Categorii

Particularități ale graiului vâlcenilor – Fonetica

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

 

În ansamblu, graiul viu (limba vorbită) din zona Vâlcii se încadrează în subdialectul muntean al dacoromânei, alături de celelalte judeţe din Oltenia, de cele din Muntenia şi Dobrogea, precum şi de partea de sud a Transilvaniei (în primul rând, judeţele Sibiu şi Braşov) – subdialect care, se ştie, a stat la baza limbii române literare2. Această realitate se poate exemplifica în toate compartimentele limbii: fonetică, morfologie, sintaxă, vocabular (aici incluzând – ca un compartiment separat – şi onomastica, adică numele proprii).

 

1. FONETICĂ

 Atrage atenţia aici, accentul corect (literar) – pe ultima silabă, în cuvinte precum bolnav, duşman, firav, gingaş, miros, mârşav, spurcat etc.(comparativ cu dialectele din partea de nord a ţării, unde accentul cade pe prima silabă: bolnav, duşman etc.); de asemenea, se practică accentul pe tema cuvântului, în cuvinte ca gărgăriţă, veveriţă, bivoliţă ş. a., spre deosebire de alte zone ale ţării, de pildă Oltenia vestică, în care aceste cuvinte sunt accentuate pe penultima silabă, precum şi redarea corectă a vocalelor e şi i, care nu se transformă în ă sau î după consoane ca s, ş, j: semn, şes, jelesc (nu sămn, şăs, jălesc, ca în alte zone)3.

Sunt încadrabile, de asemenea, la „corespondenţe” cu limba literară, următoarele aspecte vocalice.

– pronunţarea lui o în cuvinte ca noroc, norod („popor, mulţime”) , comparativ cu năroc şi nărod, păstrate în graiurile nordice;

– utilizarea inovaţiei, adoptate şi de limba literară, reprezentate de prezenţa lui u în cuvintele umbla, umfla, umple, faţă de etimologicele îmbla, îmfla, împle din celelalte graiuri dacoromâne; o altă inovaţie este prezenţa diftongului îi faţă de i, în exemplele câine, mâine, pâine (în loc de regionalismele câne, mâne, pâne,în care n se pronunţă muiat.

Comună cu limba literară, este şi pronunţarea lui i central (explicabilă prin asimilare vocalică) în cuvinte ca risipi şi ridica, faţă de formele etimologice (din latină) rădica şi răsipi, întâlnite în graiurile nordice

– prezenţa a două sau mai multe variante de pronunţare, în cazul unor apelative precum răşchitor-rişchitor-râşchitor, mănuşă-mânuşă, fâşie-fâşie ş. a. etc.

Există, însă, în graiul locuitorilor din Vâlcea şi destule aspecte de vocalism, care n-au fost adoptate de limba literară, printre care:

– închiderea lui e la i: idiie (idee), schilă (pentru schelă), trin; aceeaşi tendinţă se manifestă în cazul semivocalei e, în variante de pronunţare ca: găliată pentru găleată), liagăn (în loc de leagăn), bia (faţă de bea);

– în vorbirea uzuală (chiar şi în cazurile unor persoane instruite!), diftongul ea se monoftonghează, auzindu-se frecvent samă în loc de seamă, sară în loc de seară, să ţasă (pentru să ţeasăi), zeamă în loc de zeamă etc.;

– pronunţia cu e în loc de ă, după consoanele ş şi j, la sfărşitul unor cuvinte ca: cenuşe, cocoaşe, mănuşă, mătuşe, moaşe, naşe, păpuşe, plaje, uşe, vraje (formele corecte fiind cu ă: cenuşă, cocoaşă, mănuşă, mătuşă, moaşă, naşă, păpuşă, plajă, uşă

– după consoanele d şi p, vocalele e şi i sunt pronunţate ă, respectiv î: dă, pă, dân, dântre, pântre; acelaşi tratament îl capătă în prefixul des- (dez-): dăzbrac, dăscalţ, dăsfac;

monoftongarea în a, a diftongului ea: samă, sară, zamă (în loc de seamă, seară, zeamă);

eludarea în pronunţie a lui i, ca marcă a pluralului, la unele substantive comune, terminate în ţ, z etc., la pronumele (adj.) neh. toţi,sau la persoana a II-a singular a unor verbe, după aceleaşi consoane: nepoţ, fraţ, soţ, toţ, poţ, scoţ, „alături de braz, cruz, duz, scunz, uz” (V. Vârcol) etc., ceea ce constituie, în acelaşi timp, şi un aspect consonantic: pronunţarea dură a unei consoane finale, care, în mod normal, trebuia rostită înmuiat; tot aici trebuie menţionată folosirea în paralel a unor forme cu z transformat în j, după i final: braji, cruji, duji, surji etc

– pronunţarea unui i final nesilabic, după sufixe terminate în r: -ar,   -er, -or, sau după cuvinte a căror rădăcină se termină în vocală urmată de –r: cuptori, dulgheri, croitori, jandari, ingineri, ceri sau în (exemplele culese de V. Vârcol, op. cit., pag. 12) chimiri, cimitiri, ogari, pescari, vulturi, ceea ce este analizabil şi din punct de vedere al consonantismului, ca o înmuiere a consoanei r finale.

Din sfera consonantismului, precizăm că şi aici pronunţia din zonă este, în cele mai multe cazuri, conformă cu cea literară; printre aspectele specifice, relevăm câteva întâlnite în mod obişnuit în zona la care ne referim:

– rostirea slabă sau chiar dispariţia lui h iniţial sau interior intervocalic: arnic, îrtie, îrdău, dior, oţ, zaăr, p”AAR”, mahala;

– în alte situaţii, dimpotrivă, se rosteşte h iniţial fără o justificare etimologică sau de altă natură: hăsta, hăla, haia, harc, haripă;

păstrarea lui h etimologic în cuvinte de origine slavă, ca atare (har, văzduh, pronunţat local şi văzduf) sau modificat în f: praf, vraf, zăduf .

Printre abaterile de la normele fonetice, se întâlnesc şi aşa numite „accidente fonetice”, printre care, cele mai frecvente sunt următoarele:

asimilarea consonanticăş>j: dujman, şfejnic, jmecher, mojneag, cojniţă, bijniţă etc.; f>v: buvniţă, puvneşte; ş>s: sosea, sosete, dar şi situaţia inversă, s>ş: şoşîeşa;

sonorizarea lui s: zlab, zlănină;.

disimilarea consonanticăr-r>r-zero: proprietar – propietar, proprietate – propietate, propriu-propiu, oprobriu-oprobiu;:

cazuri de (inversări de sunete sau grupuri de sunete): crastavete, clanaretă, măgălie, miljoc, prizioner, polecrit/policrit, strapoarte (în loc metateză de transpoarte) etc.;

– adăugarea unui sunet nou,   la început de cuvânt (proteză) – vocală (alămâie) sau consoană: sfeştilă, stufiş, scoborî;

omiterea unei consoane iniţiale (afereza): fârşit, feştanie, fejnic;

– introducerea unui i interconsonantic (epenteză vocalică): şicoală, şicolar, hirean (pron. şi irean);

eludarea lui u sau i interconsonantic în participii ca văzut, pierdut, venit, care – cel mai adesea – se pronunţă văzt/văst, piert, vint (mai ales în Loviştea, dar şi în alte localităţi cu „ungureni”). Referitor la acest aspect, V. Vârcol afirma că „elementul ardelenesc a adus influenţă în fonetică, morfologie şi lexic, mai ales în părţile muntoase” (pag. 7) etc.


 

Note bibliografice

 

 

 

1. A devenit clasică, în acest sens, lucrarea lui N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV, pe baza toponimiei şi onomasticei, Bucureşti, 1933.

 

2. V. Tratat de dialectologie românească, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1984, pag. 163-164.

 

3. Ibidem, pag. 166 şi urm.


Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag.661-662). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”  


Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete