Categorii
- Arhitectura peisagista (81)
- Articole si studii (60)
- Bibliografii tematice (2)
- Cladiri. Monumente (133)
- Geografie. Turism (5)
- Institutii (38)
- Istoria pentru copii (19)
- Istorie locala (1.247)
- Personalitati. Genealogii (34)
- Recomandarile bibliotecarului (21)
- Resurse utile (711)
- Traditii. Obiceiuri (22)
- Vâlcea — recuperare Joomla (149)
- Arhitectura peisagista (1)
- Cladiri. Monumente (1)
- Geografie. Turism (1)
- Istorie (119)
- Personalitati. Genealogii (7)
- Recomandarile bibliotecarului (7)
- Resurse utile (10)
- Traditii. Obiceiuri (3)
Din „Albina” (1 decembrie 1933): gospodărie, agricultură și medicină veterinară
Două pagini din revista „Albina” readuc în atenție preocupări ale vieții rurale și gospodărești interbelice: hrană și îngrijire pentru animale, conservarea nutrețurilor, aprovizionarea cu carne, pregătirea florilor pentru iarnă, precum și corespondența redacției cu cititorii.
La pagina 11, rubrica „Medicina veterinară. Agricultorul și vitele de muncă” reunește șase texte despre nutrețuri, cai, păsări și boli transmisibile; pagina 13, „Gospodărie. Casa – Curtea – Grădina”, cuprinde patru texte despre carne, flori, fumul de tutun și sfaturi pentru gospodine.
Reproducem mai jos integral conținutul celor două pagini, păstrând, pe cât posibil, grafia și formulările originale. Au fost îndreptate doar erorile vădite de recunoaștere a caracterelor și despărțirile de la capăt de rând. Ilustrațiile originale au fost valorificate separat, în caruselul documentar de zece slide-uri.
Notă documentară: Recomandările sanitare și veterinare din 1933 sunt reproduse strict ca surse istorice. Unele explicații și tratamente sunt depășite sau periculoase și nu trebuie aplicate. Pentru suspiciune de rabie, tetanos ori colici la animale este necesară evaluarea medicală sau veterinară urgentă, după caz.
PAGINA 11 — MEDICINA VETERINARĂ
Agricultorul şi vitele de muncă
PĂSTRAREA NUTREŢURILOR PRIN MURARE
Orice gospodar ştie că nutreţul cel mai bun pentru hrana vitelor, este un nutreţ proaspăt; ori care ar fi modul din care a provenit, natural sau cultivat de mâna omului, nutreţul nu se poate întrebuinţa în stare proaspătă, un timp prea îndelungat. Microbii cari trăesc în aer, apă şi în pământ, ajutaţi în acţiunea lor de apă, aer şi o temperatură favorabilă dezvoltării lor provoacă întotdeauna stricarea nutreţurilor. Pentru a înlătura acţiunea aceasta a microbilor ne servim de nişte mijloace, zise de conservare, cu scopul, fie să menţină o temperatură potrivită conservărei, fie să împiedice contactul nutreţului cu aerul, fie să păstreze nutreţul prin uscare, după starea în care vrem să-l conservăm. Nutreţul se păstrează în 3 stări:
1. în stare pe cât se poate neschimbată; 2. în stare uscată; 3. în stare murată.
Cel mai bun mijloc, este acela care păstrează nutreţul în stare murată. El este foarte vechiu şi se întrebuinţează pentru nutreţurile apoase sau verzi: porumb, mături, trifoi, lucernă, măzăriche, fasole, meiul, orzul, ovăzul, sfecla, rapiţa, floarea soarelui, etc. Murarea nutreţurilor se face în gropi, sau în clădiri la suprafaţa pământului. Gropile sunt în formă de şanţuri, late de 2½—3 m., lungi de 12 m. şi adânci de 1,6 m. E bine ca pereţii şanţurilor, să fie zidiţi. Nutreţul pus în gropi, se acoperă cu pae şi pământ, sau cu un acoperiş de stuf sau pae, atunci când gropile sunt zidite. Pământul pus, serveşte la apăsarea nutreţului, pentru a nu se dezvolta astfel o căldură prea mare, şi în acelaş timp pentru a nu pătrunde aer şi umiditate.
Umplerea gropilor va trebui făcute pe timp uscat şi cât se poate de repede; şi apoi, imediat, să se facă apăsarea. Când e frig, umplerea să se facă mai încet, pentruca nutreţul să aibă timp să fermenteze. Furajul tare, cum e porumbul trebue astfel aşezat, ca cotoarele delà un strat să se aşeze peste vârfurile celuilalt strat. Furajul moale, apos şi sărac în substanţe uscate, nu trebue apăsat prea tare, căci încălzirea necesară fermentaţiei, nu se mai face. Furajul care apăsat se poate transforma într’un terci, trebue ferit, prin aceste straturi de furaje tare. Cel mai bun porumb pentru murat, este porumbul târziu; el trebue strâns şi pus în gropi înainte de a se coace complect. O plantă tot atât de bună pentru murat, e trifoiul. El trebue recoltat când începe vestejirea florilor. Pentru a-l presa mai uşor în siloz, e bine a toca trifoiul. El se poate mura la un loc cu porumbul, dând un nutreţ foarte bun. La fel se murează şi lucerna. Mazărea se murează cu porumb; tot aşa şi meiul. Dacă construcţia silozurilor sau gropilor, nu e bine făcută, astfel ca să împiedice dezvoltarea agenţilor amintiţi, murarea nu dă nici un rezultat.
2) Silozurile propriu zise, sunt nişte magazii speciale, în cari, nutreţul se murează în cantităţi mari. Ele au forma unui butoi cu dimensiuni uriaşe, înălţimea de 7 m. şi diametrul de 5 m.
Foloasele murării sunt foarte mari. În locurile secetoase, el înlocueşte păşunea, care se usucă, căci nutreţul murat îşi păstrează gustul şi puterea hrănitoare. Cel uscat, odată cu pierderea apei, îşi pierde şi toate proprietăţile hrănitoare. Murarea nutreţului, nu leagă pe agricultor prea mult de starea timpului; ea se face şi pe timp umed, pe când uscarea fânului cere timp frumos. Murarea nutreţului nu reclamă cheltueli prea mari. La fel, se face cu economie de timp, deoarece acest mijloc nu mai cere întoarcerea nutreţului, strângerea lui sau risipirea în pale, furcoae, căpiţe şi clăi. Pe de altă parte, duce spre o cultură mare a pământului, prin posibilitatea creşterii unui număr mai mare de vite.
GH. GANEA
COLICILE SAU MĂTRICEA LA CAI
Toată lumea cunoaşte această boală a calului. Calul atins de colică sau mătrice este trist, mănâncă puţin sau nu mănâncă de loc, se uită mereu la pântece, mişcă picioarele, mai ales cele dinnapoi, uneori caută să se culce, însă cu băgare de seamă (nu se trânteşte la pământ), se cocoşează, ceeace este dovadă că are dureri în pântece.
[Legendă fotografie: „Rasă de cai, Gidani”.]
În asemenea cazuri se recomandă frecarea (fricţionarea) corpului — mai mult pe burtă şi pe şira spinării — cu un şomoiog de paie. Se freacă mai mult în răspăr. Dacă avem la îndemână şi oarecari spirturi (poate fi şi spirt denaturat) şi ceva esenţă de terebentină, se amestecă o lingură din aceasta din urmă în 100–150 grame spirt denaturat, se stropeşte trupul calului şi apoi se freacă cât de bine.
După frecat, se plimbă calul la pas. Apoi îl ducem în grajd. Nu-i dăm nimic de mâncare. Dacă cu acest mijloc calul nu se face bine, îi dăm pe gură sare amară, cam 350 grame, topită într’un litru (chilogram) de apă, într’o sticlă groasă. Se vâră gâtul sticlei în latura gurei, în locul unde lipsesc dinţii, se ridică puţin capul calului şi se toarnă cuprinsul sticlei în gură, puţin câte puţin, pentruca animalul să poată înghiţi.
(după medic veterinar C. Regilian)
CUM TREBUIE DAT OVĂZUL CAILOR
Sub ce formă trebuie să se dea ovăzul cailor, ca el să fie folositor? Trebuie să se dea întreg, strivit sau uruit? Experienţele făcute cu aceasta au dovedit că ovăzul uruit este în prima linie; ovăzul strivit ţine mijlocul. Din punctul de vedere al mistuirii, ovăzul uruit a avut asupra celui strivit o superioritate egală celui strivit asupra ovăzului întreg.
Cine deci poate, să dea cailor ovăz uruit, face bine, căci le foloseşte foarte mult.
OUATUL GĂINILOR IARNA
În fiecare an, în lunile Noemvrie şi Decemvrie, ouăle ating preţul cel mai mare. Prin urmare, crescătorii de păsări au tot interesul ca în acest timp să aibă cât mai multe ouă delà găinile lor.
S’a constatat că puicele cari ouă cele mai de timpuriu, în Octombrie şi Noemvrie, sunt acelea cari dau şi cel mai mare număr de ouă în timpul anului. S’a ţinut socoteala la cinci grupe de puici, numărându-se ouăle făcute pe cap şi făcându-se mijlocia:
1. Puicile cari au început să ouă în Octomvrie au ouat câte 167 ouă de cap; 2. Cele cari au început în Noemvrie, au făcut câte 150 ouă; 3. Cele cari au început în Decemvrie, au dat 140 ouă; 4. Cele cari au început din Ianuarie, au făcut câte 128 ouă şi 5. Cele din Februarie, câte 97 ouă de cap.
Timpul când puicile încep să ouă atârnă din timpul când sunt scoase; cu cât sunt scoase mai devreme în primăvară, cu atât vor oua mai devreme toamna. Şi atunci, se pune întrebarea: când trebuie să punem ouăle la clocit, pentruca puicile ce vor ieşi din ele să înceapă ouatul în Octomvrie sau în Noemvrie?
Timpul clocitului atârnă şi de soiul găinei: rasele gingaşe (precoci, perfecţionate) se pun la clocit (între 15 Aprilie — 15 Mai) cu o lună mai târziu decât cele româneşti (mai rustice) cari se pot pune delà 15 Martie. Dar data începerii ouatului mai atârnă şi dupe desvoltarea fiecărei puice şi după timp (climă) şi după hrană. Deci, în afară că trebuie să ştim când să punem ouăle la clocit — ca să avem ouă în Octomvrie–Noemvrie — mai trebuie să îngrijim găinile cât mai bine şi să le hrănim cât mai raţional, pentruca să nu slăbească sau să înceteze în aceste luni.
În crescătoriile sistematice puicile se deosebesc în grupe, dupe data naşterii; se ţin în coteţe şi curţi (padocuri) deosebite şi chiar hrana lor nu este aceeaş, căci cele mai târzii trebuiesc silite din crescut. Şi este mai uşor să întârzii ouatul la puicile timpurii şi mai greu să grăbeşti ouatul la puicile scoase târziu.
Apoi, după cum le ţinem închise sau în libertate şi după cum le dăm mai multă sau mai puţină hrană verde, sau uscată sau substanţe animale (carne, sânge, făină de oase, etc.), putem regula creşterea şi timpul ouatului.
A. D. C.
BOLILE CARI SE IAU DELÀ VITE LA OM
Turbarea. — Boală foarte periculoasă şi deopotrivă de mortală la toate animalele ca şi la om. Boala se trece delà vită la om, prin muşcătura animalului turbat, prin bale şi chiar prin lingere, când avem pe mâini sau pe faţă vreo zgârietură.
Omul atins de turbare, dacă nu se îngrijeşte, până într’o lună moare, în chinuri îngrozitoare.
Dar ştiinţa ne-a dat «vaccinul» contra turbării, care vindecă sigur. Trebuie numai ca cel muşcat de un animal turbat să se ducă îndată la spital sau la poliţie, sau la jandarmi, cari îl trimite îndată la «Institutul antirabic» la Bucureşti, unde are ser (vaccin) şi unde i se face injecţii, timp de o lună.
Tetanosul (sau înţepeneala) este cauzată tot de un microb (ca şi turbarea), care trece delà animale la om, prin răni şi înţepături, intrând în sânge.
Şi pentru această boală există vaccin care vindecă sigur, dacă boala e luată din vreme.
Dr. St. Stoica medic veterinar
CUTIA CU SCRISORI — MEDICINA VETERINARĂ
Ai o vită bolnavă greu, du-te cu ea la doctorul veterinar, nu-i căuta singur leacul că s’ar putea s’o ucizi. Iar dacă ai timp şi poţi înşira într’o scrisoare boala cu deamănuntul a vitei trimite-ne nouă. Aici la cutia cu scrisori îţi vom răspunde ce trebue să faci.
PAGINA 13 — GOSPODĂRIE
Casa – Curtea – Grădina
ÎMPĂRŢIREA ŞI NUMIREA CĂRNURILOR DIN CORPUL ANIMALELOR DE MĂCELĂRIE
Gospodinele noastre trebue să se priceapă la cumpărarea cărnurilor, potrivit cu scopul ce-l au, adică după felul mâncărilor ce voesc a pregăti.
Fiecare parte deosebită a corpului animalului poate fi pregătită într’un anumit fel: rasol, friptură, tocătură, măruntaie, etc.
Apoi, trebue să mai ştim că diferitele părţi ale corpului animalelor au valori hrănitoare deosebite.
In ţara noastră carnea de măcelărie este aceea de vacă, porc, oaie şi viţel.
La oraşe, carnea acestor animale se deosebeşte şi se vinde după întrebuinţarea pe care trebue să o aibă. La ţară, însă, ea se vinde fără nici un rost mai mult ciopârţită, pentrucă nici cei ce taie vitele nu sunt prea pricepuţi, nici gospodinele nu ştie să ceară ceeace le-ar trebui şi nici nu ştiu ce le trebue pentru diferite mâncări. Şi de aceea, carnea de friptură este folosită la ciorbă, sau aceea pentru ciorbă este folosită la friptură.
Dintr’o vită bovină (fig. 1) se separă: rasol alb (1), pulpa (2), rasol dinnapoi (3), deşertul cu muşchiu (4), fleica din napoi (5), fleica de la drug (6), sfârcul pieptului (7), antricoate (8), greben (9), rasol nemţesc (10), rasol românesc (11), spata (12), ceafa (13), gâtul (14), guşa (15) şi capul (16).
Dintr’un viţel se scoate (fig. 2): pulpa (1), rasol dinnapoi (2), delà rinichi (3), fleică delà burtă (4), antre-coate (5), fleica delà drug (6), ceafa (7), spata (8), rasol dinnainte (9), cap de piept (10), guşa (11) şi capul (12).
Dintr’un porc se scoate (fig. 3): buture sau şuncă (1), muşchiul (2), cotletul (3), burta (4), spata (5), gâtul (6) şi capul (7).
Dintr’o oaie se separă (fig. 4): buture (1), spinarea (2), pieptul (3), spata (4), gâtul (5) şi capul (6).
Puterea hrănitoare a cărnurilor se deosebesc şi după vârsta şi după modul cum au fost hrănite animalele; apoi după muncile la cari au fost folosite. Pentru aceasta găsim cărnuri după calităţi. Calitatea întâia cuprinde părţile cele mai gustoase, dar şi mai scumpe.
Cărnurile din partea dinnapoi a animalului sunt totdeauna mai hrănitoare decât cele dinnainte.
Cărnurile din regiunea cozii, din spată, din coaste şi piept sunt cele mai bune pentru supă.
Cărnurile din pulpă (capac), din muşchii antre-coatelor şi din culmea spinării sunt cele mai bune pentru fripturile la cuptor.
Tocăturile se aleg din muşchii de jos ai pulpei sau din capac.
Carnea delà gât şi de la spată se foloseşte gătită cu legume.
Limba se afumă sau se fierbe.
Capul, urechile şi picioarele se folosesc la piftii.
Creerii se coc sau se prăjesc, iar măruntaele se frig ori se prăjesc.
Să nu uităm că cea mai potrivită carne pentru friptură este aceea delà animalele nici prea tinere dar nici prea bătrîne.
O bună gospodină, fie la oraş fie la ţară, trebue să cunoască calităţile cărnurilor şi întrebuinţarea lor. Ar trebui ca fetele din şcoli să se ducă la măcelării ca să înveţe prin intuiţie, cunoşterea împărţirii cărnurilor, pentru a şti cum trebuie să ceară când cumpără.
prof. Aurelia Simionescu
MIROSUL DE TUTUN ÎN BUCĂTĂRIE
Carnea de vacă, tăiată felii mai subţiri, dacă o expunem fumului de tutun, se otrăveşte şi câinii nu vreau să o mănânce, iar dacă totuşi o mănâncă ei mor în câteva ceasuri. Carnea expusă fumului de tutun ne produce vărsături, oricum ar fi pregătită ca mâncare; dar mai ales beefsteacul, rosbeeful pregătit din acest fel de carne e primejdios. Se înţelege că otrăvirea cărnii atârnă mult din calitatea tutunului; cu cât tutunul e de de calitate mai inferioară, cu atât otrăvirea cărnii e mai rea. De asemenea şi făina se poate otrăvi. Prin urmare fumul de tutun în bucătărie e periculos şi bucătăresele trebuie să bage de seamă ca să nu sufere în bucătărie pe cei ce fumează.
Cultura florilor
IERNATUL CEPELOR DE FLORI
Sunt unele soiuri de flori cari nu se înmulţesc numai prin seminţele lor. Ci, unele se mai înmulţesc şi prin tulpina lor care creşte în pământ şi care poartă numiri diferite, dupe forma pe care o au: la zambile, lalele şi gladiole (săbiuţă) se numeşte bulbi sau cepe; la stânjenei şi cane se numeşte rizomi; la dalie li se zice tubercule.
[Legenda ilustraţiei:] 1) Tubercule (cartofi) de dalie. 2) Ceapă de Gladiole (săbiuţe). 3) Altoi de ceapă.
Unele din ele, cum sunt cepele de zambile şi lalele, iernează în pământ, neavând nevoie de nici-o îngrijire specială. Altele, cum sunt chiparoasele, gladiolele, canele şi dalia, au nevoie să fie scoase din pământ şi păstrate în anume condiţiuni, pentru a nu pieri în timpul iernei, iar primăvara trebuiesc plantate.
Gladiolele (Gladiolus sau Săbiuţa). Se scot cepele din pământ toamna, înainte de a da bruma, se lasă câteva zile să le zvânte soarele, apoi le aşezăm într’o lădiţă şi le punem în pivniţă, îngropându-le în nisip sau într’o cameră acoperite cu cergi. Dacă avem seră, le punem sub parapetul ei, la loc uscat. Cer o căldură de 9 grade, ca să nu sufere nici de frig şi nici să nu le fie prea cald, căci încolţesc prea de timpuriu şi se strică până la vremea plantatului. In timpul iernei, le cercetăm ca să vedem dacă nu au venit şoarecii la ele.
Chiparoasele (Tuberozele). Cepele se păstrează ca şi cele de Gladiole. In timpul iernei le despărţim puii (căţeii) cari vor face flori şi de pământul de pe ele. Să le ferim de umezeală.
Canele. Se scot rizomii din pământ, dupe ce a dat bruma, dar înainte de a îngheţa pământul. Ei sunt cu mult pământ pe ei. Ii punem în pivniţă, sau în grajd, sub ieslea vitelor, acoperiţi cu paie (sau în seră, sub parapet, dacă avem seră).
In timpul iernei despărţim rizomii în mai multe părţi, îi curăţăm de pământul uscat şi le tăiem rădăcinele.
Când avem seră, în luna Februarie le punem la ghivece. Dacă nu avem seră, le ţinem până în Aprilie, când le plantăm în grădină, pe ronturi, răzoare, etc. unde avem nevoie şi după planul făcut.
Dalia (Telenei). Tuberculele (cartofii) de dalie se scot şi se păstrează ca şi rizomii de casă. Ca să le ferim de şoareci este bine să punem peste ele un strat de cenuşe şi apoi paie sau fân. Cenuşa măruntă şi uscată le intră şoarecilor în ochi şi ei fug.
Toate aceste cepe, rizomi sau cartofi de flori trebuiesc bine îngrijite. In special căldura locului unde le ţinem, trebuie să fie bine potrivită. Ele sunt foarte gingaşe la frig, dar le strică şi căldura. Temperatura e 7—9 grade căldură Celsius este potrivită. Dacă nu le păstrăm cu grije, dacă încolţesc iarna şi se moleşesc, sau dacă le strică şoarecii, primăvara va trebui să cumpărăm altele delà florari, aduse din alte ţări şi scumpe (între 7 şi 15 lei o ceapă).
In numerile viitoare vă voi scrie cum se cultivă fiecare în parte, din aceste flori.
FRITZ A. DUMITRU horticultor
CUTIA CU SCRISORI
Cea mai grea muncă este a gospodăriei, pentrucă gospodina trebue să-şi rânduiască în aşa fel multele treburi pe care le are ca la sfârşitul zilei trebuesă iese cu toate gata. Deaceia „Albina“ este gata cu orice sfat de care are nevoe cealaltă albină a casei. Despre bucătărie, păsări, ţesături, orice este în legătură cu gospodăria şi munca unei femei, va sta gata cu un răspuns chibzuit. Aşa că, puneţi pe soţul d-voastră sau chiar d-voastră scriţi-ne de ce aveţi nevoe pentru binele şi curăţenia casii şi vă vom sta cu bună inimă la dispoziţie. La această cutie cu scrisori veţi primi răspunsul.
SURSA ȘI DATELE BIBLIOGRAFICE
Albina. Foaie săptămânală pentru popor, anul XXXVI, nr. 12, București, 1 decembrie 1933, pp. 11 și 13. Redactor: D. Ciurezu. Imprimeria Fundației Culturale „Principele Carol”.
Pagina 11: „Medicina veterinară. Agricultorul şi vitele de muncă”. Pagina 13: „Gospodărie. Casa – Curtea – Grădina”. Textele și imaginile provin din facsimilele revistelor; prelucrarea grafică urmărește patina tiparului interbelic.
Pentru contextul istoric al publicației: „Vâlcea rurală în «Albina» (1906–1907)”, istorielocala.ro — https://www.istorielocala.ro/memoria-valceana-7080559392197652311/
Written By
Valentin Smedescu
