Portul popular și textilele populare în Titești – Vâlcea

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Comparaţia făcută între costumul popular şi ştejarul cu rădăcini adânci şi trainice care rezistă în faţa furtunilor este adevărată, deoarece costumul popular a reuşit să se menţină în vatra strămoşească neschimbat, înfruntând greutăţile istoriei.

Populaţiile migratoare care au năvălit după retragerea stăpânirii romane din Dacia, timp de mai multe secole, n-au reuşit să influenţeze cu nimic portul nostru popular, ci, din contră, au împrumutat din frumuseţea şi bogăţia acestuia, din varietatea şi armonia liniilor şi culorilor.

Zona noastră, unde costumul popular îşi păstrează locul de frunte, dovedeşte o dată în plus că aici a existat o populaţie autohtonă cu o civilizaţie materială înfloritoare şi cu o organizare politică proprie, aşa cum s-a arătat în capitolele anterioare.

Costumul popular autohton, alcătuit din: cioareci, suman, cămaşa femeiască, opinci, cârpoi etc. care, prin componentele lui, este asemănător cu portul popular românesc din toată ţara, se regăseşte atât în ,,metopele’’ monumentului funerar de la Adamclisi, cât şi în scenele reprezentate pe Columna lui Traian, la Roma.

Pe drept cuvânt putem să afirmăm că portul popular constituie unul din indicii etnici definitorii, explicând şi conţinutul zicalei populare: ,,Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul’’. Totdeauna românul a preţuit mai mult ca orice limba, portul şi libertatea, nepermiţând nimănui să adopte îmbrăcăminte de la nici o naţie.

În satele noastre, portul popular se purta cu unele diferenţieri, în funcţie atât de poziţia socială, de vârsta persoanelor, precum şi de context: în zile de muncă sau sărbătoare.

Cămaşa femeiască se caracterizează printr-o croială mai amplă, atât în lungime cât şi în lăţime. Este ornamentată în diferite modele şi culori. Peste ea se îmbracă şorţurile cusute sau tăiate cu mult meşteşug. Când nu se îmbracă şorţurile, se îmbracă fota (vâlnicul) cu o foarte bogată decoraţie de culori, la alegere, şi fluturi, pe un fond negru. Se mai adaugă betele cu mărgele sau de cele mai multe ori ţesute, cu trăsături specifice locului.

Costumul bărbătesc, având aceeaşi uniformitate, are puţine particularităţi. În timpul verii, pantalonii albi, cioarecii sau nădragii sunt confecţionaţi din pânză de cânepă cu bumbac, iar în anotimpurile reci din pănură de lână albă şi în mod special din ,,miţe’’ de miel.

Cămăşile au poale lungi, iar la sărbători sunt însoţite de fuste special executate şi în ambele cazuri se poartă până aproape de genunchi. Acestea sunt cusute ,,în cheiţă’’, cu acul, iar decorul de pe guler este cusut de obicei cu mătase albă. Se încing cu betele ţesute în război. Pe cap poartă căciuli din blană de miel, iar în anotimpurile călduroase, pălării cu boruri mari.

Acest port este asemănător cu cel argeşean, lucru firesc, deoarece zona Loviştei a aparţinut de jud. Argeş.

Portul ciobănesc se deosebeşte de cel descris de noi, el fiind împrumutat din zona Ardealului şi adus aici, la noi, de păstorii care au ciobănit în Mărginime.

Femeile poartă pe cap ,,cârpoiul’’ ţesut în război, din fir de borangic, asemănător celui muscelean, ca şi ,,fota’’.

În picioare purtau opinci din piele de porc, legate cu ,,nojiţe’’ din curea sau sfoară. Cămeşile şi iile ciobăneşti sunt cusute cu râuri negre, fără fluturi, poalele fiind simple, necusute (neînflorate).

            Femeile se încing cu betele, iar bărbaţii cu chimir, din care atârnă zalele briceagului şi ale amnarului. În loc de zale, briceagul era legat şi cu curele.

            Femeile poartă pe cap cârpe negre cu ciucuri, iar bărbaţii, pălării mici (ciobăneşte). În anotimpurile reci poartă căciuli rotunde sau răsfrânte.

            La costumul ciobănesc era adăugată ,,gluga’’, piesă de port cu specific românesc, identică cu a dacilor reprezentaţi pe Columna lui Traian. Gluga era folosită drept ,,capişon’’ pe timp de ploaie sau lapoviţă, iar în restul zilelor păstorul purta mâncarea (,,bulsul’’ cu brânză – cocoloşul). La brâu purta ,,tecşila’’ cu apă (un fel de ploscă, de dimensiuni reduse). Gluga se împletea la cârlige, din lână, bine bătută sau piuită, de unde cântecul:

            ,,Una spală şi îndrugă / Să-i facă lui badea glugă’’.

            Ciobanii mai purtau legate şi ,,vânările’’, nişte sfori cu care ciobanii îşi legau ,,vâna’’ (vena), pentru evitarea cârceilor musculari ai pulpelor picioarelor la urcatul pantelor (coastelor) sau scheanţurilor.

            Vânările sunt purtate în special de ciobanii de la miei (mielarii) care pasc mieii în munţii de vârf, printre scheanţurile ameţitoare, unde creşte ,,coarna’’ – iarba care creşte numai acolo, bogată în substanţe nutritive apropiate de cele ale grânelor.

            ,,A păscut la grâne multe / Şi iarbă din vârf de munte’’.

            Amintim că atunci când mieii urcă la munte, şeful cârdului (vătaful) prinde un noatin de-al său şi, fără a călca în bordei (nici pentru a se pune târhatul), pe pragul bordeiului, noatinul este spintecat de viu, pe burtă, iar intestinele sunt îngropate în vatra focului, considerându-se că astfel sunt alungate fiarele sălbatice. La urmă, este înjunghiat, mai bine-zis i se taie capul. Trupul este pârlit în mirosul câinilor, pentru a nu se da la turmă, iar capul este aşezat la răscrucea plaiurilor (întretăiatul potecilor), pentru a fi alungată ,,căpiala’’ sau ,,nerozia’’, boală specifică tineretului ovin (cenuroza).

 

            4) Textilele populare:

            Bogăţia materialelor şi multiplele tehnici de lucru folosite, decorarea interiorului caselor este o străveche tradiţie şi are o mare varietate.

            Piesele de decorare interioară a locuinţelor sunt realizate în mod artistic, cu elemente stilistice originale. Sunt confecţionate din lână, păr de capră, cânepă, in, bumbac şi borangic. Ele au denumiri diferite ca: scoarţe (scorţate), căpătâie (perne), părăitare, feţe de masă, macaturi, ştergare şi prosoape (şervete) înflorate.

            Toate sunt lucrate după aceeaşi tehnică, folosindu-se războiul de ţesut cu celelalte ustensile: sucala (de făcut ţevi), vârtelniţa (pentru depănat), răsucelnicul, răşchitorul şi interesantul urzitor.

 

 Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 455-459.

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Judete