Categories
87

Nunta în comuna Titești – Vâlcea

            Înainte de a avea loc nunta, are loc tradiţionalul împeţit. Mai întâi tinerii se cunosc la hore, la şezători, iar dacă sunt din acelaşi sat se cunosc şi de la muncă sau mai ales de la ,,masa colindătorilor’’. Rareori are loc ,,împeţitul’’ fără o prealabilă dragoste a tinerilor, lucru care duce de cele mai multe ori la un eşec total .

            Mai înainte ,,peţitul’’ se face printr-o aşa – zisă ,,babă peţitoare’’, care este o rudă sau o prietenă a familiei băiatului, care, prin vorbe bine meşteşugite, dă de înţeles intenţiile băiatului de a se căsători.

            Apoi părinţii se interesează de viitorul ginere sau viitoarea noră. Dacă totul convine, se hotărăşte împeţitul, adică aranjarea ,,vorbei’’.

            Băiatul, viitorul ginere, însoţit de părinţi, fraţi sau rude apropiate, printre care neapărat trebuie să fie unul ,,mai bun de gură’’, merg în peţit.

            Ei, cum sosesc la viitorii cuscrii, nu deschid vorba împeţitului, ci se fac că au venit fiind căutători de negustorie. Dialogul ce are loc are un aspect vesel : ,,am auzit că aveţi o mioară sau o junincuţă de vânzare’’, la care se răspunde : ,,avem, dar e cam scumpă’’. În timpul acestei discuţii, peţitorii scot pe masă ,,merindele’’ : ţuică, vin etc. şi cu ochii urmăresc curăţenia din locuinţă, făcând aprecieri în gând asupra hărniciei fetei sau fetelor din casă. Pentru acest lucru totdeauna în casa cu fete de măritat trebuie să fie spălată sticla lămpii, văruită soba şi măturat, pentru că zicala spune : ,,casa nemăturată, musafiri aşteaptă’’.

            În ultima instanţă se dau cărţile pe faţă. În timpul împeţitului fetele nu stau de faţă. Vin numai când sunt chemate de părinţi şi dacă sunt de acord spune că : ,,eu zic, cum ziceţi dumneavoastră’’. Au existat şi cazuri când unele căsătorii s-au făcut cu forţa, adică fata nu era de acord şi ea era bătută chiar de faţă cu peţitorii, dacă îndrăznea să desfacă ce aranjaseră părinţii.

            Fata, dacă este de acord (împreună cu părinţii), da un răspuns afirmativ peţitorilor, iar dacă se răspunde că ,,fata mai are de aşteptat’’ sau că ,,nu sunt pregătiţi’’, se subînţelege refuzul.

            Dacă tinerii se plac, se trece la tocmirea zestrei care constă în haine, vite, pământ etc.

            Prin tradiţie, a rămas obiceiul ca fetele mai mici să nu se căsătorească înaintea surorilor mai mari. Se povesteşte că într-o asemenea situaţie, sora mai mare rămasă neîmpeţită zice cu ură : ,,moarte se face, dar nuntă nu se face’’.

            S-au întâmplat cazuri când băiatul a împeţit pe fata mai mică, dar atunci când s-a dus să ia mireasa, s-a pomenit îmbrăcată în mireasă fata mai mare, mai ales că miresele se găteau cu faţa acoperită. Protestele erau zadarnice, căsătoria fusese pecetluită.

            Odată înţelesul făcut, se trecea la ciocnitul paharelor şi completarea foii de zestre (dota), în care se trecea toată zestrea fetei, foaie ce era semnată de ginere numai în ziua nunţii, când asista la punerea zestrei în carul venit special în acest scop.

            Rareori s-a întâmplat să existe neînţelegeri. În acest caz se pleacă fără supărare, spunându-se : ,,n-a fost să fie’’ sau ,,târgul mânie n-are’’. Rare sunt cazurile când se strică învoiala datorită ,,gurilor rele’’, din sat. În acest caz se zice că : ,,gura lumii o astupă doar pământul’’ sau, cuprinşi de indignare : ,,la fata mare zbiară şi-un măgar’’.

            După ce peţitul s-a săvârşit, viitoarea mireasă începe să coasă ,,şervetul mirelui’’, să-şi completeze zestrea şi roagă fetele din sat (prietenele) să facă batiste cusute.

            O dată ,,învoiala ’’ făcută, se aranjează nunta care, de cele mai multe ori, este precedată de logodnă. După logodnă cei doi tineri merg împreună la horă sau la alte distracţii.

            Logodna se ţine în casa miresii, la chef contribuind ambele familii. În ultimul timp, la logodnă are loc pusul verighetelor, care până la cununie se poartă la mâna dreaptă.

            Tot în timpul logodnei, în vechime, avea loc schimbul între mireasă şi ginere . Mireasa punea pe masă, pentru ginere, o pereche de bete sau un brâu, iar ginerele punea pe ele o anumită sumă de bani, pentru mireasă. Mireasa lua banii şi încingea cu brâul sau betele pe băiat, lucru ce dovedea că s-au legat şi mai mult. Acest obicei de fapt este cântat şi în colinde : ,,Peste grâu, aruncă-un brâu / Peste brâu, inel de-argint’’.

            În timpul logodnei se stabileşte totul pentru nuntă: lăutarii, bucătăreasa, chelarul, alergătorii şi toate celelalte. Nu se uită nici fraţii de ginere sau surorile de mireasă. Se fixează stolnicarii, fie din rândul băieţilor, fie al căsătoriţilor, oameni cu ,,trecere’’ în sat şi totodată pricepuţi în obiceiurile de nuntă.

            În săptămâna nunţii, până în ziua de joi, tinerii împreună cu alţi oameni de încredere, de obicei naşii, merg la oraş pentru a face cumpărăturile: florile de nuntă (boieriile), lumânările de cununie, coroniţa pentru mireasă, pantofii miresii, costumul ginerelui, cadourile pentru naşi, hârtia de împodobit bradul etc.

            Până-n ziua nunţii mireasa nu calcă în casa ginerelui. Joi, până-n nuntă, ginerele duce la mireasă de mâncare.

            Începând de joi, bucătăreasa începe gătitul şi pregătitul pentru nuntă, care are un meniu cât mai ales şi mai bogat, însoţit de nelipsita ,,ţuică’’.

            După împeţit, tinerii înaintează actele de căsătorie la primărie, moment care se cheamă ,,am băgat hârtiile’’. În săptămâna nunţii se declară căsătoria încheiată, se ridică biletul de căsătorie, moment care se cheamă ,,au făcut strigările’’.

            Tot în săptămâna nunţii mireasa şi cu soacra mică aranjează hainele într-o cameră anume (hodaia bună), atât cele care formează zestrea, cât şi darurile ce urmează a fi împărţite neamurilor mirelui, când în finalul nunţii se va juca hora miresii (a darurilor).

            Sâmbătă după-masă sosesc lăutarii tocmiţi de ginere, pe care îi împarte: cei ce vor cânta la mire şi cei ce vor cânta la mireasă.

            Începând din joia nunţii începe ,,adusul plocoanelor’’, care continuă până duminică. Aduc plocoane neamurile şi familiile care au băieţi sau fete de căsătorit, acestea fiind compuse din: ţuică, vin, păsări, ouă, ulei, untură, paste făinoase etc. De joi, toţi cei ce intră pe poarta ginerelui sau a miresii salută cu ,,bună dimineaţa’’, indiferent de momentul zilei. Odată cu darea ploconului se face şi urarea: ,,să le fie de bine’’ sau ,,să fie într-un ceas bun’’.

            Sâmbătă, până la venirea înserării, ginerele împreună cu fraţii de ginere şi unele rude, însoţiţi de stolnicari şi lăutari, merg la naşi acasă, unde bat brazii în stâlpii porţii. Naşii invită pe nuntaşi în casă, i se înmână frumosul plocon (,,ca la naş’’), apoi sunt cinstiţi de către naşi.

            După plecarea de la naşi, tot alaiul pus puţin pe chef merge de bate brazii la mireasă (cei mai aleşi), mireasa dăruind fraţilor de ginere câte o batistă cusută frumos. Acest ceremonial are loc indiferent dacă mireasa este din acelaşi sat sau din sate diferite.

            Acum, mireasa îşi opreşte lăutarii care vor cânta la părinţii săi.

            Urmează baterea brazilor la rudele miresei şi ale ginerelui, chiar şi la prieteni, cu care ocazie se mai face încă o dată invitaţia de a lua parte la nuntă.

            La tot acest ceremonial descris până acum ia parte întregul sat, măturând drumul, ori participând la marele eveniment.

            Sâmbătă seara are loc fedeleşul care, de regulă, se ţine separat la mireasă, separat la ginere. În ultimul timp, mai ales când masa (ospăţul) se face împreună de către cei doi cuscri, fedeleşul are loc în acelaşi local, de regulă sala închiriată a Căminului Cultural.

            Fedeleşul ginerelui (ultima seară de băieţit) e presărat de unele momente de tristeţe, datorită despărţirii de ceata de băieţi pe care e nevoit să o părăsească.

            În jurul orei doisprezece noaptea are loc ,,bărbieritul ginerelui’’, printr-o simulare a bărbieritului făcută de către stolnicar, în timp ce lăutarul cel mai destoinic îi cântă cântecul adecvat.

            În timpul bărbieritului, ginerele ţine plosca atent, pentru că, dacă i se fură, i se va fura şi mireasa.

            Împodobitul bradului începe joi seara, participând surorile de mireasă, fete şi băieţi. Împodobirea acestuia trebuie terminată cel mai târziu sâmbătă seara, astfel încât duminică dimineaţa să fie terminat.

            Bradul este ţinut de un copil care trebuie să aibă ambii părinţi. La început se fixează într-o pâine cu puţină sare pe ea şi apoi sunt băgate unul sau mai multe mere scobite la mijloc. Acestea sunt însemnele bogăţiei, ospitalităţii, înţelegerii, iar verdele bradului simbolizând veşnicia.

            Băieţii şi fetele împodobesc bradul din boboci executaţi din hârtie creponată şi ghirlande, în timp ce se cântă cântecul bradului (cântecul miresii), tot de către un lăutar însoţit de fete şi băieţi.

            Probabil de la ,,Govia’’ (cântecul miresei, al bradului), care se cântă pretutindeni în Lovişte s-a păstrat cuvântul ,,a govi’’, folosit pentru oile care stau triste în urma administrării leacurilor pentru gălbează.

            Pentru descrierea felului cum este împodobit bradul redăm fragmentul din descrierea făcută de Constantin Mohanu în cartea : ,,Folclor în Ţara Loviştei’’, pag. 618.

            ,,La împodobirea bradului, prima dată se pregăteşte floarea care se aşează în vârf. Crengile de la bază se retează puţin la capete şi se încovoaie legându-se de tulpiniţa bradului. Apoi se acoperă aceste crenguţe cu hârtie colorată, în aşa fel încât să formeze o sferă denumită ,,plosca bradului’’. Uneori se mai face o asemenea sferă mai mică (sau chiar două) spre vârf. Rând pe rând, toate crenguţele bradului vor fi acoperite de flori din hârtie colorată şi beteală, croite în cele mai diverse forme, şi chiar ciucuri din lână colorată. Vârfurile crengilor sunt unite prin panglici colorate. În vârf se mai pune o batistă cusută de mireasă. Apoi bradul este luat şi aşezat peste hainele de zestre ale miresei.

            După terminarea bradului, fete şi băieţi împerecheaţi participă la masa organizată în acest scop. Lăutarii cântă, jocul prinde a porni, joc care durează până către ziuă’’.

            Duminică dimineaţa, stolnicarii cu ploştile de ţuică şi însoţiţi de lăutarii care cântă o anumită melodie merg din casă în casă şi invită la nuntă.

            Plosca este un vas făcut din lemn frumos pictat şi încrustat. Este legată cu curele frumos împletite. Când se întrebuinţează de stolnicar, se leagă cu un şervet sau batistă de un colac împletit. Formulele de adresare pentru invitaţie, fie la masa miresei, fie a ginerelui (când nunta se face separat), sunt numeroase şi frumos meşteşugite: ,,Bună dimineaţa şi bine v-am găsit sănătoşi ! Vă roagă cinstitul mire sau cinstita mireasă şi preacinstitul nun, dacă aveţi bunăvoinţă să veniţi la masa noastră. Vă aşteptăm să veniţi sănătoşi, ca să ne înveselim cu toţii’’.

            Stolnicarul îmbie să servească din ploscă nu numai pe cei găsiţi în gospodărie, ci şi pe cei întâlniţi în drum.

            Stolnicarul (fratele de ginere), care va purta bradul miresii, poartă cu el tot timpul plosca, chiar dacă joacă în horă.

            Duminică dimineaţa, mireasa este ajutată de fete sau femei pricepute să se îmbrace cu mult dichis. Portul ei în trecut era cel local, peste care era aşezat voalul şi salba. În prezent portul este cel de oraş, peste care se aşează voalul şi un frumos şirag de mărgele.

            În picioare se poartă ghete sau pantofi cumpăraţi de ginere. La îmbrăcatul miresii lăutarul cântă un cântec trist : ,,Ia-ţi, mireasă ,ziua bună !’’. Conţinutul acestui cântec provoacă tristeţe miresei care, de cele mai multe ori, plânge. De unde şi zicala : ,,Ce-mi stai ca o mireasă !’’.

            Lăutarul, neîntrecutul meşter şi pionul principal al momentelor nunţii, după terminarea unui cântec trist, cântă unul vesel (o sârbă), pentru înveselirea momentului.

            După ce mireasa s-a îmbrăcat cu grijă, pentru că o dată-i mireasă adevărată, urmează hora bradului. Mireasa împreună cu un flăcău duc o ,,vedriţă’’, prin urechile căreia a fost trecut un şervet, la cea mai apropiată fântână. În urma lor merge un alt flăcău care poartă bradul, moment care se cheamă: ,,botezul bradului’’. La fântână este umplută vedriţa, care trebuie purtată cu mare grijă, ca să nu se verse nici un strop de apă. Vedriţa este adusă în curtea părintească, unde în jurul ei se joacă hora. Mireasa prinsă în horă, din treacăt atinge de trei ori vedriţa, vărsând de fiecare dată apă din ea. Cu apa care rămâne sunt stropiţi cu busuioc mirele şi nuntaşii, când vor sosi.

            Spre amiază, la ginere se strâng băieţii cei mai apropiaţi lui, cât şi rudele. În timp ce părinţii lui rămân acasă, ginerele împreună cu tot alaiul, băieţi călări (călăreţii) şi lăutarii, merg la naş, strigând după nuntă.

            Împreună cu naşii se îndreaptă spre casa miresei, pe un anumit drum, care la întoarcere trebuie să nu fie acelaşi, tot în chiuituri şi strigări.

            La casa miresei sunt deja strânşi, în afară de rude, neveste, nelipsitele babe, copii, aşa încât întreaga gospodărie a miresii e luată cu asalt.

            Întâlnirea dintre nuntaşi (ai ginerelui şi ai miresei), în trecut, oferea un adevărat spectacol de o rară frumuseţe.

            Mirele, călare pe un cal, încadrat de nuni şi ceilalţi feciori călări, înaintau până-n poarta casei. Aici, poarta este închisă şi după ea stau fraţii miresei şi alţi băieţi care au tânjit cândva după mireasă. Din grupul de călăreţi se desprindea cel ce spunea ,,Oraţia’’, cu bogatul ei conţinut presărat de o serie întreagă de simboluri, aratând scopul venirii lor. Caii cu cozile înnodate sunt frumos înşeuaţi, cu frâie împodobite cu flori,ciucuri etc.

            Cel ce spune oraţia se ridică-n scări, săltând plosca,începe un aprig dialog, cu modulaţii diverse ale vocii, cu cei de după poartă care trebuie să ştie ce să răspundă la ,,Oraţie’’.

            Înfruntarea dintre cete, mai adevărată, mai prefăcută, este urmărită cu mult interes de mulţimea adunată. La un moment dat, oratorul spune ce caută şi întreabă de ,,cinstita mireasă’’. Spre hazul tuturor, în loc de mireasă este adus un alt obiect, un fel de manechin (urât îmbrăcat) – ,,proasta satului’’, zicându-le ,,că aceasta-i mireasa ce li se cuvine’’.

            Spre sfârşitul  oraţiei, se caută să se ia bradul (dacă bradul este luat, e luată şi mireasa). După găsirea şi scoaterea bradului, după mai multe căutări (bineînţeles totul este regizat), are loc sfârşitul înfruntării. Alaiul ce însoţeşte ginerele pătrunde în curte, cu chiuituri şi fluierături.

            Prezentăm ,,Oraţia’’ culeasă de la Neluţ Boişoreanu – Cucoiu 1987.

 


-Bună dimineaţa ! Bună dimineaţa !

Cinstiţi socrii mari !

-Bună dimineaţa ! Bună dimineaţa !

Băieţi militari !

Dar ce umblaţi, ce căutaţi ?

-Ce umblăm, ce căutăm,

Seama la nimeni nu dăm.

Dar cine sunteţi dumneavoastră,

Ca să ne luaţi seama noastră ?

-Dacă vă purtaţi cu încetul, cu încetişorul,

O să vă spun cuvântul şi adevărul,

Deşi că sunt prea multe şi dese

Şi nu vi le putem spune alese.

Tânărul nostru împărat,

De dimineaţă s-a sculat,

Faţă albă a spălat,

Chică neagr-a pieptănat.

Murgul şi l-a înşeuat.

Şi din trâmbiţ-a sunat .

Mare oaste a adunat :

Două sute de grăniceri,

Două sute de ofiţeri.

Ofiţeri de lângă mare,

De unde soarele răsare.

Pe la răsărit de soare,

Am plecat la vânătoare,

Şi-am vânat ţara de sus,

Dinspre apus.

Până şi juncanii au şezut

Şi potcoavele din picioare le-au pierdut.

Când deteră soarele în deseară,

Dădurăm de-o urmă de fiară.

Atunci,toată oastea a rămas de mirare !

Unul zise că-i urmă de zână,

Să-i fie împăratului Ion cunună.

Unul zise că-i urmă de căprioară,

Să-i fie împăratului Ion soţioară,

Iar unul, cel mare, cu grija-n spinare,

Călare pe-un cal, ca Ducipal,

Se ridică-n scări,

Se umflă-n nări,

Se ridică-n dată,

Face ochii roată,

Pe oştirea toată.

Când încoace privi,

Aicea zări :

O floricică, floricică-frumoasă

Şi drăgăstoasă.

Văzând că la dumneavoastră

Nu rodeşte, nu-nfloreşte,

Nici locul nu-i prieşte,

Ci mai mult se ofileşte,

Ne trimise pe noi şase lipani,

Călări pe şase jugani,

Cu coamele cănite,

Cu unghile costorite,

Cu coadele-mpletite.

Ca noi cu toţii să pornim

Şi în curţile dumneavoastră să venim.

Ca floricica s-o luăm ,

Şi la împăratul Ion

Să o ducem.

Acolo să rodească,

Acolo să înflorească,

Acolo locu-i să-i priească

Şi să nu se mai ofilească.

Ne lăsarăm mai în jos,

Pe un deal frumos

Ne aşezarăm de vânarăm:

Cerul cu stelele,

Câmpul cu florile,

Dealul cu podgoriile,

Vâlcelele cu viorelele,

Şi satele cu fetele.

Cinstiţi, socri mari !

Să nu credeţi că noi suntem tâlhari,

Noi avem firmă cu pecete,

De la mare – mpărăţie.

Cine ştie carte latinească

Să vină-ncoace s-o citească !

Dacă nu ştie, să nu vie,

Ca de foc să se păzească.

Cinstiţi, socri mari !

Trimiteţi-mi nişte oameni mari cărturari,

Vreun popă cu barba deasă,

Să ne citească carte aleasă.

Vreun popă cu barba ca fusul,

Să ne dea curând răspunsul.

Răspunsul nostru este :

Şase pahare cu vin,

Şase valuri de in.

Să fie de la dumneavoastră de aici,

Cusute cu fluturi şi cu arnici.

Să fie cusute cu mătase de aici din casă,

De la cinstita mireasă.

Socri mari, noi am mai sta

De am mai ura,

Dar ni-e frică c-o-nsera.

Şi avem de trecut :

Munţi înalţi şi luminoşi,

Bine v-am găsit sănătoşi.

(bea din ploscă).

Cinstite, socrule mare !

Am vrea şi noi să descălecăm,

Dar nu avem jos pe ce să ne dăm.

Că nu suntem ciobani de la oi,

Ca să descălecăm jos, în noroi.

Sau niscai murari bieţi,

Să descălecăm jos, în scaieţi.

Noi suntem nişte oameni mari,

Nepoţi de generali de lângă mare,

De unde soarele răsare.

Nouă să ne aduceţi nişte scaune de argint,

Să putem descăleca pe pământ

Sau să ne întindeţi nişte covoare,

Ca să descălecăm jos, în pridvoare.

La caii noştri să le daţi fân,

Ghizdei verde,

Cosit în noaptea lui Sf. Gheorghe,

Cu roua neluată,

Cu floarea nescuturată.

Strâns în sărbători,

De două fete surori.

Caii noştri să mănânce,

Din copite să nu mişte.

Caii noştri să dea din capete,

Să nu dea ca şi dumneavoastră,

Din partea noastră,

Urechile să ciulească,

Pentru că urechile i se vor tăia.

Cinstiţi, socrii mari !

Până acum ce s-a făcut

Nu mai e de desfăcut.

Să-i dai la mireasă opt boi,

Patru sute de oi,

Şase vaci,

Şi să rabzi şi să taci,

Dacă ţi-a plăcut să faci nuntă.

Cinstiţi, socrii mari !

Ia ţine din partea mea

Această broască ţestoasă,

Cu astă rădăcină uscată,

La şezut crăcănată,

Pe aici lată, pe aici lată,

S-o-nchinăm, socri mari, o dată !

Ia beţi şi vedeţi,

Că asta-i ţuică de la Titeşti,

Când bei te-nveseleşti.

Nu ca a dumneata, zamă de prună,

Cănd bei multă, te umfli la burtă,

Faci burta tobă,

Te bagi după sobă,

Stai cu greierii de vorbă.

Noi am mai sta de-am mai ura,

Dar mi-e frică c-o-nsera,

Şi vedem că cei din faţa mea

Au rămas cu gurile-mproţăpite,

Iar cei din spate,

Cu gurile căscate.

Aduceţi-mi o farfurie,

Cu poame uscate,

Să le dăm la ale guri căscate.

Un putinei cu lapte bătut,

Să le turnăm la ale guri împroţăpite, pe gât.

Încă o farfurie de poame,

Să le dăm la domnişoare,

Că văd c-au slăbit de foame.

Munţi înalţi şi luminoşi,

Bine v-am găsit sănătoşi !

Bin      


                                                                                                         

           Mireasa priveşte printr-un inel la guleraşul cămăşii purtate de mire, pe care ea a cusut-o, ca să fie copiii frumoşi. Se rup bucăţi de pâine din colac, pentru ca mirii să aibă-n casă belşug. Bucăţelele acestea sunt păstrate cu grijă de cei ce le adună, considerându-se că cei ce le-au apucat se vor căsători (aviz pentru feciorii tomnatici).

            Ginerele şi naşii sunt primiţi cu băutură şi cozonac. Fratele de ginere, care a purtat salba miresii peste pălărie sau căciulă, o aşează miresii la gât. Mireasa îi dăruieşte o batistă. Surorile de mireasă aduc floarea ginerelui şi nunilor (flori de nuntă), care sunt prinse-n piept.

            După toate acestea, mireasa stropeşte cu un mănunchi de busuioc peste nuntaşi, urând: ,,Toate fetele să vă măritaţi şi toţi băieţii să vă însuraţi’’.

            La nuntaşii mai apropiaţi, nunii (naşii) împart boierii, iar surorile de mireasă împart la călăreţii din nuntă batiste pe care le atârnă la frâiele cailor.

            Stolnicarul (fratele ginerelui), care a luat bradul, îl poartă pretutindeni, chiar şi la hora care se încinge după oraţii, până când soseşte la părinţii mirelui.

            Apoi se intră la masă la mireasă, masă care durează mult mai puţin decât aceea care va urma la ginere. În fruntea mesei se aşează naşii (nunii), mirele şi mireasa, călăreţii, rudele ce au însoţit mirele şi alte familii căsătorite. În acest timp,mireasa nu are obligaţia să stea la masă.Ea joacă cu tinerii la horă.

            Spre finalul mesei, un stolnicar al miresei, ,,bun de gură’’, ce se cheamă ,,vornic’’, trece la strângerea darurilor. El se foloseşte de o farfurie aşezată pe un colac de grâu şi deasupra acoperită cu un prosop. Deasupra se află un pahar cu vin (pentru că e masa spre sfârşit). La început se adresează nunului: ,,Bună dimineaţa ! Bună dimineaţa,cinstite nun ! Să vedem cu ce ajutaţi pe finii dumneavoastră’’.

            Apoi nunul ridică paharul către toţi mesenii, le mulţumeşte de participare şi aşează pe farfurie o sumă de bani destul de mare, astfel încât să nu fie întrecută de nici un mesean.

            Vornicul încasează, începând de la nun spre dreapta, pe rând, fiecare mesean, făcându-se din partea stolnicarului aprecieri nuanţate asupra veniturilor mesenilor, stârnind veselia.

            Rămân neîncasaţi călăreţii şi pocânzăii (rudele mirelui).

            În timp ce are loc strângerea darurilor, afară, mireasa ajutată de surorile de mireasă şi de soacra mică, îşi urcă în căruţă lada de zestre şi celelalte haine primite drept zestre, în văzul mulţimii curioase. Un neam al miresii strigă cu voce tare fiecare haină în parte, care este desfăcută şi arătată curioşilor. La urmă este pus chiar şi un pacheţel de mâncare, deoarece ,,poate miresei îi este ruşine să mănânce la socrii în primele zile’’.

            După încasatul mesei, nuntaşii ies afară, timp în care mireasa aşează pe umărul ginerelui ,,şervetul de ginere’’.

            Urmează luarea de iertăciuni şi binecuvântarea tinerilor însurăţei de către socrii mici. Redăm întocmai descrierea din opera citată a sciitorului Constantin Mohanu :

            ,,Este o clipă solemnă. În unele sate naşul li se adresează :

            -Finilor, să vă luaţi iertăciuni de la părinţi, că blestemele părinţilor risipesc casele finilor.

            Părinţii iau loc pe scaune, în mijlocul casei, iar mirii îngenunchează pe o velinţă sau pernă şi le cer iertare, pe rând, de trei ori :

            -Să mă iertaţi, tată şi mamă, că ţi-am luat ajutorul din casă ! zice mirele.

            Mireasa :

            -Să mă iertaţi, mamă şi tată, că ţi-oi fi greşit vreodată !

            Părinţii îi binecuvântează :

            -Iertaţi să fiţi, copii ! S-aveţi ani mulţi şi fericiţi !

            Apoi tinerii sărută mâna părinţilor şi naşilor, iar aceştia îi sărută pe frunte’’.

            Despărţirea miresei de casa părintească creează un moment greu (de tristeţe), mireasa plânge şi la plânsetul ei se adaugă şi cel al rudelor, care se sărută lăcrimând. De aici şi zicala: ,,Nu există nuntă fără plâns şi moarte fără râs’’.

            Când mireasa se mărită într-un sat vecin, la plecarea nunţii din sat, băieţii din satul respectiv închid drumul nuntaşilor, procedând în felul următor :

            De-a curmezişul drumului, dintr-o parte în alta, aşează obstacole (prăjini, uneori chiar lanţuri). În spatele lor, în mijlocul drumului se aşează o masă la care stau băieţii satului, iar pe masă pun un vas cu băutură. Naşul, când soseşte, tocmeşte preţul trecerii care se socoteşte în bani – echivalentul băuturii din vasul aşezat pe masă.

            După ce unul închină paharul ce i se serveşte, semn că tocmeala este încheiată, se deschide drumul şi nuntaşii îşi urmează calea spre casa mirelui.

            Uneori, din cauza nerespectării acestei tradiţii, se ajunge la ceartă care degenerează în scandal. Pentru evitarea acestor fapte neplăcute, nunul din vreme trimite vorbă băieţilor, înţelegându-se în prealabil asupra pretenţilor.

            În drum spre casa mirelui, lăutarii cântă un marş specific nunţilor. Întreg alaiul se opreşte la biserică, unde se oficiază cununia religioasă. Preotul, cu mâna nunilor, aşează pe capul tinerilor cununiile, făcându-se schimbul definitiv al verighetelor în mâna stângă.

            În timp ce se dă ocolul mesei din naos, naşul aruncă bomboane spre mulţimea de copii adunaţi în pronaos, unde se încinge o adevărată concurenţă între aceştia pentru prinderea bomboanelor aducătoare de noroc.

            La ieşirea din biserică se joacă hora miresii, o horă de mână, în care se prind toţi din alaiul nunţii. În această horă joacă obligatoriu stolnicarul ce poartă bradul şi un pled (macat sau preş frumos) pe umăr, pe care au îngenuncheat cei doi tineri în timpul cununiei.

            Lăutarul cel mai destoinic (starostele) cântă din gură ,,hora miresii’’, fiind ajutat la refren cu ,,hai, puiule, hai !’’ de întreg taraful de lăutari, întrunit încă din venirea la mireasă a ginerelui, care acum cântă grupaţi în mijlocul horei, întorcându-se mereu după mersul horii, către nuni şi miri.

            Apoi tot alaiul nunţii se îndreaptă spre casa mirelui şi în urma lui se strigă diferite strigături. La apropierea de casa mirelui, strigăturile capătă iz de veselie, îndreptat în ciuda soacrei mari: ,,Ieşi afară, soacră mare/ Şi te suie pe butuc,/ Să vezi ce noră ţi-aduc’’ şi ,,Bucură-te, soacră mare/ Că ţi-aduc scărpinătoare’’ etc.

            Sunt întâmpinaţi tinerii de către socrii mari şi întreg alaiul intră la masă.

            Zestrea se descarcă în noua locuinţă a tinerilor, iar bradul este urcat pe casă, prinzându-se în colţul dinspre răsărit al casei. Dacă nu au încă terminată casa, se păstrează până când este terminată. Prinderea bradului pe acoperiş vesteşte că în sat s-a întemeiat o nouă familie.

            Înainte vreme, mai existau şi alte obiceiuri care s-au pierdut, obiceiuri legate de intratul tinerilor în casa socrilor mari. Unele din ele sunt aceleaşi cu cele descrise de scriitorul Mohanu, în aceeaşi carte citată de noi şi anume :

            ,,Intrarea la masa organizată de ginere are loc pe înserat. La ea participă în special perechi de oameni căsătoriţi. Mirele şi mireasa, înainte de a intra la masă, fac o scurtă plimbare, prilej cu care invită pe cunoscuţi la ospăţ.

            La masă, mireasa are obligaţia de a sta tot timpul lângă ginere, între cei doi nuni. Masa începe odată cu sosirea pocânzeilor (rudele venite la ospăţ, din partea miresii). Este urmat acelaşi ritual după care s-a desfăşurat masa de la mireasă, numai că masa de la ginere durează aproape toată noaptea’’.

            În ultimul timp se practică obiceiul de a se fura ,,pantoful miresii’’, împrumutat din Ardeal. Băiatul care reuşeşte să fure pantoful miresii până la miezul nopţii, recurge la tocmeală cu naşul, care trebuie să plătească înapoierea pantofului. Pentru păcălirea furilor, spre hazul tuturor, mireasa se încalţă cu alţi pantofi (de regulă uzaţi), pantofii de mireasă fiind păstraţi pentru orice eventualitate.

            De asemenea se practică şi ,,furatul miresii’’, obicei provenit la noi tot din Ardeal.

            Ambele obiceiuri se fac la o înţelegere prealabilă, în scopul spectacolului nunţii.

            Înainte de a se încasa, se aduce găina naşului, însoţită de strigături frumos meşteşugite, strigate de o persoană (de regulă, o femeie) special pregătită în acest scop. După ce naşul cinsteşte cu bani pe aducătoarea găinii, împarte găina friptă cu ceilalţi meseni din jur.

            Urmează încasarea după aceleaşi reguli de la încasatul mesei miresii,cu deosebirea că darul oferit de naş şi naşă este cu mult mai mare, iar naşul, înainte de a se pune darul, ţine o cuvântare în legătură cu ajutorul ce trebuie dat noii familii.

            După încasatul mesei urmează hora noilor rude, în timpul căreia soacra mică, stând în mijlocul horei, împarte acestora daruri, constând în obiecte de îmbrăcăminte şi prosoape.

            Obiceiul de a cânta lăutarii la fereastra noilor căsătoriţi, în zorii zilei este asemănător, în toată Loviştea, lăutarii fiind aceeaşi care cântă la nunţile loviştene.

            Tinerii oferă în dar lăutarilor o găină, apoi se achită tocmeala, lăutarii fiind liberi.

            Nunta se continuă şi luni, pe ziuă, prin organizarea unei mese (de proporţii reduse şi fără dar), la care participă alături de rudele apropiate şi cei ce au ajutat la nuntă (alergătorii).

            Luni seara au loc ,,Întorsurile’’, adică se organizează la socrii mici o nouă masă, cu scop bine determinat: de a se vedea dacă nunta se încheie cu bine.

            Cu prilejul  acestei mese, ginerele cinsteşte pe tatăl miresei-,,socrul mic’’. Dacă mireasa a fost ,,cinstită’’, ginerele serveşte pe socrul mic cu un pahar de vin roşu, în care pune şi o garoafă roşie. Toţi mesenii chiuie şi ciocnesc paharele cu socrul mic, în semn de preţuire că a educat bine fata.

            În caz contrariu, ginerele îi dă ţuică într-o ceaşcă cioabă (de regulă la fund), astfel încât băutura să curgă din ea, în văzul tuturor.

            Ginerele îi spune: ,,Cum m-ai cinstit, aşa te cinstesc’’.

            În aceste cazuri rare, cheful se strică şi pentru a se trece cu vederea, se mai tocmeşte o zestre.

            În trecut, când nunta excludea interesul negoţului, întorsurile (sfârşitul nunţii) avea loc joi seara. Până miercuri, cheful se ţinea fără întrerupere, la socrul mare. De unde şi strigătura: ,,Socru mare, socru mare/ Are un butoi cu cercuri, / Ţine nunta până miercuri’’.

            Astăzi, majoritatea nunţilor se ţin în localul Căminului Cultural, reducându-se din ceremonialul vechii nunţi descrise de noi.

            Nu se mai angajează nici lăutari, muzica fiind mecanică.

 

 Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 420-438.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *