Deși deținuții Sirianu, Spulbatu și Greceanu fuseseră prinși, unul din ei fiind condamnat la muncă silnică pe viață, iar ceilalți doi condamnați la moarte și executați, consecințele au fost dramatice pentru toți deținuții, în contextul instalării ca director al închisorii a colonelului Koller. Măsurile represive au inclus numeroase izolări, bătăi sistematice, bestiale, bătaia cu frânghia udă, percheziții, înrăutățirea mesei, sistarea asistenței medicale, plimbarea zilnică în țarcuri de beton etc.
„M-am prăbușit iar sângele mi-a inundat fața și umerii…“
„Când am ieșit de la schimbul III, am văzut un coridor de gardieni, care începea din poarta fabricii, continua în prima curte dintre celulele de izolare și fabrică, apoi cotea în partea stângă, trecea prin fața Secției I și ajungea până la Celular. Din câte știu, temnița avea 275 de gardieni dar în acel cordon cred că erau cel puțin 220-230. Îmbrăcați în albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăți de metal, picioare de pat sau tulpini de arbuști, formau un culoar sinistru, numai al morții. Unul câte unul, în șir indian, încercam să trecem pe sub ploaia de lovituri. Bâtele se lăsau cu trosnet în cap, pe umeri, spate sau în picioarele deținuților care se poticneau, cădeau în genunchi sau rămâneau pe pietrișul din curte. Când, în sfârșit, intram în Celular, acesta îmi părea un mic rai față de cele prin care trecusem. Același lucru se întâmpla cu noi și la plecarea din Celular înspre fabrică, la ora 12 noaptea, când mergeam în sala de mese, unde luam terciul – adică un polonic de 300 grame de făină puțin fiartă în apă.
Circa 20-25 de inși dintre noi, socotiți mai periculoși, aveau lanțuri, între care Dumitru Oniga – subinginer și poet, din Stupca lui Ciprian Porumbescu, și Dumitru Cristea – dobrogean, tot subinginer, coleg și prieten cu primul. Dacă Dumitru Oniga a fost și rămâne un erou al temnițelor, al credinței în Dumnezeu și al dragostei de patrie, Dumitru Cristea a fost un adevărat martir.
Pentru a-i observa mai bine pe cei legați în fiare, gardienii se aplecau, apoi îi așteptau cu bâtele înălțate deasupra capului. Într-una din zile, când mă întorceam din fabrică în Celular, în fața mea mergea Dumitru Cristea, pus în lanțuri și abia respirând. În momentul când Ardeleanu a ridicat bâta pentru a-l pocni, printr-o mișcare rapidă am sărit în fața lui primind de bunăvoie trăsnetul care a urmat, în felul acesta scutindu-mi prietenul de încă o lovitură ce i-ar fi putut fi fatală. Din creștetul capului, apoi pe șira spinării și până în călcâie, am simțit ca și cum m-ar fi pătruns un fier roșu pentru a mă despica în două. Am auzit clar cum mi-a pocnit țeasta și s-a clătinat ceva în cap, după care m-am prăbușit iar sângele mi-a inundat fața și umerii, țâșnind pe gură, pe urechi și pe nas. Ardeleanu a ridicat din nou bâta și m-a pocnit, așa cum eram – lungit la pământ.
– Lasă-l, măi! Lasă-l că-l omori! N-auzi? Oprește-te!
Cuvintele parcă veneau din altă parte, tot mai stins, până ce au dispărut definitiv“. (Grigore Caraza – „Aiud însângerat“)
„De când am plecat, nu duc cu mine decât amintirea libertății și propria mea singurătate…“
Aiud, 15 februarie 1972
Dragii mei, Monica, Jeni,
Dragă Gelu,
După șapte luni de peregrinări, am ajuns din nou la locul care, ca o fatalitate, mă cheamă spre el. Am încercat zadarnic din București să-ți scriu. Din Bacău, ți-am scris o carte poștală pe 17 decembrie ’71, dar știu că nu ai primit-o. Am făcut în acest sens tot, dar absolut tot ce mi-a stat în putință, ba mai mult. Am obținut și peste drepturile mele, dar cu destinul și împotriva lui nu pot lupta. La vorbitor, la Bacău, Olga și Silvia au plecat prea repede, când se ivise un mic incident în urma căruia am fost pe loc repus în drepturi. Dar ele plecaseră. Mereu și toată viața rămân cu mâna întinsă. Am primit, pe 20 ianuarie, un pachet cu niște cărți și reviste de la Alexandrina. În scrisoare îmi vorbești și de Monica. Mie nu mi-a fost îngăduit în viață să-mi iubesc și să văd cum cresc nici barem nepoții…
În aprilie, pe 6-7 ale lunii, pot fi văzut, numai în cazul când ai trecere prin Aiud. Atunci te rog să-mi aduci cu tine fotografia Elenei, primită după plecarea mea. În primele zile ale lui martie, te rog să-mi scrii căci am dreptul la cinci cărți poștale, cu cât mai multe vești despre toți. Mi-e cumplit de dor de dv. Pe mama aș vrea să o mai prind în viață și o voi regăsi curând. Nu există clipă în care să nu mă gândesc la dv., din această lume a mea ce nu are nici timp, nici spațiu. De când am plecat, nu duc cu mine decât amintirea libertății și propria mea singurătate. Încolo, nu mai există nimic, toate punțile s-au rupt.
La fereastra timpului, privesc cum îmi trece viața prin față și mă strâng cât mai mult în mine, pentru a ocupa cât mai puțin loc spațiului.
Cu nemărginită dragoste,
Grigore
(Fost deținut politic și simbol al rezistenței din județul Neamț, Grigore Caraza a executat 21 de ani de pușcărie politică, în penitenciarele de la Piatra-Neamț, Bacău, Galata – Iași, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna și Aiud, și doi ani de domiciliu forțat. Între colegii săi de suferință s-au numărat Petre Țuțea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, Dumitru Stăniloaie, Justin Pârvu, Dumitru Bejan sau Paulin Clapon.)>>
De la https://ziarulceahlaul.ro/disidentul-grigore-caraza-scrisori-din-temnita-iii/

Volumul integral – la https://www.incorectpolitic.com/wp-content/uploads/2019/07/Grigore_Caraza_aiud_insangerat.pdf
Written By
Valentin Smedescu