Categorii

"Orașul domniei mele, numit Râmnic" – scaun episcopal și "capitala tipografilor"

July 3, 2024 by

Istorie Locala

 

 

Sub acest arc de cerc spiritual aşezăm prezentarea în continuare a princi­palelor repere ce semnifică importanţa excepţională a Râmnicului şi a Episcopiei Râmnicului în viaţa locuitorilor din Ţara Românească, în general, a celor din dreapta Oltului, în special – episcopie care, în 2003, şi-a sărbătorit o jumătate de mileniu de la înfiinţarea oficială, hotărâtă de către sinodul mitropolitan de la Curtea de Argeş, prezidat de mitropolitul Nifon, proin-patriarh constantinopolitan, şi de către Domnitorul Radu cel Mare (v. vol. Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003) îngrijit de prof. dr. Ioan St. Lazăr şi pr. Constantin Cîrstea, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2005, 714 pag. cu ilustr.)

 

Atestat documentar în 1388, într-un hrisov al voievodului Mircea cel Bătrân adresat mănăstirii Cozia şi numit, într-un alt hrisov, din 1389, al aceluiaşi voievod drept oraşul domniei mele (deci, cu un statut privilegiat al drepturilor şi obligaţiilor în cadrul proprietăţii feudale), Râmnicul Vâlcii (poate cel mai corect nume al său!) trebuie să fi avut un trecut mai mult decât secular (Aurelian Sacerdoţeanu238), adică în secolele al XIII-lea – al XIV-lea, după cum relevă documente săseşti, ungureşti şi franciscane, precum şi unele sugestii din legenda locală privind luptele cu tătarii purtate de Negru Vodă, întemeietor al oraşului239 – ceea ce este cât se poate de firesc pentru această aşezare (cu vestigii antice), situată într-o zonă colinară cu climă blândă şi dealuri pline de vii şi livezi, la ieşirea dintre munţi a Oltului, în preajma unor vaduri bune ale acestuia (la Olteni, la Râureni), cu multe iazuri naturale cu peşte aflate între dealul Capela şi Olt, nu departe de cetatea dacică de pământ Buridava, de castrul roman de la Stolniceni, de străvechea şi vestita salină (de la Oc. Mari), de târgul anual (de la Râureni), de unde porneau, pe apă şi pe uscat, în mai multe direcţii, drumurile sării (v. Costea Marinoiu). Configurat în mod uimitor, dar mult mai târziu, prin aglutinarea unor mici aşezări adiacente: Aranghel, Căzăneşti, Cetăţuia, Copăcelu, Dealul Mărului, Inăteşti, Licura, Ostroveni, Poenari, Râureni, Stolniceni, Troian, Uliţa (proces în curs de desfăşurare şi azi, când se încorporează şi Goranu), Râmnicul a fost, probabil, în secolul al XIII-lea, reşedinţa cnezatului lui Farcaş (C. C. Giurăscu şi Dinu C. Giurăscu presupuneau aceasta240, dar istoricii noi evită asemenea localizare), iar în secolul al XIV-lea, reşedinţă a Mitropoliei Severinului (a părţii Ungrovlahiei din spre Severin241), în intervalul 1370-1403 (de când nu mai avem ştiri despre această Mitropolie – cf. Mircea Păcurariu242) şi, în acelaşi secol, oraş domnesc (al lui Mircea cel Mare)243.

 

Dimpreună cu viaţa lui economică şi socială, tot mai complexă de la secol la secol (şi pe care au prezentat-o convingător monografii de azi244), Râmnicul, îndeosebi după înfiinţarea scaunului episcopal, în 1503, va avea şi o viaţă spirituală şi culturală tot mai rezonantă, în condiţiile nu o dată vitrege ale evului mediu românesc. Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, patriarhul Constantinopolului, scrisă de cărturarul grec Gavriil Protul, este documentul din care aflăm că, probabil în 1503 (Mircea Păcurariu), un sinod valah patronat de mitropolitul ţării Nifon, şi la care a participat şi domnitorul Radu cel Mare, însoţit de mari dregători, a înfiinţat două noi episcopii, a ales şi hirotonit doi episcopi (cu nume, din nefericire, neconsemnate), cărora „le dădu şi eparhie hotărâtă, care cât va birui”. Cu toate că textul este destul de neclar – comentează Mircea Păcurariu – , cei mai mulţi istorici bisericeşti consideră că este vorba de eparhiile Râmnicului şi Buzăului, care există până azi245. Penuria de documente face ca timp de două decenii să nu fie atestaţi episcopi nici la Râmnic, nici la Buzău; totuşi, unii istorici l-au identificat ca prim episcop al Râmnicului pe monahul sârb Maxim Brancovici (chemat de Radu cel Mare în baza bunelor relaţii ale boierilor săi Craioveşti cu cnezatul Serbiei); alţii, însă, Al. I. Odobescu, iar, mai recent, Petre Ş. Năsturel, urmat de arhim. Veniamin Micle246, opinează că primul episcop al Râmnicului va fi fost Macarie, egumenul ctitoriei de la Bistriţa a Craioveştilor, aceştia fiind interesaţi să aşeze un episcop apropiat lor şi Râmnicului, egumen care, din scaunul episcopal, va fi ridicat, de către Neagoe Basarab, la rangul de mitropolit247.

 

Să reţinem, deci, împreună cu Athanasie Mironescu, esenţialul: Mitropolia Severinului dispăru, pentru ca peste o sută de ani, sub Radu-Vodă cel Mare, să se înfiinţeze în locul ei episcopia «Râmnicului – Noul Severin» (denumire ce apare, de la sfârşitul secolului al XVI-lea – cf. M. Păcurariu, n.n. I. St. L.). Şi, precum Râmnicul în numirea sa de «Noul Severin», amintea vechiul Severin, care de aproape un veac era pierdut pentru ţara românească – tot astfel unii din episcopii Râmnicului, intitulându-se arhiepiscopi ba câte o dată chiar mitropoliţi, tindeau să păstreze amintirea vie despre foştii mitropoliţi ai Severinului248. Dintre aceştia din urmă, Antim (al cărui nume a fost înţeles ca Eftimie (pe traseul fonetic Antim – Aftim(ie) – Eftim(ie), după cum sugerează Atanasie Mironescu249) este considerat drept ctitorul bisericii de la Olteni (la nord de Râmnic), în a cărei pictura votivă apare astfel împreună cu episcopul râmnicean Mihail, biserică ce va fi fost reşedinţa vâlceană a Mitropoliei Severinului şi, după acelaşi Atanasie Mironescu, va fi slujit apoi şi pentru noua episcopie a lui Radu cel Mare, până când va fi fost asasinat în ea Radu de la Afumaţi250, conform legendelor locale251, şi va fi fost părăsită; Mihail va zidi alături, între 1568-1576, „o nouă bisericuţă şi chilii de şedere” şi-l va aşeza pe Antim (Eftimie) împreună cu el în pisanie şi în frescă252. Tot episcopul Mihail este cel care zideşte biserica episcopală de la Râmnic, pe locul unde se găseşte până azi, împreună cu toate dependinţele ei, având de model mitropolia cea veche de la Târgovişte253, după cum va fi observat peste aproape un veac Paul de Alep, în călătoria lui prin ţările române, împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei.

 

În secolul al XVI-lea, care, pentru Episcopia Râmnicului – Noul Severin, ar putea fi definit drept secolul înfiinţării şi al consolidării, se conturează câteva din trăsăturile ei caracteristice în evul mediu:

 

   • asigurarea unui potenţial economic consistent, prin obţinere de donaţii, facilităţi şi drepturi de la domnitori, de la dregători şi oameni cu stare, ori prin cumpărare de proprietăţi; pe această bază, episcopul Mihail va construi reşedinţa episcopală, iar episcopul Teofil I va acorda ajutoare materiale lui Mihai Viteazul pentru campaniile militare în Transilvania;

 

   • îmbunătăţirea vieţii spirituale prin prezenţa Episcopiei şi a episcopului în viaţa publică (spre pildă, în scaunele şi pricinile de judecată, ori în delegaţii diplomatice), prin conlucrarea cu aşezămintele mănăstireşti, prin stimularea şi sprijinirea ridicării de noi lăcaşuri de cult, cu concursul ctitorilor (domnitori, dregători, monahi, preoţi şi enoriaşi). Dintre lăcaşurile păstrate până azi, menţionăm: bisericile schiturilor: Dobruşa (începută la sfârşitul secolului trecut), Ostrov (ctitori: Neagoe Basarab şi doamna sa, Despina, 1520-1522), Iezer (ctitori: Mircea Ciobanul şi doamna Chiajna, 1558, pe locul unui lăcaş mai vechi), Olteni (1568-1576, ctitor episcopul Mihail), biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Ocnele Mari (ctitor: Radu de la Afumaţi), biserica cu acelaşi hram înzidită în 1536 la Mânăstirea Stăneşti (com. Lungeşti), biserica bolniţă a mănăstirii Cozia, biserica mănăstirii Slătioarele-Ocnele Mari (1568-1577, ctitor: soţia italiană a domnitorului Alexandru al II-lea)254 ş.a. Deşi tendinţa este de a se face construcţii durabile, din zid, se mai realizează încă multe biserici din lemn, dintre care amintim: biserica „Dintr-un Lemn” din com. Frânceşti (la sfârşitul secolului al XVI-lea) iniţiată în baza legendei că un cioban ar fi găsit, într-un copac, icoana Maicii Domnului, şi din acel copac a ridicat-o, precum şi biserica de la Mariţa (com. Vaideeni), cea mai veche biserică de acest fel ce ni s-a păstrat. O situaţie semnificativă prezintă şi biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Râmnic, a cărei zidire a fost începută de Pătraşcu cel Bun, în 1557 (anul morţii sale), dar terminată şi târnosită de către fiul său, banul Mihai (Viteazul), în 1587, pentru aceasta fiind numită de către localnici „biserica domnească din târg”255biserica „Buna Vestire” (Maica Domnului), refăcută la începutul acestui secol după ce fusese ctitorită mai demult (după legendă, de către însuşi Mircea cel Mare256). Arhitectural, planul acestor lăcaşuri adoptă, în mod particular, pe acela trilobat al bisericii mari de la Cozia;

 

   • alegere de episcopi virtuoşi şi destoinici, dintre care unii, precum Mihail II (evocat mai sus) au fost înălţaţi la rangul de mitropoliţi ai Ţării Româneşti, iniţiind o tradiţie în acest sens;

 

   • activitatea culturală propriu-zisă se bazează pe aportul şcolilor mănăstireşti de la Cozia şi Bistriţa, în ale căror scriptorii/ori chilii se copiază în limba slavonă, cele mai însemnate lucrări de cult (cf. mai sus). Sunt mărturii că şi la episcopia Râmnicului, încă din acest secol, va fi funcţionat o şcoală de copişti şi grămătici (Oprea de la Râmnic scrie, la 1547, un hrisov al lui Mircea Ciobanul, un Dumitru grămăticul, în 1585, este menţionat într-un zapis râmnicean), dar multe documente (inclusiv, ulterioare) vor fi fost distruse în 1738, când turcii au ars reşedinţa episcopală.

 

Secolul al XVII-lea, pe lângă amplificarea acestor trăsături, personalizează şi consacră contribuţia eparhiei râmnicene în plan cultural-spiritual. Referindu-ne doar la perimetrul actual al judeţului Vâlcea, remarcăm:

 

– formarea cărturarilor în „şcoala” monahicească spirituală şi culturală din lavrele Coziei sau Bistriţei, de unde sunt aleşi, episcopii sunt oameni de încredere ai domnitorilor (între aceştia, cei mari: Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanul), colaboratori de prim rang la activitatea acestora politică şi economică, juridică şi politică, spirituală şi culturală, unii dintre ei (Teofil II, Ignatie Sârbul, Varlaam, Teodosie) fiind, pentru aceasta, aleşi şi mitropoliţi. • Efrem I (c. 1601 – c. 1613), om de încredere al lui Mihai Viteazul, îngrijeşte de familia eroului răpus, îndeosebi de mama acestuia, călugărită la Cozia sub numele Teofana, al cărei testament este o pagină literară românească memorabilă. • Teofil al II-lea, fost egumen la Bistriţa, unde şi-a format o cultură aleasă şi i-a sprijinit pe cărturarii Matei al Mirelor şi Mihail Moxa, păstoreşte la Râmnic aproape 20 de ani (1618-1636), timp în care, printre altele, supraveghează ridicarea bisericii-necropolă de la Arnota (1633-1637), apoi, ca mitropolit în peste zece ani (1636-1648) „l-a sprijinit (pe marele domnitor Matei Basarab – n.n.) şi în eforturile sale de editare a unor cărţi religioase sau cu profil juridic şi omiletic în tipografiile care s-au înfiinţat acum la mânăstirile Câmpulung, Govora şi Dealu” (M. Păcurariu257). Cu Teofil al II-lea (despre care am scris şi într-un subcapitol anterior) considerăm că începe la Episcopia Râmnicului ceea ce am putea numi vocaţia cărţii şi a tiparului, el fiind, alături de domnitor şi de logofătul Udrişte Năsturel, unul dintre cei ce au determinat aducerea la Govora a unei tipografii, antrenarea monahului Mihail Moxa pentru traducerea şi, apoi, tipărirea Pravilei mici de la 1640-1641, cu un tiraj special pentru Transilvania. • La rândul său, Varlaam, cu metanie în lavra Cozia, ajuns mitropolit fără voia lui (în contextul mazilirii noncanonice a lui Teodosie, un alt cozian), este ctitorul tipografiei mitropolitane de la Bucureşti, unde publică Cheia înţelesului, volum de predici al oratorului ucrainean Joanikie Galeatovski; totodată a adus de la slavii răsăriteni o seamă de alte lucrări (între care Mântuirea păcătoşilor şi Minunile Maicii Domnului, care (după ce va face el însuşi paretesis, la reîntoarcerea lui Teodosie) vor fi predate spre traducere cărturarilor bistriţeni. • Blândul Teodosie, râmnicean de origine, nu a fost şi episcop la Râmnic, ci mitropolit în două rânduri, ataşat Cantacuzinilor şi lui Constantin Brâncoveanu, sub oblăduirea cărora a repus în funcţiune tipografia bucureşteană, a patronat colectivul care a editat şi apoi tipărit Sfânta Scriptură în limba română, cunoscută ca Biblia de la 1688, a conlucrat în activitatea culturală cu stolnicul Constantin Cantacuzino, cu ierarhii şi cărturarii greci de la Academia domnească, a „girat” de la rangul său ctitoriile brâncoveneşti de la Hurezi, l-a integrat pe Antim Ivireanul în cinul monahal, în spiritualitatea şi cultura românească; a ctitorit două lăcaşuri de cult în Râmnic (schitul Cetăţuia şi biserica „Sfântul Gheorghe”).

 

– îmbogăţirea patrimoniului de schituri şi mănăstiri vâlcene, prin cel puţin două forme: a) adăugarea de biserici de zid lângă unele sau în locul unora anterioare din lemn – precum la Mânăstirea Dintr-un Lemn (a cărei biserică mare de zid este ridicată în 1635 de Preda Brâncoveanu), la Mânăstirea Mamu (ctitor, în 1699, domnitorul Brâncoveanul) ş.a.; b) ctitorire de noi lăcaşuri: biserica „Sfinţii Îngeri”, în peştera Sfântului Grigore Decapolitul, la Bistriţa, în 1635 (ctitor, episcopul Teofil al II-lea), biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” din târgul Hurezi, în 1658-1659 (ctitor, mitropolitul Ştefan, vâlcean de origine), biserica schitului Cornet, 1666 (ctitori, Mareş Băjescu şi soţia), schitul Fedeleşoiu (început de Grigore Ghica vodă, în 1673, continuat de Varlaam şi finalizat în 1702), biserica „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” la Mânăstirea Turnu, 1676 (ctitor, Varlaam mitropolitul), biserica Schitului Cetăţuia, 1677-1680 (ctitor, mitropolitul Teodosie), Mânăstirea Sărăcineşti, 1687-1688 (finalizată de episcopul Ştefan), schitul Pahomie, 1694 (ctitor, unchiul Brâncoveanului, călugărit sub numele de Pahomie), dar, mai ales, primul ansamblu arhitectural domnesc, de la Hurezi: biserica mare (1690-1694), paraclisul (1696-1697), Bolniţa (1696-1699), schitul „Sfinţii Apostoli” (1698), palatul domnesc (1692-1697) – ctitor, Constantin Brâncoveanu cu familia sa, un rol de seamă avându-l şi arhimandritul Ioan258. Arhitectura acestor aşezăminte dă mărturie despre continuitatea între elementele unui stil autohton, configurat în epoca lui Matei Basarab şi stilul artistic original constituit în epoca lui Constantin Brâncoveanu. Pictura în frescă împleteşte canonul erminic cu aspecte originale, îndeosebi în pronaos şi pridvor, manifestând personalitatea artistică a zugravilor formaţi în şcolile mănăstireşti; în Vâlcea, la Hurezi şi la Mamu, lucrează şi „meşteri mari” din alte locuri, între care Constantinos, exponent al şcolii cretane de pictură şi, respectiv, Pârvu Mutu, zugravul ctitoriilor cantacuzine;

 

– activitatea cultural-spirituală în domeniul cărţii rămâne în continuare apanajul marilor mănăstiri Cozia şi Bistriţa, în care funcţionează şcoli de copişti, caligrafi, ministurişti şi traducători, şcoli în care de acum se promovează hotărât limba română ; monahii vâlceni, în mânăstiri ori ca ierarhi, preţuiesc tiparul, procură tipografii, devin (unii) tipografi, diortosesc şi tipăresc cărţi importante, iniţiază sau participă la o politică domnească privind producţia şi difuzarea de carte pentru români, dar şi pentru alte popoare creştine din Răsărit. Reprezentativ în acest sens este, întâi de toate, Teofil al II-lea: Deşi cunoscător al limbii slavone…. (e) va milita consecvent pentru promovarea limbii române; în calitate de egumen bistriţean, formează numeroşi discipoli care vor deschide orizonturi epocale în acest domeniu – scrie arhim. V. Micle. Apoi, ridicat la treapta superioară a ierarhiei, s-a afirmat incontestabil prin vasta activitate desfăşurată pentru înlocuirea limbii slavone cu aceea română. În epoca sa, tipografiile înfiinţate la Câmpulung…, Govora… şi Dealu tipăreau primele cărţi româneşti în Muntenia – monumentale opere originale sau traduse259. Între discipolii bistriţeni ai lui Teofil, arhim. V. Micle reliefează pe Mardarie ieromonahul (care copiază, în 1627, o PsaltireMihail Moxa, traducător al Liturghierului şi al nomocanonului după care s-a tipărit Pravila mică, precum şi autor al Hronografului universal (ca lucrare „ce depăşeşte nivelul unei simple compilaţii, aducând remarcabile contribuţii personale”); remarcabil este şi copistul bistriţean din 1614, Ştefan, care va ajunge mitropolit, succedându-i lui Teofil şi care continuă cu vrednicie munca începută de acesta pentru promovarea lucrărilor în limba română, opera sa de căpătâi fiind tipărirea, în 1652, la Mânăstirea Dealu, a Pravilei mari intitulate Îndreptarea legii, la care ar trebui adăugat şi Slujebnicul mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei, un Liturghier arhieresc, un Liturghier de zile mari (André Grabar), prin calitatea de excepţie a miniaturilor sale, realizate de un autor rămas anonim (v. Gheorghe Popescu-Vâlcea, Miniatură românească). O menţiune aparte se cuvine – pentru înscrierea mănăstirii Govora în orizontul cultural-tipografic – egumenului Meletie Macedoneanul şi tipografului Ştefan de Ohrida, care, în răstimpul 1637-1642, au tipărit aici 7 cărţi. În aceeaşi perioadă a mitropolitului Ştefan, la Mânăstirea Cozia, se realizează un alt monument de limba română: Lexiconul slavo-român şi tâlcuirea numelor (1649), în care Mardarie Cozianul – „pisar” include 4575 de cuvinte slave cu echivalenţele lor româneşti. Un caz mai special îl reprezintă „kir Ştefan ieromonah ot Cozia”, copist, colaborator al lui Varlaam, apoi al lui Teodosie mitropolitul, căruia îi este arhidiacon şi scriptor, realizator a două manuscrise româneşti de Cazanii/ Evanghelii cu învăţătură, în 1688; retras apoi ca egumen la Bistriţa, mai transcrie o Psaltire slavo-română şi încă o cazanie, dar, semnând, nu uită să evoce Cozia metaniei sale. Secolul al XVII-lea se încheie cu contribuţia lui Vlad grămăticul şi Alexandru Dascălul (prezentaţi anterior), care, aduşi de la Bistriţa, de către Ilarion, la episcopia Râmnicului, sunt primii scriptori de seamă ai acesteia şi, totodată, dascăli ai şcolii episcopale de grămătici.

 

Dar mai ales marea bibliotecă domnească de la Hurezi a lui Constantin Brâncoveanu încununează un secol în care cartea, fie în forma manuscrisă, fie în cea tipărită, tezaurizată în lavrele Coziei, Bistriţei şi Hurezilor, precum şi la Episcopia Râmnicului – Noul Severin, a asigurat – adesea în mai multe limbi: slavă, greacă, română – posibilităţile de instruire şi educaţie teologică, de teorie şi practică liturgică pentru elevii şcolilor monahale ori ecleziale, o parte dintre ei chiar din Transilvania, care se pregăteau aici spre a ajunge în cinul religios, ori în funcţii laice (copişti, grămătici, logofeţi ş.a.). De altfel, învăţământul bisericesc este, la mănăstiri şi la episcopie, o realitate constantă „încă din primele decenii ale secolului al XVII-lea” fiind marcat prin: « şcoala înaltă » de la Govora, şcoala de la Bistriţa (atestată la 1648), şcoala de grămătici şi cântăreţi de la episcopie – în care instruirea se făcea bilingv, în română – pentru cult şi în slavonă – pentru cântări; pentru secolul următor, menţionăm aici, de asemenea, şcoala gratuită (« de pomană ») a lui Antim Ivireanul, şcoala românească de la Râmnic iniţiată de episcopul Damaschin la 1719, şcoala de limbă slavonă (1741-1746), şcoala românească şi grecească            (1746-1825) 260.

 

Secolul al XVIII-lea poate fi definit (după o idee a lui Chesarie, 1779) drept secolul în care însăşi Episcopia Râmnicului a întruchipat simbolic pasărea Phoenix. Este secolul domniilor fanariote în Moldova şi Ţara Românească, al prozelitismului catolic în Transilvania, tot mai agresiv, provocând Uniaţia, secolul a trei războaie în zonă, care au afectat direct şi ţinutul Vâlcii, este şi secolul unui progres în schimburile comerciale dintre Occident şi Orient, implicând şi ţările noastre, în care un Constantin Mavrocordat, domnitor succesiv în Moldova şi Ţara Românească, începe reforme economico-sociale ce au şi consecinţe culturale, marcând tendinţa depăşirii medievalităţilor de către expresii noi, premoderne. În asemenea condiţii istorice, nu o dată nefavorabile (Oltenia este sub stăpânire austriacă în răstimpul 1719-1738, judeţul e prădat când de turci, când de austrieci; Râmnicul – de două ori incendiat, reşedinţa episcopală distrusă, apoi, cu greu, refăcută, lipsa de sprijin din partea domnitorilor fanarioţi, decimarea vechilor mari boieri sau cărturari), Episcopia Râmnicului, dimpreună cu aşezămintele mănăstireşti şi parohiile de mir, continuă tradiţia sa cultural-spirituală valoroasă, împlinită în epoca Brâncoveanului, şi o ridică la scara afirmării naţionale (şi nu numai!), contribuind, în mod notoriu, prin intermediul cărţilor tălmăcite, tipărite şi răspândite în toate ţinuturile locuite de români, la promovarea identităţii şi unităţii de neam, la cristalizarea limbii literare româneşti unitare (pe temeiul graiului muntenesc). Secolul al XVIII-lea este acela în care Episcopia Râmnicului-Noul Severin a fost cel mai greu încercată, dar în care, prin imboldul şi efortul fără preget al unor mari ierarhi-cărturari şi patrioţi, s-a reuşit crearea la Râmnic a unui adevărat „centru” al conştiinţei naţionale şi al rezistenţei istorice-spirituale. În acest sens, contribuţia ierarhilor, clericilor şi monahilor râmniceni s-a desfăşurat în contextul ideologic, cultural, spiritual şi artistic al unor tendinţe şi chiar mutaţii sensibile: ascendenţa perspectivei laice (bazată pe raţiune şi progres în istorie), adaptarea „bisericii luptătoare” la năzuinţele poporului său în perioada respectivă, trecerea de la umanism la iluminism, de la brâncovenism la postbrâncovenism, de la tradiţia autohtonă la inovaţia barocă şi premodernă – între toate acestea „trăgând” linia continuităţii. Ca atare, după cum a relevat şi Al. Duţu261, pe parcursul întregului secol al XVIII-lea, a funcţionat aici, sub oblânduirea unor mari episcopi precum Antim, Damaschin, Climent, Chesarie, Filaret, dar şi a celorlalţi, o adevărată Şcoală râmniceană de profil religios şi cultural, care, în mod alternativ şi complementar faţă de „Şcoala ardeleană”, a avut şi a urmat un „program” cultural-spiritual coerent şi consistent, de înălţare a cugetului şi simţirii româneşti identitare şi unitare, de propagare a ideilor favorabile dobândirii de drepturi politice şi sociale pentru români în „zona” epocii moderne.

 

O retrospectivă asupra devenirii scaunului episcopal de la Râmnic în secolul al XVIII-lea pune în evidenţă câteva perioade inegale, dar semnificative: perioada brâncovenească, perioadă postbrâncovenească, epoca lui „Chesarie” şi perioada premodernă.

 

Perioada brâncovenească (1700-1714, 1716), cuprinzând partea din acest secol a epocii brâncoveneşti până la moartea marelui domnitor şi apoi a Cantacuzinilor (Constantin Stolnicul, Mihai Spătarul, Ştefan Domnul) şi a mitropolitului martir Antim Ivireanul; o perioadă înfloritoare, în care fiecare dintre cei trei episcopi succesivi: Ilarion (1693-1705), Antim (1705-1708), Damaschin (1708-1724), se dovedesc destoinici gospodari (obţinând noi proprietăţi şi privilegii) şi promotori ai actelor cultural-spirituale de rezonanţă:

 

– noi ctitorii: completarea ansamblului mănăstiresc de la Hurezi cu biserica schitului „Sfântul Ştefan” (1703, ctitor: Ştefan Brâncoveanu), biserica „Sfinţii Îngeri” din Romanii de Jos (începutul secolului, ctitor: Ioan, arhimandritul de la Hurezi), încheierea ctitoriei bisericii Schitului Fedeleşoiu (1702, cu adăugiri şi refaceri în 1702-1710);

 

– rezidiri, refaceri, renovări de lăcaşuri de cult: schitul Iezer (1693-1705), prin sprijinul episcopului Ilarion şi nevoinţa Sfântului Antonie de la Iezer), schitul Titireciu (1700-1706, cu concursul spătarului Mihai Cantacuzino), Mânăstirea Surpatele (1706-1707), prin aportul doamnei Marica Brâncoveanu şi cu fresca realizată de zugravi din şcoala lui Constantinos – ctitorie reprezentativă pentru arta brâncovenească, Mânăstirea Govora (1711, prin stăruinţa egumenului Paisie), ctitorie de asemenea reprezentativă pentru sobrietatea, echilibrul şi armonia proporţiilor din arta brâncovenească (în pronaos sunt zugrăviţi mitropolitul Antim Ivireanul – cel mai autentic portret, şi episcopul Damaschin); o menţiune aparte se cuvine pentru restaurarea, sub oblăduirea domnitorului, a bisericii şi a mănăstirii Cozia (1705-1707, prin grija lui Şerban II Cantacuzino Măgureanu, a arhimandritului Ioan de la Hurezi şi a episcopului Antim Ivireanul), prilej cu care se adaugă pridvorul (marcă a artei brâncoveneşti), se zugrăveşte din nou naosul bisericii mari, se adaugă (probabil) turla pe pronaos, paraclisul şi alte utilităţi în corpul de chilii262

 

– ctitorirea centrului tipografic de la Râmnic de către episcopul Antim Ivireanul, care, în tipografia personală (adusă de la M-rea Snagov), scoate primele 9(10) tipărituri râmnicene. Importanţa acestora este foarte mare: Antologhionul, Octoihul, Liturghierul şi Molitvenicul, precum şi Adunare Slujbei a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu sunt cele mai însemnate cărţi de slujbă, cu textele în limba română şi doar cântările în limba slavonă – ceea ce înseamnă practic transpunerea în limba română a slujbelor bisericeşti, prin tălmăciri după originale greceşti (în timp ce „restanţa”, transpunerea în româneşte a cântărilor, va fi „rezolvată” în 1713-1714 de către colaboratorul vechi al mitropolitului Antim Ivireanul, ieromonahul Filothei sin Aga Jipei / Sfetagoreţul); pe de altă parte, Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţei, prima lucrare originală a lui Antim Ivireanul este destinată îmbunătăţirii condiţiei duhovniceşti a preoţilor, în scopul întăririi puterii spirituale a Bisericii. Tipăriturile râmnicene ale lui Antim fac, după gândul strategic al Brâncoveanului, începutul acelei perioade de mai bine de un secol în care tipografia de la Râmnic va fi însă cea mai importantă, pertinentă şi bogată sursă de carte religioasă pentru români, cu largă difuzare, îndeosebi pentru cei din Transilvania, expuşi prozelitismului oficial şi Uniaţiei. Din nefericire, acest început a trebuit să fie întrerupt de către însuşi Antim, care, luându-şi tipografia la Târgovişte, pentru a-şi continua marea operă cultural-spirituală, îl va priva pe succesorul său, Damaschin, de „instrumentul” de acţiune. Cu greu, după martiriul lui Antim, va reuşi Damaschin să-i readucă tipografia la Râmnic.

 

– continuarea „operei” picturale a şcolii de zugravi de la Hurezi; exponenţii săi pornind de la „vătaful” Constantinos, dar grupaţi în diferite echipe, completează ansamblul frescelor brâncoveneşti hurezene la noile schituri construite în acest răstimp, apoi zugrăvesc bisericile mânăstirilor Surpatele (Andrei, Iosif, Hranite, Ştefan), Polovragi (Constantinos, Andrei, Istrate, Gh. Hranitie, Ioan), Govora (Iosif, Ştefan, Hranite, Nicolae), naosul bisericii mari de la Cozia (Preda, Ianache, Sima, Mihail), pridvorul mănăstirii Bistriţa (Iosif, Hranite), biserica schitului Păpuşa (Hranite, Teodosie), biserica mănăstirii Sărăcineşti, în 1718 (Preda, Teodosie, Gheorghe); unii trec dincolo de hotarele eparhiei Râmnicului: Preda e luat de Antim Ivireanul la ctitoria lui „Toţi Sfinţii” (1715) din Bucureşti, tot el pictează biserica „Sf. Nicolae” din Făgăraş, iar, împreună cu Andrei şi Iosif, biserica „Sfântul Dumitru” din Craiova263

 

– întemeierea unei şcoli muzicale la Hurezi, poate cu ajutorul lui Filothei Sfetagoreţul, trăitor aici în jurul anului 1700; vărul său primar, monah, copist şi compozitor de muzică bisericească, vieţuitor la Hurezi, ajunge să scrie, în intervalul 1716-1724, o psaltichie în limba greacă, intitulat Antologhia egkolpios în care include şi compoziţii ale sale, ca şi ale unor alţi români264

 

Imaginea acestei perioade ar suferi dacă nu ar reliefa personalitatea de excep­ţie a egumenului mănăstirii Hurezi (timp de peste 30 de ani) Ioan Arhimandritul, cărturar înzestrat, plin de iniţiative, destoinic „ispravnic” al ctitoriei voievo­dale, al schiturilor ridicate în preajma ei, al renovării mănăstirii Cozia şi a altor lăca­şuri, preţuit de către Brâncoveanu, care l-a acceptat să figu­reze alături de neamul domnesc în pronaosul bisericii mari, unde-şi află şi mor­mântul265

 

Perioada postbrâncovenească (la care ne-am mai referit pentru domeniul mentalităţilor şi cel al picturii) include mai întâi răstimpul 1716-1739, al ocupaţiei austriece asupra Olteniei, şi apoi pe acela al revenirii la normalitate – o perioadă în care ies în evidenţă mari episcopi precum Damaschin şi Climent, cărora li se adaugă în spirit şi faptă Inochentie şi Grigorie Socoteanu; o perioadă în care strălucirea epocii brâncoveneşti este întunecată, bisericile şi mânăstirile şi însăşi Episcopia suferind multe jafuri, stricăciuni şi chiar distrugeri, laolaltă cu satele şi oraşele Olteniei, cu ocupaţiile locuitorilor, Vâlcea fiind „teatru de război” (Pentru acestea, v. Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii române din Oltenia în timpul ocupaţiunii austriace (1716-1739), cu 220 de acte şi fragmente…, ediţie bibliofilă. Slatina, Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, 2006).

 

Cel care „a dat piept” primul cu aceste situaţii nefavorabile a fost episcopul-cărturar Damaschin Dascălul (1708-1726), scos de sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei din Bucureşti şi subordonat Mitropoliei ortodoxe sârbe de la Karlovitz, iar aceasta, în pofida faptului că a cerut Curţii Imperiale de la Viena să păstreze autonomia Episcopiei râmnicene-severinene, ridicând-o la rangul de Arhiepiscopie, dacă nu de Mitropolie, cum a mai fost. Austriecii şi-au asumat controlul riguros asupra veniturilor mânăstirilor oltene cărora tot ei le confirmau şi egumenii (şi episcopii) aleşi – numai dintre români, de-acum! -, interzicându-le orice relaţie cu Patriarhia ecumenică de la Constantinopole şi mânăstirile din Muntele Sfânt. În schimb, s-a acordat Episcopiei de la Râmnic jurisdicţia canonică asupra bisericilor ortodoxe româneşti din Şcheii Braşovului şi Ţara Bârsei, ceea ce a asigurat o cale oficială de influenţare spirituală şi culturală a românilor din Transilvania. O cerinţă a episcopului râmnicean şi a soborului de egumeni care-îl delegase în acest sens, aceea de a se permite infiinţarea a două şcoli: una, românească, la Râmnic, îngrijită de Episcopie, şi una, latinească, la Craiova, îngrijită de administraţia laică, nu a fost satisfăcută, deşi Damaschin Dascălul chiar pregătea cărţi pentru şcoală.

 

În aceste condiţii – la început, fără tipografie, apoi cu restricţii în exercitarea misiunii pastorale şi culturale prin intermediul cărţii -, episcopul Damaschin, altfel un bun gospodar, şi-a consacrat timpul tălmăcirii în româneşte a cărţilor de cult, activitate începută pe când era episcop la Buzău şi finalizată la Râmnic prin faptul că a izbutit să traducă aproape toate cărţile de slujbă (Mircea Păcurariu), după intemediare slavone (fiindcă ştia latina şi slavona). Reuşind târziu să reînfiinţeze la Râmnic tipografia, va apuca să tipărească doar trei lucrări: Ceaslov (1724), Învăţătura pentru şapte Taine (1724) – din care „nu cunoaştem nici un exemplar [cartea a fost interzisă în Transilvania de sinodul Episcopiei unite în febr. 1725]”266 şi o Psaltire (1725, cărţi care n-au primit aprobare să fie difuzate şi în Transilvania. O a patra carte, Întâia învăţătură pentru tineri, în limbile slavonă şi română, o carte didactică, a apărut după decesul acestui mare cărturar, ale cărui tălmăciri – tipărite ulterior – au contribuit, alături de acelea ale lui Dosoftei, Mitrofan şi Antim, la autohtonizarea cultului liturgic şi la formarea limbii române literare cu aportul limbajului religios. Aceasta, datorită faptului că episcopii râmniceni ce i-au succedat – Ştefan, Inochentie, Climent, Grigore şi mai apoi Chesarie – i-au făcut o dreptate istorică, tipărindu-i manuscrisele cu tălmăciri: Molitvenic (1730), Triod (1731), Liturghier (1733), Catavasier (1734), Antologhion (1737), Penticostar (1743), Ceaslov (1745), Evanghelie (1746), apoi cele 6 Minee, prelucrate şi îngrijite de Chesarie (1776-1780) ş.a.267.

 

Mai norocos decât Ştefan (de la Govora) – succesorul lui Damaschin, ales de egumeni şi boieri, confirmat de Împărat, dar care moare înainte de mereu amânata sa hirotonire ca arhiereu – , Inochentie (de la Brâncoveni) (1727-1735) primeşte la timp toate îndrituirile oficiale; are parte, însă, de multe dificultăţi provocate de autorităţile austriece, în străduinţa lor de a exploata averile mănăstireşti (pentru ei, şi Episcopia era „o mănăstire mai mare”) – ceea ce îl determină să reacţioneze deseori prin acţiuni de protest268, înscriind o pagină de luptă îndârjită împotriva noilor stăpânitori, ca şi înaintaşul său Damaschin (Mircea Păcurariu). Episcop luminat, Inochentie foloseşte şi mijlocul tiparului, făcând să apară şase cărţi de cult ortodox în limba română (dintre care cinci, tălmăcite de Damaschin) şi, în a treia ediţie, Întâia învăţătură pentru tineri (a lui Damaschin), în limba slavonă (o parte din tiraj fiind solicitată pentru şcolile sârbeşti, administrate de Mitropolia de la Karlovitz269). În activitatea editorială a lui Inochentie se resimte ceea ce va fi însemnat, în mod constant, pentru episcopii şi tipografii râmniceni, Damaschin: el le-a asigurat tipografia şi tot el, cărţile pentru tipar, „certificate” de prestigiul lui cărturăresc şi eclezial (pentru care primise, în 1717, şi o distincţie din partea Împăratului Casei de Austria).

 

Cu păstorirea lui Climent (1735-1748, + 1753), vitregiile eparhiei oltene a Râmnicului-Noul Severin sub ocupaţia austriacă ating apogeul prin consecinţele noului război din anul 1737 dintre austrieci şi turci, câştigat de data aceasta de către ultimii, care se vor deda apoi la incursiuni de răzbunare şi jaf asupra Olteniei, alungând administraţia imperială, dar prădând fără istov sate, oraşe şi mănăstiri, omorând sute de oameni nevinovaţi, incendiind până şi Episcopia. Retras din calea oştilor turceşti şi tătăreşti în munţii Lotrului, Climent va cobori, totuşi, să facă act de supunere, determinându-i pe jefuitori să înceteze campaniile lor şi fiind, pentru aceasta, preţuit de către contemporani drept „mijlocitoriu de pace şi îmblânzitoriu de cumpliţi oşteni” (cf. „Predoslovia” scrisă de tipografi la Cazania din 1748, Râmnic, iniţiată de Climent).

 

Stăpânirea austriacă a avut şi unele efecte pozitive: construirea şoselei de acces pe malul Oltului spre Transilvania, organizarea administrativă strictă, evidenţa condiţiilor naturale, demografice, economice şi culturale, toate acestea erau direcţionate spre folosul administraţiei imperiale şi spre slăbirea vieţii ortodoxe tradiţionale (între altele, şi prin întărirea comunităţii catolice din Râmnic270), iar toate acestea au realizat un context în care au fost mai repede asimilate unele măsuri de reformă modernă ale administraţiei fanariote.

 

În timpul păstoririi lui Climent, începe şi „revenirea la matcă” a vieţii româneşti din Oltenia, procesul de refacere a structurilor juridice, administrative, economice şi culturale anterioare, de reconstrucţie a aşezărilor şi lăcaşurilor afectate, de recuperare a timpului şi ritmului devenirii întrerupte timp de două decenii. Episcopia Râmnicului-Noul Severin revine sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei, episcopul îşi redobândeşte atributele administrative şi culturale, aşezămintele de cult îşi recapătă drepturile şi proprietăţile; viaţa parohiilor de mir revine la normalitate. Reconstrucţia este „cuvântul de ordine” şi episcopul Climent se află în fruntea ei. El reface reşedinţa episcopală, ridicând din nou biserica şi corpul de clădiri monahale şi administrative (care au rezistat până la focul cel mare din 1847), construieşte biserica bolniţă (singura care ni s-a păstrat până azi), reface tipografia. Dacă în perioada ocupaţiei austriece, nu s-au ridicat decât foarte puţine biserici (nu mai mult de 10) în diferite localităţi rurale (ctitori fiind călugări ori preoţi de mir), acum (în răstimpul lui Climent şi al succesorului său, Grigorie Socoteanu), această preocupare reintră în ritmul normal. Chiar dacă nu beneficiază de aportul ctitoricesc al niciunui domnitor fanariot, noile lăcaşuri de cult ori cele reînnoite primesc ajutoare substanţiale din partea noilor categorii sociale care se ridică economic: dregătorii şi negustorii, la care se adaugă şi aportul obştilor în frunte cu preoţii.

 

Astfel, consemnăm dintre bisericile care s-au păstrat până azi în localităţi rurale: biserica fostului schit Teiuş (1735) – com. Buneşti (ctitor: ieromonah Nicolae), biserica de lemn din cătunul Angheleşti (1737) – com. Pietrari (ctitor: obşte), biserica schitului Pătrunsa (1740) – com. Bărbăteşti (ctitor: episcopul Climent, în memoria mamei sale – după legendă), biserica sat Oteşani (1740) – com. Oteşani (ctitori: vătaf de plai ş.a.), biserica fostului schit Climent (1742-1744) – sat Pietrarii de Jos, com. Pietrari (ctitor: episcopul Climent ş.a., în satul natal), biserica sat Bucşani (1743) – com. Ioneşti (ctitor: Udrea Zătreanu, paharnic), biserica sat Sineşti (1746) – com. Sineşti (ctitor: preotul Stanciu ş.a.), biserica fostului schit Şerbăneşti/fosta mănăstire Morunglavu (1746) – com. Ştefăneşti (ctitor: jupan Matei Morunglavu şi ai lui), biserica sat Coasta (1747-1749) – com. Goleşti (ctitor: obştea), biserica sat Suieşti (1748) – com. Stăneşti (ctitor: ?), biserica sat Drăgăneşti (1749) – com. Bărbăteşti (ctitori: episcopul Climent ş.a.), biserica sat Pietreni (1750) – com. Costeşti (ctitor: Antonie Bistriţeanul), biserica sat Igoiu (1751-1752) – com. Alunu (ctitor: Feodoru monahul), biserica sat Moşteni/fost schit Colnic (1752) – com. Galicea (ctitor: diaconul Barbu şi familia), biserica sat Bălteni (1754) – com. Copăceni (ctitor: protopop Copăceanu), biserica fostei mănăstiri Berislăveşti (1754) – com. Berislăveşti (ctitor: Sandu Bucşenescu, dregător), biserica sat Bârseşti (1755-1756) – com. Mihăeşti (ctitori: Barbu Otetelişanu, dregător ş.a.), biserica sat Budurăşti (1755-1756) – com. Stoeneşti (ctitor: ieromonah Climent), biserica sat Dumbrăveşti (1757) – com. Tomşani (ctitor: preot Constantin Panduru), biserica sat Gura Văii (1758) – com. Bujoreni (ctitor: Gheorghe Pârcălabul), biserica sat Titeşti (1760-1761) – com. Titeşti (ctitor: căpitan Necula Grecu ş.a.)271. În perimetrul actualelor oraşe vâlcene au fost ridicate sau refăcute, în acea perioadă postbrâncovenească, următoarele lăcaşuri: biserica schitului Comanca (1735-1736) – Băile Olăneşti (ctitor: monahul Pahomie/Preda Bujoreanul ş.a.), biserica sat Beneşti (1746) – Bălceşti (ctitor: Barbu Otetelişanu, vornic), biserica mănăstirii Stănişoara (1747) – Călimăneşti (ctitori: pustnicii Meletie şi Neofit, apoi un dregător şi un negustor din Piteşti), biserica sat Slăviteşti (1750) – Băbeni (ctitori: familia Slăvitescu, dregători); în Râmnic, cei doi mari episcopi Climent şi Grigorie Socoteanu îngrijesc de refacerea ori ridicarea următoarelor lăcaşuri: biserica mare episcopală(1737-1745) şi biserica bolniţă (1745) – ctitor: Climent; paraclisul Sfântul Grigorie Teologul(1750-1751) – ctitor: Grigorie Socoteanul; biserica Sfântul Gheorghe, refăcută după incendiul din 1737; biserica Cuvioasa Paraschiva, refăcută după acelaşi incendiu, în 1740; biserica de lemn din sat Râureni (1746) – ctitori: preoţii Nicula, Gheorghe ş.a.; biserica Buna Vestire, refăcută de negustori sibieni, în anii 1747-1751, după acelaşi incendiu provocat de turci; biserica fostului schit Inăteşti, refăcută în 1751; biserica Toţi Sfinţii (1762-1764) – ctitori: Grigore Socoteanul, Hagi Constantin Malache şi Teodor monahul272.

 

În arhitectura acestor lăcaşuri se reia stilul brâncovenesc, dar în varianta postbrâncovenismului (la care ne-am mai referit şi în subcapitolul anterior); sincopat sau întrerupt două decenii, lipsit de ctitori de anvergură (domnitori, mari boieri), el nu mai are amploarea şi strălucirea iniţială (decît cu rare excepţii, la Râmnic: bisericile „Buna Vestire” şi „Toţi Sfinţii”), nici rigoarea canonică ori inovaţia tematică (v. tema dinastică din pronaosul de la Hurezi); păstrează, însă, în genere, modelul arhitectural ori pictural, cu formele şi compoziţia, cu tehnica şi cromatica ori procedeele ormamentale – dar toate acestea, adaptate la proporţii mai reduse, în funcţie de destinaţia lăcaşului şi de potenţialul economic al ctitorilor, aceleaşi excepţii râmnicene nefăcând decât să întărească această „regulă”. Tendinţele spre realism ori decorativism, întâlnite iniţial în stilul brâncovenesc, se răsfrâng acum într-un mod inedit, îndeosebi în spaţiul destinat relaţiei sacrului cu profanum-ul273: în pronaos, pe peretele ctitorilor, apar, alături de ierarhi şi preoţi, dregători şi negustori în costume de epocă, în pridvor şi în frescele exterioare, în mediul rural, apar uneori scene de viaţă populară, ca marcă a locului – proces ce va continua şi se va personaliza în cea de a doua jumătate a secolului; soluţiile arhitectonice, la bisericile de lemn ori la cele de zid, denotă adesea împletirea particulară a funcţionalului cu decorativul, exerciţii creative autentice, ceea ce, în mediul oraşului, reflectă şi tentaţii baroce deloc stridente. Printre exemplele selectate de către acad. Răzvan Theodorescu se numără: fresca exterioară a modelului brâncovenesc cu Sivilele/ sibilele, întâlnit la Râmnicu-Vâlcii, (la) paraclisul ridicat în 1750-1751 de episcopul iubitor de cărţi Grigorie Socoteanu…, precum şi, de acelaşi ctitor, în 1765, biserica Tuturor Sfinţilor, unde un constructor anonim copia stângaci, fără nici un fel de înţelegere a ritmului şi a echilibrului arhitecturii, dar într-un chip extrem de pitoresc, micile turle ataşate de pe pronaosul unui veritabil monument medieval, biserica lui Neagoe de la Argeş274. (Poate fi vorba, însă, şi de un exerciţiu de creaţie baroc).

 

Într-o perioadă mai favorabilă – după revenirea Olteniei la Ţara Românească şi la suzeranitatea otomană (pentru care n-a pregetat să se implice în delegaţii diplomatice eficiente!) – , Climent îl continuă pe Inochentie în activitatea tipografică, căreia îi vede sensul nu numai în înmulţirea sfintelor cărţi în limba patriei noastre rumâneşti, pentru a ajunge şi într-alte părţi unde se află patria rumânească (Inochentie); mulţumind (în Predoslovia la Evangheliarul din 1746) lui Constantin Nicolae Voievod pentru a fi asigurat difuzarea cărţilor în toate ţările şi ţinuturile ce vorbesc în limba rumânească, episcopul Climent consideră că, prin „multe fealuri de cărţi”, să luminează nu numai o seamă de norod, ci toată pravoslavia – ceea ce denotă o concepţie programatică panortodoxă şi, chiar, profetică, întrucât, într-adevăr, tipografia de la Râmnic, va realiza, la cererea lor, tipărituri şi pentru sârbi (încă de la 1726, apoi la 1755) şi pentru bulgari (în 1806)275. Ucenic al lui Damaschin, cărturar luminat, Climent preţuieşte cartea, căreia îi aduce, în cuvinte simple, dar calde, o frumoasă laudatio, valorificând toposul carteagrădină (v. Predoslovia la Penticostarionul din 1743). De aceea, la tipografia râmniceană, Climent a adus tipografi iscusiţi, ca Popa Mihai Atanasievici (fondatorul unei „dinastii” de tipografi de la Râmnic276), precum şi „diortositori” (îngrijitori, corectori) experimentaţi, precum Lavrentie ieromonahul (de la Hurezi) şi Arsenie ieromonahul (de la Cozia), cu aportul cărora va scoate la iveală aproape 20 de cărţi, în majoritate tălmăciri lăsate în manuscris de episcopul Damaschin. Între acestea: Antologhionul (1737, cu o a doua ediţie în 1745), Octoihul (1742), Penticostarionul (1743), Ceaslov (1745), Evanghelie (1746), Molitvenicul (1748) şi o ultimă lucrare (Cazania, 1748), reeditare a Chiriacodromionului de la Alba-Iulia (1699), tipărit de Mihail Iştvanovici, ucenicul lui Antim.

 

Urmaşul lui Climent (după ce acesta făcuse paretesis / demisie, în 1748), Grigore Socoteanu (1748-1764), fost egumen la Cozia, rămâne memorabil în Episcopia Râmnicului pentru următoarele: a) ctitoriile lui la Râmnic: paraclisul episcopal şi biserica „Toţi Sfinţii”; b) porecla de „Vlădica Sărăcinescul”, întrucât îi plăcea să stea mai mult la schitul Sărăcineşti, unde a vieţuit un timp şi după ce a făcut paretesis (1764); c) câştigarea pentru Episcopie a „Caselor Băneşti” de la Craiova, unde se va retrage un timp, până în 1770; d) găzduirea preotului Sofronie de la Cioara, capul răsculaţilor din Transilvania împotriva Uniaţiei, care se refugiase la Râmnic şi urmărea de aici mersul înfrânt al răscoalei (el şi Visarion, celălalt conducător, canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română, sunt pictaţi în Biserica „Sfântul Gheorghe” din Râmnic), ulterior, episcopul oferindu-i lui Sofronie egumenie la Robaia; e) întronizarea ca mitropolit, în 1770, şi părăsirea scaunului în acelaşi an, urmată de retragerea în Vâlcea. În vremea păstoriei sale,   s-au tipărit: Bucoavna (1749), Preoţia (1749), Catavasierul şi Octoihul cel Mare (1750), Psaltire (1751), Antologhion (1752), Ceaslov (1753), Viaţa şi slujba Sfântului Grigore Decapolitul (1753), Molitvenic (1758), Liturghie (1759), Carte sau lumină cu drepte deschideri pentru Vavilonul cel tăinuit carele este la Râmleni (1766), Octoih (1753) şi Psaltire (1764) – dintre care majoritatea sunt, de asemenea, tălmăciri ale lui Damaschin Dascălul, reeditate.

 

Prin tipăriturile lor, care, în scurt timp, au luat calea „ţărilor şi a ţinuturilor” locuite de români (Banat, Transilvania, Maramureş, Moldova) – după cum dovedesc cercetările privind circulaţia cărţii vechi româneşti277 –, episcopii Climent şi Grigorie (spre deosebire de Damaschin şi Inochentie, cărora nu li s-a permis de către austrieci difuzarea cărţilor decât în Oltenia şi Ţara Românească) au reuşit, în condiţii de revenire la normalitate, să pună din nou în lucrare strategia cultural- spirituală brâncovenească concretizată de către Antim Ivireanul, ctitorul tipografiei râmnicene. Cei doi episcopi au dat un impuls decisiv activităţii tipografice de la Râmnic, care în curând devine un reper cultural de prestanţă pentru români.

 

Perioada postbrâncovenismului pe care o încheiem acum, a reliefat în conştiinţa românească, un mare cărturar al epocii brâncoveneşti, Damaschin Dascălul, ale cărui tălmăciri în româneşte, realizate de Inochentie, Climent şi Grigorie Socoteanu (şi de episcopii următori) în mai multe ediţii succesive278 şi difuzate larg în cele trei provincii istorice au favorizat autohtonizarea limbajului de cult ortodox şi, deopotrivă, creşterea limbii literare româneşti din secolul al XVIII-lea, pe temeiul limbajului religios şi al graiului muntenesc279.

 

Demn de remarcat în legătură cu prestigiul tipografiei râmnicene, deja în vremea păstoririi lui Grigorie Socoteanu, este faptul că patriarhul sârb de Karlovitz solicită tipărirea Bucoavnei din 1749 (dialog în limbile greacă şi română) pentru şcolile sârbeşti şi astfel apare la Râmnic, în 1755, o Gramatică slavonă, care „nu e retipărirea celei a lui Antim, ci o carte nouă, comandată” – observă Nicolae Iorga, evocând şi Pravila de rugăciuni pentru sfinţii sârbeşti, care este tipărită „în limba lor, cu un cuprins curat naţional, dându-se numai vieţi de-ale sfinţilor, crailor şi prinţilor sârbeşti, între care e şi Maxim, Mitropolitul Ţării Româneşti”280.

 

„Epoca lui Chesarie” (N. Iorga). Continuitatea procesului de întărire economică a Episcopiei râmnicene şi a tipografiei acesteia, a fost asigurată, după Grigore Socoteanul, de către episcopul Partenie, originar din Mihăeşti-Vâlcea, vrednic gospodar şi om de bună credinţă în planul cultural; în timpul păstoririi lui, au apărut la Râmnic opt lucrări, dintre care unele ca reeditări: Antologhion (1766), Liturghier, Penticostarion, Viaţa şi slujba Sfântului Nicolae (1767), Molitvenic şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1768), Catavasier şi Trâmbiţa românească, prima foaie volantă, având 414 versuri tipărite pe două coloane (1769). În ultimii lui doi ani nu va mai tipări nimic, dovadă că tipografia intrase într-un impas tehnic, care va fi rezolvat de către succesorul său, Chesarie, cel al cărui nume va fi dat epocii sale, pe care a dominat-o în scurtul interval de activitate arhierească (1771/1773-1780) la Râmnic. Om de încredere al mitropolitului Grigorie al II-lea, căruia îi va fi eclesiarh, prieten cu feldmareşalul rus Petre Romanţov, făcuse parte din delegaţia Ţării Româneşti care, în 1769, a mers la împărăteasa Rusiei, Ecaterina, ca să-i prezinte „omagiul de credinţă”, precum şi „doleanţele ţării”. A fost mai întâi (1771-1773) vicar, apoi (1773-1780) episcop al Râmnicului, dovedindu-se destoinic şi cu învăţătură… împodobit, încât şi de obştea atât bisericească, cât şi mirenească, s-au cerut a fi păstoriu acestei eparhii281.

 

Cărturar strălucit, cunoscător de greceşte, latineşte, franţuzeşte (cf. N. Iorga), personalizat şi în plan extern, fiind autor al unei scrieri despre războiul în care fusese amestecat (N. Iorga), Istorie a războiului dintre Rusia şi Poarta otomanăa dat la Veneţia o ediţie a lui Grigore Dialogul, tradus în aplà de Daponte, care îl laudă în prefaţă – cf. N. Iorga282), Chesarie manifesta acel raţionalism ortodox al intelectualilor sud-est europeni din acel secol (v. Virgil Cândea, Raţiunea dominantă) şi era interesat de cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi a istoriei, ca moduri de manifestare „sinergică” a voinţei divine în relaţia cu voinţa umană; episcop la Râmnic, era abonat la publicaţiile pariziene din resortul enciclopediştilor, îşi procurase fascicole din Encyclopédie ou Dictionnaire raisonnée des sciences, des arts et des métiers . . . (1781), din care traduce , primul la noi, articole în legătură cu începuturile istoriei românilor. Pentru deschiderea lui către ruşi şi către Apus, Chesarie n-a fost bine văzut de către turci, încât la începutul anului 1780 a murit otrăvit, zice-se, de urmaşul său în scaun, impus cu firman283, iar, la dispariţia lui, contemporanii au exclamat cu regret: Cât va sta Ţara Rum[â]nească, arhiereu ca Chesarie nu va mai dobândi, căci au apus soarele cel luminos de la ochii Valahiei.

 

Ca episcop, Chesarie s-a distins mai cu seamă prin activitatea sa culturală înfiinţând şcoli la metocurile Episcopiei din Bucureşti şi din Craiova, tălmăcind şi imprimând multe cărţi în tipografia românească reorganizată de el284 – fiind firesc ca orizontul său spiritual şi cultural larg şi profund, de tentă iluministă, să se răsfrângă bogat în activitatea sa pedagogică, de „luminare” a publicului cititor românesc, îndeosebi a tinerilor. Acele „multe cărţi”, pentru tipărirea cărora se sprijină nu numai pe tipografii locali, ci şi pe colaborarea lui Rafail Hurezeanul, cel mai profund cărturar râmnicean din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea285, ar fi: Ceaslov (1774), Antologhion (1776) – ambele, incerte – , Octoih (1776), Triod (1777), Ceaslov şi Psaltire (1779), reprezentând noi ediţii ale unor tălmăciri râmnicene anterioare, după cum şi acestea, la rândul lor, vor fi retipărite de către urmaşi. Dar mai ales Mineele – care nu mai fuseseră tipărite din vremea lui Mitrofan (la Buzău, în 1698, în tălmăcirea lui Radu Greceanu) – au constituit „opera de căpetenie” a lui Chesarie, iniţiativa aparţinând (după cum spune el însuşi în prefaţa la Mineiul pe oct., 1776, mitropolitului Grigore al II-lea şi la care au fost antrenaţi cei doi episcopi – de la Râmnic şi Buzău -, lui Chesarie revenindu-i partea cea mai consistentă, de super-vizare a tălmăcirilor şi de tipărire într-o tipografie sigură286). Deci, marea operă a Mineelor, operă de sinteză de ritual bisericesc, cu toate vieţile, slujbele şi rugăciuni(le) la sărbătorile sfinţilor, este o operă colectivă a Mitropoliei şi a celor două Episcopii din Muntenia – subliniază istoricul literar Ştefan Ciobanu… Redactarea definitivă, traducerea unor părţi, cad în sarcina lui Chesarie Râmniceanul. Primele şase volume, ce cuprind lunile oct. şi până în martie, inclusiv, apar sub directa îngrijire a lui Chesarie, cu precuvântări lungi, scrise frumos şi limpede, cu stihuri închinate domnitorului...287Minee (pe lunile apr.-sept) vor fi scoase de către succesorul său, Filaret, în acelaşi an, 1780, dovadă că erau pregătite pentru tipar tot de Chesarie.

 

Mineele lui Chesarie încep nu cu luna sept – cum se cuvine, la începutul anului bisericesc -, ci cu luna oct. (1776), în amintirea tratatului de la Kuciuk-Kainargi, fiindcă întru această lună au luat înceapere rânduialele ţării ceale ce prin pace s-au aşăzatu – cum motivează în prefaţă el însuşi. Vasta lui erudiţie istorică se regăseşte în precuvântările la Mineele pe lunile nob.-ian (apărute în 1779), care devin adevărate „excursiuni ştiinţifice”, cu multe reminiscenţe din istoria antică, precum şi din istoria românilor, începută de la descălecatul lui Traian în Dachialinia neamului rumânesc din vechiu trăgându-se, din slăvit neam al romanilor – aceasta fiind „linia de unire” între ideile istorice ale Şcolii râmnicene (pe care o reprezintă „la vârf”)288 şi ale Şcolii ardelene, cu care e contemporan.

 

În viziunea lui privind istoria românilor, Chesarie relevă, în mod original, în prefaţa lui Mineiul pe nob., că: Trei epohas, adică veacuri însemnate au avut Ţara Rumânească: un veac au fost întru carele s-au luptat cu războaie; altul întru carele s-au început zidirea mânăstirilor domneşti; altul întru carele s-au început tălmăcirea cărţilor despre slovenie pre limba rumânească – semnificativă fiind denumirea, prin repere culturale, a epocilor istorice. De altfel, autorul explicitează: Ţara Rumânească când avea războaie se numea Dachiia şi locuitorii ei Dachi şi Gheţi, care au avut războaie cu împăraţii Râmleni… Iar zidirea mânăstirilor s-au început de la Radu voievod ce-i zic Negru, întâiul domn al Ţării… Iară tălmăcirea s-au început în zilele lui Matei Basarab şi s-au adăugit în zilele lui Şerban vodă Basarab. Iară la cea desăvârşită podoabă au venit în zilele lui Constantin voievod Basarab Brâncoveanu…289. Chesarie se referă însă şi la epoca lui (a patra), epocă de statorniciri şi recuperări, dar mai ales epocă de prefaceri, despre care scrie mai pe larg, în prefaţa la Mineiul pe luna ian, printr-un excurs istoric pornind de la prefacerile petrecute odată cu venirea romanilor; aceştia au adus cutume noi, inclusiv religioase, răsfrânte în obiceiurile ce încă supravieţuiesc (acestea fiind un argument de continuitate ignorat de Şcoala Ardeleană!). Evocă şi alte schimbări de până la pieirea lui Brâncoveanu, când totul s-a prefăcut, precum iaste de toţi ştiut (aluzie la domniile fanariote) şi, apelând la pilda fenixului, îşi exprimă speranţa într-o renaştere românească, la care îşi îndeamnă contemporanii. Cât despre sine, se aseamănă cu o alăută ce rezonează prelung când o ating degetele obştii şi „nu avem de-a face (în această imagine – n.n., I.St. L.) cu o smerenie doritoare de laude, ci cu o profesiune de credinţă, care a şi fost dusă până la capăt” – remarca Al Duţu290, Chesarie rămânând memorabil prin înfăptuirile sale.

 

Un ultim cuvânt despre valoarea literară a operei sale principale, Mineele: Episcopul Chesarie, bun cunoscător al scrisului românesc, al cronicilor noastre, are o frază curgătoare, limpede şi expresivă. Limba acestei opere mari este curata limbă românească a bisericii (Ştefan Ciobanu291).

 

Tipărirea Mineelor, prima şi singura dată în secolul al XVIII-lea în ţările române – a reprezentat momentul culminant al epocii lui Chesarie, maxima sa contribuţie la împlinirea cultului ortodox în limba română, ca şi la mlădirea acesteia în factura graiului muntenesc şi a limbajului religios. Ar fi, totuşi, greşit ca, la nivelul Episcopiei Râmnicului, să limităm această epocă la răstimpul în care Chesarie a fost arhiereu; ea începe puţin mai înainte, prin cărturarii şi tipografii pe care el i-a găsit aici şi cu care a lucrat şi se continuă cu perioada cât a păstorit ca episcop şi Filaret, succesorul şi continuatorul operei lui Chesarie (fără dimensiunea intelectuală a acestuia), el însuşi un ctitor cultural de seamă, în timpul căruia s-au putut manifesta noi cărturari şi tipografi.     

 

Dintre aceşti cărturari, menţionăm succint (folosind cu precădere referinţele din volumul Veacul de aur al Râmnicului al cercetătorului vâlcean Nicolae Bănică-Ologu292) pe următorii copişti şi tălmăcitori, care au lăsat manuscrise remarcabile:

 

• episcopul Partenie, care, în 1753, pe când era ierodiacon la Mânăstirea Cozia, a tălmăcit din greceşte o Teologie polemică

 

Constantin Dascălul, discipol al lui Grigore Socoteanul, care scrie un Pateric al lavrei Pecerska din Kiev (după o carte tipărită în Ucraina cu un secol în urmă);

 

Rafail Hurezeanul, prodigios teolog-cărturar, prieten cu Paisie Velicicovski, tălmăcitor, caligraf şi diortositor de cărţi, de la care au rămas multe manuscrise de profil teologic, istoric şi cultural, între care: Istoria Rusiei şi Viaţa lui Petru cel Mare (la mijlocul veacului al XVIII-lea), hagiografia Sfântului Paisie cel Mare, precum şi scrisori între acesta şi stareţul Athanasie (1768), Cuvinte ale sfinţilor părinţi şi rugăciuni (1769), Capete ale Sfântului Diadoh…, celebra Ithica ieropolitică (1771), o Eshatologie şi teologie polemică (1773), Scara Sf. Ioan Scărarul (1773, transcriere după manuscrisul de la Episcopie al lui Vlad Grămăticul) ş.a.;

 

Anatolie ierodiaconul, tălmăcitor, caligraf şi diortositor, autor al unor adevărate premiere culturale la noi, care, numai în anul 1774, a tălmăcit Hronica slovenilor Mysiei ceii de Sus şi Mysiei ceii de Jos (după cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici) – pentru prima dată în Ţara Românească, a scris Cosmografia adică izvodirea lumii, care acum întâiu s-a scris româneşte şi a transcris Istoria Ţărei Rumâneşti… de stolnicul Constantin Cantacuzino, iar în 1778 a transcris Divanul sau gâlceava înţeleptului cu Lumea… a lui Dimitrie Cantemir.

 

Grigore Râmniceanu ierodiacon, cărturar şi caligraf, viitor episcop de Argeş, a cărui activitate se desfăşoară timp de două decenii, lăsând manuscrise în domeniile teologiei, ştiinţei şi culturii, după cum urmează: Floarea darurilor (după cartea tipărită de Antim, în 1700, la M-rea Snagov), Plângerile zilelor săptămânii şi încă două manuscrise teologice – toate patru, în 1780, Istoria Ţărei Româneşti… de Constantin Cantacuzino, în 1781 (pentru Rafail Hurezean), Oglinda Bogosloviei, în 1783 (pentru Nectarie, iconomul episcopiei, viitorul episcop), recopiată de două ori, apoi Cămara dreptei credinţe, Ceaslov, Rugăciuni pentru iertarea păcatelor ş.a. lucrări teologice, dar şi un miscelaneu ştiinţific şi o Geografie a tuturor statelor, în ultimul deceniu al secolului. Grigorie Râmniceanu – remarcă Al. Duţu – se dovedeşte un continuator al lui Chesarie atât prin activitatea sa strâns legată de difuzarea cărţii în limba română (copii manuscrise şi ediţii tipărite), cât şi pe planul ideilor… [el] îngrijeşte o serie întreagă de cărţi, înzestrându-le cu prefeţe sau sporindu-le original, cum am văzut că a procedat cu „Pildele filosofeşti”. În aceste texte, preocupările râmnicene, continuate de-a lungul mai multor decenii, ies la lumină; ca şi Chesarie, el acordă un deosebit rol muzicii… ca şi Chesarie, e preocupat de „translaţia” culturii pe continentul european, după cum îl atrage problema tiparului. În linii generale, soluţia lui va fi aceeaşi: timpul acordat existenţei umane trebuie folosit pentru ca patria să renască293.

 

Ioan Râmniceanu, cu Oglinda bogosloviei (1779, pentru Rafail Hurezean), un miscelaneu cu învăţături creştine (1779) şi, din nou Ithica ieropolitică (mss. neterminat din cauza morţii).

 

Naum Râmniceanu, cu Slujba vecerniei şi cântări bisericeşti (ca miscelaneu teologic, în 1784) – a cărui activitate va fi mai bogată în perioada următoare;

 

Niţă Logofeţelu, cu Theatron Politicon (cu cheltuiala aceluiaşi Nectarie);

 

episcopul Filaret, care, în timpul vicariatului lui Chesarie, mai precis, în 1772, era protosinghel al Episcopiei, apoi arhimandrit al Sfintei Mitropolii şi egumen la Căldărăşani şi deja mitropolit al Mirelor, din 1776, român de neam294, despre care acelaşi valoros cercetător vâlcean, Nicolae Bănică-Ologu, scrie: Beneficiind de calităţile excepţionale ale meşterilor tipografi, de competenţa profesională a zeţarilor şi de activitatea laborioasă a diortositorilor şi corectorilor de manuscrise, Filaret continuă să editeze carte românească într-un ritm fără precedent, nemaiîntâlnit nici la Râmnic, nici într-o altă tipografie a pământului românesc295. Editează, aşadar: cele 6 minee restante de la Chesarie, pe lunile apr.-sept, împlinind  opera de românizare a limbajului liturgic -, în 1780, Cazanii şi Ceaslov (?) – în 1781, Molitvenic, Triod, Octoih (?) – în 1782, Sinopsis, de Atanasie cel Mare, Pilde filosofeşti, în două ediţii, Psaltire – în 1783, Evanghelie, Catavasier, Acatist, Ceaslov, Cuvinte (ale lui Dorotei), Psaltire, Cuvinte (ale lui Teodor Studitul), Triod, Apostol – în 1784, Penticostar – în 1785, Antologhion – în 1786, Psaltire, Liturghier, Slujba Sf. Stelian, în două ediţii, Ceaslov, Gramatica românească de Ienăchiţă Văcărescu, în 1787 – această producţie bogată explicându-se prin cerinţa mare de carte românească de cult, îndeosebi în Transilvania, Banat, Maramureş. Pentru aceasta, domnitorul Nicolae Mavrogheni, în hrisovul din 12 apr. 1787, acordă o serie de înlesniri tipografiei râmnicene, de la care urmează să ia multă folosire nu numai neamul românesc şi creştinesc, ce locuieşte în pământul ţării domniei mele, ci încă tot celălalt… ce să proslăveşte în această limbă românească296 – ceea ce însemna că domnitorul fanariot încuraja conştiinţa identităţii şi unităţii naţionale.

 

Un cuvânt special se cuvine pentru lucrarea Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti, scrisă de Ienăchiţă Văcărescu încă din 1780, deodată cu gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, dar având, spre deosebire de aceasta, în spiritul tratatelor baroce apusene, şi o secţiune de poetică (propriu-zis, retorica versurilor): Tatăl gramaticii româneşti – cum l-a numit mai târziu Ion Heliade-Rădulescu (el însuşi autor al unei Gramatici româneşti, în 1828)  – a ales să-şi tipărească această primă operă gramaticală românească la Râmnic nu doar datorită relaţiilor apropiate cu Filaret, ci şi datorită calităţii şi prestigiului tipografiei râmnicene, unde luase începutul cel dă al doile limba ţării, datorită „fericitului” Damaschin, a „iubitorului dă faceri dă bine” Chesarie şi a lui Filaret însuşi297.

 

Epoca lui Chesarie, „epocă” de ridicare într-un nou avânt, prezentată de noi mai ales prin marca „de excelenţă” a tipăriturilor, este, în mod inerent, mai complexă. Ceea ce caracterizează, în bună măsură şi datorită tiparului, secolul al XVIII-lea la noi, anume constituirea unei culturi comune a straturilor social-economice „de mijloc” din târguri, ca şi din sate, care-şi tentează o solidaritate proprie a lumii a treia (observă Răzvan Theodorescu298), se răsfrânge şi în alte domenii, în primul rând, cele artistice. Postbrâncovenismul, încă puternic ca reper stilistic al tradiţiei, mai produce valori specifice, dar implică tot mai mult deschideri şi tendinţe noi, premoderne: o funcţionalitate înnoită, un spor de realism, slăbirea canoanelor, extensie şi asimilare creativă în mediul rural (s-a vorbit chiar de o „ruralizare” a stilului) şi în mediul urban, inserţie de imagini noi inspirate din viaţa curentă – aspecte dintre care am exemplificat în capitolul dedicat lui Constantin Brâncoveanul şi artei brâncoveneşti.

 

Ar fi să adăugăm şi alte aspecte semnificative pentru continuarea, diminuarea, dar şi inovarea în stilul postbrâncovenesc – între altele, ca efecte ale distrugerii şi sărăcirii provocate de războaie, refacerile a numeroase lăcaşuri, ridicarea cu predilecţie a unor biserici de lemn, deşi nici cele de zid nu lipsesc la ctitori puternici economic, constituirea de locuinţe fortificate de tip culă (precum cula Greceanu de la Măldăreşti, adevărată bijuterie arhitecturală) ş.a.m.d. Ne apare, însă, imperios să precizăm că promotorii acestor noi realizări locale în plan cultural-spiritual, implicând continuarea moştenirii brâncoveneşti şi deschiderea ei către o nouă condiţie umană creativă de factură premodernă, europeană, aparţin cu precădere, spiritului moşnenesc (Răzvan Theodorescu) al ţăranilor liberi din zona această subcarpatică; dintre aceştia, unii – în cete (de vânători – pe Valea Lotrului, de potecaşi – la hotarul vestic al judeţului) sau individual (v. Ioan Popescu Urşanu, vătaf de plai ş.a.), ca slujbaşi ai statului (fanariot) – îşi vor ridica potenţialul economic şi statutul social, având, de aceea, şi disponibilitate ctitoricească. Dar, aşa cum relevă acad. Răzvan Theodorescu, marele moment al acestei «lumi a treia», al acestei deschideri a „lumii a treia” către Europa…. se leagă de marele Chesarie299. „Epoca” lui, sau, mai bine zis, perioada lui „epocală” (o a patra „epohas” – după cum am arătat) – prin liniile iluministe comune cu ale Şcolii ardelene, prin cărturarii vâlceni, formaţi acum, prin expresii reprezentative precum, alături de cărţi, friza potecaşilor de la biserica din Vioreşti-Slătioara – deschide perioada premodernă şi se prelungeşte în ea.                                                

 

Perioada premodernă (1788-1830) cuprinde, pentru Episcopia Râmnicului-Noul Severin, ultimul deceniu al secolului XVIII-lea, dar şi primele trei decenii din secolul al XIX-lea, data de 1830 fiind considerată convenţional ca punctul terminus pentru cartea şi literatura românească veche. Este o perioadă cu doi „versanţi”: unul, descendent, implicând apusul mentalităţii medievale (creative), cu predominanta ei religioasă, producătoarea de opere culturale care au hrănit „unitatea naţională”,„prin credinţă”,„prin limb㔺i„prin conştiinţă” (cf. Dimitrie Murăraşu), iar celălalt, ascendent, implicând dezvoltarea unei mentalităţi noi, umaniste şi iluministe, deschisă progresului şi schimbărilor în orizontul conştiinţei umane şi etnice în istorie şi „centrată” pe împlinirea unui destin naţional şi uman pozitiv.

 

„Versantul” descendent începe chiar în anul 1788, când noul război turco-austriac provoacă alte grave distrugeri localităţilor şi aşezămintelor de cult vâlcene (mânăstirile Frăsinei şi Stănişoara, zidurile de apărare ale mânăstirii Cozia, biserica domnească „Cuvioasa Paraschiva” din Râmnic şi tiparniţa episcopală); cutremurul din 1902 face alte ravagii. Tipografia episcopiei, în pofida refacerilor şi a unor privilegii acordate de domnie, nu va mai reveni la statutul cultural, calitatea tehnică, ritmul şi productivitatea anterioară. Episcopii ce i-au urmat lui Filaret în această perioadă – Nectarie (1792-1812), Galaction (1813-1824) „nu s-au ridicat la înălţimea înaintaşilor lor” (Mircea Păcurariu300). Cărturarii cei mai de seamă vor fi nevoiţi să-şi caute alte locuri pentru a-şi valorifica potenţialul. „Versantul” ascendent consistă in continuarea şi dezvoltarea gândirii şi faptei lui Chesarie de către cărturarii vâlceni, ridicarea stării sociale noi, „a treia”, către o condiţie creativă în istorie (recte şi creaţia ei ctitoricească), în sprijinirea revoluţiei lui Tudor pentru restaurarea domniilor pământene şi în deschiderea către înnoirile de factură europeană, moderne.

 

Între aspectele semnificative ale acestei perioade, menţionăm:

 

a) continuitatea tradiţiei vieţii spirituale şi a celei artistice prin refacerea aşezămintelor de cult afectate de evenimentele istorice şi de cele naturale, precum şi construirea de noi lăcaşuri, în care postbrâncovenismul se îmbină armonios cu inovaţia de factură populară. Printre construcţiile noi încărcate de valenţe estetice, culturale şi sociale, se remarcă: biserica din satul Chiciora – comuna Păuşeşti Măglaşi (1788; ctitori: clerici), biserica din satul Măldăreşti – comuna Măldăreşti (1791; ctitori: dregători din neamul Măldărescu), biserica fostului schit Scăueni – comuna Berislăveşti (1796-1803; ctitor: egumenul Coziei, Teodosie), biserica din Câinenii Mici – comuna Câineni (1807; ctitori: dregători) şi alte 2 ctitorii hurezene ale vătafului de plai Ion Popescu Urşanu: Biserica din Urşani (1800) şi biserica „din târg” (1800-1807), biserica „Sfinţii Voievozi” (1810) din Băile Olăneşti (ctitori: dregători locali ) – pentru a căror descriere de ansamblu, v. Gheorghe Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, 1982, pag. 475-476; pentru Băile Olăneşti, vezi Ion Al. Popescu, Nicolae Gorgan, Emilian Groşenoiu, Vetre de spiritualiate românească. Monumente religioase din Băile Olăneşti şi împrejurimi, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2003, pag. 21-83). Despre ”spiritul” acestor construcţii vâlcene, Răzvan Theodorescu scrie: Duceţi-vă la Târgu Horezu, duceţi-vă la Urşani şi veţi vedea Phoenix-ul acesta al lui Chesarie, nu întâmplător pictat pe biserici… Ctitorul lor este Ion Popescu zis Urşanu, vătaf de plai, la sfârşitul epocii fanariote, ţăran ajuns în fruntea ierarhiei locale…care ridică o serie de monumente în părţile Vâlcei, între Drăgăşani şi Târgu-Horezu şi care ridică acel Voroneţ al Ţării Româneşti, total necunoscut, care se numeşte Urşani, unul din cele mai frumoase monumente ale artei româneşti. Reprezentativ pentru „spiritul nostru popular”, Urşanii înseamnă un pronaos cu o pictură în care apar peste 40 de personaje, drepte, izocefale, albe pe un fond de ivoriu, de fildeş. Dar ei nu mai sunt voievozii din vale de la Hurezi… ei nu mai sunt Brâncovenii şi Basarabii, ei sunt Ioan Popescu cu tot neamul său de ţărani şi de preoţi…301 – modalitatea maximă pe care o atinge procesul de ruralizare (sau împropriere) populară a artei brâncoveneşti.

 

b) continuitatea performantă a şcolilor de caligrafi şi miniaturişti, de pictură şi de muzică din episcopie şi mânăstirile vâlcene. Între copiştii şi caligrafii de seamă, îi menţionăm pe următorii:

 

Dionisie Eclesiarhul (n. cca 1740 în Stoeneşti – m. 1820 în Craiova), caligraf, miniaturist, traducător şi cronicar, format în lavra Bistriţei şi cea a Hurezilor, slujitor bisericesc la Râmnic în timpul episcopilor Chesarie şi Filaret, care copiază în 1786 documentele Episcopiei după originale „care sunt astăzi în mare parte pierdute” (Athanasie Mironescu); „a tradus din slavoneşte în româneşte şi a transcris mii de documente, în 25 de volume, ale unor instituţii bisericeşti din Oltenia: Episcopie, mânăstirile Tismana, Strehaia, Sadova, Jitianu, Bistriţa, Govora, Arnota, Bucovăţ, Obedeanu” (Mircea Păcurariu302). În jurul lui, la Bistriţa (unde el a scris renumita Condică, dar şi Pomelnicul mânăstirii şi cele ale schiturilor alăturate – Peri şi Păpuşa), s-au format o seamă de ucenici caligrafi şi miniaturişti, între care ieromonahii Ioachim Bărbătescu şi Grigorie, preotul Nicolae, schimonahul Paisie ş. a.303.

 

Naum Râmniceanul (care, deşi născut în Muscel, în 1764, îşi adaugă şi numele de Râmniceanul), format în şcoala Episcopiei râmnicene, studiind la Bucureşti româneşte şi greceşte, om de casă al lui Filaret, care copiază la Râmnic dar şi la Hurezi (pentru „nastavnicul” Rafail), mai multe manuscrise, printre care un Miscelaneu teologic (Slujba vecerniei şi cântări bisericeşti), 1784, având apoi, prin biografie mai ales, destinul unui scriitor al acestei perioade de început de modernitate.

 

Grigore Râmniceanul (n. 1763 în Vâlcea – m. 1828), format în climatul cultural de la Râmnic şi viitor episcop al Argeşului (1823-1828). „Pe când activa la Râmnic, a copiat aproximativ 15 manuscrise” (M. Păcurariu) şi a fost diortositor al mai multor tipărituri, în vremea lui Filaret şi Nectarie (Cazanii, Molitvenic, Sinopsis, Pilde filosofeşti, Evanghelie, Ceaslov ş. a.304).

 

Chiriac Râmniceanul, născut în 1777 (sau 1778) în „Râmnicul ot sud (id est „din judeţul” – n. n., I. St. L.) Vâlcea”305, descendent, după mama râmniceană, din sfântul Antonie de la Iezer – „strămoşul” său, intră la 10 ani în mânăstirea Bistriţa, de unde, învăţând să citească şi să scrie şi deprinzând „bunele năravuri” monahale, porneşte într-o adevărată odisee biografică, itinerând pe la mai multe mânăstiri şi schituri, inclusiv în muntele Athos, ceea ce se va răsfrânge în bogăţia şi varietatea manuscriselor întocmite de el: miscelanee filocalice, de literatură monahală (la Cernica – 1801, Tismana – 1808), Proschinitarul Muntelui Athos (Bucureşti, 1817), Cântări bisericeşti (Bistriţa – 1801, Căluiu – 1824) ş. a. precum şi foarte multe pomelnice: ale schiturilor Topolniţa, Iezerul, Cioclovina şi personale (ale multor clerici, monahi şi dregători din Oltenia – între care, în febr. 1812, Pomelnicul dumnealui sluger Theodor, comandirul pandurilor, căruia i-a fost şi duhovnic).

 

Ioachim Bărbătescu, fost preot (Ioan) în Bărbăteşti, intrat în monahism la Bistriţa, în 1800, sub numele de Ioachim, face parte din şcoala lui Dionisie Eclesiarhul şi lasă mânăstirii următoarele manuscrise copiate şi miniate de el în mănăstire: Miscelaneu (1801), Vămile văzduhului (1803), Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Viaţa şi minunile Sfântului Grigorie Decapolitul (1804), Miscelaneu de literatură monahală (1807), Miscelaneu cuprinzând multe lucruri folositoare (1808) şi un Theotocarion (1809)306.

 

Între zugravii şi iconarii din această perioadă, se remarcă cei formaţi în şcoala de la Bistriţa şi în cea de la Râmnic. Pe prima, Ioan Zugravul („dascăl de zugravi la Bistriţa, de la 1785 la 1798”), e pus să o conducă, de către episcopul Râmnicului, când voievodul Alexandru Ispilanti a înfiinţat două şcoli domneşti de pictură – una la Căldăruşani şi alta în Vâlcea – la Râmnic. În 1790, zugravii erau organizaţi într-o breaslă având în frunte pe însuşi „dascălul şcolii de pictură”. Arhim. V. Micle menţionează şi icoane (trei la Bistriţa şi trei la Cozia) de mare valoare, semnate de Ioan Zugravul307. În acelaşi răstimp, multe dintre lăcaşurile refăcute sau noi (între care cele de la Biserica „Sf. Voievozi” din Cheia – Băile Olăneşti, 1777-1778 (Inscripţii medievale Vâlcea, pag. 155), biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Ocnele Mari, 1795, biserica din Bârseşti – com. Mihăeşti, 1809, biserica schit Scăueni – com. Berislăveşti, 1815-1819, biserica din Neghineşti-Cacova, com. Stoeneşti,1822 ş. a.) sunt zugrăvite de Ioan din Teiuş, exponent notoriu al şcolii de zugravi iniţiate aici în perioada brâncoveană; alţi meşteri zugravi, din aceeaşi şcoală, semnează pictura unor lăcaşuri precum: Teiuş – com Buneşti (pictura exterioară, în 1820), Negreni – com. Mihăeşti (1824), schitul Jgheaburi din com. Stoeneşti (1822-1828) ş. a.308.

 

În domeniul muzical, şcolile de la mânăstirile Cozia şi Hurezi „produc” alte personalităţi de valoare309: •Arsenie Ieromonahul Cozianul, „dascăl şi compozitor de psaltire din secolul al XVII-lea/al XVIII-lea, situat de către Macarie ieromonahul între „Psalţii desăvârşiţi ai neamului nostru”; • Naum Râmniceanul, „remarcabil cântăreţ şi cunoscător al muzicii bisericeşti bizantine”, care a întocmit un manuscris de Psaltichie, în limbile greacă şi română, incluzând şi şase cântări din Psaltichia rumânească (1713) a lui Filothei sin Aga Jipei; • Chesarie ierodiaconul (de la Cozia, ulterior – profesor la seminarul Teologic din Râmnicu-Vâlcea), autorul unui manuscris muzical – Antologhion-Liturghier (1827), ucenic al lui Anton Pann, pe care l-a ajutat la „românirea cântărilor bisericeşti”.

 

c) Continuarea – cu dificultăţi, întreruperi, dar şi cu stăruinţă, a activităţii tipografiei episcopale, fără a se mai atinge parametrii anteriori. Refacerea tipografiei râmnicene după distrugerea ei în timpul războiului turco-austriac (1788) se va încheia în 1792, când apar alte trei cărţi noi (Cazanii, Ceaslov şi Psaltire), dar episcopul Filaret, ridicat la rangul de mitropolit, ar fi luat cu sine toate instrumentele tipografiei sfintei episcopii Râmnicul, pentru trebuinţa Sfintei Mitropolii310 (mai înainte, Antim Ivireanul luase cu el tipografia personală şi, totuşi, a fost învinovăţit!). Nectarie, succesorul lui Filaret, reface într-un an, cu ajutorul tipografilor, tiparniţa episcopală şi continuă opera tipografică românească în limba română, dar fără intensitatea şi ritmul dinainte. Se consideră că în intervalul 1793-1812 a tipărit cca 20 de cărţi de cult, dintre care, în 1806, Chiriacodromionul (culegere de cazanii) în limba bulgară modernă, pentru fraţii creştini din Bulgaria, la comanda mitropolitului lor – Sofronie Vraceanski, lucrare socotită „actul de naştere” al culturii bulgare moderne şi încă o dovadă a prestigiului de care se bucura tipografia de la Râmnic (menţionăm că un cercetător de origine vâlceană, pr. prof. univ. dr. Nicolae V. Dură a fost distins de către Academia bulgară cu premiul Sofronie Vraceanski, pentru contribuţia sa la cunoaşterea monografică a vieţii şi activităţii ierarhului bulgar, trăitor o vreme în exil în Ţara Românească). Nectarie fiind ales, în 1812, mitropolit, succesorul lui, Galaction, deşi se confruntă cu dificultăţi tehnice şi cu perioada „rebeliei” lui Tudor Vladimirescu, va tipări şi el o seamă de lucrări religioase însemnate, între care – din nou – Bucoavna (1814), apoi Viaţa Sf. Vasile cel Nou (1816); Agapie Criteanul, Minunile Fecioarei Maria (1820) 311. Din 1824, când Galaction, grec de neam, neînţelegând necesitatea schimbărilor politice şi cultural-spirituale, face paretesis, noul episcop, Neofit, deşi o autentică personalitate, se confruntă cu greutăţi economice şi nu mai poate folosi corespunzător tipografia, care ajunge în proprietatea unor mireni;

 

d) Ieşirea cărturarilor vâlceni de seamă din spaţiul autarhic local, abordarea de către ei a unor subiecte de interes naţional şi impunerea lor în cultura şi literatura română. Performeri, în acest sens, cu lucrări originale rezonante, sunt:

 

Grigore Râmniceanul, care, ca discipol al lui Chesarie, după cum a remarcat Al. Duţu, leagă prin opera lui, secolul XVIII de secolul XIX, impunându-se (…) ca unul dintre cei mai reprezentativi scriitori pe planul evoluţei ideilor. El se afirmă de la început ca un cărturar iluminist când ţine să întocmească arborele genealogic al centrului (cultural) de la Râmnic, înscriind în prefaţa la Antologhionul din 1786, numele tuturor celor care au lucrat, în vremi de restrişte, pentru progresul culturii române312. Incursiunea culturală a lui Grigore Râmniceanul reliefează şi un aspect însemnat al perioadei premoderne: „deplasarea centrului de greutate culturală din mănăstiri la oraşe” (Al Duţu). În jurul tipografiilor, al bibliotecilor, şcolilor, în preajma cărturarilor – dascăli şi tălmăcitori din alte limbi, care deschid orizontul spre Europa, se constituie grupuri de ostenitori (voluntari, patrioţi) spre folosul de obşte, care, spre deosebire de cei dinainte, angrenaţi în mentalitatea atemporalului creştin, sunt orientaţi spre istoria concretă, spre descifrarea sensurilor şi a vectorilor ei, de care se ataşează; în acest sens, Grigore Râmniceanul, pornind de la un alt stadiu cultural, merge mai departe decât predecesorul său Chesarie (v. prefaţa la Triodul din 1798, la care se referă pe larg şi Al. Duţu313). Conjunctă cu ideile din prefaţa la Triod, este şi prefaţa la tratatul lui despre Logică, prima lucrare de acest fel în cultura românească.

 

Dionisie Eclesiarhul întocmeşte, în 1786, în trei tomuri, Condica Sfintei Episcopii a Râmnicului-Noul Severin, dar în 1789, când austriecii, în război cu turcii, au ocupat Ţara Românească, s-a refugiat, împreună cu episcopul Filaret şi cu Naum Râmniceanul, în Banat – acesta fiind începutul peregrinărilor sale. Revenit la Râmnic (probabil în 1791), în intervalul 1806-1807 se află în Bucureşti, pentru ca apoi să se retragă la Craiova, unde, din 1814, a început să scrie Cronograful Ţării Româneşti, opera sa de căpătâi, pe lângă alte condici şi pomelnice, tălmăciri şi copieri de lucrări istorice. Cronograful… se referă la o perioadă recentă (de la prima domnie a lui Alexandru Ispilanti, până la 1812). Darul de povestitor şi evocator al lui Dionisie Eclesiarhul se aseamănă cu acela al lui Neculce – apreciază Al. Piru. Călugărul nu are filosofia, demnitatea şi pătrunderea psihologică a cronicarului moldovean, dar are ca şi el haz, volubilitate în expunere, farmecul stilului oral prevestind pe Caragiale, după cum oralitatea lui Neculce prevesteşte pe Creangă314. Şi tot Al. Piru: Tardivă sub raportul concepţiei faţă de lucrările istorice ale Şcolii ardelene, cronica lui Dionisie Eclesiarhul are însă însuşiri literare incontestabile, oferind şi astăzi o lectură plină de savoare315.

 

Naum Râmniceanu itinerează şi el în Banat, apoi din nou la Râmnic, iar de aici – la Buzău, Ploieşti, Bucureşti, călugărindu-se abia la 70 de ani, la Mânăstirea Cernica. Are vocaţia documentării, dar şi a naraţiunii istorice – în proză şi versuri – , fiind autorul următoarelor lucrări: Adunarea hronologiei domnilor ţării noastre, Hronologia domnilor Ţării Româneşti de la 1290 până în 1834, Poemation – în versuri greceşti – despre originea românilor, Cronograf – grecesc, în proză, despre evenimentele din Ţara Românească în intervalul 1768-1834, Istoricul Zaverei în Valahia – greceşte; Tânguirea Valahiei asupra jafului şi dărăpănării ce i-au făcut străinii tâlhari greci, publicată anonim la Buda, în 1825, a stârnit unele controverse privitoare la autor.

 

Chiriac Râmniceanu scrie şi el o „Cronică”, dar care e mai mult o biografie, „spre aducerea aminte mie” a întâmplărilor din viaţă, a faptelor şi gândurilor sale, în contextul unor locuri – muntele Athos, de pildă – şi evenimente semnificative: „rebelia” lui Tudor Vladimirescu sau moartea lui Paisie Velicikovski. Scrie, mai ales după experienţa athonită, Rânduiala cea bună a vieţii de sine (1818), „renumitul text isihast, care îl va consacra în Filocalia românească”. O altă lucrare teologică este Lexicon de numele sfinţilor ce se află în fieştecare lună pe alfa-vita, ale căror nume şi vieţi se află în cele 12 Minee lunovnice (1824)316.

 

„Capitala tipografilor”. Sintagma prin care Nicolae Iorga definea centrul tipografic al Râmnicului din secolul al XVIII-lea îşi are o deplină acoperire în realitatea istoric-culturală a vremii respective, atât prin activitatea şi calitatea producţiei de carte (îndeosebi religioasă) în limba română, cât şi prin capacitatea de a avea difuziune modelatoare până în ţinuturile periferice locuite de români în cele trei provincii istorice, în sudul Dunării, ca şi în Orient (în muntele Athos); definiţia are, de asemenea, acoperire în realitatea concretă a vremii, atât prin numărul mare de tipografi, care îşi transmiteau meşteşugul din tată în fiu, cât şi prin „exportul” lor temporar în alte centre (Blaj, Sibiu, Bucureşti), în care competenţa lor tehnică era la mare preţ. Îşi are totodată acoperire şi prin faptul că, spre deosebire de capitala politică, percepută de fanarioţi numai la Bucureşti, unde presiunea otomană şi interesele spoliatoare ale demnitarilor şi camarilei lor nu erau favorabile, aici, la Râmnicul de peste Olt, în Oltenia istorică a cărei stăpânire şi-au disputat-o în tot veacul turcii şi austriecii, conştiinţa identitară şi sentimentul de unitate (naţională) cu fraţii de neam şi credinţă, expuşi şi ei pericolului asupririi şi prozelitismului, au determinat profilarea producţiei tipografice în limba română spre folosul de obşte şi, în ciuda dificultăţilor, păstrarea legăturilor tradiţionale cu aceste ţinuturi prin intermediul cărţii, intrate mai mult ori mai puţin şi într-un circuit comercial. Nu în ultimul rând, Râmnicul a fost capitala tipografilor, atât datorită episcopilor şi celorlalţi cărturari râmniceni, care au ales de fiecare dată pentru tipar lucrările cele mai adecvate necesităţilor de carte, asumându-şi contribuţii concrete de tălmăcire, prelucrare sau prezentare (prefaţare) a textelor şi datorită tipografilor care i-au înţeles şi urmat îndeaproape, cu atât mai mult când au plecat şi în alte părţi; şi, desigur, datorită unor mitropoliţii (dintre care unii, chiar de la Râmnic) şi unor domnitori care, deşi fanarioţi, au preţuit strategia spirituală şi culturală a râmnicenilor. De aceea, după ce în acest capitol, am prezentat, fragmentată pe perioade, istoria tiparului râmnicean în intervalul 1705-1830, se cuvine ca, în final, să-i evocăm nominal pe aceşti „eroi” ai culturii vâlcene exprimate tipografic.

 

Mai întâi, ctitorii: Constantin Brâncoveanul, mitropolitul Teodosie şi Antim Ivireanul – a căror acţiune întemeietoare a vizat o strategie politică şi culturală, pe care, într-un veac dificil, toţi cărturarii şi tipografii râmniceni o vor urmări îndârjit, cu performanţe reale adeseori. În al doilea rând episcopii: Damaschin, Inochenţie, Clement, Grigore Socoteanu, Partenie, Chesarie, Filaret, Nectarie şi Galaction, dintre care Damaschin şi Chesarie au dobândit notorietate naţională, primul – pentru tălmăcirea unitară (ca stil şi limbaj) a majorităţii cărţilor de cult, tipărite de râmniceni pe tot parcursul veacului, contribuind la dezvoltarea limbii literare româneşti, iar cel de-al doilea – pentru comunicarea cu marele public prin prefeţele Mineelor, în care vehicula idei noi, moderne spre „folosul de obşte”.

 

Din rândul cărturarilor317, s-au distins: Mitrofan Gregoras – „dascăl” grec, folosit în întreaga activitate a lui Antim Ivireanul la Râmnic, Gheorghe Maiota, predicatorul Curţii Domneşti, dar şi „diortositor” al tipăriturilor greceşti de la Râmnic; Samoil ierodiaconul şi Radu logofeţelul – dintre colaboratorii lui Damaschin, cel de-al doilea transcriind Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi Viaţa patriarhului Nifon (care, din nefericire, nici ele n-au putut fi tipărite); Ştefan, egumenul de la Govora, apoi episcop nehirotonit, care a pregătit pentru tipar Întâia învăţătură pentru tineri, tipărită de el în 1726, în limbile slavă şi română, ca manual de şcoală al lui Damaschin (după Teofan Procopovici); nu mai puţin importanţi, sunt dregătorii şi ieromonahii: logofătul Mihalcea Litterati, autor al unei antologii Chita florilor (de mai multe ori copiate în veac), Constantin dascălul, colaborator al lui Grigore Socoteanu, dar şi Lavrentie ieromonahul, Anatolie ierodiaconul şi Rafail Hurezeanu – dascăli de excepţie şi diortositori de cărţi în tipografii; în cele din urmă, Grigore Râmniceanul, Dionisie Eclesiarhul, Naum Râmniceanul – care s-au ilustrat la nivelul culturii şi literaturii române, având şi contribuţii proprii de natură tipografică318.

 

În sfârşit, galeria tipografilor râmniceni – căci ar merita să fie aşezaţi măcar nominal, într-o galerie! – începe cu marele tipograf al lui Antim Ivireanul, Mihail Iştvanovici, adus de la Bălgrad (Alba Iulia), unde împlinise strategia culturală a lui Brâncoveanu, şi trimis apoi, după intervalul Râmnic (unde scoate în aproape trei ani, şase cărţi), la Tiflis, capitala Georgiei, pentru a înfiinţa aici, conform cu politica Brâncoveanului, o tipografie pregătită cu litere ivire de însuşi episcopul său, devenit mitropolit. Al doilea tipograf la Râmnic, colaborator al lui Damaschin, este Ilie Cernavodeanu căruia îi este ucenic Atanasie Popovici Râmniceanu, care va deveni fondatorul primei familii („dinastii”) de tipografi râmniceni. Dimitrie, starostele de tipografi al lui Inochentie, realizează cinci tipărituri româneşti şi o a treia ediţie a lucrării lui Damaschin – Întâia învăţătură pentru tineri (1734), în limba slavonă, comandată de mitropolitul sârb Moise Petrovici (acelaşi care solicitase, în 1727, cea de-a doua ediţie, tot în slavonă, pentru uzul şcolilor sale); la apariţia acestei lucrări contribuie şi Ieremia Atanasievici, Ioan Ivan Făgărăşanul (fost dascăl la „şcoala de obşte” din Râmnic a lui Antim şi care, preluând tipografia acestuia, i-o vânduse, în cele din urmă, lui Damaschin), Vladul Gheorghievici şi, ca gravor şi sculptor în lemn, Mihai Atanasievici care va ajunge „cel mai mare tipograf al epocii”. Ultimul va recondiţiona tiparniţa episcopală, după războiul turco-austriac din 1738, şi va realiza tipăriturile lui Climent, fiind ajutat de către Dimitrie Pandovici, Lavrentie ieromonahul şi Arsenie ieromonahulCazanii (1748), debutează şi Constantin Atanasievici, fratele lui Mihail, un alt mare tipograf râmnicean. Un al treilea fecior al lui Atanasie Popovici, Gheorghe Atanasievici, se ataşează celorlalţi doi şi asigură împreună tipăriturile editate de către Grigore Socoteanu, fiind ajutaţi la diortosire de către Lavrentie ieromonahul şi, după moartea lui, de un discipol, Rafail Hurezeanul, care va deveni o mare personalitate a culturii şi tiparului râmnicean în acel veac; la tipărirea Triodului din 1861, se consemnează şi Iordache Stoicovici tipograful, întâlnit mai apoi la tipărituri bucureştene. Episcopul Partenie lucrează cu tipografii Constantin şi Gheorghe Atanasievici, diortositori fiind Grigorie Ieromonahul, Constantin Mihailo Popovici (fiul lui Mihai Atanasievici); tipărirea ediţiei I a Mineiului pe oct., nu-l mulţumeşte pe episcopul Chesarie, care porunceşte o a doua ediţie, complet îmbunătăţită, în condiţii tehnice mai bune. Tipografii lui Chesarie la 1779-1780 sunt: acelaşi Constantin Mihailovici, Constantin tipograful, Constantin Atanasievici, Dimitrie Mihailovici (al doilea fiu al lui Mihai Atanasievici) şi Climent tipograful, cărora episcopul le-a distribuit responsabilitatea uneia sau mai multor lucrări; diortositori ai acestora au fost: Anatolie ierodiacon, Ioachim Ieromonah, Rafail Hurezeanu şi Iordan biv vel Capadochianul grămăticul. S-a reţinut şi numele zeţarilor: Stoica, Ion, Gheorghe, Nicolae, Constantin, Şărban, Eftimie şi Acsinie. Aceiaşi tipografi sunt în continuare şi colaboratorii lui Filaret, care adoptă şi el, precum Chesarie, organizarea lor pe echipe şi lucrări, asigurând un ritm de producţie nemaiîntâlnit. Ei refac şi instalaţiile distruse în timpul războiului turco-austriac şi reiau producţia în 1792. În tipografia râmniceană a epocii Filaret – subliniază N. Bănică – Ologu – au lucrat cei mai însemnaţi artişti tipografi ai veacului şi printre cei mai buni meşteri de acest fel din întreg spaţiul românesc. Ei sunt, aşadar, Climent ieromonahul, Constantin Râmniceanul, Constantin Mihailovici, cărora li se adaugă Dimitrie Popovici Râmniceanu, Gheorghe sin Constantin Râmniceanu, aceştia doi tipărind Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu; ca diortositori, au lucrat: Grigore Râmniceanu ierodiacon, Ioachim ieromonahul şi, mai nou, Gheorghe Nicolaevici; echipele de zeţari cuprindeau pe Şărban Groşan, Ene Caraman, Lazăr diacon, Gheorghe Pop, Dobre Caraman, Eftimie Constantin, Iane Dincă şi Marin. Cărţile tipărite sub oblăduirea episcopului Nectarie, în 1974, au apărut cu aportul lui Dimitrie Mihailovici tipograf Râmniceanul şi Gheorghe sin popa Constantin tipograf Râmniceanu, diortositor fiind Grigore Râmniceanul ierodiaconul. Acelaşi „Dimitrie Mihailo Popovici tip[ograf] Râm[niceanu]”, împreună cu „Gheorghe Pop şi Nicolae tipografii, fiii săi” sau în mod separat, semnează şi tipăriturile din vremea episcopului Galaction. O seamă dintre tipografii râmniceni îşi desfăşoară activitatea, temporar, şi în alte centre, îndeosebi în Transilvania, unde tipărirea cărţilor în limba română trebuia întărită împotriva obstacolărilor oficiale. Astfel, pe urmele lui Mihail Iştvanovici, tipograful lui Antim, la Alba-Iulia, lucrează la Blaj – unde, după unele mărturii, episcopul Climent a trimis vechea tiparniţă de la Damaschin, împreună cu tipografi şi gravori, ca să-i înveţe pe localnici meşteşugul – următorii: Dimitrie Pandovici, care, în 1747, tipăreşte din partea Mariei Tereza, Poruncă pentru întregirea banilor austrieci în ţările otomane supuse (deci, şi în Ţara Românească); Vasile Constantin Râmniceanu, care editează, în 1753, Straşnicul; Dumitru Râmniceanu, care, în 1756, scoate Învăţătura creştinească. Peste aproape zece ani, lucrează aici alţi tipografi râmniceni, care tipăresc mai întâi, în 1765, o ediţie excepţională a Evangheliarului. Ei sunt: Ioan Râmniceanul – starostele tipografiei pentru această lucrare, Petru Papavici Râmniceanul, cărora li s-a adăugat Sandu tipograful din Iaşi într-o „semnificativă colaborare la Blaj a cărturarilor din toate cele trei provincii româneşti”. Petru Papavici Râmniceanul considerat cel mai mare dintre tipografii râmniceni ai veacului al XVIII – lea (cf. Nicolae Bănică-Ologu), maestru al gravurii de carte, editează aici, în intervalul 1766-1777, încă cinci cărţi: Ceaslov, Apostol, Catavasier (în două ediţii), Bucoavnă. Alţi tipografi râmniceni ce lucrează aici în acelaşi răstimp, sunt Papa Constantin tipograful şi Vladul Gheorghevici. La Sibiu, în 1791, în tipografia lui Petru Barth – „priveleghiatul tipograf al neuniţilor din Ardeal” şi colaboratorul episcopilor şi tipografilor râmniceni – Radu Râmniceanu tipăreşte o Psaltire, urmată de un Acatist, în 1792, şi Pilde filosofeşti (1795). Pe de altă parte, chiar centrul tipografic al Bucureştilor foloseşte uneori tipografi râmniceni, precum: Dimitrie Pandovici – pentru un Catavasier, în 1742 şi Papa Constantin tipograful Râmniceanu, solicitat de către Mitropolitul Grigorie, pentru a-i tipări, în 1774, un Octoih, tradus de către Damaschin dascălul. Prestigiul tipografiei episcopale de la Râmnic este marcat şi prin faptul că aici s-au tipărit mai multe lucrări pentru fraţii creştini din sudul Dunării: Întâia învăţătură pentru tineri (a lui Damaschin dascălul), a doua ediţie în 1727, în limba slavonă, la cererea mitropolitului sârb Moise Petrovici, care îi solicită lui Inochentie încă o ediţie în 1734, pentru tipărirea căreia trimite aici şi doi ucenici sârbi; Bucoavna pentru învăţătura pruncilor, întru care să cuprind buchele şi slovele (1749), un dialog în limbile greacă şi română, care, în 1755, devine Gramatica slavonă şi se tipăreşte în limba slavonă la cererea mitropolitului de Karlovitz, Pavel Nenadovici; Scoaterea sau izvodul punturilor dinu prevelegii…cinstitului cliru alu legii greceşti şi a totu lăudatului neamu sârbescu (1751); Pravila de rugăciuni a sfinţilor sârbeşti (1761) – ultimele trei lucrări, în vremea episcopului Grigorie Socoteanu; Chiriacodromionul (culegere de cazanii) în limba bulgară (1806), la cererea mitropolitului bulgar, Sofronie Vraceanski.

 

În sfârşit, importanţa tipografiei episcopale de la Râmnic se vădeşte prin marea difuziune a cărţii râmnicene, realizată atât prin vânzare în târgul de la Râureni, prin colportori individuali ca Vlad Râmniceanu, Vasile Râmniceanu, Mihai Râmniceanu, Ioan din Râmnic, un alt Mihai Râmniceanul (ultimii doi, şi legători de cărţi)319negustori din Transilvania ca Dimitrie Moldovan, Hagi Constantin Pop ş.a. Cercetătorii circulaţiei cărţii vechi româneşti (dintre vâlceni, Costea Marinoiu, Nicolae Bănică-Ologu, dar şi mulţi alţii din toată ţara320) au evidenţiat nenumărate ipostaze referitoare la prezenţa cărţii râmnicene în toate ţinuturile româneşti ca o realitate de netăgăduit, stimulativă pentru întărirea unităţii de neam, de limbă, de credinţă şi conştiinţă. Carte râmniceană întâlnim, de asemenea, în colecţii externe din sudul Dunării (Bulgaria, Serbia, Grecia), de la Muntele Athos, ca şi din Europa Centrală (Austria, Ungaria, Cehia ş. a.)321. Astfel, cartea tipărită reprezintă contribuţia cea mai de preţ, instructivă şi pedagogică, a Şcolii râmnicene de cultură şi spiritualitate, în înţeles extensiv322.

Not

Între virtuţile aparte pe care le are Oltul pentru vâlceni (ca şi pentru români, în genere), în prim plan se află cele sacrale. În apa lui largă se răsfrânge cerul, îngemănându-se cu peisajul terestru din jur (fie munţi, fie dealuri, fie şes) şi dând astfel o sugestie a dialogului perpetuu dintre sacru şi profan, dintre Dumnezeu şi om. Deloc întâmplător, lăcaşurile sacre de pe malurile lui sunt asemeni unor chintesenţe ale acestui dialog, răsfrângându-se în apele Oltului – cum a relevat, într-o stare de graţie poetică, eminentul scriitor şi cărturar-teolog (Bartolomeu) Valeriu Anania, în 1990: Oltul străbate cele trei judeţe în care se află eparhia drept pe mijloc ca o coloană vertebrală; în ea se oglindesc, răsfrânte de sus, ca într-o vastă şi multiplă arcuire de curcubeie, frumuseţile duhovniceşti ale vechilor noastre ctitorii. De aici, mărturisită, ideea titlului Cerurile Oltului pentru albumul dedicat aşezămintelor de cult din Episcopia (pe atunci) a Râmnicului şi Argeşului, lucrare monumentală cu descrieri şi comentarii rafinate într-o subtilă formulă dialogică a unui mirean (Val) cu un călugăr (Bart), ipostaze ale autorului.

 

Sub acest arc de cerc spiritual aşezăm prezentarea în continuare a princi­palelor repere ce semnifică importanţa excepţională a Râmnicului şi a Episcopiei Râmnicului în viaţa locuitorilor din Ţara Românească, în general, a celor din dreapta Oltului, în special – episcopie care, în 2003, şi-a sărbătorit o jumătate de mileniu de la înfiinţarea oficială, hotărâtă de către sinodul mitropolitan de la Curtea de Argeş, prezidat de mitropolitul Nifon, proin-patriarh constantinopolitan, şi de către Domnitorul Radu cel Mare (v. vol. Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003) îngrijit de prof. dr. Ioan St. Lazăr şi pr. Constantin Cîrstea, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2005, 714 pag. cu ilustr.)

 

Atestat documentar în 1388, într-un hrisov al voievodului Mircea cel Bătrân adresat mănăstirii Cozia şi numit, într-un alt hrisov, din 1389, al aceluiaşi voievod drept oraşul domniei mele (deci, cu un statut privilegiat al drepturilor şi obligaţiilor în cadrul proprietăţii feudale), Râmnicul Vâlcii (poate cel mai corect nume al său!) trebuie să fi avut un trecut mai mult decât secular (Aurelian Sacerdoţeanu238), adică în secolele al XIII-lea – al XIV-lea, după cum relevă documente săseşti, ungureşti şi franciscane, precum şi unele sugestii din legenda locală privind luptele cu tătarii purtate de Negru Vodă, întemeietor al oraşului239 – ceea ce este cât se poate de firesc pentru această aşezare (cu vestigii antice), situată într-o zonă colinară cu climă blândă şi dealuri pline de vii şi livezi, la ieşirea dintre munţi a Oltului, în preajma unor vaduri bune ale acestuia (la Olteni, la Râureni), cu multe iazuri naturale cu peşte aflate între dealul Capela şi Olt, nu departe de cetatea dacică de pământ Buridava, de castrul roman de la Stolniceni, de străvechea şi vestita salină (de la Oc. Mari), de târgul anual (de la Râureni), de unde porneau, pe apă şi pe uscat, în mai multe direcţii, drumurile sării (v. Costea Marinoiu). Configurat în mod uimitor, dar mult mai târziu, prin aglutinarea unor mici aşezări adiacente: Aranghel, Căzăneşti, Cetăţuia, Copăcelu, Dealul Mărului, Inăteşti, Licura, Ostroveni, Poenari, Râureni, Stolniceni, Troian, Uliţa (proces în curs de desfăşurare şi azi, când se încorporează şi Goranu), Râmnicul a fost, probabil, în secolul al XIII-lea, reşedinţa cnezatului lui Farcaş (C. C. Giurăscu şi Dinu C. Giurăscu presupuneau aceasta240, dar istoricii noi evită asemenea localizare), iar în secolul al XIV-lea, reşedinţă a Mitropoliei Severinului (a părţii Ungrovlahiei din spre Severin241), în intervalul 1370-1403 (de când nu mai avem ştiri despre această Mitropolie – cf. Mircea Păcurariu242) şi, în acelaşi secol, oraş domnesc (al lui Mircea cel Mare)243.

 

Dimpreună cu viaţa lui economică şi socială, tot mai complexă de la secol la secol (şi pe care au prezentat-o convingător monografii de azi244), Râmnicul, îndeosebi după înfiinţarea scaunului episcopal, în 1503, va avea şi o viaţă spirituală şi culturală tot mai rezonantă, în condiţiile nu o dată vitrege ale evului mediu românesc. Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, patriarhul Constantinopolului, scrisă de cărturarul grec Gavriil Protul, este documentul din care aflăm că, probabil în 1503 (Mircea Păcurariu), un sinod valah patronat de mitropolitul ţării Nifon, şi la care a participat şi domnitorul Radu cel Mare, însoţit de mari dregători, a înfiinţat două noi episcopii, a ales şi hirotonit doi episcopi (cu nume, din nefericire, neconsemnate), cărora „le dădu şi eparhie hotărâtă, care cât va birui”. Cu toate că textul este destul de neclar – comentează Mircea Păcurariu – , cei mai mulţi istorici bisericeşti consideră că este vorba de eparhiile Râmnicului şi Buzăului, care există până azi245. Penuria de documente face ca timp de două decenii să nu fie atestaţi episcopi nici la Râmnic, nici la Buzău; totuşi, unii istorici l-au identificat ca prim episcop al Râmnicului pe monahul sârb Maxim Brancovici (chemat de Radu cel Mare în baza bunelor relaţii ale boierilor săi Craioveşti cu cnezatul Serbiei); alţii, însă, Al. I. Odobescu, iar, mai recent, Petre Ş. Năsturel, urmat de arhim. Veniamin Micle246, opinează că primul episcop al Râmnicului va fi fost Macarie, egumenul ctitoriei de la Bistriţa a Craioveştilor, aceştia fiind interesaţi să aşeze un episcop apropiat lor şi Râmnicului, egumen care, din scaunul episcopal, va fi ridicat, de către Neagoe Basarab, la rangul de mitropolit247.

 

Să reţinem, deci, împreună cu Athanasie Mironescu, esenţialul: Mitropolia Severinului dispăru, pentru ca peste o sută de ani, sub Radu-Vodă cel Mare, să se înfiinţeze în locul ei episcopia «Râmnicului – Noul Severin» (denumire ce apare, de la sfârşitul secolului al XVI-lea – cf. M. Păcurariu, n.n. I. St. L.). Şi, precum Râmnicul în numirea sa de «Noul Severin», amintea vechiul Severin, care de aproape un veac era pierdut pentru ţara românească – tot astfel unii din episcopii Râmnicului, intitulându-se arhiepiscopi ba câte o dată chiar mitropoliţi, tindeau să păstreze amintirea vie despre foştii mitropoliţi ai Severinului248. Dintre aceştia din urmă, Antim (al cărui nume a fost înţeles ca Eftimie (pe traseul fonetic Antim – Aftim(ie) – Eftim(ie), după cum sugerează Atanasie Mironescu249) este considerat drept ctitorul bisericii de la Olteni (la nord de Râmnic), în a cărei pictura votivă apare astfel împreună cu episcopul râmnicean Mihail, biserică ce va fi fost reşedinţa vâlceană a Mitropoliei Severinului şi, după acelaşi Atanasie Mironescu, va fi slujit apoi şi pentru noua episcopie a lui Radu cel Mare, până când va fi fost asasinat în ea Radu de la Afumaţi250, conform legendelor locale251, şi va fi fost părăsită; Mihail va zidi alături, între 1568-1576, „o nouă bisericuţă şi chilii de şedere” şi-l va aşeza pe Antim (Eftimie) împreună cu el în pisanie şi în frescă252. Tot episcopul Mihail este cel care zideşte biserica episcopală de la Râmnic, pe locul unde se găseşte până azi, împreună cu toate dependinţele ei, având de model mitropolia cea veche de la Târgovişte253, după cum va fi observat peste aproape un veac Paul de Alep, în călătoria lui prin ţările române, împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei.

 

În secolul al XVI-lea, care, pentru Episcopia Râmnicului – Noul Severin, ar putea fi definit drept secolul înfiinţării şi al consolidării, se conturează câteva din trăsăturile ei caracteristice în evul mediu:

 

   • asigurarea unui potenţial economic consistent, prin obţinere de donaţii, facilităţi şi drepturi de la domnitori, de la dregători şi oameni cu stare, ori prin cumpărare de proprietăţi; pe această bază, episcopul Mihail va construi reşedinţa episcopală, iar episcopul Teofil I va acorda ajutoare materiale lui Mihai Viteazul pentru campaniile militare în Transilvania;

 

   • îmbunătăţirea vieţii spirituale prin prezenţa Episcopiei şi a episcopului în viaţa publică (spre pildă, în scaunele şi pricinile de judecată, ori în delegaţii diplomatice), prin conlucrarea cu aşezămintele mănăstireşti, prin stimularea şi sprijinirea ridicării de noi lăcaşuri de cult, cu concursul ctitorilor (domnitori, dregători, monahi, preoţi şi enoriaşi). Dintre lăcaşurile păstrate până azi, menţionăm: bisericile schiturilor: Dobruşa (începută la sfârşitul secolului trecut), Ostrov (ctitori: Neagoe Basarab şi doamna sa, Despina, 1520-1522), Iezer (ctitori: Mircea Ciobanul şi doamna Chiajna, 1558, pe locul unui lăcaş mai vechi), Olteni (1568-1576, ctitor episcopul Mihail), biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Ocnele Mari (ctitor: Radu de la Afumaţi), biserica cu acelaşi hram înzidită în 1536 la Mânăstirea Stăneşti (com. Lungeşti), biserica bolniţă a mănăstirii Cozia, biserica mănăstirii Slătioarele-Ocnele Mari (1568-1577, ctitor: soţia italiană a domnitorului Alexandru al II-lea)254 ş.a. Deşi tendinţa este de a se face construcţii durabile, din zid, se mai realizează încă multe biserici din lemn, dintre care amintim: biserica „Dintr-un Lemn” din com. Frânceşti (la sfârşitul secolului al XVI-lea) iniţiată în baza legendei că un cioban ar fi găsit, într-un copac, icoana Maicii Domnului, şi din acel copac a ridicat-o, precum şi biserica de la Mariţa (com. Vaideeni), cea mai veche biserică de acest fel ce ni s-a păstrat. O situaţie semnificativă prezintă şi biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Râmnic, a cărei zidire a fost începută de Pătraşcu cel Bun, în 1557 (anul morţii sale), dar terminată şi târnosită de către fiul său, banul Mihai (Viteazul), în 1587, pentru aceasta fiind numită de către localnici „biserica domnească din târg”255biserica „Buna Vestire” (Maica Domnului), refăcută la începutul acestui secol după ce fusese ctitorită mai demult (după legendă, de către însuşi Mircea cel Mare256). Arhitectural, planul acestor lăcaşuri adoptă, în mod particular, pe acela trilobat al bisericii mari de la Cozia;

 

   • alegere de episcopi virtuoşi şi destoinici, dintre care unii, precum Mihail II (evocat mai sus) au fost înălţaţi la rangul de mitropoliţi ai Ţării Româneşti, iniţiind o tradiţie în acest sens;

 

   • activitatea culturală propriu-zisă se bazează pe aportul şcolilor mănăstireşti de la Cozia şi Bistriţa, în ale căror scriptorii/ori chilii se copiază în limba slavonă, cele mai însemnate lucrări de cult (cf. mai sus). Sunt mărturii că şi la episcopia Râmnicului, încă din acest secol, va fi funcţionat o şcoală de copişti şi grămătici (Oprea de la Râmnic scrie, la 1547, un hrisov al lui Mircea Ciobanul, un Dumitru grămăticul, în 1585, este menţionat într-un zapis râmnicean), dar multe documente (inclusiv, ulterioare) vor fi fost distruse în 1738, când turcii au ars reşedinţa episcopală.

 

Secolul al XVII-lea, pe lângă amplificarea acestor trăsături, personalizează şi consacră contribuţia eparhiei râmnicene în plan cultural-spiritual. Referindu-ne doar la perimetrul actual al judeţului Vâlcea, remarcăm:

 

– formarea cărturarilor în „şcoala” monahicească spirituală şi culturală din lavrele Coziei sau Bistriţei, de unde sunt aleşi, episcopii sunt oameni de încredere ai domnitorilor (între aceştia, cei mari: Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanul), colaboratori de prim rang la activitatea acestora politică şi economică, juridică şi politică, spirituală şi culturală, unii dintre ei (Teofil II, Ignatie Sârbul, Varlaam, Teodosie) fiind, pentru aceasta, aleşi şi mitropoliţi. • Efrem I (c. 1601 – c. 1613), om de încredere al lui Mihai Viteazul, îngrijeşte de familia eroului răpus, îndeosebi de mama acestuia, călugărită la Cozia sub numele Teofana, al cărei testament este o pagină literară românească memorabilă. • Teofil al II-lea, fost egumen la Bistriţa, unde şi-a format o cultură aleasă şi i-a sprijinit pe cărturarii Matei al Mirelor şi Mihail Moxa, păstoreşte la Râmnic aproape 20 de ani (1618-1636), timp în care, printre altele, supraveghează ridicarea bisericii-necropolă de la Arnota (1633-1637), apoi, ca mitropolit în peste zece ani (1636-1648) „l-a sprijinit (pe marele domnitor Matei Basarab – n.n.) şi în eforturile sale de editare a unor cărţi religioase sau cu profil juridic şi omiletic în tipografiile care s-au înfiinţat acum la mânăstirile Câmpulung, Govora şi Dealu” (M. Păcurariu257). Cu Teofil al II-lea (despre care am scris şi într-un subcapitol anterior) considerăm că începe la Episcopia Râmnicului ceea ce am putea numi vocaţia cărţii şi a tiparului, el fiind, alături de domnitor şi de logofătul Udrişte Năsturel, unul dintre cei ce au determinat aducerea la Govora a unei tipografii, antrenarea monahului Mihail Moxa pentru traducerea şi, apoi, tipărirea Pravilei mici de la 1640-1641, cu un tiraj special pentru Transilvania. • La rândul său, Varlaam, cu metanie în lavra Cozia, ajuns mitropolit fără voia lui (în contextul mazilirii noncanonice a lui Teodosie, un alt cozian), este ctitorul tipografiei mitropolitane de la Bucureşti, unde publică Cheia înţelesului, volum de predici al oratorului ucrainean Joanikie Galeatovski; totodată a adus de la slavii răsăriteni o seamă de alte lucrări (între care Mântuirea păcătoşilor şi Minunile Maicii Domnului, care (după ce va face el însuşi paretesis, la reîntoarcerea lui Teodosie) vor fi predate spre traducere cărturarilor bistriţeni. • Blândul Teodosie, râmnicean de origine, nu a fost şi episcop la Râmnic, ci mitropolit în două rânduri, ataşat Cantacuzinilor şi lui Constantin Brâncoveanu, sub oblăduirea cărora a repus în funcţiune tipografia bucureşteană, a patronat colectivul care a editat şi apoi tipărit Sfânta Scriptură în limba română, cunoscută ca Biblia de la 1688, a conlucrat în activitatea culturală cu stolnicul Constantin Cantacuzino, cu ierarhii şi cărturarii greci de la Academia domnească, a „girat” de la rangul său ctitoriile brâncoveneşti de la Hurezi, l-a integrat pe Antim Ivireanul în cinul monahal, în spiritualitatea şi cultura românească; a ctitorit două lăcaşuri de cult în Râmnic (schitul Cetăţuia şi biserica „Sfântul Gheorghe”).

 

– îmbogăţirea patrimoniului de schituri şi mănăstiri vâlcene, prin cel puţin două forme: a) adăugarea de biserici de zid lângă unele sau în locul unora anterioare din lemn – precum la Mânăstirea Dintr-un Lemn (a cărei biserică mare de zid este ridicată în 1635 de Preda Brâncoveanu), la Mânăstirea Mamu (ctitor, în 1699, domnitorul Brâncoveanul) ş.a.; b) ctitorire de noi lăcaşuri: biserica „Sfinţii Îngeri”, în peştera Sfântului Grigore Decapolitul, la Bistriţa, în 1635 (ctitor, episcopul Teofil al II-lea), biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” din târgul Hurezi, în 1658-1659 (ctitor, mitropolitul Ştefan, vâlcean de origine), biserica schitului Cornet, 1666 (ctitori, Mareş Băjescu şi soţia), schitul Fedeleşoiu (început de Grigore Ghica vodă, în 1673, continuat de Varlaam şi finalizat în 1702), biserica „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” la Mânăstirea Turnu, 1676 (ctitor, Varlaam mitropolitul), biserica Schitului Cetăţuia, 1677-1680 (ctitor, mitropolitul Teodosie), Mânăstirea Sărăcineşti, 1687-1688 (finalizată de episcopul Ştefan), schitul Pahomie, 1694 (ctitor, unchiul Brâncoveanului, călugărit sub numele de Pahomie), dar, mai ales, primul ansamblu arhitectural domnesc, de la Hurezi: biserica mare (1690-1694), paraclisul (1696-1697), Bolniţa (1696-1699), schitul „Sfinţii Apostoli” (1698), palatul domnesc (1692-1697) – ctitor, Constantin Brâncoveanu cu familia sa, un rol de seamă avându-l şi arhimandritul Ioan258. Arhitectura acestor aşezăminte dă mărturie despre continuitatea între elementele unui stil autohton, configurat în epoca lui Matei Basarab şi stilul artistic original constituit în epoca lui Constantin Brâncoveanu. Pictura în frescă împleteşte canonul erminic cu aspecte originale, îndeosebi în pronaos şi pridvor, manifestând personalitatea artistică a zugravilor formaţi în şcolile mănăstireşti; în Vâlcea, la Hurezi şi la Mamu, lucrează şi „meşteri mari” din alte locuri, între care Constantinos, exponent al şcolii cretane de pictură şi, respectiv, Pârvu Mutu, zugravul ctitoriilor cantacuzine;

 

– activitatea cultural-spirituală în domeniul cărţii rămâne în continuare apanajul marilor mănăstiri Cozia şi Bistriţa, în care funcţionează şcoli de copişti, caligrafi, ministurişti şi traducători, şcoli în care de acum se promovează hotărât limba română ; monahii vâlceni, în mânăstiri ori ca ierarhi, preţuiesc tiparul, procură tipografii, devin (unii) tipografi, diortosesc şi tipăresc cărţi importante, iniţiază sau participă la o politică domnească privind producţia şi difuzarea de carte pentru români, dar şi pentru alte popoare creştine din Răsărit. Reprezentativ în acest sens este, întâi de toate, Teofil al II-lea: Deşi cunoscător al limbii slavone…. (e) va milita consecvent pentru promovarea limbii române; în calitate de egumen bistriţean, formează numeroşi discipoli care vor deschide orizonturi epocale în acest domeniu – scrie arhim. V. Micle. Apoi, ridicat la treapta superioară a ierarhiei, s-a afirmat incontestabil prin vasta activitate desfăşurată pentru înlocuirea limbii slavone cu aceea română. În epoca sa, tipografiile înfiinţate la Câmpulung…, Govora… şi Dealu tipăreau primele cărţi româneşti în Muntenia – monumentale opere originale sau traduse259. Între discipolii bistriţeni ai lui Teofil, arhim. V. Micle reliefează pe Mardarie ieromonahul (care copiază, în 1627, o PsaltireMihail Moxa, traducător al Liturghierului şi al nomocanonului după care s-a tipărit Pravila mică, precum şi autor al Hronografului universal (ca lucrare „ce depăşeşte nivelul unei simple compilaţii, aducând remarcabile contribuţii personale”); remarcabil este şi copistul bistriţean din 1614, Ştefan, care va ajunge mitropolit, succedându-i lui Teofil şi care continuă cu vrednicie munca începută de acesta pentru promovarea lucrărilor în limba română, opera sa de căpătâi fiind tipărirea, în 1652, la Mânăstirea Dealu, a Pravilei mari intitulate Îndreptarea legii, la care ar trebui adăugat şi Slujebnicul mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei, un Liturghier arhieresc, un Liturghier de zile mari (André Grabar), prin calitatea de excepţie a miniaturilor sale, realizate de un autor rămas anonim (v. Gheorghe Popescu-Vâlcea, Miniatură românească). O menţiune aparte se cuvine – pentru înscrierea mănăstirii Govora în orizontul cultural-tipografic – egumenului Meletie Macedoneanul şi tipografului Ştefan de Ohrida, care, în răstimpul 1637-1642, au tipărit aici 7 cărţi. În aceeaşi perioadă a mitropolitului Ştefan, la Mânăstirea Cozia, se realizează un alt monument de limba română: Lexiconul slavo-român şi tâlcuirea numelor (1649), în care Mardarie Cozianul – „pisar” include 4575 de cuvinte slave cu echivalenţele lor româneşti. Un caz mai special îl reprezintă „kir Ştefan ieromonah ot Cozia”, copist, colaborator al lui Varlaam, apoi al lui Teodosie mitropolitul, căruia îi este arhidiacon şi scriptor, realizator a două manuscrise româneşti de Cazanii/ Evanghelii cu învăţătură, în 1688; retras apoi ca egumen la Bistriţa, mai transcrie o Psaltire slavo-română şi încă o cazanie, dar, semnând, nu uită să evoce Cozia metaniei sale. Secolul al XVII-lea se încheie cu contribuţia lui Vlad grămăticul şi Alexandru Dascălul (prezentaţi anterior), care, aduşi de la Bistriţa, de către Ilarion, la episcopia Râmnicului, sunt primii scriptori de seamă ai acesteia şi, totodată, dascăli ai şcolii episcopale de grămătici.

 

Dar mai ales marea bibliotecă domnească de la Hurezi a lui Constantin Brâncoveanu încununează un secol în care cartea, fie în forma manuscrisă, fie în cea tipărită, tezaurizată în lavrele Coziei, Bistriţei şi Hurezilor, precum şi la Episcopia Râmnicului – Noul Severin, a asigurat – adesea în mai multe limbi: slavă, greacă, română – posibilităţile de instruire şi educaţie teologică, de teorie şi practică liturgică pentru elevii şcolilor monahale ori ecleziale, o parte dintre ei chiar din Transilvania, care se pregăteau aici spre a ajunge în cinul religios, ori în funcţii laice (copişti, grămătici, logofeţi ş.a.). De altfel, învăţământul bisericesc este, la mănăstiri şi la episcopie, o realitate constantă „încă din primele decenii ale secolului al XVII-lea” fiind marcat prin: « şcoala înaltă » de la Govora, şcoala de la Bistriţa (atestată la 1648), şcoala de grămătici şi cântăreţi de la episcopie – în care instruirea se făcea bilingv, în română – pentru cult şi în slavonă – pentru cântări; pentru secolul următor, menţionăm aici, de asemenea, şcoala gratuită (« de pomană ») a lui Antim Ivireanul, şcoala românească de la Râmnic iniţiată de episcopul Damaschin la 1719, şcoala de limbă slavonă (1741-1746), şcoala românească şi grecească            (1746-1825) 260.

 

Secolul al XVIII-lea poate fi definit (după o idee a lui Chesarie, 1779) drept secolul în care însăşi Episcopia Râmnicului a întruchipat simbolic pasărea Phoenix. Este secolul domniilor fanariote în Moldova şi Ţara Românească, al prozelitismului catolic în Transilvania, tot mai agresiv, provocând Uniaţia, secolul a trei războaie în zonă, care au afectat direct şi ţinutul Vâlcii, este şi secolul unui progres în schimburile comerciale dintre Occident şi Orient, implicând şi ţările noastre, în care un Constantin Mavrocordat, domnitor succesiv în Moldova şi Ţara Românească, începe reforme economico-sociale ce au şi consecinţe culturale, marcând tendinţa depăşirii medievalităţilor de către expresii noi, premoderne. În asemenea condiţii istorice, nu o dată nefavorabile (Oltenia este sub stăpânire austriacă în răstimpul 1719-1738, judeţul e prădat când de turci, când de austrieci; Râmnicul – de două ori incendiat, reşedinţa episcopală distrusă, apoi, cu greu, refăcută, lipsa de sprijin din partea domnitorilor fanarioţi, decimarea vechilor mari boieri sau cărturari), Episcopia Râmnicului, dimpreună cu aşezămintele mănăstireşti şi parohiile de mir, continuă tradiţia sa cultural-spirituală valoroasă, împlinită în epoca Brâncoveanului, şi o ridică la scara afirmării naţionale (şi nu numai!), contribuind, în mod notoriu, prin intermediul cărţilor tălmăcite, tipărite şi răspândite în toate ţinuturile locuite de români, la promovarea identităţii şi unităţii de neam, la cristalizarea limbii literare româneşti unitare (pe temeiul graiului muntenesc). Secolul al XVIII-lea este acela în care Episcopia Râmnicului-Noul Severin a fost cel mai greu încercată, dar în care, prin imboldul şi efortul fără preget al unor mari ierarhi-cărturari şi patrioţi, s-a reuşit crearea la Râmnic a unui adevărat „centru” al conştiinţei naţionale şi al rezistenţei istorice-spirituale. În acest sens, contribuţia ierarhilor, clericilor şi monahilor râmniceni s-a desfăşurat în contextul ideologic, cultural, spiritual şi artistic al unor tendinţe şi chiar mutaţii sensibile: ascendenţa perspectivei laice (bazată pe raţiune şi progres în istorie), adaptarea „bisericii luptătoare” la năzuinţele poporului său în perioada respectivă, trecerea de la umanism la iluminism, de la brâncovenism la postbrâncovenism, de la tradiţia autohtonă la inovaţia barocă şi premodernă – între toate acestea „trăgând” linia continuităţii. Ca atare, după cum a relevat şi Al. Duţu261, pe parcursul întregului secol al XVIII-lea, a funcţionat aici, sub oblânduirea unor mari episcopi precum Antim, Damaschin, Climent, Chesarie, Filaret, dar şi a celorlalţi, o adevărată Şcoală râmniceană de profil religios şi cultural, care, în mod alternativ şi complementar faţă de „Şcoala ardeleană”, a avut şi a urmat un „program” cultural-spiritual coerent şi consistent, de înălţare a cugetului şi simţirii româneşti identitare şi unitare, de propagare a ideilor favorabile dobândirii de drepturi politice şi sociale pentru români în „zona” epocii moderne.

 

O retrospectivă asupra devenirii scaunului episcopal de la Râmnic în secolul al XVIII-lea pune în evidenţă câteva perioade inegale, dar semnificative: perioada brâncovenească, perioadă postbrâncovenească, epoca lui „Chesarie” şi perioada premodernă.

 

Perioada brâncovenească (1700-1714, 1716), cuprinzând partea din acest secol a epocii brâncoveneşti până la moartea marelui domnitor şi apoi a Cantacuzinilor (Constantin Stolnicul, Mihai Spătarul, Ştefan Domnul) şi a mitropolitului martir Antim Ivireanul; o perioadă înfloritoare, în care fiecare dintre cei trei episcopi succesivi: Ilarion (1693-1705), Antim (1705-1708), Damaschin (1708-1724), se dovedesc destoinici gospodari (obţinând noi proprietăţi şi privilegii) şi promotori ai actelor cultural-spirituale de rezonanţă:

 

– noi ctitorii: completarea ansamblului mănăstiresc de la Hurezi cu biserica schitului „Sfântul Ştefan” (1703, ctitor: Ştefan Brâncoveanu), biserica „Sfinţii Îngeri” din Romanii de Jos (începutul secolului, ctitor: Ioan, arhimandritul de la Hurezi), încheierea ctitoriei bisericii Schitului Fedeleşoiu (1702, cu adăugiri şi refaceri în 1702-1710);

 

– rezidiri, refaceri, renovări de lăcaşuri de cult: schitul Iezer (1693-1705), prin sprijinul episcopului Ilarion şi nevoinţa Sfântului Antonie de la Iezer), schitul Titireciu (1700-1706, cu concursul spătarului Mihai Cantacuzino), Mânăstirea Surpatele (1706-1707), prin aportul doamnei Marica Brâncoveanu şi cu fresca realizată de zugravi din şcoala lui Constantinos – ctitorie reprezentativă pentru arta brâncovenească, Mânăstirea Govora (1711, prin stăruinţa egumenului Paisie), ctitorie de asemenea reprezentativă pentru sobrietatea, echilibrul şi armonia proporţiilor din arta brâncovenească (în pronaos sunt zugrăviţi mitropolitul Antim Ivireanul – cel mai autentic portret, şi episcopul Damaschin); o menţiune aparte se cuvine pentru restaurarea, sub oblăduirea domnitorului, a bisericii şi a mănăstirii Cozia (1705-1707, prin grija lui Şerban II Cantacuzino Măgureanu, a arhimandritului Ioan de la Hurezi şi a episcopului Antim Ivireanul), prilej cu care se adaugă pridvorul (marcă a artei brâncoveneşti), se zugrăveşte din nou naosul bisericii mari, se adaugă (probabil) turla pe pronaos, paraclisul şi alte utilităţi în corpul de chilii262

 

– ctitorirea centrului tipografic de la Râmnic de către episcopul Antim Ivireanul, care, în tipografia personală (adusă de la M-rea Snagov), scoate primele 9(10) tipărituri râmnicene. Importanţa acestora este foarte mare: Antologhionul, Octoihul, Liturghierul şi Molitvenicul, precum şi Adunare Slujbei a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu sunt cele mai însemnate cărţi de slujbă, cu textele în limba română şi doar cântările în limba slavonă – ceea ce înseamnă practic transpunerea în limba română a slujbelor bisericeşti, prin tălmăciri după originale greceşti (în timp ce „restanţa”, transpunerea în româneşte a cântărilor, va fi „rezolvată” în 1713-1714 de către colaboratorul vechi al mitropolitului Antim Ivireanul, ieromonahul Filothei sin Aga Jipei / Sfetagoreţul); pe de altă parte, Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţei, prima lucrare originală a lui Antim Ivireanul este destinată îmbunătăţirii condiţiei duhovniceşti a preoţilor, în scopul întăririi puterii spirituale a Bisericii. Tipăriturile râmnicene ale lui Antim fac, după gândul strategic al Brâncoveanului, începutul acelei perioade de mai bine de un secol în care tipografia de la Râmnic va fi însă cea mai importantă, pertinentă şi bogată sursă de carte religioasă pentru români, cu largă difuzare, îndeosebi pentru cei din Transilvania, expuşi prozelitismului oficial şi Uniaţiei. Din nefericire, acest început a trebuit să fie întrerupt de către însuşi Antim, care, luându-şi tipografia la Târgovişte, pentru a-şi continua marea operă cultural-spirituală, îl va priva pe succesorul său, Damaschin, de „instrumentul” de acţiune. Cu greu, după martiriul lui Antim, va reuşi Damaschin să-i readucă tipografia la Râmnic.

 

– continuarea „operei” picturale a şcolii de zugravi de la Hurezi; exponenţii săi pornind de la „vătaful” Constantinos, dar grupaţi în diferite echipe, completează ansamblul frescelor brâncoveneşti hurezene la noile schituri construite în acest răstimp, apoi zugrăvesc bisericile mânăstirilor Surpatele (Andrei, Iosif, Hranite, Ştefan), Polovragi (Constantinos, Andrei, Istrate, Gh. Hranitie, Ioan), Govora (Iosif, Ştefan, Hranite, Nicolae), naosul bisericii mari de la Cozia (Preda, Ianache, Sima, Mihail), pridvorul mănăstirii Bistriţa (Iosif, Hranite), biserica schitului Păpuşa (Hranite, Teodosie), biserica mănăstirii Sărăcineşti, în 1718 (Preda, Teodosie, Gheorghe); unii trec dincolo de hotarele eparhiei Râmnicului: Preda e luat de Antim Ivireanul la ctitoria lui „Toţi Sfinţii” (1715) din Bucureşti, tot el pictează biserica „Sf. Nicolae” din Făgăraş, iar, împreună cu Andrei şi Iosif, biserica „Sfântul Dumitru” din Craiova263

 

– întemeierea unei şcoli muzicale la Hurezi, poate cu ajutorul lui Filothei Sfetagoreţul, trăitor aici în jurul anului 1700; vărul său primar, monah, copist şi compozitor de muzică bisericească, vieţuitor la Hurezi, ajunge să scrie, în intervalul 1716-1724, o psaltichie în limba greacă, intitulat Antologhia egkolpios în care include şi compoziţii ale sale, ca şi ale unor alţi români264

 

Imaginea acestei perioade ar suferi dacă nu ar reliefa personalitatea de excep­ţie a egumenului mănăstirii Hurezi (timp de peste 30 de ani) Ioan Arhimandritul, cărturar înzestrat, plin de iniţiative, destoinic „ispravnic” al ctitoriei voievo­dale, al schiturilor ridicate în preajma ei, al renovării mănăstirii Cozia şi a altor lăca­şuri, preţuit de către Brâncoveanu, care l-a acceptat să figu­reze alături de neamul domnesc în pronaosul bisericii mari, unde-şi află şi mor­mântul265

 

Perioada postbrâncovenească (la care ne-am mai referit pentru domeniul mentalităţilor şi cel al picturii) include mai întâi răstimpul 1716-1739, al ocupaţiei austriece asupra Olteniei, şi apoi pe acela al revenirii la normalitate – o perioadă în care ies în evidenţă mari episcopi precum Damaschin şi Climent, cărora li se adaugă în spirit şi faptă Inochentie şi Grigorie Socoteanu; o perioadă în care strălucirea epocii brâncoveneşti este întunecată, bisericile şi mânăstirile şi însăşi Episcopia suferind multe jafuri, stricăciuni şi chiar distrugeri, laolaltă cu satele şi oraşele Olteniei, cu ocupaţiile locuitorilor, Vâlcea fiind „teatru de război” (Pentru acestea, v. Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii române din Oltenia în timpul ocupaţiunii austriace (1716-1739), cu 220 de acte şi fragmente…, ediţie bibliofilă. Slatina, Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, 2006).

 

Cel care „a dat piept” primul cu aceste situaţii nefavorabile a fost episcopul-cărturar Damaschin Dascălul (1708-1726), scos de sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei din Bucureşti şi subordonat Mitropoliei ortodoxe sârbe de la Karlovitz, iar aceasta, în pofida faptului că a cerut Curţii Imperiale de la Viena să păstreze autonomia Episcopiei râmnicene-severinene, ridicând-o la rangul de Arhiepiscopie, dacă nu de Mitropolie, cum a mai fost. Austriecii şi-au asumat controlul riguros asupra veniturilor mânăstirilor oltene cărora tot ei le confirmau şi egumenii (şi episcopii) aleşi – numai dintre români, de-acum! -, interzicându-le orice relaţie cu Patriarhia ecumenică de la Constantinopole şi mânăstirile din Muntele Sfânt. În schimb, s-a acordat Episcopiei de la Râmnic jurisdicţia canonică asupra bisericilor ortodoxe româneşti din Şcheii Braşovului şi Ţara Bârsei, ceea ce a asigurat o cale oficială de influenţare spirituală şi culturală a românilor din Transilvania. O cerinţă a episcopului râmnicean şi a soborului de egumeni care-îl delegase în acest sens, aceea de a se permite infiinţarea a două şcoli: una, românească, la Râmnic, îngrijită de Episcopie, şi una, latinească, la Craiova, îngrijită de administraţia laică, nu a fost satisfăcută, deşi Damaschin Dascălul chiar pregătea cărţi pentru şcoală.

 

În aceste condiţii – la început, fără tipografie, apoi cu restricţii în exercitarea misiunii pastorale şi culturale prin intermediul cărţii -, episcopul Damaschin, altfel un bun gospodar, şi-a consacrat timpul tălmăcirii în româneşte a cărţilor de cult, activitate începută pe când era episcop la Buzău şi finalizată la Râmnic prin faptul că a izbutit să traducă aproape toate cărţile de slujbă (Mircea Păcurariu), după intemediare slavone (fiindcă ştia latina şi slavona). Reuşind târziu să reînfiinţeze la Râmnic tipografia, va apuca să tipărească doar trei lucrări: Ceaslov (1724), Învăţătura pentru şapte Taine (1724) – din care „nu cunoaştem nici un exemplar [cartea a fost interzisă în Transilvania de sinodul Episcopiei unite în febr. 1725]”266 şi o Psaltire (1725, cărţi care n-au primit aprobare să fie difuzate şi în Transilvania. O a patra carte, Întâia învăţătură pentru tineri, în limbile slavonă şi română, o carte didactică, a apărut după decesul acestui mare cărturar, ale cărui tălmăciri – tipărite ulterior – au contribuit, alături de acelea ale lui Dosoftei, Mitrofan şi Antim, la autohtonizarea cultului liturgic şi la formarea limbii române literare cu aportul limbajului religios. Aceasta, datorită faptului că episcopii râmniceni ce i-au succedat – Ştefan, Inochentie, Climent, Grigore şi mai apoi Chesarie – i-au făcut o dreptate istorică, tipărindu-i manuscrisele cu tălmăciri: Molitvenic (1730), Triod (1731), Liturghier (1733), Catavasier (1734), Antologhion (1737), Penticostar (1743), Ceaslov (1745), Evanghelie (1746), apoi cele 6 Minee, prelucrate şi îngrijite de Chesarie (1776-1780) ş.a.267.

 

Mai norocos decât Ştefan (de la Govora) – succesorul lui Damaschin, ales de egumeni şi boieri, confirmat de Împărat, dar care moare înainte de mereu amânata sa hirotonire ca arhiereu – , Inochentie (de la Brâncoveni) (1727-1735) primeşte la timp toate îndrituirile oficiale; are parte, însă, de multe dificultăţi provocate de autorităţile austriece, în străduinţa lor de a exploata averile mănăstireşti (pentru ei, şi Episcopia era „o mănăstire mai mare”) – ceea ce îl determină să reacţioneze deseori prin acţiuni de protest268, înscriind o pagină de luptă îndârjită împotriva noilor stăpânitori, ca şi înaintaşul său Damaschin (Mircea Păcurariu). Episcop luminat, Inochentie foloseşte şi mijlocul tiparului, făcând să apară şase cărţi de cult ortodox în limba română (dintre care cinci, tălmăcite de Damaschin) şi, în a treia ediţie, Întâia învăţătură pentru tineri (a lui Damaschin), în limba slavonă (o parte din tiraj fiind solicitată pentru şcolile sârbeşti, administrate de Mitropolia de la Karlovitz269). În activitatea editorială a lui Inochentie se resimte ceea ce va fi însemnat, în mod constant, pentru episcopii şi tipografii râmniceni, Damaschin: el le-a asigurat tipografia şi tot el, cărţile pentru tipar, „certificate” de prestigiul lui cărturăresc şi eclezial (pentru care primise, în 1717, şi o distincţie din partea Împăratului Casei de Austria).

 

Cu păstorirea lui Climent (1735-1748, + 1753), vitregiile eparhiei oltene a Râmnicului-Noul Severin sub ocupaţia austriacă ating apogeul prin consecinţele noului război din anul 1737 dintre austrieci şi turci, câştigat de data aceasta de către ultimii, care se vor deda apoi la incursiuni de răzbunare şi jaf asupra Olteniei, alungând administraţia imperială, dar prădând fără istov sate, oraşe şi mănăstiri, omorând sute de oameni nevinovaţi, incendiind până şi Episcopia. Retras din calea oştilor turceşti şi tătăreşti în munţii Lotrului, Climent va cobori, totuşi, să facă act de supunere, determinându-i pe jefuitori să înceteze campaniile lor şi fiind, pentru aceasta, preţuit de către contemporani drept „mijlocitoriu de pace şi îmblânzitoriu de cumpliţi oşteni” (cf. „Predoslovia” scrisă de tipografi la Cazania din 1748, Râmnic, iniţiată de Climent).

 

Stăpânirea austriacă a avut şi unele efecte pozitive: construirea şoselei de acces pe malul Oltului spre Transilvania, organizarea administrativă strictă, evidenţa condiţiilor naturale, demografice, economice şi culturale, toate acestea erau direcţionate spre folosul administraţiei imperiale şi spre slăbirea vieţii ortodoxe tradiţionale (între altele, şi prin întărirea comunităţii catolice din Râmnic270), iar toate acestea au realizat un context în care au fost mai repede asimilate unele măsuri de reformă modernă ale administraţiei fanariote.

 

În timpul păstoririi lui Climent, începe şi „revenirea la matcă” a vieţii româneşti din Oltenia, procesul de refacere a structurilor juridice, administrative, economice şi culturale anterioare, de reconstrucţie a aşezărilor şi lăcaşurilor afectate, de recuperare a timpului şi ritmului devenirii întrerupte timp de două decenii. Episcopia Râmnicului-Noul Severin revine sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei, episcopul îşi redobândeşte atributele administrative şi culturale, aşezămintele de cult îşi recapătă drepturile şi proprietăţile; viaţa parohiilor de mir revine la normalitate. Reconstrucţia este „cuvântul de ordine” şi episcopul Climent se află în fruntea ei. El reface reşedinţa episcopală, ridicând din nou biserica şi corpul de clădiri monahale şi administrative (care au rezistat până la focul cel mare din 1847), construieşte biserica bolniţă (singura care ni s-a păstrat până azi), reface tipografia. Dacă în perioada ocupaţiei austriece, nu s-au ridicat decât foarte puţine biserici (nu mai mult de 10) în diferite localităţi rurale (ctitori fiind călugări ori preoţi de mir), acum (în răstimpul lui Climent şi al succesorului său, Grigorie Socoteanu), această preocupare reintră în ritmul normal. Chiar dacă nu beneficiază de aportul ctitoricesc al niciunui domnitor fanariot, noile lăcaşuri de cult ori cele reînnoite primesc ajutoare substanţiale din partea noilor categorii sociale care se ridică economic: dregătorii şi negustorii, la care se adaugă şi aportul obştilor în frunte cu preoţii.

 

Astfel, consemnăm dintre bisericile care s-au păstrat până azi în localităţi rurale: biserica fostului schit Teiuş (1735) – com. Buneşti (ctitor: ieromonah Nicolae), biserica de lemn din cătunul Angheleşti (1737) – com. Pietrari (ctitor: obşte), biserica schitului Pătrunsa (1740) – com. Bărbăteşti (ctitor: episcopul Climent, în memoria mamei sale – după legendă), biserica sat Oteşani (1740) – com. Oteşani (ctitori: vătaf de plai ş.a.), biserica fostului schit Climent (1742-1744) – sat Pietrarii de Jos, com. Pietrari (ctitor: episcopul Climent ş.a., în satul natal), biserica sat Bucşani (1743) – com. Ioneşti (ctitor: Udrea Zătreanu, paharnic), biserica sat Sineşti (1746) – com. Sineşti (ctitor: preotul Stanciu ş.a.), biserica fostului schit Şerbăneşti/fosta mănăstire Morunglavu (1746) – com. Ştefăneşti (ctitor: jupan Matei Morunglavu şi ai lui), biserica sat Coasta (1747-1749) – com. Goleşti (ctitor: obştea), biserica sat Suieşti (1748) – com. Stăneşti (ctitor: ?), biserica sat Drăgăneşti (1749) – com. Bărbăteşti (ctitori: episcopul Climent ş.a.), biserica sat Pietreni (1750) – com. Costeşti (ctitor: Antonie Bistriţeanul), biserica sat Igoiu (1751-1752) – com. Alunu (ctitor: Feodoru monahul), biserica sat Moşteni/fost schit Colnic (1752) – com. Galicea (ctitor: diaconul Barbu şi familia), biserica sat Bălteni (1754) – com. Copăceni (ctitor: protopop Copăceanu), biserica fostei mănăstiri Berislăveşti (1754) – com. Berislăveşti (ctitor: Sandu Bucşenescu, dregător), biserica sat Bârseşti (1755-1756) – com. Mihăeşti (ctitori: Barbu Otetelişanu, dregător ş.a.), biserica sat Budurăşti (1755-1756) – com. Stoeneşti (ctitor: ieromonah Climent), biserica sat Dumbrăveşti (1757) – com. Tomşani (ctitor: preot Constantin Panduru), biserica sat Gura Văii (1758) – com. Bujoreni (ctitor: Gheorghe Pârcălabul), biserica sat Titeşti (1760-1761) – com. Titeşti (ctitor: căpitan Necula Grecu ş.a.)271. În perimetrul actualelor oraşe vâlcene au fost ridicate sau refăcute, în acea perioadă postbrâncovenească, următoarele lăcaşuri: biserica schitului Comanca (1735-1736) – Băile Olăneşti (ctitor: monahul Pahomie/Preda Bujoreanul ş.a.), biserica sat Beneşti (1746) – Bălceşti (ctitor: Barbu Otetelişanu, vornic), biserica mănăstirii Stănişoara (1747) – Călimăneşti (ctitori: pustnicii Meletie şi Neofit, apoi un dregător şi un negustor din Piteşti), biserica sat Slăviteşti (1750) – Băbeni (ctitori: familia Slăvitescu, dregători); în Râmnic, cei doi mari episcopi Climent şi Grigorie Socoteanu îngrijesc de refacerea ori ridicarea următoarelor lăcaşuri: biserica mare episcopală(1737-1745) şi biserica bolniţă (1745) – ctitor: Climent; paraclisul Sfântul Grigorie Teologul(1750-1751) – ctitor: Grigorie Socoteanul; biserica Sfântul Gheorghe, refăcută după incendiul din 1737; biserica Cuvioasa Paraschiva, refăcută după acelaşi incendiu, în 1740; biserica de lemn din sat Râureni (1746) – ctitori: preoţii Nicula, Gheorghe ş.a.; biserica Buna Vestire, refăcută de negustori sibieni, în anii 1747-1751, după acelaşi incendiu provocat de turci; biserica fostului schit Inăteşti, refăcută în 1751; biserica Toţi Sfinţii (1762-1764) – ctitori: Grigore Socoteanul, Hagi Constantin Malache şi Teodor monahul272.

 

În arhitectura acestor lăcaşuri se reia stilul brâncovenesc, dar în varianta postbrâncovenismului (la care ne-am mai referit şi în subcapitolul anterior); sincopat sau întrerupt două decenii, lipsit de ctitori de anvergură (domnitori, mari boieri), el nu mai are amploarea şi strălucirea iniţială (decît cu rare excepţii, la Râmnic: bisericile „Buna Vestire” şi „Toţi Sfinţii”), nici rigoarea canonică ori inovaţia tematică (v. tema dinastică din pronaosul de la Hurezi); păstrează, însă, în genere, modelul arhitectural ori pictural, cu formele şi compoziţia, cu tehnica şi cromatica ori procedeele ormamentale – dar toate acestea, adaptate la proporţii mai reduse, în funcţie de destinaţia lăcaşului şi de potenţialul economic al ctitorilor, aceleaşi excepţii râmnicene nefăcând decât să întărească această „regulă”. Tendinţele spre realism ori decorativism, întâlnite iniţial în stilul brâncovenesc, se răsfrâng acum într-un mod inedit, îndeosebi în spaţiul destinat relaţiei sacrului cu profanum-ul273: în pronaos, pe peretele ctitorilor, apar, alături de ierarhi şi preoţi, dregători şi negustori în costume de epocă, în pridvor şi în frescele exterioare, în mediul rural, apar uneori scene de viaţă populară, ca marcă a locului – proces ce va continua şi se va personaliza în cea de a doua jumătate a secolului; soluţiile arhitectonice, la bisericile de lemn ori la cele de zid, denotă adesea împletirea particulară a funcţionalului cu decorativul, exerciţii creative autentice, ceea ce, în mediul oraşului, reflectă şi tentaţii baroce deloc stridente. Printre exemplele selectate de către acad. Răzvan Theodorescu se numără: fresca exterioară a modelului brâncovenesc cu Sivilele/ sibilele, întâlnit la Râmnicu-Vâlcii, (la) paraclisul ridicat în 1750-1751 de episcopul iubitor de cărţi Grigorie Socoteanu…, precum şi, de acelaşi ctitor, în 1765, biserica Tuturor Sfinţilor, unde un constructor anonim copia stângaci, fără nici un fel de înţelegere a ritmului şi a echilibrului arhitecturii, dar într-un chip extrem de pitoresc, micile turle ataşate de pe pronaosul unui veritabil monument medieval, biserica lui Neagoe de la Argeş274. (Poate fi vorba, însă, şi de un exerciţiu de creaţie baroc).

 

Într-o perioadă mai favorabilă – după revenirea Olteniei la Ţara Românească şi la suzeranitatea otomană (pentru care n-a pregetat să se implice în delegaţii diplomatice eficiente!) – , Climent îl continuă pe Inochentie în activitatea tipografică, căreia îi vede sensul nu numai în înmulţirea sfintelor cărţi în limba patriei noastre rumâneşti, pentru a ajunge şi într-alte părţi unde se află patria rumânească (Inochentie); mulţumind (în Predoslovia la Evangheliarul din 1746) lui Constantin Nicolae Voievod pentru a fi asigurat difuzarea cărţilor în toate ţările şi ţinuturile ce vorbesc în limba rumânească, episcopul Climent consideră că, prin „multe fealuri de cărţi”, să luminează nu numai o seamă de norod, ci toată pravoslavia – ceea ce denotă o concepţie programatică panortodoxă şi, chiar, profetică, întrucât, într-adevăr, tipografia de la Râmnic, va realiza, la cererea lor, tipărituri şi pentru sârbi (încă de la 1726, apoi la 1755) şi pentru bulgari (în 1806)275. Ucenic al lui Damaschin, cărturar luminat, Climent preţuieşte cartea, căreia îi aduce, în cuvinte simple, dar calde, o frumoasă laudatio, valorificând toposul carteagrădină (v. Predoslovia la Penticostarionul din 1743). De aceea, la tipografia râmniceană, Climent a adus tipografi iscusiţi, ca Popa Mihai Atanasievici (fondatorul unei „dinastii” de tipografi de la Râmnic276), precum şi „diortositori” (îngrijitori, corectori) experimentaţi, precum Lavrentie ieromonahul (de la Hurezi) şi Arsenie ieromonahul (de la Cozia), cu aportul cărora va scoate la iveală aproape 20 de cărţi, în majoritate tălmăciri lăsate în manuscris de episcopul Damaschin. Între acestea: Antologhionul (1737, cu o a doua ediţie în 1745), Octoihul (1742), Penticostarionul (1743), Ceaslov (1745), Evanghelie (1746), Molitvenicul (1748) şi o ultimă lucrare (Cazania, 1748), reeditare a Chiriacodromionului de la Alba-Iulia (1699), tipărit de Mihail Iştvanovici, ucenicul lui Antim.

 

Urmaşul lui Climent (după ce acesta făcuse paretesis / demisie, în 1748), Grigore Socoteanu (1748-1764), fost egumen la Cozia, rămâne memorabil în Episcopia Râmnicului pentru următoarele: a) ctitoriile lui la Râmnic: paraclisul episcopal şi biserica „Toţi Sfinţii”; b) porecla de „Vlădica Sărăcinescul”, întrucât îi plăcea să stea mai mult la schitul Sărăcineşti, unde a vieţuit un timp şi după ce a făcut paretesis (1764); c) câştigarea pentru Episcopie a „Caselor Băneşti” de la Craiova, unde se va retrage un timp, până în 1770; d) găzduirea preotului Sofronie de la Cioara, capul răsculaţilor din Transilvania împotriva Uniaţiei, care se refugiase la Râmnic şi urmărea de aici mersul înfrânt al răscoalei (el şi Visarion, celălalt conducător, canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română, sunt pictaţi în Biserica „Sfântul Gheorghe” din Râmnic), ulterior, episcopul oferindu-i lui Sofronie egumenie la Robaia; e) întronizarea ca mitropolit, în 1770, şi părăsirea scaunului în acelaşi an, urmată de retragerea în Vâlcea. În vremea păstoriei sale,   s-au tipărit: Bucoavna (1749), Preoţia (1749), Catavasierul şi Octoihul cel Mare (1750), Psaltire (1751), Antologhion (1752), Ceaslov (1753), Viaţa şi slujba Sfântului Grigore Decapolitul (1753), Molitvenic (1758), Liturghie (1759), Carte sau lumină cu drepte deschideri pentru Vavilonul cel tăinuit carele este la Râmleni (1766), Octoih (1753) şi Psaltire (1764) – dintre care majoritatea sunt, de asemenea, tălmăciri ale lui Damaschin Dascălul, reeditate.

 

Prin tipăriturile lor, care, în scurt timp, au luat calea „ţărilor şi a ţinuturilor” locuite de români (Banat, Transilvania, Maramureş, Moldova) – după cum dovedesc cercetările privind circulaţia cărţii vechi româneşti277 –, episcopii Climent şi Grigorie (spre deosebire de Damaschin şi Inochentie, cărora nu li s-a permis de către austrieci difuzarea cărţilor decât în Oltenia şi Ţara Românească) au reuşit, în condiţii de revenire la normalitate, să pună din nou în lucrare strategia cultural- spirituală brâncovenească concretizată de către Antim Ivireanul, ctitorul tipografiei râmnicene. Cei doi episcopi au dat un impuls decisiv activităţii tipografice de la Râmnic, care în curând devine un reper cultural de prestanţă pentru români.

 

Perioada postbrâncovenismului pe care o încheiem acum, a reliefat în conştiinţa românească, un mare cărturar al epocii brâncoveneşti, Damaschin Dascălul, ale cărui tălmăciri în româneşte, realizate de Inochentie, Climent şi Grigorie Socoteanu (şi de episcopii următori) în mai multe ediţii succesive278 şi difuzate larg în cele trei provincii istorice au favorizat autohtonizarea limbajului de cult ortodox şi, deopotrivă, creşterea limbii literare româneşti din secolul al XVIII-lea, pe temeiul limbajului religios şi al graiului muntenesc279.

 

Demn de remarcat în legătură cu prestigiul tipografiei râmnicene, deja în vremea păstoririi lui Grigorie Socoteanu, este faptul că patriarhul sârb de Karlovitz solicită tipărirea Bucoavnei din 1749 (dialog în limbile greacă şi română) pentru şcolile sârbeşti şi astfel apare la Râmnic, în 1755, o Gramatică slavonă, care „nu e retipărirea celei a lui Antim, ci o carte nouă, comandată” – observă Nicolae Iorga, evocând şi Pravila de rugăciuni pentru sfinţii sârbeşti, care este tipărită „în limba lor, cu un cuprins curat naţional, dându-se numai vieţi de-ale sfinţilor, crailor şi prinţilor sârbeşti, între care e şi Maxim, Mitropolitul Ţării Româneşti”280.

 

„Epoca lui Chesarie” (N. Iorga). Continuitatea procesului de întărire economică a Episcopiei râmnicene şi a tipografiei acesteia, a fost asigurată, după Grigore Socoteanul, de către episcopul Partenie, originar din Mihăeşti-Vâlcea, vrednic gospodar şi om de bună credinţă în planul cultural; în timpul păstoririi lui, au apărut la Râmnic opt lucrări, dintre care unele ca reeditări: Antologhion (1766), Liturghier, Penticostarion, Viaţa şi slujba Sfântului Nicolae (1767), Molitvenic şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1768), Catavasier şi Trâmbiţa românească, prima foaie volantă, având 414 versuri tipărite pe două coloane (1769). În ultimii lui doi ani nu va mai tipări nimic, dovadă că tipografia intrase într-un impas tehnic, care va fi rezolvat de către succesorul său, Chesarie, cel al cărui nume va fi dat epocii sale, pe care a dominat-o în scurtul interval de activitate arhierească (1771/1773-1780) la Râmnic. Om de încredere al mitropolitului Grigorie al II-lea, căruia îi va fi eclesiarh, prieten cu feldmareşalul rus Petre Romanţov, făcuse parte din delegaţia Ţării Româneşti care, în 1769, a mers la împărăteasa Rusiei, Ecaterina, ca să-i prezinte „omagiul de credinţă”, precum şi „doleanţele ţării”. A fost mai întâi (1771-1773) vicar, apoi (1773-1780) episcop al Râmnicului, dovedindu-se destoinic şi cu învăţătură… împodobit, încât şi de obştea atât bisericească, cât şi mirenească, s-au cerut a fi păstoriu acestei eparhii281.

 

Cărturar strălucit, cunoscător de greceşte, latineşte, franţuzeşte (cf. N. Iorga), personalizat şi în plan extern, fiind autor al unei scrieri despre războiul în care fusese amestecat (N. Iorga), Istorie a războiului dintre Rusia şi Poarta otomanăa dat la Veneţia o ediţie a lui Grigore Dialogul, tradus în aplà de Daponte, care îl laudă în prefaţă – cf. N. Iorga282), Chesarie manifesta acel raţionalism ortodox al intelectualilor sud-est europeni din acel secol (v. Virgil Cândea, Raţiunea dominantă) şi era interesat de cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi a istoriei, ca moduri de manifestare „sinergică” a voinţei divine în relaţia cu voinţa umană; episcop la Râmnic, era abonat la publicaţiile pariziene din resortul enciclopediştilor, îşi procurase fascicole din Encyclopédie ou Dictionnaire raisonnée des sciences, des arts et des métiers . . . (1781), din care traduce , primul la noi, articole în legătură cu începuturile istoriei românilor. Pentru deschiderea lui către ruşi şi către Apus, Chesarie n-a fost bine văzut de către turci, încât la începutul anului 1780 a murit otrăvit, zice-se, de urmaşul său în scaun, impus cu firman283, iar, la dispariţia lui, contemporanii au exclamat cu regret: Cât va sta Ţara Rum[â]nească, arhiereu ca Chesarie nu va mai dobândi, căci au apus soarele cel luminos de la ochii Valahiei.

 

Ca episcop, Chesarie s-a distins mai cu seamă prin activitatea sa culturală înfiinţând şcoli la metocurile Episcopiei din Bucureşti şi din Craiova, tălmăcind şi imprimând multe cărţi în tipografia românească reorganizată de el284 – fiind firesc ca orizontul său spiritual şi cultural larg şi profund, de tentă iluministă, să se răsfrângă bogat în activitatea sa pedagogică, de „luminare” a publicului cititor românesc, îndeosebi a tinerilor. Acele „multe cărţi”, pentru tipărirea cărora se sprijină nu numai pe tipografii locali, ci şi pe colaborarea lui Rafail Hurezeanul, cel mai profund cărturar râmnicean din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea285, ar fi: Ceaslov (1774), Antologhion (1776) – ambele, incerte – , Octoih (1776), Triod (1777), Ceaslov şi Psaltire (1779), reprezentând noi ediţii ale unor tălmăciri râmnicene anterioare, după cum şi acestea, la rândul lor, vor fi retipărite de către urmaşi. Dar mai ales Mineele – care nu mai fuseseră tipărite din vremea lui Mitrofan (la Buzău, în 1698, în tălmăcirea lui Radu Greceanu) – au constituit „opera de căpetenie” a lui Chesarie, iniţiativa aparţinând (după cum spune el însuşi în prefaţa la Mineiul pe oct., 1776, mitropolitului Grigore al II-lea şi la care au fost antrenaţi cei doi episcopi – de la Râmnic şi Buzău -, lui Chesarie revenindu-i partea cea mai consistentă, de super-vizare a tălmăcirilor şi de tipărire într-o tipografie sigură286). Deci, marea operă a Mineelor, operă de sinteză de ritual bisericesc, cu toate vieţile, slujbele şi rugăciuni(le) la sărbătorile sfinţilor, este o operă colectivă a Mitropoliei şi a celor două Episcopii din Muntenia – subliniază istoricul literar Ştefan Ciobanu… Redactarea definitivă, traducerea unor părţi, cad în sarcina lui Chesarie Râmniceanul. Primele şase volume, ce cuprind lunile oct. şi până în martie, inclusiv, apar sub directa îngrijire a lui Chesarie, cu precuvântări lungi, scrise frumos şi limpede, cu stihuri închinate domnitorului...287Minee (pe lunile apr.-sept) vor fi scoase de către succesorul său, Filaret, în acelaşi an, 1780, dovadă că erau pregătite pentru tipar tot de Chesarie.

 

Mineele lui Chesarie încep nu cu luna sept – cum se cuvine, la începutul anului bisericesc -, ci cu luna oct. (1776), în amintirea tratatului de la Kuciuk-Kainargi, fiindcă întru această lună au luat înceapere rânduialele ţării ceale ce prin pace s-au aşăzatu – cum motivează în prefaţă el însuşi. Vasta lui erudiţie istorică se regăseşte în precuvântările la Mineele pe lunile nob.-ian (apărute în 1779), care devin adevărate „excursiuni ştiinţifice”, cu multe reminiscenţe din istoria antică, precum şi din istoria românilor, începută de la descălecatul lui Traian în Dachialinia neamului rumânesc din vechiu trăgându-se, din slăvit neam al romanilor – aceasta fiind „linia de unire” între ideile istorice ale Şcolii râmnicene (pe care o reprezintă „la vârf”)288 şi ale Şcolii ardelene, cu care e contemporan.

 

În viziunea lui privind istoria românilor, Chesarie relevă, în mod original, în prefaţa lui Mineiul pe nob., că: Trei epohas, adică veacuri însemnate au avut Ţara Rumânească: un veac au fost întru carele s-au luptat cu războaie; altul întru carele s-au început zidirea mânăstirilor domneşti; altul întru carele s-au început tălmăcirea cărţilor despre slovenie pre limba rumânească – semnificativă fiind denumirea, prin repere culturale, a epocilor istorice. De altfel, autorul explicitează: Ţara Rumânească când avea războaie se numea Dachiia şi locuitorii ei Dachi şi Gheţi, care au avut războaie cu împăraţii Râmleni… Iar zidirea mânăstirilor s-au început de la Radu voievod ce-i zic Negru, întâiul domn al Ţării… Iară tălmăcirea s-au început în zilele lui Matei Basarab şi s-au adăugit în zilele lui Şerban vodă Basarab. Iară la cea desăvârşită podoabă au venit în zilele lui Constantin voievod Basarab Brâncoveanu…289. Chesarie se referă însă şi la epoca lui (a patra), epocă de statorniciri şi recuperări, dar mai ales epocă de prefaceri, despre care scrie mai pe larg, în prefaţa la Mineiul pe luna ian, printr-un excurs istoric pornind de la prefacerile petrecute odată cu venirea romanilor; aceştia au adus cutume noi, inclusiv religioase, răsfrânte în obiceiurile ce încă supravieţuiesc (acestea fiind un argument de continuitate ignorat de Şcoala Ardeleană!). Evocă şi alte schimbări de până la pieirea lui Brâncoveanu, când totul s-a prefăcut, precum iaste de toţi ştiut (aluzie la domniile fanariote) şi, apelând la pilda fenixului, îşi exprimă speranţa într-o renaştere românească, la care îşi îndeamnă contemporanii. Cât despre sine, se aseamănă cu o alăută ce rezonează prelung când o ating degetele obştii şi „nu avem de-a face (în această imagine – n.n., I.St. L.) cu o smerenie doritoare de laude, ci cu o profesiune de credinţă, care a şi fost dusă până la capăt” – remarca Al Duţu290, Chesarie rămânând memorabil prin înfăptuirile sale.

 

Un ultim cuvânt despre valoarea literară a operei sale principale, Mineele: Episcopul Chesarie, bun cunoscător al scrisului românesc, al cronicilor noastre, are o frază curgătoare, limpede şi expresivă. Limba acestei opere mari este curata limbă românească a bisericii (Ştefan Ciobanu291).

 

Tipărirea Mineelor, prima şi singura dată în secolul al XVIII-lea în ţările române – a reprezentat momentul culminant al epocii lui Chesarie, maxima sa contribuţie la împlinirea cultului ortodox în limba română, ca şi la mlădirea acesteia în factura graiului muntenesc şi a limbajului religios. Ar fi, totuşi, greşit ca, la nivelul Episcopiei Râmnicului, să limităm această epocă la răstimpul în care Chesarie a fost arhiereu; ea începe puţin mai înainte, prin cărturarii şi tipografii pe care el i-a găsit aici şi cu care a lucrat şi se continuă cu perioada cât a păstorit ca episcop şi Filaret, succesorul şi continuatorul operei lui Chesarie (fără dimensiunea intelectuală a acestuia), el însuşi un ctitor cultural de seamă, în timpul căruia s-au putut manifesta noi cărturari şi tipografi.     

 

Dintre aceşti cărturari, menţionăm succint (folosind cu precădere referinţele din volumul Veacul de aur al Râmnicului al cercetătorului vâlcean Nicolae Bănică-Ologu292) pe următorii copişti şi tălmăcitori, care au lăsat manuscrise remarcabile:

 

• episcopul Partenie, care, în 1753, pe când era ierodiacon la Mânăstirea Cozia, a tălmăcit din greceşte o Teologie polemică

 

Constantin Dascălul, discipol al lui Grigore Socoteanul, care scrie un Pateric al lavrei Pecerska din Kiev (după o carte tipărită în Ucraina cu un secol în urmă);

 

Rafail Hurezeanul, prodigios teolog-cărturar, prieten cu Paisie Velicicovski, tălmăcitor, caligraf şi diortositor de cărţi, de la care au rămas multe manuscrise de profil teologic, istoric şi cultural, între care: Istoria Rusiei şi Viaţa lui Petru cel Mare (la mijlocul veacului al XVIII-lea), hagiografia Sfântului Paisie cel Mare, precum şi scrisori între acesta şi stareţul Athanasie (1768), Cuvinte ale sfinţilor părinţi şi rugăciuni (1769), Capete ale Sfântului Diadoh…, celebra Ithica ieropolitică (1771), o Eshatologie şi teologie polemică (1773), Scara Sf. Ioan Scărarul (1773, transcriere după manuscrisul de la Episcopie al lui Vlad Grămăticul) ş.a.;

 

Anatolie ierodiaconul, tălmăcitor, caligraf şi diortositor, autor al unor adevărate premiere culturale la noi, care, numai în anul 1774, a tălmăcit Hronica slovenilor Mysiei ceii de Sus şi Mysiei ceii de Jos (după cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici) – pentru prima dată în Ţara Românească, a scris Cosmografia adică izvodirea lumii, care acum întâiu s-a scris româneşte şi a transcris Istoria Ţărei Rumâneşti… de stolnicul Constantin Cantacuzino, iar în 1778 a transcris Divanul sau gâlceava înţeleptului cu Lumea… a lui Dimitrie Cantemir.

 

Grigore Râmniceanu ierodiacon, cărturar şi caligraf, viitor episcop de Argeş, a cărui activitate se desfăşoară timp de două decenii, lăsând manuscrise în domeniile teologiei, ştiinţei şi culturii, după cum urmează: Floarea darurilor (după cartea tipărită de Antim, în 1700, la M-rea Snagov), Plângerile zilelor săptămânii şi încă două manuscrise teologice – toate patru, în 1780, Istoria Ţărei Româneşti… de Constantin Cantacuzino, în 1781 (pentru Rafail Hurezean), Oglinda Bogosloviei, în 1783 (pentru Nectarie, iconomul episcopiei, viitorul episcop), recopiată de două ori, apoi Cămara dreptei credinţe, Ceaslov, Rugăciuni pentru iertarea păcatelor ş.a. lucrări teologice, dar şi un miscelaneu ştiinţific şi o Geografie a tuturor statelor, în ultimul deceniu al secolului. Grigorie Râmniceanu – remarcă Al. Duţu – se dovedeşte un continuator al lui Chesarie atât prin activitatea sa strâns legată de difuzarea cărţii în limba română (copii manuscrise şi ediţii tipărite), cât şi pe planul ideilor… [el] îngrijeşte o serie întreagă de cărţi, înzestrându-le cu prefeţe sau sporindu-le original, cum am văzut că a procedat cu „Pildele filosofeşti”. În aceste texte, preocupările râmnicene, continuate de-a lungul mai multor decenii, ies la lumină; ca şi Chesarie, el acordă un deosebit rol muzicii… ca şi Chesarie, e preocupat de „translaţia” culturii pe continentul european, după cum îl atrage problema tiparului. În linii generale, soluţia lui va fi aceeaşi: timpul acordat existenţei umane trebuie folosit pentru ca patria să renască293.

 

Ioan Râmniceanu, cu Oglinda bogosloviei (1779, pentru Rafail Hurezean), un miscelaneu cu învăţături creştine (1779) şi, din nou Ithica ieropolitică (mss. neterminat din cauza morţii).

 

Naum Râmniceanu, cu Slujba vecerniei şi cântări bisericeşti (ca miscelaneu teologic, în 1784) – a cărui activitate va fi mai bogată în perioada următoare;

 

Niţă Logofeţelu, cu Theatron Politicon (cu cheltuiala aceluiaşi Nectarie);

 

episcopul Filaret, care, în timpul vicariatului lui Chesarie, mai precis, în 1772, era protosinghel al Episcopiei, apoi arhimandrit al Sfintei Mitropolii şi egumen la Căldărăşani şi deja mitropolit al Mirelor, din 1776, român de neam294, despre care acelaşi valoros cercetător vâlcean, Nicolae Bănică-Ologu, scrie: Beneficiind de calităţile excepţionale ale meşterilor tipografi, de competenţa profesională a zeţarilor şi de activitatea laborioasă a diortositorilor şi corectorilor de manuscrise, Filaret continuă să editeze carte românească într-un ritm fără precedent, nemaiîntâlnit nici la Râmnic, nici într-o altă tipografie a pământului românesc295. Editează, aşadar: cele 6 minee restante de la Chesarie, pe lunile apr.-sept, împlinind  opera de românizare a limbajului liturgic -, în 1780, Cazanii şi Ceaslov (?) – în 1781, Molitvenic, Triod, Octoih (?) – în 1782, Sinopsis, de Atanasie cel Mare, Pilde filosofeşti, în două ediţii, Psaltire – în 1783, Evanghelie, Catavasier, Acatist, Ceaslov, Cuvinte (ale lui Dorotei), Psaltire, Cuvinte (ale lui Teodor Studitul), Triod, Apostol – în 1784, Penticostar – în 1785, Antologhion – în 1786, Psaltire, Liturghier, Slujba Sf. Stelian, în două ediţii, Ceaslov, Gramatica românească de Ienăchiţă Văcărescu, în 1787 – această producţie bogată explicându-se prin cerinţa mare de carte românească de cult, îndeosebi în Transilvania, Banat, Maramureş. Pentru aceasta, domnitorul Nicolae Mavrogheni, în hrisovul din 12 apr. 1787, acordă o serie de înlesniri tipografiei râmnicene, de la care urmează să ia multă folosire nu numai neamul românesc şi creştinesc, ce locuieşte în pământul ţării domniei mele, ci încă tot celălalt… ce să proslăveşte în această limbă românească296 – ceea ce însemna că domnitorul fanariot încuraja conştiinţa identităţii şi unităţii naţionale.

 

Un cuvânt special se cuvine pentru lucrarea Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti, scrisă de Ienăchiţă Văcărescu încă din 1780, deodată cu gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, dar având, spre deosebire de aceasta, în spiritul tratatelor baroce apusene, şi o secţiune de poetică (propriu-zis, retorica versurilor): Tatăl gramaticii româneşti – cum l-a numit mai târziu Ion Heliade-Rădulescu (el însuşi autor al unei Gramatici româneşti, în 1828)  – a ales să-şi tipărească această primă operă gramaticală românească la Râmnic nu doar datorită relaţiilor apropiate cu Filaret, ci şi datorită calităţii şi prestigiului tipografiei râmnicene, unde luase începutul cel dă al doile limba ţării, datorită „fericitului” Damaschin, a „iubitorului dă faceri dă bine” Chesarie şi a lui Filaret însuşi297.

 

Epoca lui Chesarie, „epocă” de ridicare într-un nou avânt, prezentată de noi mai ales prin marca „de excelenţă” a tipăriturilor, este, în mod inerent, mai complexă. Ceea ce caracterizează, în bună măsură şi datorită tiparului, secolul al XVIII-lea la noi, anume constituirea unei culturi comune a straturilor social-economice „de mijloc” din târguri, ca şi din sate, care-şi tentează o solidaritate proprie a lumii a treia (observă Răzvan Theodorescu298), se răsfrânge şi în alte domenii, în primul rând, cele artistice. Postbrâncovenismul, încă puternic ca reper stilistic al tradiţiei, mai produce valori specifice, dar implică tot mai mult deschideri şi tendinţe noi, premoderne: o funcţionalitate înnoită, un spor de realism, slăbirea canoanelor, extensie şi asimilare creativă în mediul rural (s-a vorbit chiar de o „ruralizare” a stilului) şi în mediul urban, inserţie de imagini noi inspirate din viaţa curentă – aspecte dintre care am exemplificat în capitolul dedicat lui Constantin Brâncoveanul şi artei brâncoveneşti.

 

Ar fi să adăugăm şi alte aspecte semnificative pentru continuarea, diminuarea, dar şi inovarea în stilul postbrâncovenesc – între altele, ca efecte ale distrugerii şi sărăcirii provocate de războaie, refacerile a numeroase lăcaşuri, ridicarea cu predilecţie a unor biserici de lemn, deşi nici cele de zid nu lipsesc la ctitori puternici economic, constituirea de locuinţe fortificate de tip culă (precum cula Greceanu de la Măldăreşti, adevărată bijuterie arhitecturală) ş.a.m.d. Ne apare, însă, imperios să precizăm că promotorii acestor noi realizări locale în plan cultural-spiritual, implicând continuarea moştenirii brâncoveneşti şi deschiderea ei către o nouă condiţie umană creativă de factură premodernă, europeană, aparţin cu precădere, spiritului moşnenesc (Răzvan Theodorescu) al ţăranilor liberi din zona această subcarpatică; dintre aceştia, unii – în cete (de vânători – pe Valea Lotrului, de potecaşi – la hotarul vestic al judeţului) sau individual (v. Ioan Popescu Urşanu, vătaf de plai ş.a.), ca slujbaşi ai statului (fanariot) – îşi vor ridica potenţialul economic şi statutul social, având, de aceea, şi disponibilitate ctitoricească. Dar, aşa cum relevă acad. Răzvan Theodorescu, marele moment al acestei «lumi a treia», al acestei deschideri a „lumii a treia” către Europa…. se leagă de marele Chesarie299. „Epoca” lui, sau, mai bine zis, perioada lui „epocală” (o a patra „epohas” – după cum am arătat) – prin liniile iluministe comune cu ale Şcolii ardelene, prin cărturarii vâlceni, formaţi acum, prin expresii reprezentative precum, alături de cărţi, friza potecaşilor de la biserica din Vioreşti-Slătioara – deschide perioada premodernă şi se prelungeşte în ea.                                                

 

Perioada premodernă (1788-1830) cuprinde, pentru Episcopia Râmnicului-Noul Severin, ultimul deceniu al secolului XVIII-lea, dar şi primele trei decenii din secolul al XIX-lea, data de 1830 fiind considerată convenţional ca punctul terminus pentru cartea şi literatura românească veche. Este o perioadă cu doi „versanţi”: unul, descendent, implicând apusul mentalităţii medievale (creative), cu predominanta ei religioasă, producătoarea de opere culturale care au hrănit „unitatea naţională”,„prin credinţă”,„prin limb㔺i„prin conştiinţă” (cf. Dimitrie Murăraşu), iar celălalt, ascendent, implicând dezvoltarea unei mentalităţi noi, umaniste şi iluministe, deschisă progresului şi schimbărilor în orizontul conştiinţei umane şi etnice în istorie şi „centrată” pe împlinirea unui destin naţional şi uman pozitiv.

 

„Versantul” descendent începe chiar în anul 1788, când noul război turco-austriac provoacă alte grave distrugeri localităţilor şi aşezămintelor de cult vâlcene (mânăstirile Frăsinei şi Stănişoara, zidurile de apărare ale mânăstirii Cozia, biserica domnească „Cuvioasa Paraschiva” din Râmnic şi tiparniţa episcopală); cutremurul din 1902 face alte ravagii. Tipografia episcopiei, în pofida refacerilor şi a unor privilegii acordate de domnie, nu va mai reveni la statutul cultural, calitatea tehnică, ritmul şi productivitatea anterioară. Episcopii ce i-au urmat lui Filaret în această perioadă – Nectarie (1792-1812), Galaction (1813-1824) „nu s-au ridicat la înălţimea înaintaşilor lor” (Mircea Păcurariu300). Cărturarii cei mai de seamă vor fi nevoiţi să-şi caute alte locuri pentru a-şi valorifica potenţialul. „Versantul” ascendent consistă in continuarea şi dezvoltarea gândirii şi faptei lui Chesarie de către cărturarii vâlceni, ridicarea stării sociale noi, „a treia”, către o condiţie creativă în istorie (recte şi creaţia ei ctitoricească), în sprijinirea revoluţiei lui Tudor pentru restaurarea domniilor pământene şi în deschiderea către înnoirile de factură europeană, moderne.

 

Între aspectele semnificative ale acestei perioade, menţionăm:

 

a) continuitatea tradiţiei vieţii spirituale şi a celei artistice prin refacerea aşezămintelor de cult afectate de evenimentele istorice şi de cele naturale, precum şi construirea de noi lăcaşuri, în care postbrâncovenismul se îmbină armonios cu inovaţia de factură populară. Printre construcţiile noi încărcate de valenţe estetice, culturale şi sociale, se remarcă: biserica din satul Chiciora – comuna Păuşeşti Măglaşi (1788; ctitori: clerici), biserica din satul Măldăreşti – comuna Măldăreşti (1791; ctitori: dregători din neamul Măldărescu), biserica fostului schit Scăueni – comuna Berislăveşti (1796-1803; ctitor: egumenul Coziei, Teodosie), biserica din Câinenii Mici – comuna Câineni (1807; ctitori: dregători) şi alte 2 ctitorii hurezene ale vătafului de plai Ion Popescu Urşanu: Biserica din Urşani (1800) şi biserica „din târg” (1800-1807), biserica „Sfinţii Voievozi” (1810) din Băile Olăneşti (ctitori: dregători locali ) – pentru a căror descriere de ansamblu, v. Gheorghe Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, 1982, pag. 475-476; pentru Băile Olăneşti, vezi Ion Al. Popescu, Nicolae Gorgan, Emilian Groşenoiu, Vetre de spiritualiate românească. Monumente religioase din Băile Olăneşti şi împrejurimi, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2003, pag. 21-83). Despre ”spiritul” acestor construcţii vâlcene, Răzvan Theodorescu scrie: Duceţi-vă la Târgu Horezu, duceţi-vă la Urşani şi veţi vedea Phoenix-ul acesta al lui Chesarie, nu întâmplător pictat pe biserici… Ctitorul lor este Ion Popescu zis Urşanu, vătaf de plai, la sfârşitul epocii fanariote, ţăran ajuns în fruntea ierarhiei locale…care ridică o serie de monumente în părţile Vâlcei, între Drăgăşani şi Târgu-Horezu şi care ridică acel Voroneţ al Ţării Româneşti, total necunoscut, care se numeşte Urşani, unul din cele mai frumoase monumente ale artei româneşti. Reprezentativ pentru „spiritul nostru popular”, Urşanii înseamnă un pronaos cu o pictură în care apar peste 40 de personaje, drepte, izocefale, albe pe un fond de ivoriu, de fildeş. Dar ei nu mai sunt voievozii din vale de la Hurezi… ei nu mai sunt Brâncovenii şi Basarabii, ei sunt Ioan Popescu cu tot neamul său de ţărani şi de preoţi…301 – modalitatea maximă pe care o atinge procesul de ruralizare (sau împropriere) populară a artei brâncoveneşti.

 

b) continuitatea performantă a şcolilor de caligrafi şi miniaturişti, de pictură şi de muzică din episcopie şi mânăstirile vâlcene. Între copiştii şi caligrafii de seamă, îi menţionăm pe următorii:

 

Dionisie Eclesiarhul (n. cca 1740 în Stoeneşti – m. 1820 în Craiova), caligraf, miniaturist, traducător şi cronicar, format în lavra Bistriţei şi cea a Hurezilor, slujitor bisericesc la Râmnic în timpul episcopilor Chesarie şi Filaret, care copiază în 1786 documentele Episcopiei după originale „care sunt astăzi în mare parte pierdute” (Athanasie Mironescu); „a tradus din slavoneşte în româneşte şi a transcris mii de documente, în 25 de volume, ale unor instituţii bisericeşti din Oltenia: Episcopie, mânăstirile Tismana, Strehaia, Sadova, Jitianu, Bistriţa, Govora, Arnota, Bucovăţ, Obedeanu” (Mircea Păcurariu302). În jurul lui, la Bistriţa (unde el a scris renumita Condică, dar şi Pomelnicul mânăstirii şi cele ale schiturilor alăturate – Peri şi Păpuşa), s-au format o seamă de ucenici caligrafi şi miniaturişti, între care ieromonahii Ioachim Bărbătescu şi Grigorie, preotul Nicolae, schimonahul Paisie ş. a.303.

 

Naum Râmniceanul (care, deşi născut în Muscel, în 1764, îşi adaugă şi numele de Râmniceanul), format în şcoala Episcopiei râmnicene, studiind la Bucureşti româneşte şi greceşte, om de casă al lui Filaret, care copiază la Râmnic dar şi la Hurezi (pentru „nastavnicul” Rafail), mai multe manuscrise, printre care un Miscelaneu teologic (Slujba vecerniei şi cântări bisericeşti), 1784, având apoi, prin biografie mai ales, destinul unui scriitor al acestei perioade de început de modernitate.

 

Grigore Râmniceanul (n. 1763 în Vâlcea – m. 1828), format în climatul cultural de la Râmnic şi viitor episcop al Argeşului (1823-1828). „Pe când activa la Râmnic, a copiat aproximativ 15 manuscrise” (M. Păcurariu) şi a fost diortositor al mai multor tipărituri, în vremea lui Filaret şi Nectarie (Cazanii, Molitvenic, Sinopsis, Pilde filosofeşti, Evanghelie, Ceaslov ş. a.304).

 

Chiriac Râmniceanul, născut în 1777 (sau 1778) în „Râmnicul ot sud (id est „din judeţul” – n. n., I. St. L.) Vâlcea”305, descendent, după mama râmniceană, din sfântul Antonie de la Iezer – „strămoşul” său, intră la 10 ani în mânăstirea Bistriţa, de unde, învăţând să citească şi să scrie şi deprinzând „bunele năravuri” monahale, porneşte într-o adevărată odisee biografică, itinerând pe la mai multe mânăstiri şi schituri, inclusiv în muntele Athos, ceea ce se va răsfrânge în bogăţia şi varietatea manuscriselor întocmite de el: miscelanee filocalice, de literatură monahală (la Cernica – 1801, Tismana – 1808), Proschinitarul Muntelui Athos (Bucureşti, 1817), Cântări bisericeşti (Bistriţa – 1801, Căluiu – 1824) ş. a. precum şi foarte multe pomelnice: ale schiturilor Topolniţa, Iezerul, Cioclovina şi personale (ale multor clerici, monahi şi dregători din Oltenia – între care, în febr. 1812, Pomelnicul dumnealui sluger Theodor, comandirul pandurilor, căruia i-a fost şi duhovnic).

 

Ioachim Bărbătescu, fost preot (Ioan) în Bărbăteşti, intrat în monahism la Bistriţa, în 1800, sub numele de Ioachim, face parte din şcoala lui Dionisie Eclesiarhul şi lasă mânăstirii următoarele manuscrise copiate şi miniate de el în mănăstire: Miscelaneu (1801), Vămile văzduhului (1803), Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Viaţa şi minunile Sfântului Grigorie Decapolitul (1804), Miscelaneu de literatură monahală (1807), Miscelaneu cuprinzând multe lucruri folositoare (1808) şi un Theotocarion (1809)306.

 

Între zugravii şi iconarii din această perioadă, se remarcă cei formaţi în şcoala de la Bistriţa şi în cea de la Râmnic. Pe prima, Ioan Zugravul („dascăl de zugravi la Bistriţa, de la 1785 la 1798”), e pus să o conducă, de către episcopul Râmnicului, când voievodul Alexandru Ispilanti a înfiinţat două şcoli domneşti de pictură – una la Căldăruşani şi alta în Vâlcea – la Râmnic. În 1790, zugravii erau organizaţi într-o breaslă având în frunte pe însuşi „dascălul şcolii de pictură”. Arhim. V. Micle menţionează şi icoane (trei la Bistriţa şi trei la Cozia) de mare valoare, semnate de Ioan Zugravul307. În acelaşi răstimp, multe dintre lăcaşurile refăcute sau noi (între care cele de la Biserica „Sf. Voievozi” din Cheia – Băile Olăneşti, 1777-1778 (Inscripţii medievale Vâlcea, pag. 155), biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Ocnele Mari, 1795, biserica din Bârseşti – com. Mihăeşti, 1809, biserica schit Scăueni – com. Berislăveşti, 1815-1819, biserica din Neghineşti-Cacova, com. Stoeneşti,1822 ş. a.) sunt zugrăvite de Ioan din Teiuş, exponent notoriu al şcolii de zugravi iniţiate aici în perioada brâncoveană; alţi meşteri zugravi, din aceeaşi şcoală, semnează pictura unor lăcaşuri precum: Teiuş – com Buneşti (pictura exterioară, în 1820), Negreni – com. Mihăeşti (1824), schitul Jgheaburi din com. Stoeneşti (1822-1828) ş. a.308.

 

În domeniul muzical, şcolile de la mânăstirile Cozia şi Hurezi „produc” alte personalităţi de valoare309: •Arsenie Ieromonahul Cozianul, „dascăl şi compozitor de psaltire din secolul al XVII-lea/al XVIII-lea, situat de către Macarie ieromonahul între „Psalţii desăvârşiţi ai neamului nostru”; • Naum Râmniceanul, „remarcabil cântăreţ şi cunoscător al muzicii bisericeşti bizantine”, care a întocmit un manuscris de Psaltichie, în limbile greacă şi română, incluzând şi şase cântări din Psaltichia rumânească (1713) a lui Filothei sin Aga Jipei; • Chesarie ierodiaconul (de la Cozia, ulterior – profesor la seminarul Teologic din Râmnicu-Vâlcea), autorul unui manuscris muzical – Antologhion-Liturghier (1827), ucenic al lui Anton Pann, pe care l-a ajutat la „românirea cântărilor bisericeşti”.

 

c) Continuarea – cu dificultăţi, întreruperi, dar şi cu stăruinţă, a activităţii tipografiei episcopale, fără a se mai atinge parametrii anteriori. Refacerea tipografiei râmnicene după distrugerea ei în timpul războiului turco-austriac (1788) se va încheia în 1792, când apar alte trei cărţi noi (Cazanii, Ceaslov şi Psaltire), dar episcopul Filaret, ridicat la rangul de mitropolit, ar fi luat cu sine toate instrumentele tipografiei sfintei episcopii Râmnicul, pentru trebuinţa Sfintei Mitropolii310 (mai înainte, Antim Ivireanul luase cu el tipografia personală şi, totuşi, a fost învinovăţit!). Nectarie, succesorul lui Filaret, reface într-un an, cu ajutorul tipografilor, tiparniţa episcopală şi continuă opera tipografică românească în limba română, dar fără intensitatea şi ritmul dinainte. Se consideră că în intervalul 1793-1812 a tipărit cca 20 de cărţi de cult, dintre care, în 1806, Chiriacodromionul (culegere de cazanii) în limba bulgară modernă, pentru fraţii creştini din Bulgaria, la comanda mitropolitului lor – Sofronie Vraceanski, lucrare socotită „actul de naştere” al culturii bulgare moderne şi încă o dovadă a prestigiului de care se bucura tipografia de la Râmnic (menţionăm că un cercetător de origine vâlceană, pr. prof. univ. dr. Nicolae V. Dură a fost distins de către Academia bulgară cu premiul Sofronie Vraceanski, pentru contribuţia sa la cunoaşterea monografică a vieţii şi activităţii ierarhului bulgar, trăitor o vreme în exil în Ţara Românească). Nectarie fiind ales, în 1812, mitropolit, succesorul lui, Galaction, deşi se confruntă cu dificultăţi tehnice şi cu perioada „rebeliei” lui Tudor Vladimirescu, va tipări şi el o seamă de lucrări religioase însemnate, între care – din nou – Bucoavna (1814), apoi Viaţa Sf. Vasile cel Nou (1816); Agapie Criteanul, Minunile Fecioarei Maria (1820) 311. Din 1824, când Galaction, grec de neam, neînţelegând necesitatea schimbărilor politice şi cultural-spirituale, face paretesis, noul episcop, Neofit, deşi o autentică personalitate, se confruntă cu greutăţi economice şi nu mai poate folosi corespunzător tipografia, care ajunge în proprietatea unor mireni;

 

d) Ieşirea cărturarilor vâlceni de seamă din spaţiul autarhic local, abordarea de către ei a unor subiecte de interes naţional şi impunerea lor în cultura şi literatura română. Performeri, în acest sens, cu lucrări originale rezonante, sunt:

 

Grigore Râmniceanul, care, ca discipol al lui Chesarie, după cum a remarcat Al. Duţu, leagă prin opera lui, secolul XVIII de secolul XIX, impunându-se (…) ca unul dintre cei mai reprezentativi scriitori pe planul evoluţei ideilor. El se afirmă de la început ca un cărturar iluminist când ţine să întocmească arborele genealogic al centrului (cultural) de la Râmnic, înscriind în prefaţa la Antologhionul din 1786, numele tuturor celor care au lucrat, în vremi de restrişte, pentru progresul culturii române312. Incursiunea culturală a lui Grigore Râmniceanul reliefează şi un aspect însemnat al perioadei premoderne: „deplasarea centrului de greutate culturală din mănăstiri la oraşe” (Al Duţu). În jurul tipografiilor, al bibliotecilor, şcolilor, în preajma cărturarilor – dascăli şi tălmăcitori din alte limbi, care deschid orizontul spre Europa, se constituie grupuri de ostenitori (voluntari, patrioţi) spre folosul de obşte, care, spre deosebire de cei dinainte, angrenaţi în mentalitatea atemporalului creştin, sunt orientaţi spre istoria concretă, spre descifrarea sensurilor şi a vectorilor ei, de care se ataşează; în acest sens, Grigore Râmniceanul, pornind de la un alt stadiu cultural, merge mai departe decât predecesorul său Chesarie (v. prefaţa la Triodul din 1798, la care se referă pe larg şi Al. Duţu313). Conjunctă cu ideile din prefaţa la Triod, este şi prefaţa la tratatul lui despre Logică, prima lucrare de acest fel în cultura românească.

 

Dionisie Eclesiarhul întocmeşte, în 1786, în trei tomuri, Condica Sfintei Episcopii a Râmnicului-Noul Severin, dar în 1789, când austriecii, în război cu turcii, au ocupat Ţara Românească, s-a refugiat, împreună cu episcopul Filaret şi cu Naum Râmniceanul, în Banat – acesta fiind începutul peregrinărilor sale. Revenit la Râmnic (probabil în 1791), în intervalul 1806-1807 se află în Bucureşti, pentru ca apoi să se retragă la Craiova, unde, din 1814, a început să scrie Cronograful Ţării Româneşti, opera sa de căpătâi, pe lângă alte condici şi pomelnice, tălmăciri şi copieri de lucrări istorice. Cronograful… se referă la o perioadă recentă (de la prima domnie a lui Alexandru Ispilanti, până la 1812). Darul de povestitor şi evocator al lui Dionisie Eclesiarhul se aseamănă cu acela al lui Neculce – apreciază Al. Piru. Călugărul nu are filosofia, demnitatea şi pătrunderea psihologică a cronicarului moldovean, dar are ca şi el haz, volubilitate în expunere, farmecul stilului oral prevestind pe Caragiale, după cum oralitatea lui Neculce prevesteşte pe Creangă314. Şi tot Al. Piru: Tardivă sub raportul concepţiei faţă de lucrările istorice ale Şcolii ardelene, cronica lui Dionisie Eclesiarhul are însă însuşiri literare incontestabile, oferind şi astăzi o lectură plină de savoare315.

 

Naum Râmniceanu itinerează şi el în Banat, apoi din nou la Râmnic, iar de aici – la Buzău, Ploieşti, Bucureşti, călugărindu-se abia la 70 de ani, la Mânăstirea Cernica. Are vocaţia documentării, dar şi a naraţiunii istorice – în proză şi versuri – , fiind autorul următoarelor lucrări: Adunarea hronologiei domnilor ţării noastre, Hronologia domnilor Ţării Româneşti de la 1290 până în 1834, Poemation – în versuri greceşti – despre originea românilor, Cronograf – grecesc, în proză, despre evenimentele din Ţara Românească în intervalul 1768-1834, Istoricul Zaverei în Valahia – greceşte; Tânguirea Valahiei asupra jafului şi dărăpănării ce i-au făcut străinii tâlhari greci, publicată anonim la Buda, în 1825, a stârnit unele controverse privitoare la autor.

 

Chiriac Râmniceanu scrie şi el o „Cronică”, dar care e mai mult o biografie, „spre aducerea aminte mie” a întâmplărilor din viaţă, a faptelor şi gândurilor sale, în contextul unor locuri – muntele Athos, de pildă – şi evenimente semnificative: „rebelia” lui Tudor Vladimirescu sau moartea lui Paisie Velicikovski. Scrie, mai ales după experienţa athonită, Rânduiala cea bună a vieţii de sine (1818), „renumitul text isihast, care îl va consacra în Filocalia românească”. O altă lucrare teologică este Lexicon de numele sfinţilor ce se află în fieştecare lună pe alfa-vita, ale căror nume şi vieţi se află în cele 12 Minee lunovnice (1824)316.

 

„Capitala tipografilor”. Sintagma prin care Nicolae Iorga definea centrul tipografic al Râmnicului din secolul al XVIII-lea îşi are o deplină acoperire în realitatea istoric-culturală a vremii respective, atât prin activitatea şi calitatea producţiei de carte (îndeosebi religioasă) în limba română, cât şi prin capacitatea de a avea difuziune modelatoare până în ţinuturile periferice locuite de români în cele trei provincii istorice, în sudul Dunării, ca şi în Orient (în muntele Athos); definiţia are, de asemenea, acoperire în realitatea concretă a vremii, atât prin numărul mare de tipografi, care îşi transmiteau meşteşugul din tată în fiu, cât şi prin „exportul” lor temporar în alte centre (Blaj, Sibiu, Bucureşti), în care competenţa lor tehnică era la mare preţ. Îşi are totodată acoperire şi prin faptul că, spre deosebire de capitala politică, percepută de fanarioţi numai la Bucureşti, unde presiunea otomană şi interesele spoliatoare ale demnitarilor şi camarilei lor nu erau favorabile, aici, la Râmnicul de peste Olt, în Oltenia istorică a cărei stăpânire şi-au disputat-o în tot veacul turcii şi austriecii, conştiinţa identitară şi sentimentul de unitate (naţională) cu fraţii de neam şi credinţă, expuşi şi ei pericolului asupririi şi prozelitismului, au determinat profilarea producţiei tipografice în limba română spre folosul de obşte şi, în ciuda dificultăţilor, păstrarea legăturilor tradiţionale cu aceste ţinuturi prin intermediul cărţii, intrate mai mult ori mai puţin şi într-un circuit comercial. Nu în ultimul rând, Râmnicul a fost capitala tipografilor, atât datorită episcopilor şi celorlalţi cărturari râmniceni, care au ales de fiecare dată pentru tipar lucrările cele mai adecvate necesităţilor de carte, asumându-şi contribuţii concrete de tălmăcire, prelucrare sau prezentare (prefaţare) a textelor şi datorită tipografilor care i-au înţeles şi urmat îndeaproape, cu atât mai mult când au plecat şi în alte părţi; şi, desigur, datorită unor mitropoliţii (dintre care unii, chiar de la Râmnic) şi unor domnitori care, deşi fanarioţi, au preţuit strategia spirituală şi culturală a râmnicenilor. De aceea, după ce în acest capitol, am prezentat, fragmentată pe perioade, istoria tiparului râmnicean în intervalul 1705-1830, se cuvine ca, în final, să-i evocăm nominal pe aceşti „eroi” ai culturii vâlcene exprimate tipografic.

 

Mai întâi, ctitorii: Constantin Brâncoveanul, mitropolitul Teodosie şi Antim Ivireanul – a căror acţiune întemeietoare a vizat o strategie politică şi culturală, pe care, într-un veac dificil, toţi cărturarii şi tipografii râmniceni o vor urmări îndârjit, cu performanţe reale adeseori. În al doilea rând episcopii: Damaschin, Inochenţie, Clement, Grigore Socoteanu, Partenie, Chesarie, Filaret, Nectarie şi Galaction, dintre care Damaschin şi Chesarie au dobândit notorietate naţională, primul – pentru tălmăcirea unitară (ca stil şi limbaj) a majorităţii cărţilor de cult, tipărite de râmniceni pe tot parcursul veacului, contribuind la dezvoltarea limbii literare româneşti, iar cel de-al doilea – pentru comunicarea cu marele public prin prefeţele Mineelor, în care vehicula idei noi, moderne spre „folosul de obşte”.

 

Din rândul cărturarilor317, s-au distins: Mitrofan Gregoras – „dascăl” grec, folosit în întreaga activitate a lui Antim Ivireanul la Râmnic, Gheorghe Maiota, predicatorul Curţii Domneşti, dar şi „diortositor” al tipăriturilor greceşti de la Râmnic; Samoil ierodiaconul şi Radu logofeţelul – dintre colaboratorii lui Damaschin, cel de-al doilea transcriind Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi Viaţa patriarhului Nifon (care, din nefericire, nici ele n-au putut fi tipărite); Ştefan, egumenul de la Govora, apoi episcop nehirotonit, care a pregătit pentru tipar Întâia învăţătură pentru tineri, tipărită de el în 1726, în limbile slavă şi română, ca manual de şcoală al lui Damaschin (după Teofan Procopovici); nu mai puţin importanţi, sunt dregătorii şi ieromonahii: logofătul Mihalcea Litterati, autor al unei antologii Chita florilor (de mai multe ori copiate în veac), Constantin dascălul, colaborator al lui Grigore Socoteanu, dar şi Lavrentie ieromonahul, Anatolie ierodiaconul şi Rafail Hurezeanu – dascăli de excepţie şi diortositori de cărţi în tipografii; în cele din urmă, Grigore Râmniceanul, Dionisie Eclesiarhul, Naum Râmniceanul – care s-au ilustrat la nivelul culturii şi literaturii române, având şi contribuţii proprii de natură tipografică318.

 

În sfârşit, galeria tipografilor râmniceni – căci ar merita să fie aşezaţi măcar nominal, într-o galerie! – începe cu marele tipograf al lui Antim Ivireanul, Mihail Iştvanovici, adus de la Bălgrad (Alba Iulia), unde împlinise strategia culturală a lui Brâncoveanu, şi trimis apoi, după intervalul Râmnic (unde scoate în aproape trei ani, şase cărţi), la Tiflis, capitala Georgiei, pentru a înfiinţa aici, conform cu politica Brâncoveanului, o tipografie pregătită cu litere ivire de însuşi episcopul său, devenit mitropolit. Al doilea tipograf la Râmnic, colaborator al lui Damaschin, este Ilie Cernavodeanu căruia îi este ucenic Atanasie Popovici Râmniceanu, care va deveni fondatorul primei familii („dinastii”) de tipografi râmniceni. Dimitrie, starostele de tipografi al lui Inochentie, realizează cinci tipărituri româneşti şi o a treia ediţie a lucrării lui Damaschin – Întâia învăţătură pentru tineri (1734), în limba slavonă, comandată de mitropolitul sârb Moise Petrovici (acelaşi care solicitase, în 1727, cea de-a doua ediţie, tot în slavonă, pentru uzul şcolilor sale); la apariţia acestei lucrări contribuie şi Ieremia Atanasievici, Ioan Ivan Făgărăşanul (fost dascăl la „şcoala de obşte” din Râmnic a lui Antim şi care, preluând tipografia acestuia, i-o vânduse, în cele din urmă, lui Damaschin), Vladul Gheorghievici şi, ca gravor şi sculptor în lemn, Mihai Atanasievici care va ajunge „cel mai mare tipograf al epocii”. Ultimul va recondiţiona tiparniţa episcopală, după războiul turco-austriac din 1738, şi va realiza tipăriturile lui Climent, fiind ajutat de către Dimitrie Pandovici, Lavrentie ieromonahul şi Arsenie ieromonahulCazanii (1748), debutează şi Constantin Atanasievici, fratele lui Mihail, un alt mare tipograf râmnicean. Un al treilea fecior al lui Atanasie Popovici, Gheorghe Atanasievici, se ataşează celorlalţi doi şi asigură împreună tipăriturile editate de către Grigore Socoteanu, fiind ajutaţi la diortosire de către Lavrentie ieromonahul şi, după moartea lui, de un discipol, Rafail Hurezeanul, care va deveni o mare personalitate a culturii şi tiparului râmnicean în acel veac; la tipărirea Triodului din 1861, se consemnează şi Iordache Stoicovici tipograful, întâlnit mai apoi la tipărituri bucureştene. Episcopul Partenie lucrează cu tipografii Constantin şi Gheorghe Atanasievici, diortositori fiind Grigorie Ieromonahul, Constantin Mihailo Popovici (fiul lui Mihai Atanasievici); tipărirea ediţiei I a Mineiului pe oct., nu-l mulţumeşte pe episcopul Chesarie, care porunceşte o a doua ediţie, complet îmbunătăţită, în condiţii tehnice mai bune. Tipografii lui Chesarie la 1779-1780 sunt: acelaşi Constantin Mihailovici, Constantin tipograful, Constantin Atanasievici, Dimitrie Mihailovici (al doilea fiu al lui Mihai Atanasievici) şi Climent tipograful, cărora episcopul le-a distribuit responsabilitatea uneia sau mai multor lucrări; diortositori ai acestora au fost: Anatolie ierodiacon, Ioachim Ieromonah, Rafail Hurezeanu şi Iordan biv vel Capadochianul grămăticul. S-a reţinut şi numele zeţarilor: Stoica, Ion, Gheorghe, Nicolae, Constantin, Şărban, Eftimie şi Acsinie. Aceiaşi tipografi sunt în continuare şi colaboratorii lui Filaret, care adoptă şi el, precum Chesarie, organizarea lor pe echipe şi lucrări, asigurând un ritm de producţie nemaiîntâlnit. Ei refac şi instalaţiile distruse în timpul războiului turco-austriac şi reiau producţia în 1792. În tipografia râmniceană a epocii Filaret – subliniază N. Bănică – Ologu – au lucrat cei mai însemnaţi artişti tipografi ai veacului şi printre cei mai buni meşteri de acest fel din întreg spaţiul românesc. Ei sunt, aşadar, Climent ieromonahul, Constantin Râmniceanul, Constantin Mihailovici, cărora li se adaugă Dimitrie Popovici Râmniceanu, Gheorghe sin Constantin Râmniceanu, aceştia doi tipărind Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu; ca diortositori, au lucrat: Grigore Râmniceanu ierodiacon, Ioachim ieromonahul şi, mai nou, Gheorghe Nicolaevici; echipele de zeţari cuprindeau pe Şărban Groşan, Ene Caraman, Lazăr diacon, Gheorghe Pop, Dobre Caraman, Eftimie Constantin, Iane Dincă şi Marin. Cărţile tipărite sub oblăduirea episcopului Nectarie, în 1974, au apărut cu aportul lui Dimitrie Mihailovici tipograf Râmniceanul şi Gheorghe sin popa Constantin tipograf Râmniceanu, diortositor fiind Grigore Râmniceanul ierodiaconul. Acelaşi „Dimitrie Mihailo Popovici tip[ograf] Râm[niceanu]”, împreună cu „Gheorghe Pop şi Nicolae tipografii, fiii săi” sau în mod separat, semnează şi tipăriturile din vremea episcopului Galaction. O seamă dintre tipografii râmniceni îşi desfăşoară activitatea, temporar, şi în alte centre, îndeosebi în Transilvania, unde tipărirea cărţilor în limba română trebuia întărită împotriva obstacolărilor oficiale. Astfel, pe urmele lui Mihail Iştvanovici, tipograful lui Antim, la Alba-Iulia, lucrează la Blaj – unde, după unele mărturii, episcopul Climent a trimis vechea tiparniţă de la Damaschin, împreună cu tipografi şi gravori, ca să-i înveţe pe localnici meşteşugul – următorii: Dimitrie Pandovici, care, în 1747, tipăreşte din partea Mariei Tereza, Poruncă pentru întregirea banilor austrieci în ţările otomane supuse (deci, şi în Ţara Românească); Vasile Constantin Râmniceanu, care editează, în 1753, Straşnicul; Dumitru Râmniceanu, care, în 1756, scoate Învăţătura creştinească. Peste aproape zece ani, lucrează aici alţi tipografi râmniceni, care tipăresc mai întâi, în 1765, o ediţie excepţională a Evangheliarului. Ei sunt: Ioan Râmniceanul – starostele tipografiei pentru această lucrare, Petru Papavici Râmniceanul, cărora li s-a adăugat Sandu tipograful din Iaşi într-o „semnificativă colaborare la Blaj a cărturarilor din toate cele trei provincii româneşti”. Petru Papavici Râmniceanul considerat cel mai mare dintre tipografii râmniceni ai veacului al XVIII – lea (cf. Nicolae Bănică-Ologu), maestru al gravurii de carte, editează aici, în intervalul 1766-1777, încă cinci cărţi: Ceaslov, Apostol, Catavasier (în două ediţii), Bucoavnă. Alţi tipografi râmniceni ce lucrează aici în acelaşi răstimp, sunt Papa Constantin tipograful şi Vladul Gheorghevici. La Sibiu, în 1791, în tipografia lui Petru Barth – „priveleghiatul tipograf al neuniţilor din Ardeal” şi colaboratorul episcopilor şi tipografilor râmniceni – Radu Râmniceanu tipăreşte o Psaltire, urmată de un Acatist, în 1792, şi Pilde filosofeşti (1795). Pe de altă parte, chiar centrul tipografic al Bucureştilor foloseşte uneori tipografi râmniceni, precum: Dimitrie Pandovici – pentru un Catavasier, în 1742 şi Papa Constantin tipograful Râmniceanu, solicitat de către Mitropolitul Grigorie, pentru a-i tipări, în 1774, un Octoih, tradus de către Damaschin dascălul. Prestigiul tipografiei episcopale de la Râmnic este marcat şi prin faptul că aici s-au tipărit mai multe lucrări pentru fraţii creştini din sudul Dunării: Întâia învăţătură pentru tineri (a lui Damaschin dascălul), a doua ediţie în 1727, în limba slavonă, la cererea mitropolitului sârb Moise Petrovici, care îi solicită lui Inochentie încă o ediţie în 1734, pentru tipărirea căreia trimite aici şi doi ucenici sârbi; Bucoavna pentru învăţătura pruncilor, întru care să cuprind buchele şi slovele (1749), un dialog în limbile greacă şi română, care, în 1755, devine Gramatica slavonă şi se tipăreşte în limba slavonă la cererea mitropolitului de Karlovitz, Pavel Nenadovici; Scoaterea sau izvodul punturilor dinu prevelegii…cinstitului cliru alu legii greceşti şi a totu lăudatului neamu sârbescu (1751); Pravila de rugăciuni a sfinţilor sârbeşti (1761) – ultimele trei lucrări, în vremea episcopului Grigorie Socoteanu; Chiriacodromionul (culegere de cazanii) în limba bulgară (1806), la cererea mitropolitului bulgar, Sofronie Vraceanski.

 

În sfârşit, importanţa tipografiei episcopale de la Râmnic se vădeşte prin marea difuziune a cărţii râmnicene, realizată atât prin vânzare în târgul de la Râureni, prin colportori individuali ca Vlad Râmniceanu, Vasile Râmniceanu, Mihai Râmniceanu, Ioan din Râmnic, un alt Mihai Râmniceanul (ultimii doi, şi legători de cărţi)319negustori din Transilvania ca Dimitrie Moldovan, Hagi Constantin Pop ş.a. Cercetătorii circulaţiei cărţii vechi româneşti (dintre vâlceni, Costea Marinoiu, Nicolae Bănică-Ologu, dar şi mulţi alţii din toată ţara320) au evidenţiat nenumărate ipostaze referitoare la prezenţa cărţii râmnicene în toate ţinuturile româneşti ca o realitate de netăgăduit, stimulativă pentru întărirea unităţii de neam, de limbă, de credinţă şi conştiinţă. Carte râmniceană întâlnim, de asemenea, în colecţii externe din sudul Dunării (Bulgaria, Serbia, Grecia), de la Muntele Athos, ca şi din Europa Centrală (Austria, Ungaria, Cehia ş. a.)321. Astfel, cartea tipărită reprezintă contribuţia cea mai de preţ, instructivă şi pedagogică, a Şcolii râmnicene de cultură şi spiritualitate, în înţeles extensiv322.

Not

Între virtuţile aparte pe care le are Oltul pentru vâlceni (ca şi pentru români, în genere), în prim plan se află cele sacrale. În apa lui largă se răsfrânge cerul, îngemănându-se cu peisajul terestru din jur (fie munţi, fie dealuri, fie şes) şi dând astfel o sugestie a dialogului perpetuu dintre sacru şi profan, dintre Dumnezeu şi om. Deloc întâmplător, lăcaşurile sacre de pe malurile lui sunt asemeni unor chintesenţe ale acestui dialog, răsfrângându-se în apele Oltului – cum a relevat, într-o stare de graţie poetică, eminentul scriitor şi cărturar-teolog (Bartolomeu) Valeriu Anania, în 1990: Oltul străbate cele trei judeţe în care se află eparhia drept pe mijloc ca o coloană vertebrală; în ea se oglindesc, răsfrânte de sus, ca într-o vastă şi multiplă arcuire de curcubeie, frumuseţile duhovniceşti ale vechilor noastre ctitorii. De aici, mărturisită, ideea titlului Cerurile Oltului pentru albumul dedicat aşezămintelor de cult din Episcopia (pe atunci) a Râmnicului şi Argeşului, lucrare monumentală cu descrieri şi comentarii rafinate într-o subtilă formulă dialogică a unui mirean (Val) cu un călugăr (Bart), ipostaze ale autorului.

 

Sub acest arc de cerc spiritual aşezăm prezentarea în continuare a princi­palelor repere ce semnifică importanţa excepţională a Râmnicului şi a Episcopiei Râmnicului în viaţa locuitorilor din Ţara Românească, în general, a celor din dreapta Oltului, în special – episcopie care, în 2003, şi-a sărbătorit o jumătate de mileniu de la înfiinţarea oficială, hotărâtă de către sinodul mitropolitan de la Curtea de Argeş, prezidat de mitropolitul Nifon, proin-patriarh constantinopolitan, şi de către Domnitorul Radu cel Mare (v. vol. Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003) îngrijit de prof. dr. Ioan St. Lazăr şi pr. Constantin Cîrstea, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2005, 714 pag. cu ilustr.)

 

Atestat documentar în 1388, într-un hrisov al voievodului Mircea cel Bătrân adresat mănăstirii Cozia şi numit, într-un alt hrisov, din 1389, al aceluiaşi voievod drept oraşul domniei mele (deci, cu un statut privilegiat al drepturilor şi obligaţiilor în cadrul proprietăţii feudale), Râmnicul Vâlcii (poate cel mai corect nume al său!) trebuie să fi avut un trecut mai mult decât secular (Aurelian Sacerdoţeanu238), adică în secolele al XIII-lea – al XIV-lea, după cum relevă documente săseşti, ungureşti şi franciscane, precum şi unele sugestii din legenda locală privind luptele cu tătarii purtate de Negru Vodă, întemeietor al oraşului239 – ceea ce este cât se poate de firesc pentru această aşezare (cu vestigii antice), situată într-o zonă colinară cu climă blândă şi dealuri pline de vii şi livezi, la ieşirea dintre munţi a Oltului, în preajma unor vaduri bune ale acestuia (la Olteni, la Râureni), cu multe iazuri naturale cu peşte aflate între dealul Capela şi Olt, nu departe de cetatea dacică de pământ Buridava, de castrul roman de la Stolniceni, de străvechea şi vestita salină (de la Oc. Mari), de târgul anual (de la Râureni), de unde porneau, pe apă şi pe uscat, în mai multe direcţii, drumurile sării (v. Costea Marinoiu). Configurat în mod uimitor, dar mult mai târziu, prin aglutinarea unor mici aşezări adiacente: Aranghel, Căzăneşti, Cetăţuia, Copăcelu, Dealul Mărului, Inăteşti, Licura, Ostroveni, Poenari, Râureni, Stolniceni, Troian, Uliţa (proces în curs de desfăşurare şi azi, când se încorporează şi Goranu), Râmnicul a fost, probabil, în secolul al XIII-lea, reşedinţa cnezatului lui Farcaş (C. C. Giurăscu şi Dinu C. Giurăscu presupuneau aceasta240, dar istoricii noi evită asemenea localizare), iar în secolul al XIV-lea, reşedinţă a Mitropoliei Severinului (a părţii Ungrovlahiei din spre Severin241), în intervalul 1370-1403 (de când nu mai avem ştiri despre această Mitropolie – cf. Mircea Păcurariu242) şi, în acelaşi secol, oraş domnesc (al lui Mircea cel Mare)243.

 

Dimpreună cu viaţa lui economică şi socială, tot mai complexă de la secol la secol (şi pe care au prezentat-o convingător monografii de azi244), Râmnicul, îndeosebi după înfiinţarea scaunului episcopal, în 1503, va avea şi o viaţă spirituală şi culturală tot mai rezonantă, în condiţiile nu o dată vitrege ale evului mediu românesc. Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, patriarhul Constantinopolului, scrisă de cărturarul grec Gavriil Protul, este documentul din care aflăm că, probabil în 1503 (Mircea Păcurariu), un sinod valah patronat de mitropolitul ţării Nifon, şi la care a participat şi domnitorul Radu cel Mare, însoţit de mari dregători, a înfiinţat două noi episcopii, a ales şi hirotonit doi episcopi (cu nume, din nefericire, neconsemnate), cărora „le dădu şi eparhie hotărâtă, care cât va birui”. Cu toate că textul este destul de neclar – comentează Mircea Păcurariu – , cei mai mulţi istorici bisericeşti consideră că este vorba de eparhiile Râmnicului şi Buzăului, care există până azi245. Penuria de documente face ca timp de două decenii să nu fie atestaţi episcopi nici la Râmnic, nici la Buzău; totuşi, unii istorici l-au identificat ca prim episcop al Râmnicului pe monahul sârb Maxim Brancovici (chemat de Radu cel Mare în baza bunelor relaţii ale boierilor săi Craioveşti cu cnezatul Serbiei); alţii, însă, Al. I. Odobescu, iar, mai recent, Petre Ş. Năsturel, urmat de arhim. Veniamin Micle246, opinează că primul episcop al Râmnicului va fi fost Macarie, egumenul ctitoriei de la Bistriţa a Craioveştilor, aceştia fiind interesaţi să aşeze un episcop apropiat lor şi Râmnicului, egumen care, din scaunul episcopal, va fi ridicat, de către Neagoe Basarab, la rangul de mitropolit247.

 

Să reţinem, deci, împreună cu Athanasie Mironescu, esenţialul: Mitropolia Severinului dispăru, pentru ca peste o sută de ani, sub Radu-Vodă cel Mare, să se înfiinţeze în locul ei episcopia «Râmnicului – Noul Severin» (denumire ce apare, de la sfârşitul secolului al XVI-lea – cf. M. Păcurariu, n.n. I. St. L.). Şi, precum Râmnicul în numirea sa de «Noul Severin», amintea vechiul Severin, care de aproape un veac era pierdut pentru ţara românească – tot astfel unii din episcopii Râmnicului, intitulându-se arhiepiscopi ba câte o dată chiar mitropoliţi, tindeau să păstreze amintirea vie despre foştii mitropoliţi ai Severinului248. Dintre aceştia din urmă, Antim (al cărui nume a fost înţeles ca Eftimie (pe traseul fonetic Antim – Aftim(ie) – Eftim(ie), după cum sugerează Atanasie Mironescu249) este considerat drept ctitorul bisericii de la Olteni (la nord de Râmnic), în a cărei pictura votivă apare astfel împreună cu episcopul râmnicean Mihail, biserică ce va fi fost reşedinţa vâlceană a Mitropoliei Severinului şi, după acelaşi Atanasie Mironescu, va fi slujit apoi şi pentru noua episcopie a lui Radu cel Mare, până când va fi fost asasinat în ea Radu de la Afumaţi250, conform legendelor locale251, şi va fi fost părăsită; Mihail va zidi alături, între 1568-1576, „o nouă bisericuţă şi chilii de şedere” şi-l va aşeza pe Antim (Eftimie) împreună cu el în pisanie şi în frescă252. Tot episcopul Mihail este cel care zideşte biserica episcopală de la Râmnic, pe locul unde se găseşte până azi, împreună cu toate dependinţele ei, având de model mitropolia cea veche de la Târgovişte253, după cum va fi observat peste aproape un veac Paul de Alep, în călătoria lui prin ţările române, împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei.

 

În secolul al XVI-lea, care, pentru Episcopia Râmnicului – Noul Severin, ar putea fi definit drept secolul înfiinţării şi al consolidării, se conturează câteva din trăsăturile ei caracteristice în evul mediu:

 

   • asigurarea unui potenţial economic consistent, prin obţinere de donaţii, facilităţi şi drepturi de la domnitori, de la dregători şi oameni cu stare, ori prin cumpărare de proprietăţi; pe această bază, episcopul Mihail va construi reşedinţa episcopală, iar episcopul Teofil I va acorda ajutoare materiale lui Mihai Viteazul pentru campaniile militare în Transilvania;

 

   • îmbunătăţirea vieţii spirituale prin prezenţa Episcopiei şi a episcopului în viaţa publică (spre pildă, în scaunele şi pricinile de judecată, ori în delegaţii diplomatice), prin conlucrarea cu aşezămintele mănăstireşti, prin stimularea şi sprijinirea ridicării de noi lăcaşuri de cult, cu concursul ctitorilor (domnitori, dregători, monahi, preoţi şi enoriaşi). Dintre lăcaşurile păstrate până azi, menţionăm: bisericile schiturilor: Dobruşa (începută la sfârşitul secolului trecut), Ostrov (ctitori: Neagoe Basarab şi doamna sa, Despina, 1520-1522), Iezer (ctitori: Mircea Ciobanul şi doamna Chiajna, 1558, pe locul unui lăcaş mai vechi), Olteni (1568-1576, ctitor episcopul Mihail), biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Ocnele Mari (ctitor: Radu de la Afumaţi), biserica cu acelaşi hram înzidită în 1536 la Mânăstirea Stăneşti (com. Lungeşti), biserica bolniţă a mănăstirii Cozia, biserica mănăstirii Slătioarele-Ocnele Mari (1568-1577, ctitor: soţia italiană a domnitorului Alexandru al II-lea)254 ş.a. Deşi tendinţa este de a se face construcţii durabile, din zid, se mai realizează încă multe biserici din lemn, dintre care amintim: biserica „Dintr-un Lemn” din com. Frânceşti (la sfârşitul secolului al XVI-lea) iniţiată în baza legendei că un cioban ar fi găsit, într-un copac, icoana Maicii Domnului, şi din acel copac a ridicat-o, precum şi biserica de la Mariţa (com. Vaideeni), cea mai veche biserică de acest fel ce ni s-a păstrat. O situaţie semnificativă prezintă şi biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Râmnic, a cărei zidire a fost începută de Pătraşcu cel Bun, în 1557 (anul morţii sale), dar terminată şi târnosită de către fiul său, banul Mihai (Viteazul), în 1587, pentru aceasta fiind numită de către localnici „biserica domnească din târg”255biserica „Buna Vestire” (Maica Domnului), refăcută la începutul acestui secol după ce fusese ctitorită mai demult (după legendă, de către însuşi Mircea cel Mare256). Arhitectural, planul acestor lăcaşuri adoptă, în mod particular, pe acela trilobat al bisericii mari de la Cozia;

 

   • alegere de episcopi virtuoşi şi destoinici, dintre care unii, precum Mihail II (evocat mai sus) au fost înălţaţi la rangul de mitropoliţi ai Ţării Româneşti, iniţiind o tradiţie în acest sens;

 

   • activitatea culturală propriu-zisă se bazează pe aportul şcolilor mănăstireşti de la Cozia şi Bistriţa, în ale căror scriptorii/ori chilii se copiază în limba slavonă, cele mai însemnate lucrări de cult (cf. mai sus). Sunt mărturii că şi la episcopia Râmnicului, încă din acest secol, va fi funcţionat o şcoală de copişti şi grămătici (Oprea de la Râmnic scrie, la 1547, un hrisov al lui Mircea Ciobanul, un Dumitru grămăticul, în 1585, este menţionat într-un zapis râmnicean), dar multe documente (inclusiv, ulterioare) vor fi fost distruse în 1738, când turcii au ars reşedinţa episcopală.

 

Secolul al XVII-lea, pe lângă amplificarea acestor trăsături, personalizează şi consacră contribuţia eparhiei râmnicene în plan cultural-spiritual. Referindu-ne doar la perimetrul actual al judeţului Vâlcea, remarcăm:

 

– formarea cărturarilor în „şcoala” monahicească spirituală şi culturală din lavrele Coziei sau Bistriţei, de unde sunt aleşi, episcopii sunt oameni de încredere ai domnitorilor (între aceştia, cei mari: Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanul), colaboratori de prim rang la activitatea acestora politică şi economică, juridică şi politică, spirituală şi culturală, unii dintre ei (Teofil II, Ignatie Sârbul, Varlaam, Teodosie) fiind, pentru aceasta, aleşi şi mitropoliţi. • Efrem I (c. 1601 – c. 1613), om de încredere al lui Mihai Viteazul, îngrijeşte de familia eroului răpus, îndeosebi de mama acestuia, călugărită la Cozia sub numele Teofana, al cărei testament este o pagină literară românească memorabilă. • Teofil al II-lea, fost egumen la Bistriţa, unde şi-a format o cultură aleasă şi i-a sprijinit pe cărturarii Matei al Mirelor şi Mihail Moxa, păstoreşte la Râmnic aproape 20 de ani (1618-1636), timp în care, printre altele, supraveghează ridicarea bisericii-necropolă de la Arnota (1633-1637), apoi, ca mitropolit în peste zece ani (1636-1648) „l-a sprijinit (pe marele domnitor Matei Basarab – n.n.) şi în eforturile sale de editare a unor cărţi religioase sau cu profil juridic şi omiletic în tipografiile care s-au înfiinţat acum la mânăstirile Câmpulung, Govora şi Dealu” (M. Păcurariu257). Cu Teofil al II-lea (despre care am scris şi într-un subcapitol anterior) considerăm că începe la Episcopia Râmnicului ceea ce am putea numi vocaţia cărţii şi a tiparului, el fiind, alături de domnitor şi de logofătul Udrişte Năsturel, unul dintre cei ce au determinat aducerea la Govora a unei tipografii, antrenarea monahului Mihail Moxa pentru traducerea şi, apoi, tipărirea Pravilei mici de la 1640-1641, cu un tiraj special pentru Transilvania. • La rândul său, Varlaam, cu metanie în lavra Cozia, ajuns mitropolit fără voia lui (în contextul mazilirii noncanonice a lui Teodosie, un alt cozian), este ctitorul tipografiei mitropolitane de la Bucureşti, unde publică Cheia înţelesului, volum de predici al oratorului ucrainean Joanikie Galeatovski; totodată a adus de la slavii răsăriteni o seamă de alte lucrări (între care Mântuirea păcătoşilor şi Minunile Maicii Domnului, care (după ce va face el însuşi paretesis, la reîntoarcerea lui Teodosie) vor fi predate spre traducere cărturarilor bistriţeni. • Blândul Teodosie, râmnicean de origine, nu a fost şi episcop la Râmnic, ci mitropolit în două rânduri, ataşat Cantacuzinilor şi lui Constantin Brâncoveanu, sub oblăduirea cărora a repus în funcţiune tipografia bucureşteană, a patronat colectivul care a editat şi apoi tipărit Sfânta Scriptură în limba română, cunoscută ca Biblia de la 1688, a conlucrat în activitatea culturală cu stolnicul Constantin Cantacuzino, cu ierarhii şi cărturarii greci de la Academia domnească, a „girat” de la rangul său ctitoriile brâncoveneşti de la Hurezi, l-a integrat pe Antim Ivireanul în cinul monahal, în spiritualitatea şi cultura românească; a ctitorit două lăcaşuri de cult în Râmnic (schitul Cetăţuia şi biserica „Sfântul Gheorghe”).

 

– îmbogăţirea patrimoniului de schituri şi mănăstiri vâlcene, prin cel puţin două forme: a) adăugarea de biserici de zid lângă unele sau în locul unora anterioare din lemn – precum la Mânăstirea Dintr-un Lemn (a cărei biserică mare de zid este ridicată în 1635 de Preda Brâncoveanu), la Mânăstirea Mamu (ctitor, în 1699, domnitorul Brâncoveanul) ş.a.; b) ctitorire de noi lăcaşuri: biserica „Sfinţii Îngeri”, în peştera Sfântului Grigore Decapolitul, la Bistriţa, în 1635 (ctitor, episcopul Teofil al II-lea), biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” din târgul Hurezi, în 1658-1659 (ctitor, mitropolitul Ştefan, vâlcean de origine), biserica schitului Cornet, 1666 (ctitori, Mareş Băjescu şi soţia), schitul Fedeleşoiu (început de Grigore Ghica vodă, în 1673, continuat de Varlaam şi finalizat în 1702), biserica „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” la Mânăstirea Turnu, 1676 (ctitor, Varlaam mitropolitul), biserica Schitului Cetăţuia, 1677-1680 (ctitor, mitropolitul Teodosie), Mânăstirea Sărăcineşti, 1687-1688 (finalizată de episcopul Ştefan), schitul Pahomie, 1694 (ctitor, unchiul Brâncoveanului, călugărit sub numele de Pahomie), dar, mai ales, primul ansamblu arhitectural domnesc, de la Hurezi: biserica mare (1690-1694), paraclisul (1696-1697), Bolniţa (1696-1699), schitul „Sfinţii Apostoli” (1698), palatul domnesc (1692-1697) – ctitor, Constantin Brâncoveanu cu familia sa, un rol de seamă avându-l şi arhimandritul Ioan258. Arhitectura acestor aşezăminte dă mărturie despre continuitatea între elementele unui stil autohton, configurat în epoca lui Matei Basarab şi stilul artistic original constituit în epoca lui Constantin Brâncoveanu. Pictura în frescă împleteşte canonul erminic cu aspecte originale, îndeosebi în pronaos şi pridvor, manifestând personalitatea artistică a zugravilor formaţi în şcolile mănăstireşti; în Vâlcea, la Hurezi şi la Mamu, lucrează şi „meşteri mari” din alte locuri, între care Constantinos, exponent al şcolii cretane de pictură şi, respectiv, Pârvu Mutu, zugravul ctitoriilor cantacuzine;

 

– activitatea cultural-spirituală în domeniul cărţii rămâne în continuare apanajul marilor mănăstiri Cozia şi Bistriţa, în care funcţionează şcoli de copişti, caligrafi, ministurişti şi traducători, şcoli în care de acum se promovează hotărât limba română ; monahii vâlceni, în mânăstiri ori ca ierarhi, preţuiesc tiparul, procură tipografii, devin (unii) tipografi, diortosesc şi tipăresc cărţi importante, iniţiază sau participă la o politică domnească privind producţia şi difuzarea de carte pentru români, dar şi pentru alte popoare creştine din Răsărit. Reprezentativ în acest sens este, întâi de toate, Teofil al II-lea: Deşi cunoscător al limbii slavone…. (e) va milita consecvent pentru promovarea limbii române; în calitate de egumen bistriţean, formează numeroşi discipoli care vor deschide orizonturi epocale în acest domeniu – scrie arhim. V. Micle. Apoi, ridicat la treapta superioară a ierarhiei, s-a afirmat incontestabil prin vasta activitate desfăşurată pentru înlocuirea limbii slavone cu aceea română. În epoca sa, tipografiile înfiinţate la Câmpulung…, Govora… şi Dealu tipăreau primele cărţi româneşti în Muntenia – monumentale opere originale sau traduse259. Între discipolii bistriţeni ai lui Teofil, arhim. V. Micle reliefează pe Mardarie ieromonahul (care copiază, în 1627, o PsaltireMihail Moxa, traducător al Liturghierului şi al nomocanonului după care s-a tipărit Pravila mică, precum şi autor al Hronografului universal (ca lucrare „ce depăşeşte nivelul unei simple compilaţii, aducând remarcabile contribuţii personale”); remarcabil este şi copistul bistriţean din 1614, Ştefan, care va ajunge mitropolit, succedându-i lui Teofil şi care continuă cu vrednicie munca începută de acesta pentru promovarea lucrărilor în limba română, opera sa de căpătâi fiind tipărirea, în 1652, la Mânăstirea Dealu, a Pravilei mari intitulate Îndreptarea legii, la care ar trebui adăugat şi Slujebnicul mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei, un Liturghier arhieresc, un Liturghier de zile mari (André Grabar), prin calitatea de excepţie a miniaturilor sale, realizate de un autor rămas anonim (v. Gheorghe Popescu-Vâlcea, Miniatură românească). O menţiune aparte se cuvine – pentru înscrierea mănăstirii Govora în orizontul cultural-tipografic – egumenului Meletie Macedoneanul şi tipografului Ştefan de Ohrida, care, în răstimpul 1637-1642, au tipărit aici 7 cărţi. În aceeaşi perioadă a mitropolitului Ştefan, la Mânăstirea Cozia, se realizează un alt monument de limba română: Lexiconul slavo-român şi tâlcuirea numelor (1649), în care Mardarie Cozianul – „pisar” include 4575 de cuvinte slave cu echivalenţele lor româneşti. Un caz mai special îl reprezintă „kir Ştefan ieromonah ot Cozia”, copist, colaborator al lui Varlaam, apoi al lui Teodosie mitropolitul, căruia îi este arhidiacon şi scriptor, realizator a două manuscrise româneşti de Cazanii/ Evanghelii cu învăţătură, în 1688; retras apoi ca egumen la Bistriţa, mai transcrie o Psaltire slavo-română şi încă o cazanie, dar, semnând, nu uită să evoce Cozia metaniei sale. Secolul al XVII-lea se încheie cu contribuţia lui Vlad grămăticul şi Alexandru Dascălul (prezentaţi anterior), care, aduşi de la Bistriţa, de către Ilarion, la episcopia Râmnicului, sunt primii scriptori de seamă ai acesteia şi, totodată, dascăli ai şcolii episcopale de grămătici.

 

Dar mai ales marea bibliotecă domnească de la Hurezi a lui Constantin Brâncoveanu încununează un secol în care cartea, fie în forma manuscrisă, fie în cea tipărită, tezaurizată în lavrele Coziei, Bistriţei şi Hurezilor, precum şi la Episcopia Râmnicului – Noul Severin, a asigurat – adesea în mai multe limbi: slavă, greacă, română – posibilităţile de instruire şi educaţie teologică, de teorie şi practică liturgică pentru elevii şcolilor monahale ori ecleziale, o parte dintre ei chiar din Transilvania, care se pregăteau aici spre a ajunge în cinul religios, ori în funcţii laice (copişti, grămătici, logofeţi ş.a.). De altfel, învăţământul bisericesc este, la mănăstiri şi la episcopie, o realitate constantă „încă din primele decenii ale secolului al XVII-lea” fiind marcat prin: « şcoala înaltă » de la Govora, şcoala de la Bistriţa (atestată la 1648), şcoala de grămătici şi cântăreţi de la episcopie – în care instruirea se făcea bilingv, în română – pentru cult şi în slavonă – pentru cântări; pentru secolul următor, menţionăm aici, de asemenea, şcoala gratuită (« de pomană ») a lui Antim Ivireanul, şcoala românească de la Râmnic iniţiată de episcopul Damaschin la 1719, şcoala de limbă slavonă (1741-1746), şcoala românească şi grecească            (1746-1825) 260.

 

Secolul al XVIII-lea poate fi definit (după o idee a lui Chesarie, 1779) drept secolul în care însăşi Episcopia Râmnicului a întruchipat simbolic pasărea Phoenix. Este secolul domniilor fanariote în Moldova şi Ţara Românească, al prozelitismului catolic în Transilvania, tot mai agresiv, provocând Uniaţia, secolul a trei războaie în zonă, care au afectat direct şi ţinutul Vâlcii, este şi secolul unui progres în schimburile comerciale dintre Occident şi Orient, implicând şi ţările noastre, în care un Constantin Mavrocordat, domnitor succesiv în Moldova şi Ţara Românească, începe reforme economico-sociale ce au şi consecinţe culturale, marcând tendinţa depăşirii medievalităţilor de către expresii noi, premoderne. În asemenea condiţii istorice, nu o dată nefavorabile (Oltenia este sub stăpânire austriacă în răstimpul 1719-1738, judeţul e prădat când de turci, când de austrieci; Râmnicul – de două ori incendiat, reşedinţa episcopală distrusă, apoi, cu greu, refăcută, lipsa de sprijin din partea domnitorilor fanarioţi, decimarea vechilor mari boieri sau cărturari), Episcopia Râmnicului, dimpreună cu aşezămintele mănăstireşti şi parohiile de mir, continuă tradiţia sa cultural-spirituală valoroasă, împlinită în epoca Brâncoveanului, şi o ridică la scara afirmării naţionale (şi nu numai!), contribuind, în mod notoriu, prin intermediul cărţilor tălmăcite, tipărite şi răspândite în toate ţinuturile locuite de români, la promovarea identităţii şi unităţii de neam, la cristalizarea limbii literare româneşti unitare (pe temeiul graiului muntenesc). Secolul al XVIII-lea este acela în care Episcopia Râmnicului-Noul Severin a fost cel mai greu încercată, dar în care, prin imboldul şi efortul fără preget al unor mari ierarhi-cărturari şi patrioţi, s-a reuşit crearea la Râmnic a unui adevărat „centru” al conştiinţei naţionale şi al rezistenţei istorice-spirituale. În acest sens, contribuţia ierarhilor, clericilor şi monahilor râmniceni s-a desfăşurat în contextul ideologic, cultural, spiritual şi artistic al unor tendinţe şi chiar mutaţii sensibile: ascendenţa perspectivei laice (bazată pe raţiune şi progres în istorie), adaptarea „bisericii luptătoare” la năzuinţele poporului său în perioada respectivă, trecerea de la umanism la iluminism, de la brâncovenism la postbrâncovenism, de la tradiţia autohtonă la inovaţia barocă şi premodernă – între toate acestea „trăgând” linia continuităţii. Ca atare, după cum a relevat şi Al. Duţu261, pe parcursul întregului secol al XVIII-lea, a funcţionat aici, sub oblânduirea unor mari episcopi precum Antim, Damaschin, Climent, Chesarie, Filaret, dar şi a celorlalţi, o adevărată Şcoală râmniceană de profil religios şi cultural, care, în mod alternativ şi complementar faţă de „Şcoala ardeleană”, a avut şi a urmat un „program” cultural-spiritual coerent şi consistent, de înălţare a cugetului şi simţirii româneşti identitare şi unitare, de propagare a ideilor favorabile dobândirii de drepturi politice şi sociale pentru români în „zona” epocii moderne.

 

O retrospectivă asupra devenirii scaunului episcopal de la Râmnic în secolul al XVIII-lea pune în evidenţă câteva perioade inegale, dar semnificative: perioada brâncovenească, perioadă postbrâncovenească, epoca lui „Chesarie” şi perioada premodernă.

 

Perioada brâncovenească (1700-1714, 1716), cuprinzând partea din acest secol a epocii brâncoveneşti până la moartea marelui domnitor şi apoi a Cantacuzinilor (Constantin Stolnicul, Mihai Spătarul, Ştefan Domnul) şi a mitropolitului martir Antim Ivireanul; o perioadă înfloritoare, în care fiecare dintre cei trei episcopi succesivi: Ilarion (1693-1705), Antim (1705-1708), Damaschin (1708-1724), se dovedesc destoinici gospodari (obţinând noi proprietăţi şi privilegii) şi promotori ai actelor cultural-spirituale de rezonanţă:

 

– noi ctitorii: completarea ansamblului mănăstiresc de la Hurezi cu biserica schitului „Sfântul Ştefan” (1703, ctitor: Ştefan Brâncoveanu), biserica „Sfinţii Îngeri” din Romanii de Jos (începutul secolului, ctitor: Ioan, arhimandritul de la Hurezi), încheierea ctitoriei bisericii Schitului Fedeleşoiu (1702, cu adăugiri şi refaceri în 1702-1710);

 

– rezidiri, refaceri, renovări de lăcaşuri de cult: schitul Iezer (1693-1705), prin sprijinul episcopului Ilarion şi nevoinţa Sfântului Antonie de la Iezer), schitul Titireciu (1700-1706, cu concursul spătarului Mihai Cantacuzino), Mânăstirea Surpatele (1706-1707), prin aportul doamnei Marica Brâncoveanu şi cu fresca realizată de zugravi din şcoala lui Constantinos – ctitorie reprezentativă pentru arta brâncovenească, Mânăstirea Govora (1711, prin stăruinţa egumenului Paisie), ctitorie de asemenea reprezentativă pentru sobrietatea, echilibrul şi armonia proporţiilor din arta brâncovenească (în pronaos sunt zugrăviţi mitropolitul Antim Ivireanul – cel mai autentic portret, şi episcopul Damaschin); o menţiune aparte se cuvine pentru restaurarea, sub oblăduirea domnitorului, a bisericii şi a mănăstirii Cozia (1705-1707, prin grija lui Şerban II Cantacuzino Măgureanu, a arhimandritului Ioan de la Hurezi şi a episcopului Antim Ivireanul), prilej cu care se adaugă pridvorul (marcă a artei brâncoveneşti), se zugrăveşte din nou naosul bisericii mari, se adaugă (probabil) turla pe pronaos, paraclisul şi alte utilităţi în corpul de chilii262

 

– ctitorirea centrului tipografic de la Râmnic de către episcopul Antim Ivireanul, care, în tipografia personală (adusă de la M-rea Snagov), scoate primele 9(10) tipărituri râmnicene. Importanţa acestora este foarte mare: Antologhionul, Octoihul, Liturghierul şi Molitvenicul, precum şi Adunare Slujbei a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu sunt cele mai însemnate cărţi de slujbă, cu textele în limba română şi doar cântările în limba slavonă – ceea ce înseamnă practic transpunerea în limba română a slujbelor bisericeşti, prin tălmăciri după originale greceşti (în timp ce „restanţa”, transpunerea în româneşte a cântărilor, va fi „rezolvată” în 1713-1714 de către colaboratorul vechi al mitropolitului Antim Ivireanul, ieromonahul Filothei sin Aga Jipei / Sfetagoreţul); pe de altă parte, Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţei, prima lucrare originală a lui Antim Ivireanul este destinată îmbunătăţirii condiţiei duhovniceşti a preoţilor, în scopul întăririi puterii spirituale a Bisericii. Tipăriturile râmnicene ale lui Antim fac, după gândul strategic al Brâncoveanului, începutul acelei perioade de mai bine de un secol în care tipografia de la Râmnic va fi însă cea mai importantă, pertinentă şi bogată sursă de carte religioasă pentru români, cu largă difuzare, îndeosebi pentru cei din Transilvania, expuşi prozelitismului oficial şi Uniaţiei. Din nefericire, acest început a trebuit să fie întrerupt de către însuşi Antim, care, luându-şi tipografia la Târgovişte, pentru a-şi continua marea operă cultural-spirituală, îl va priva pe succesorul său, Damaschin, de „instrumentul” de acţiune. Cu greu, după martiriul lui Antim, va reuşi Damaschin să-i readucă tipografia la Râmnic.

 

– continuarea „operei” picturale a şcolii de zugravi de la Hurezi; exponenţii săi pornind de la „vătaful” Constantinos, dar grupaţi în diferite echipe, completează ansamblul frescelor brâncoveneşti hurezene la noile schituri construite în acest răstimp, apoi zugrăvesc bisericile mânăstirilor Surpatele (Andrei, Iosif, Hranite, Ştefan), Polovragi (Constantinos, Andrei, Istrate, Gh. Hranitie, Ioan), Govora (Iosif, Ştefan, Hranite, Nicolae), naosul bisericii mari de la Cozia (Preda, Ianache, Sima, Mihail), pridvorul mănăstirii Bistriţa (Iosif, Hranite), biserica schitului Păpuşa (Hranite, Teodosie), biserica mănăstirii Sărăcineşti, în 1718 (Preda, Teodosie, Gheorghe); unii trec dincolo de hotarele eparhiei Râmnicului: Preda e luat de Antim Ivireanul la ctitoria lui „Toţi Sfinţii” (1715) din Bucureşti, tot el pictează biserica „Sf. Nicolae” din Făgăraş, iar, împreună cu Andrei şi Iosif, biserica „Sfântul Dumitru” din Craiova263

 

– întemeierea unei şcoli muzicale la Hurezi, poate cu ajutorul lui Filothei Sfetagoreţul, trăitor aici în jurul anului 1700; vărul său primar, monah, copist şi compozitor de muzică bisericească, vieţuitor la Hurezi, ajunge să scrie, în intervalul 1716-1724, o psaltichie în limba greacă, intitulat Antologhia egkolpios în care include şi compoziţii ale sale, ca şi ale unor alţi români264

 

Imaginea acestei perioade ar suferi dacă nu ar reliefa personalitatea de excep­ţie a egumenului mănăstirii Hurezi (timp de peste 30 de ani) Ioan Arhimandritul, cărturar înzestrat, plin de iniţiative, destoinic „ispravnic” al ctitoriei voievo­dale, al schiturilor ridicate în preajma ei, al renovării mănăstirii Cozia şi a altor lăca­şuri, preţuit de către Brâncoveanu, care l-a acceptat să figu­reze alături de neamul domnesc în pronaosul bisericii mari, unde-şi află şi mor­mântul265

 

Perioada postbrâncovenească (la care ne-am mai referit pentru domeniul mentalităţilor şi cel al picturii) include mai întâi răstimpul 1716-1739, al ocupaţiei austriece asupra Olteniei, şi apoi pe acela al revenirii la normalitate – o perioadă în care ies în evidenţă mari episcopi precum Damaschin şi Climent, cărora li se adaugă în spirit şi faptă Inochentie şi Grigorie Socoteanu; o perioadă în care strălucirea epocii brâncoveneşti este întunecată, bisericile şi mânăstirile şi însăşi Episcopia suferind multe jafuri, stricăciuni şi chiar distrugeri, laolaltă cu satele şi oraşele Olteniei, cu ocupaţiile locuitorilor, Vâlcea fiind „teatru de război” (Pentru acestea, v. Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii române din Oltenia în timpul ocupaţiunii austriace (1716-1739), cu 220 de acte şi fragmente…, ediţie bibliofilă. Slatina, Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, 2006).

 

Cel care „a dat piept” primul cu aceste situaţii nefavorabile a fost episcopul-cărturar Damaschin Dascălul (1708-1726), scos de sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei din Bucureşti şi subordonat Mitropoliei ortodoxe sârbe de la Karlovitz, iar aceasta, în pofida faptului că a cerut Curţii Imperiale de la Viena să păstreze autonomia Episcopiei râmnicene-severinene, ridicând-o la rangul de Arhiepiscopie, dacă nu de Mitropolie, cum a mai fost. Austriecii şi-au asumat controlul riguros asupra veniturilor mânăstirilor oltene cărora tot ei le confirmau şi egumenii (şi episcopii) aleşi – numai dintre români, de-acum! -, interzicându-le orice relaţie cu Patriarhia ecumenică de la Constantinopole şi mânăstirile din Muntele Sfânt. În schimb, s-a acordat Episcopiei de la Râmnic jurisdicţia canonică asupra bisericilor ortodoxe româneşti din Şcheii Braşovului şi Ţara Bârsei, ceea ce a asigurat o cale oficială de influenţare spirituală şi culturală a românilor din Transilvania. O cerinţă a episcopului râmnicean şi a soborului de egumeni care-îl delegase în acest sens, aceea de a se permite infiinţarea a două şcoli: una, românească, la Râmnic, îngrijită de Episcopie, şi una, latinească, la Craiova, îngrijită de administraţia laică, nu a fost satisfăcută, deşi Damaschin Dascălul chiar pregătea cărţi pentru şcoală.

 

În aceste condiţii – la început, fără tipografie, apoi cu restricţii în exercitarea misiunii pastorale şi culturale prin intermediul cărţii -, episcopul Damaschin, altfel un bun gospodar, şi-a consacrat timpul tălmăcirii în româneşte a cărţilor de cult, activitate începută pe când era episcop la Buzău şi finalizată la Râmnic prin faptul că a izbutit să traducă aproape toate cărţile de slujbă (Mircea Păcurariu), după intemediare slavone (fiindcă ştia latina şi slavona). Reuşind târziu să reînfiinţeze la Râmnic tipografia, va apuca să tipărească doar trei lucrări: Ceaslov (1724), Învăţătura pentru şapte Taine (1724) – din care „nu cunoaştem nici un exemplar [cartea a fost interzisă în Transilvania de sinodul Episcopiei unite în febr. 1725]”266 şi o Psaltire (1725, cărţi care n-au primit aprobare să fie difuzate şi în Transilvania. O a patra carte, Întâia învăţătură pentru tineri, în limbile slavonă şi română, o carte didactică, a apărut după decesul acestui mare cărturar, ale cărui tălmăciri – tipărite ulterior – au contribuit, alături de acelea ale lui Dosoftei, Mitrofan şi Antim, la autohtonizarea cultului liturgic şi la formarea limbii române literare cu aportul limbajului religios. Aceasta, datorită faptului că episcopii râmniceni ce i-au succedat – Ştefan, Inochentie, Climent, Grigore şi mai apoi Chesarie – i-au făcut o dreptate istorică, tipărindu-i manuscrisele cu tălmăciri: Molitvenic (1730), Triod (1731), Liturghier (1733), Catavasier (1734), Antologhion (1737), Penticostar (1743), Ceaslov (1745), Evanghelie (1746), apoi cele 6 Minee, prelucrate şi îngrijite de Chesarie (1776-1780) ş.a.267.

 

Mai norocos decât Ştefan (de la Govora) – succesorul lui Damaschin, ales de egumeni şi boieri, confirmat de Împărat, dar care moare înainte de mereu amânata sa hirotonire ca arhiereu – , Inochentie (de la Brâncoveni) (1727-1735) primeşte la timp toate îndrituirile oficiale; are parte, însă, de multe dificultăţi provocate de autorităţile austriece, în străduinţa lor de a exploata averile mănăstireşti (pentru ei, şi Episcopia era „o mănăstire mai mare”) – ceea ce îl determină să reacţioneze deseori prin acţiuni de protest268, înscriind o pagină de luptă îndârjită împotriva noilor stăpânitori, ca şi înaintaşul său Damaschin (Mircea Păcurariu). Episcop luminat, Inochentie foloseşte şi mijlocul tiparului, făcând să apară şase cărţi de cult ortodox în limba română (dintre care cinci, tălmăcite de Damaschin) şi, în a treia ediţie, Întâia învăţătură pentru tineri (a lui Damaschin), în limba slavonă (o parte din tiraj fiind solicitată pentru şcolile sârbeşti, administrate de Mitropolia de la Karlovitz269). În activitatea editorială a lui Inochentie se resimte ceea ce va fi însemnat, în mod constant, pentru episcopii şi tipografii râmniceni, Damaschin: el le-a asigurat tipografia şi tot el, cărţile pentru tipar, „certificate” de prestigiul lui cărturăresc şi eclezial (pentru care primise, în 1717, şi o distincţie din partea Împăratului Casei de Austria).

 

Cu păstorirea lui Climent (1735-1748, + 1753), vitregiile eparhiei oltene a Râmnicului-Noul Severin sub ocupaţia austriacă ating apogeul prin consecinţele noului război din anul 1737 dintre austrieci şi turci, câştigat de data aceasta de către ultimii, care se vor deda apoi la incursiuni de răzbunare şi jaf asupra Olteniei, alungând administraţia imperială, dar prădând fără istov sate, oraşe şi mănăstiri, omorând sute de oameni nevinovaţi, incendiind până şi Episcopia. Retras din calea oştilor turceşti şi tătăreşti în munţii Lotrului, Climent va cobori, totuşi, să facă act de supunere, determinându-i pe jefuitori să înceteze campaniile lor şi fiind, pentru aceasta, preţuit de către contemporani drept „mijlocitoriu de pace şi îmblânzitoriu de cumpliţi oşteni” (cf. „Predoslovia” scrisă de tipografi la Cazania din 1748, Râmnic, iniţiată de Climent).

 

Stăpânirea austriacă a avut şi unele efecte pozitive: construirea şoselei de acces pe malul Oltului spre Transilvania, organizarea administrativă strictă, evidenţa condiţiilor naturale, demografice, economice şi culturale, toate acestea erau direcţionate spre folosul administraţiei imperiale şi spre slăbirea vieţii ortodoxe tradiţionale (între altele, şi prin întărirea comunităţii catolice din Râmnic270), iar toate acestea au realizat un context în care au fost mai repede asimilate unele măsuri de reformă modernă ale administraţiei fanariote.

 

În timpul păstoririi lui Climent, începe şi „revenirea la matcă” a vieţii româneşti din Oltenia, procesul de refacere a structurilor juridice, administrative, economice şi culturale anterioare, de reconstrucţie a aşezărilor şi lăcaşurilor afectate, de recuperare a timpului şi ritmului devenirii întrerupte timp de două decenii. Episcopia Râmnicului-Noul Severin revine sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei, episcopul îşi redobândeşte atributele administrative şi culturale, aşezămintele de cult îşi recapătă drepturile şi proprietăţile; viaţa parohiilor de mir revine la normalitate. Reconstrucţia este „cuvântul de ordine” şi episcopul Climent se află în fruntea ei. El reface reşedinţa episcopală, ridicând din nou biserica şi corpul de clădiri monahale şi administrative (care au rezistat până la focul cel mare din 1847), construieşte biserica bolniţă (singura care ni s-a păstrat până azi), reface tipografia. Dacă în perioada ocupaţiei austriece, nu s-au ridicat decât foarte puţine biserici (nu mai mult de 10) în diferite localităţi rurale (ctitori fiind călugări ori preoţi de mir), acum (în răstimpul lui Climent şi al succesorului său, Grigorie Socoteanu), această preocupare reintră în ritmul normal. Chiar dacă nu beneficiază de aportul ctitoricesc al niciunui domnitor fanariot, noile lăcaşuri de cult ori cele reînnoite primesc ajutoare substanţiale din partea noilor categorii sociale care se ridică economic: dregătorii şi negustorii, la care se adaugă şi aportul obştilor în frunte cu preoţii.

 

Astfel, consemnăm dintre bisericile care s-au păstrat până azi în localităţi rurale: biserica fostului schit Teiuş (1735) – com. Buneşti (ctitor: ieromonah Nicolae), biserica de lemn din cătunul Angheleşti (1737) – com. Pietrari (ctitor: obşte), biserica schitului Pătrunsa (1740) – com. Bărbăteşti (ctitor: episcopul Climent, în memoria mamei sale – după legendă), biserica sat Oteşani (1740) – com. Oteşani (ctitori: vătaf de plai ş.a.), biserica fostului schit Climent (1742-1744) – sat Pietrarii de Jos, com. Pietrari (ctitor: episcopul Climent ş.a., în satul natal), biserica sat Bucşani (1743) – com. Ioneşti (ctitor: Udrea Zătreanu, paharnic), biserica sat Sineşti (1746) – com. Sineşti (ctitor: preotul Stanciu ş.a.), biserica fostului schit Şerbăneşti/fosta mănăstire Morunglavu (1746) – com. Ştefăneşti (ctitor: jupan Matei Morunglavu şi ai lui), biserica sat Coasta (1747-1749) – com. Goleşti (ctitor: obştea), biserica sat Suieşti (1748) – com. Stăneşti (ctitor: ?), biserica sat Drăgăneşti (1749) – com. Bărbăteşti (ctitori: episcopul Climent ş.a.), biserica sat Pietreni (1750) – com. Costeşti (ctitor: Antonie Bistriţeanul), biserica sat Igoiu (1751-1752) – com. Alunu (ctitor: Feodoru monahul), biserica sat Moşteni/fost schit Colnic (1752) – com. Galicea (ctitor: diaconul Barbu şi familia), biserica sat Bălteni (1754) – com. Copăceni (ctitor: protopop Copăceanu), biserica fostei mănăstiri Berislăveşti (1754) – com. Berislăveşti (ctitor: Sandu Bucşenescu, dregător), biserica sat Bârseşti (1755-1756) – com. Mihăeşti (ctitori: Barbu Otetelişanu, dregător ş.a.), biserica sat Budurăşti (1755-1756) – com. Stoeneşti (ctitor: ieromonah Climent), biserica sat Dumbrăveşti (1757) – com. Tomşani (ctitor: preot Constantin Panduru), biserica sat Gura Văii (1758) – com. Bujoreni (ctitor: Gheorghe Pârcălabul), biserica sat Titeşti (1760-1761) – com. Titeşti (ctitor: căpitan Necula Grecu ş.a.)271. În perimetrul actualelor oraşe vâlcene au fost ridicate sau refăcute, în acea perioadă postbrâncovenească, următoarele lăcaşuri: biserica schitului Comanca (1735-1736) – Băile Olăneşti (ctitor: monahul Pahomie/Preda Bujoreanul ş.a.), biserica sat Beneşti (1746) – Bălceşti (ctitor: Barbu Otetelişanu, vornic), biserica mănăstirii Stănişoara (1747) – Călimăneşti (ctitori: pustnicii Meletie şi Neofit, apoi un dregător şi un negustor din Piteşti), biserica sat Slăviteşti (1750) – Băbeni (ctitori: familia Slăvitescu, dregători); în Râmnic, cei doi mari episcopi Climent şi Grigorie Socoteanu îngrijesc de refacerea ori ridicarea următoarelor lăcaşuri: biserica mare episcopală(1737-1745) şi biserica bolniţă (1745) – ctitor: Climent; paraclisul Sfântul Grigorie Teologul(1750-1751) – ctitor: Grigorie Socoteanul; biserica Sfântul Gheorghe, refăcută după incendiul din 1737; biserica Cuvioasa Paraschiva, refăcută după acelaşi incendiu, în 1740; biserica de lemn din sat Râureni (1746) – ctitori: preoţii Nicula, Gheorghe ş.a.; biserica Buna Vestire, refăcută de negustori sibieni, în anii 1747-1751, după acelaşi incendiu provocat de turci; biserica fostului schit Inăteşti, refăcută în 1751; biserica Toţi Sfinţii (1762-1764) – ctitori: Grigore Socoteanul, Hagi Constantin Malache şi Teodor monahul272.

 

În arhitectura acestor lăcaşuri se reia stilul brâncovenesc, dar în varianta postbrâncovenismului (la care ne-am mai referit şi în subcapitolul anterior); sincopat sau întrerupt două decenii, lipsit de ctitori de anvergură (domnitori, mari boieri), el nu mai are amploarea şi strălucirea iniţială (decît cu rare excepţii, la Râmnic: bisericile „Buna Vestire” şi „Toţi Sfinţii”), nici rigoarea canonică ori inovaţia tematică (v. tema dinastică din pronaosul de la Hurezi); păstrează, însă, în genere, modelul arhitectural ori pictural, cu formele şi compoziţia, cu tehnica şi cromatica ori procedeele ormamentale – dar toate acestea, adaptate la proporţii mai reduse, în funcţie de destinaţia lăcaşului şi de potenţialul economic al ctitorilor, aceleaşi excepţii râmnicene nefăcând decât să întărească această „regulă”. Tendinţele spre realism ori decorativism, întâlnite iniţial în stilul brâncovenesc, se răsfrâng acum într-un mod inedit, îndeosebi în spaţiul destinat relaţiei sacrului cu profanum-ul273: în pronaos, pe peretele ctitorilor, apar, alături de ierarhi şi preoţi, dregători şi negustori în costume de epocă, în pridvor şi în frescele exterioare, în mediul rural, apar uneori scene de viaţă populară, ca marcă a locului – proces ce va continua şi se va personaliza în cea de a doua jumătate a secolului; soluţiile arhitectonice, la bisericile de lemn ori la cele de zid, denotă adesea împletirea particulară a funcţionalului cu decorativul, exerciţii creative autentice, ceea ce, în mediul oraşului, reflectă şi tentaţii baroce deloc stridente. Printre exemplele selectate de către acad. Răzvan Theodorescu se numără: fresca exterioară a modelului brâncovenesc cu Sivilele/ sibilele, întâlnit la Râmnicu-Vâlcii, (la) paraclisul ridicat în 1750-1751 de episcopul iubitor de cărţi Grigorie Socoteanu…, precum şi, de acelaşi ctitor, în 1765, biserica Tuturor Sfinţilor, unde un constructor anonim copia stângaci, fără nici un fel de înţelegere a ritmului şi a echilibrului arhitecturii, dar într-un chip extrem de pitoresc, micile turle ataşate de pe pronaosul unui veritabil monument medieval, biserica lui Neagoe de la Argeş274. (Poate fi vorba, însă, şi de un exerciţiu de creaţie baroc).

 

Într-o perioadă mai favorabilă – după revenirea Olteniei la Ţara Românească şi la suzeranitatea otomană (pentru care n-a pregetat să se implice în delegaţii diplomatice eficiente!) – , Climent îl continuă pe Inochentie în activitatea tipografică, căreia îi vede sensul nu numai în înmulţirea sfintelor cărţi în limba patriei noastre rumâneşti, pentru a ajunge şi într-alte părţi unde se află patria rumânească (Inochentie); mulţumind (în Predoslovia la Evangheliarul din 1746) lui Constantin Nicolae Voievod pentru a fi asigurat difuzarea cărţilor în toate ţările şi ţinuturile ce vorbesc în limba rumânească, episcopul Climent consideră că, prin „multe fealuri de cărţi”, să luminează nu numai o seamă de norod, ci toată pravoslavia – ceea ce denotă o concepţie programatică panortodoxă şi, chiar, profetică, întrucât, într-adevăr, tipografia de la Râmnic, va realiza, la cererea lor, tipărituri şi pentru sârbi (încă de la 1726, apoi la 1755) şi pentru bulgari (în 1806)275. Ucenic al lui Damaschin, cărturar luminat, Climent preţuieşte cartea, căreia îi aduce, în cuvinte simple, dar calde, o frumoasă laudatio, valorificând toposul carteagrădină (v. Predoslovia la Penticostarionul din 1743). De aceea, la tipografia râmniceană, Climent a adus tipografi iscusiţi, ca Popa Mihai Atanasievici (fondatorul unei „dinastii” de tipografi de la Râmnic276), precum şi „diortositori” (îngrijitori, corectori) experimentaţi, precum Lavrentie ieromonahul (de la Hurezi) şi Arsenie ieromonahul (de la Cozia), cu aportul cărora va scoate la iveală aproape 20 de cărţi, în majoritate tălmăciri lăsate în manuscris de episcopul Damaschin. Între acestea: Antologhionul (1737, cu o a doua ediţie în 1745), Octoihul (1742), Penticostarionul (1743), Ceaslov (1745), Evanghelie (1746), Molitvenicul (1748) şi o ultimă lucrare (Cazania, 1748), reeditare a Chiriacodromionului de la Alba-Iulia (1699), tipărit de Mihail Iştvanovici, ucenicul lui Antim.

 

Urmaşul lui Climent (după ce acesta făcuse paretesis / demisie, în 1748), Grigore Socoteanu (1748-1764), fost egumen la Cozia, rămâne memorabil în Episcopia Râmnicului pentru următoarele: a) ctitoriile lui la Râmnic: paraclisul episcopal şi biserica „Toţi Sfinţii”; b) porecla de „Vlădica Sărăcinescul”, întrucât îi plăcea să stea mai mult la schitul Sărăcineşti, unde a vieţuit un timp şi după ce a făcut paretesis (1764); c) câştigarea pentru Episcopie a „Caselor Băneşti” de la Craiova, unde se va retrage un timp, până în 1770; d) găzduirea preotului Sofronie de la Cioara, capul răsculaţilor din Transilvania împotriva Uniaţiei, care se refugiase la Râmnic şi urmărea de aici mersul înfrânt al răscoalei (el şi Visarion, celălalt conducător, canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română, sunt pictaţi în Biserica „Sfântul Gheorghe” din Râmnic), ulterior, episcopul oferindu-i lui Sofronie egumenie la Robaia; e) întronizarea ca mitropolit, în 1770, şi părăsirea scaunului în acelaşi an, urmată de retragerea în Vâlcea. În vremea păstoriei sale,   s-au tipărit: Bucoavna (1749), Preoţia (1749), Catavasierul şi Octoihul cel Mare (1750), Psaltire (1751), Antologhion (1752), Ceaslov (1753), Viaţa şi slujba Sfântului Grigore Decapolitul (1753), Molitvenic (1758), Liturghie (1759), Carte sau lumină cu drepte deschideri pentru Vavilonul cel tăinuit carele este la Râmleni (1766), Octoih (1753) şi Psaltire (1764) – dintre care majoritatea sunt, de asemenea, tălmăciri ale lui Damaschin Dascălul, reeditate.

 

Prin tipăriturile lor, care, în scurt timp, au luat calea „ţărilor şi a ţinuturilor” locuite de români (Banat, Transilvania, Maramureş, Moldova) – după cum dovedesc cercetările privind circulaţia cărţii vechi româneşti277 –, episcopii Climent şi Grigorie (spre deosebire de Damaschin şi Inochentie, cărora nu li s-a permis de către austrieci difuzarea cărţilor decât în Oltenia şi Ţara Românească) au reuşit, în condiţii de revenire la normalitate, să pună din nou în lucrare strategia cultural- spirituală brâncovenească concretizată de către Antim Ivireanul, ctitorul tipografiei râmnicene. Cei doi episcopi au dat un impuls decisiv activităţii tipografice de la Râmnic, care în curând devine un reper cultural de prestanţă pentru români.

 

Perioada postbrâncovenismului pe care o încheiem acum, a reliefat în conştiinţa românească, un mare cărturar al epocii brâncoveneşti, Damaschin Dascălul, ale cărui tălmăciri în româneşte, realizate de Inochentie, Climent şi Grigorie Socoteanu (şi de episcopii următori) în mai multe ediţii succesive278 şi difuzate larg în cele trei provincii istorice au favorizat autohtonizarea limbajului de cult ortodox şi, deopotrivă, creşterea limbii literare româneşti din secolul al XVIII-lea, pe temeiul limbajului religios şi al graiului muntenesc279.

 

Demn de remarcat în legătură cu prestigiul tipografiei râmnicene, deja în vremea păstoririi lui Grigorie Socoteanu, este faptul că patriarhul sârb de Karlovitz solicită tipărirea Bucoavnei din 1749 (dialog în limbile greacă şi română) pentru şcolile sârbeşti şi astfel apare la Râmnic, în 1755, o Gramatică slavonă, care „nu e retipărirea celei a lui Antim, ci o carte nouă, comandată” – observă Nicolae Iorga, evocând şi Pravila de rugăciuni pentru sfinţii sârbeşti, care este tipărită „în limba lor, cu un cuprins curat naţional, dându-se numai vieţi de-ale sfinţilor, crailor şi prinţilor sârbeşti, între care e şi Maxim, Mitropolitul Ţării Româneşti”280.

 

„Epoca lui Chesarie” (N. Iorga). Continuitatea procesului de întărire economică a Episcopiei râmnicene şi a tipografiei acesteia, a fost asigurată, după Grigore Socoteanul, de către episcopul Partenie, originar din Mihăeşti-Vâlcea, vrednic gospodar şi om de bună credinţă în planul cultural; în timpul păstoririi lui, au apărut la Râmnic opt lucrări, dintre care unele ca reeditări: Antologhion (1766), Liturghier, Penticostarion, Viaţa şi slujba Sfântului Nicolae (1767), Molitvenic şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1768), Catavasier şi Trâmbiţa românească, prima foaie volantă, având 414 versuri tipărite pe două coloane (1769). În ultimii lui doi ani nu va mai tipări nimic, dovadă că tipografia intrase într-un impas tehnic, care va fi rezolvat de către succesorul său, Chesarie, cel al cărui nume va fi dat epocii sale, pe care a dominat-o în scurtul interval de activitate arhierească (1771/1773-1780) la Râmnic. Om de încredere al mitropolitului Grigorie al II-lea, căruia îi va fi eclesiarh, prieten cu feldmareşalul rus Petre Romanţov, făcuse parte din delegaţia Ţării Româneşti care, în 1769, a mers la împărăteasa Rusiei, Ecaterina, ca să-i prezinte „omagiul de credinţă”, precum şi „doleanţele ţării”. A fost mai întâi (1771-1773) vicar, apoi (1773-1780) episcop al Râmnicului, dovedindu-se destoinic şi cu învăţătură… împodobit, încât şi de obştea atât bisericească, cât şi mirenească, s-au cerut a fi păstoriu acestei eparhii281.

 

Cărturar strălucit, cunoscător de greceşte, latineşte, franţuzeşte (cf. N. Iorga), personalizat şi în plan extern, fiind autor al unei scrieri despre războiul în care fusese amestecat (N. Iorga), Istorie a războiului dintre Rusia şi Poarta otomanăa dat la Veneţia o ediţie a lui Grigore Dialogul, tradus în aplà de Daponte, care îl laudă în prefaţă – cf. N. Iorga282), Chesarie manifesta acel raţionalism ortodox al intelectualilor sud-est europeni din acel secol (v. Virgil Cândea, Raţiunea dominantă) şi era interesat de cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi a istoriei, ca moduri de manifestare „sinergică” a voinţei divine în relaţia cu voinţa umană; episcop la Râmnic, era abonat la publicaţiile pariziene din resortul enciclopediştilor, îşi procurase fascicole din Encyclopédie ou Dictionnaire raisonnée des sciences, des arts et des métiers . . . (1781), din care traduce , primul la noi, articole în legătură cu începuturile istoriei românilor. Pentru deschiderea lui către ruşi şi către Apus, Chesarie n-a fost bine văzut de către turci, încât la începutul anului 1780 a murit otrăvit, zice-se, de urmaşul său în scaun, impus cu firman283, iar, la dispariţia lui, contemporanii au exclamat cu regret: Cât va sta Ţara Rum[â]nească, arhiereu ca Chesarie nu va mai dobândi, căci au apus soarele cel luminos de la ochii Valahiei.

 

Ca episcop, Chesarie s-a distins mai cu seamă prin activitatea sa culturală înfiinţând şcoli la metocurile Episcopiei din Bucureşti şi din Craiova, tălmăcind şi imprimând multe cărţi în tipografia românească reorganizată de el284 – fiind firesc ca orizontul său spiritual şi cultural larg şi profund, de tentă iluministă, să se răsfrângă bogat în activitatea sa pedagogică, de „luminare” a publicului cititor românesc, îndeosebi a tinerilor. Acele „multe cărţi”, pentru tipărirea cărora se sprijină nu numai pe tipografii locali, ci şi pe colaborarea lui Rafail Hurezeanul, cel mai profund cărturar râmnicean din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea285, ar fi: Ceaslov (1774), Antologhion (1776) – ambele, incerte – , Octoih (1776), Triod (1777), Ceaslov şi Psaltire (1779), reprezentând noi ediţii ale unor tălmăciri râmnicene anterioare, după cum şi acestea, la rândul lor, vor fi retipărite de către urmaşi. Dar mai ales Mineele – care nu mai fuseseră tipărite din vremea lui Mitrofan (la Buzău, în 1698, în tălmăcirea lui Radu Greceanu) – au constituit „opera de căpetenie” a lui Chesarie, iniţiativa aparţinând (după cum spune el însuşi în prefaţa la Mineiul pe oct., 1776, mitropolitului Grigore al II-lea şi la care au fost antrenaţi cei doi episcopi – de la Râmnic şi Buzău -, lui Chesarie revenindu-i partea cea mai consistentă, de super-vizare a tălmăcirilor şi de tipărire într-o tipografie sigură286). Deci, marea operă a Mineelor, operă de sinteză de ritual bisericesc, cu toate vieţile, slujbele şi rugăciuni(le) la sărbătorile sfinţilor, este o operă colectivă a Mitropoliei şi a celor două Episcopii din Muntenia – subliniază istoricul literar Ştefan Ciobanu… Redactarea definitivă, traducerea unor părţi, cad în sarcina lui Chesarie Râmniceanul. Primele şase volume, ce cuprind lunile oct. şi până în martie, inclusiv, apar sub directa îngrijire a lui Chesarie, cu precuvântări lungi, scrise frumos şi limpede, cu stihuri închinate domnitorului...287Minee (pe lunile apr.-sept) vor fi scoase de către succesorul său, Filaret, în acelaşi an, 1780, dovadă că erau pregătite pentru tipar tot de Chesarie.

 

Mineele lui Chesarie încep nu cu luna sept – cum se cuvine, la începutul anului bisericesc -, ci cu luna oct. (1776), în amintirea tratatului de la Kuciuk-Kainargi, fiindcă întru această lună au luat înceapere rânduialele ţării ceale ce prin pace s-au aşăzatu – cum motivează în prefaţă el însuşi. Vasta lui erudiţie istorică se regăseşte în precuvântările la Mineele pe lunile nob.-ian (apărute în 1779), care devin adevărate „excursiuni ştiinţifice”, cu multe reminiscenţe din istoria antică, precum şi din istoria românilor, începută de la descălecatul lui Traian în Dachialinia neamului rumânesc din vechiu trăgându-se, din slăvit neam al romanilor – aceasta fiind „linia de unire” între ideile istorice ale Şcolii râmnicene (pe care o reprezintă „la vârf”)288 şi ale Şcolii ardelene, cu care e contemporan.

 

În viziunea lui privind istoria românilor, Chesarie relevă, în mod original, în prefaţa lui Mineiul pe nob., că: Trei epohas, adică veacuri însemnate au avut Ţara Rumânească: un veac au fost întru carele s-au luptat cu războaie; altul întru carele s-au început zidirea mânăstirilor domneşti; altul întru carele s-au început tălmăcirea cărţilor despre slovenie pre limba rumânească – semnificativă fiind denumirea, prin repere culturale, a epocilor istorice. De altfel, autorul explicitează: Ţara Rumânească când avea războaie se numea Dachiia şi locuitorii ei Dachi şi Gheţi, care au avut războaie cu împăraţii Râmleni… Iar zidirea mânăstirilor s-au început de la Radu voievod ce-i zic Negru, întâiul domn al Ţării… Iară tălmăcirea s-au început în zilele lui Matei Basarab şi s-au adăugit în zilele lui Şerban vodă Basarab. Iară la cea desăvârşită podoabă au venit în zilele lui Constantin voievod Basarab Brâncoveanu…289. Chesarie se referă însă şi la epoca lui (a patra), epocă de statorniciri şi recuperări, dar mai ales epocă de prefaceri, despre care scrie mai pe larg, în prefaţa la Mineiul pe luna ian, printr-un excurs istoric pornind de la prefacerile petrecute odată cu venirea romanilor; aceştia au adus cutume noi, inclusiv religioase, răsfrânte în obiceiurile ce încă supravieţuiesc (acestea fiind un argument de continuitate ignorat de Şcoala Ardeleană!). Evocă şi alte schimbări de până la pieirea lui Brâncoveanu, când totul s-a prefăcut, precum iaste de toţi ştiut (aluzie la domniile fanariote) şi, apelând la pilda fenixului, îşi exprimă speranţa într-o renaştere românească, la care îşi îndeamnă contemporanii. Cât despre sine, se aseamănă cu o alăută ce rezonează prelung când o ating degetele obştii şi „nu avem de-a face (în această imagine – n.n., I.St. L.) cu o smerenie doritoare de laude, ci cu o profesiune de credinţă, care a şi fost dusă până la capăt” – remarca Al Duţu290, Chesarie rămânând memorabil prin înfăptuirile sale.

 

Un ultim cuvânt despre valoarea literară a operei sale principale, Mineele: Episcopul Chesarie, bun cunoscător al scrisului românesc, al cronicilor noastre, are o frază curgătoare, limpede şi expresivă. Limba acestei opere mari este curata limbă românească a bisericii (Ştefan Ciobanu291).

 

Tipărirea Mineelor, prima şi singura dată în secolul al XVIII-lea în ţările române – a reprezentat momentul culminant al epocii lui Chesarie, maxima sa contribuţie la împlinirea cultului ortodox în limba română, ca şi la mlădirea acesteia în factura graiului muntenesc şi a limbajului religios. Ar fi, totuşi, greşit ca, la nivelul Episcopiei Râmnicului, să limităm această epocă la răstimpul în care Chesarie a fost arhiereu; ea începe puţin mai înainte, prin cărturarii şi tipografii pe care el i-a găsit aici şi cu care a lucrat şi se continuă cu perioada cât a păstorit ca episcop şi Filaret, succesorul şi continuatorul operei lui Chesarie (fără dimensiunea intelectuală a acestuia), el însuşi un ctitor cultural de seamă, în timpul căruia s-au putut manifesta noi cărturari şi tipografi.     

 

Dintre aceşti cărturari, menţionăm succint (folosind cu precădere referinţele din volumul Veacul de aur al Râmnicului al cercetătorului vâlcean Nicolae Bănică-Ologu292) pe următorii copişti şi tălmăcitori, care au lăsat manuscrise remarcabile:

 

• episcopul Partenie, care, în 1753, pe când era ierodiacon la Mânăstirea Cozia, a tălmăcit din greceşte o Teologie polemică

 

Constantin Dascălul, discipol al lui Grigore Socoteanul, care scrie un Pateric al lavrei Pecerska din Kiev (după o carte tipărită în Ucraina cu un secol în urmă);

 

Rafail Hurezeanul, prodigios teolog-cărturar, prieten cu Paisie Velicicovski, tălmăcitor, caligraf şi diortositor de cărţi, de la care au rămas multe manuscrise de profil teologic, istoric şi cultural, între care: Istoria Rusiei şi Viaţa lui Petru cel Mare (la mijlocul veacului al XVIII-lea), hagiografia Sfântului Paisie cel Mare, precum şi scrisori între acesta şi stareţul Athanasie (1768), Cuvinte ale sfinţilor părinţi şi rugăciuni (1769), Capete ale Sfântului Diadoh…, celebra Ithica ieropolitică (1771), o Eshatologie şi teologie polemică (1773), Scara Sf. Ioan Scărarul (1773, transcriere după manuscrisul de la Episcopie al lui Vlad Grămăticul) ş.a.;

 

Anatolie ierodiaconul, tălmăcitor, caligraf şi diortositor, autor al unor adevărate premiere culturale la noi, care, numai în anul 1774, a tălmăcit Hronica slovenilor Mysiei ceii de Sus şi Mysiei ceii de Jos (după cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici) – pentru prima dată în Ţara Românească, a scris Cosmografia adică izvodirea lumii, care acum întâiu s-a scris româneşte şi a transcris Istoria Ţărei Rumâneşti… de stolnicul Constantin Cantacuzino, iar în 1778 a transcris Divanul sau gâlceava înţeleptului cu Lumea… a lui Dimitrie Cantemir.

 

Grigore Râmniceanu ierodiacon, cărturar şi caligraf, viitor episcop de Argeş, a cărui activitate se desfăşoară timp de două decenii, lăsând manuscrise în domeniile teologiei, ştiinţei şi culturii, după cum urmează: Floarea darurilor (după cartea tipărită de Antim, în 1700, la M-rea Snagov), Plângerile zilelor săptămânii şi încă două manuscrise teologice – toate patru, în 1780, Istoria Ţărei Româneşti… de Constantin Cantacuzino, în 1781 (pentru Rafail Hurezean), Oglinda Bogosloviei, în 1783 (pentru Nectarie, iconomul episcopiei, viitorul episcop), recopiată de două ori, apoi Cămara dreptei credinţe, Ceaslov, Rugăciuni pentru iertarea păcatelor ş.a. lucrări teologice, dar şi un miscelaneu ştiinţific şi o Geografie a tuturor statelor, în ultimul deceniu al secolului. Grigorie Râmniceanu – remarcă Al. Duţu – se dovedeşte un continuator al lui Chesarie atât prin activitatea sa strâns legată de difuzarea cărţii în limba română (copii manuscrise şi ediţii tipărite), cât şi pe planul ideilor… [el] îngrijeşte o serie întreagă de cărţi, înzestrându-le cu prefeţe sau sporindu-le original, cum am văzut că a procedat cu „Pildele filosofeşti”. În aceste texte, preocupările râmnicene, continuate de-a lungul mai multor decenii, ies la lumină; ca şi Chesarie, el acordă un deosebit rol muzicii… ca şi Chesarie, e preocupat de „translaţia” culturii pe continentul european, după cum îl atrage problema tiparului. În linii generale, soluţia lui va fi aceeaşi: timpul acordat existenţei umane trebuie folosit pentru ca patria să renască293.

 

Ioan Râmniceanu, cu Oglinda bogosloviei (1779, pentru Rafail Hurezean), un miscelaneu cu învăţături creştine (1779) şi, din nou Ithica ieropolitică (mss. neterminat din cauza morţii).

 

Naum Râmniceanu, cu Slujba vecerniei şi cântări bisericeşti (ca miscelaneu teologic, în 1784) – a cărui activitate va fi mai bogată în perioada următoare;

 

Niţă Logofeţelu, cu Theatron Politicon (cu cheltuiala aceluiaşi Nectarie);

 

episcopul Filaret, care, în timpul vicariatului lui Chesarie, mai precis, în 1772, era protosinghel al Episcopiei, apoi arhimandrit al Sfintei Mitropolii şi egumen la Căldărăşani şi deja mitropolit al Mirelor, din 1776, român de neam294, despre care acelaşi valoros cercetător vâlcean, Nicolae Bănică-Ologu, scrie: Beneficiind de calităţile excepţionale ale meşterilor tipografi, de competenţa profesională a zeţarilor şi de activitatea laborioasă a diortositorilor şi corectorilor de manuscrise, Filaret continuă să editeze carte românească într-un ritm fără precedent, nemaiîntâlnit nici la Râmnic, nici într-o altă tipografie a pământului românesc295. Editează, aşadar: cele 6 minee restante de la Chesarie, pe lunile apr.-sept, împlinind  opera de românizare a limbajului liturgic -, în 1780, Cazanii şi Ceaslov (?) – în 1781, Molitvenic, Triod, Octoih (?) – în 1782, Sinopsis, de Atanasie cel Mare, Pilde filosofeşti, în două ediţii, Psaltire – în 1783, Evanghelie, Catavasier, Acatist, Ceaslov, Cuvinte (ale lui Dorotei), Psaltire, Cuvinte (ale lui Teodor Studitul), Triod, Apostol – în 1784, Penticostar – în 1785, Antologhion – în 1786, Psaltire, Liturghier, Slujba Sf. Stelian, în două ediţii, Ceaslov, Gramatica românească de Ienăchiţă Văcărescu, în 1787 – această producţie bogată explicându-se prin cerinţa mare de carte românească de cult, îndeosebi în Transilvania, Banat, Maramureş. Pentru aceasta, domnitorul Nicolae Mavrogheni, în hrisovul din 12 apr. 1787, acordă o serie de înlesniri tipografiei râmnicene, de la care urmează să ia multă folosire nu numai neamul românesc şi creştinesc, ce locuieşte în pământul ţării domniei mele, ci încă tot celălalt… ce să proslăveşte în această limbă românească296 – ceea ce însemna că domnitorul fanariot încuraja conştiinţa identităţii şi unităţii naţionale.

 

Un cuvânt special se cuvine pentru lucrarea Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti, scrisă de Ienăchiţă Văcărescu încă din 1780, deodată cu gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, dar având, spre deosebire de aceasta, în spiritul tratatelor baroce apusene, şi o secţiune de poetică (propriu-zis, retorica versurilor): Tatăl gramaticii româneşti – cum l-a numit mai târziu Ion Heliade-Rădulescu (el însuşi autor al unei Gramatici româneşti, în 1828)  – a ales să-şi tipărească această primă operă gramaticală românească la Râmnic nu doar datorită relaţiilor apropiate cu Filaret, ci şi datorită calităţii şi prestigiului tipografiei râmnicene, unde luase începutul cel dă al doile limba ţării, datorită „fericitului” Damaschin, a „iubitorului dă faceri dă bine” Chesarie şi a lui Filaret însuşi297.

 

Epoca lui Chesarie, „epocă” de ridicare într-un nou avânt, prezentată de noi mai ales prin marca „de excelenţă” a tipăriturilor, este, în mod inerent, mai complexă. Ceea ce caracterizează, în bună măsură şi datorită tiparului, secolul al XVIII-lea la noi, anume constituirea unei culturi comune a straturilor social-economice „de mijloc” din târguri, ca şi din sate, care-şi tentează o solidaritate proprie a lumii a treia (observă Răzvan Theodorescu298), se răsfrânge şi în alte domenii, în primul rând, cele artistice. Postbrâncovenismul, încă puternic ca reper stilistic al tradiţiei, mai produce valori specifice, dar implică tot mai mult deschideri şi tendinţe noi, premoderne: o funcţionalitate înnoită, un spor de realism, slăbirea canoanelor, extensie şi asimilare creativă în mediul rural (s-a vorbit chiar de o „ruralizare” a stilului) şi în mediul urban, inserţie de imagini noi inspirate din viaţa curentă – aspecte dintre care am exemplificat în capitolul dedicat lui Constantin Brâncoveanul şi artei brâncoveneşti.

 

Ar fi să adăugăm şi alte aspecte semnificative pentru continuarea, diminuarea, dar şi inovarea în stilul postbrâncovenesc – între altele, ca efecte ale distrugerii şi sărăcirii provocate de războaie, refacerile a numeroase lăcaşuri, ridicarea cu predilecţie a unor biserici de lemn, deşi nici cele de zid nu lipsesc la ctitori puternici economic, constituirea de locuinţe fortificate de tip culă (precum cula Greceanu de la Măldăreşti, adevărată bijuterie arhitecturală) ş.a.m.d. Ne apare, însă, imperios să precizăm că promotorii acestor noi realizări locale în plan cultural-spiritual, implicând continuarea moştenirii brâncoveneşti şi deschiderea ei către o nouă condiţie umană creativă de factură premodernă, europeană, aparţin cu precădere, spiritului moşnenesc (Răzvan Theodorescu) al ţăranilor liberi din zona această subcarpatică; dintre aceştia, unii – în cete (de vânători – pe Valea Lotrului, de potecaşi – la hotarul vestic al judeţului) sau individual (v. Ioan Popescu Urşanu, vătaf de plai ş.a.), ca slujbaşi ai statului (fanariot) – îşi vor ridica potenţialul economic şi statutul social, având, de aceea, şi disponibilitate ctitoricească. Dar, aşa cum relevă acad. Răzvan Theodorescu, marele moment al acestei «lumi a treia», al acestei deschideri a „lumii a treia” către Europa…. se leagă de marele Chesarie299. „Epoca” lui, sau, mai bine zis, perioada lui „epocală” (o a patra „epohas” – după cum am arătat) – prin liniile iluministe comune cu ale Şcolii ardelene, prin cărturarii vâlceni, formaţi acum, prin expresii reprezentative precum, alături de cărţi, friza potecaşilor de la biserica din Vioreşti-Slătioara – deschide perioada premodernă şi se prelungeşte în ea.                                                

 

Perioada premodernă (1788-1830) cuprinde, pentru Episcopia Râmnicului-Noul Severin, ultimul deceniu al secolului XVIII-lea, dar şi primele trei decenii din secolul al XIX-lea, data de 1830 fiind considerată convenţional ca punctul terminus pentru cartea şi literatura românească veche. Este o perioadă cu doi „versanţi”: unul, descendent, implicând apusul mentalităţii medievale (creative), cu predominanta ei religioasă, producătoarea de opere culturale care au hrănit „unitatea naţională”,„prin credinţă”,„prin limb㔺i„prin conştiinţă” (cf. Dimitrie Murăraşu), iar celălalt, ascendent, implicând dezvoltarea unei mentalităţi noi, umaniste şi iluministe, deschisă progresului şi schimbărilor în orizontul conştiinţei umane şi etnice în istorie şi „centrată” pe împlinirea unui destin naţional şi uman pozitiv.

 

„Versantul” descendent începe chiar în anul 1788, când noul război turco-austriac provoacă alte grave distrugeri localităţilor şi aşezămintelor de cult vâlcene (mânăstirile Frăsinei şi Stănişoara, zidurile de apărare ale mânăstirii Cozia, biserica domnească „Cuvioasa Paraschiva” din Râmnic şi tiparniţa episcopală); cutremurul din 1902 face alte ravagii. Tipografia episcopiei, în pofida refacerilor şi a unor privilegii acordate de domnie, nu va mai reveni la statutul cultural, calitatea tehnică, ritmul şi productivitatea anterioară. Episcopii ce i-au urmat lui Filaret în această perioadă – Nectarie (1792-1812), Galaction (1813-1824) „nu s-au ridicat la înălţimea înaintaşilor lor” (Mircea Păcurariu300). Cărturarii cei mai de seamă vor fi nevoiţi să-şi caute alte locuri pentru a-şi valorifica potenţialul. „Versantul” ascendent consistă in continuarea şi dezvoltarea gândirii şi faptei lui Chesarie de către cărturarii vâlceni, ridicarea stării sociale noi, „a treia”, către o condiţie creativă în istorie (recte şi creaţia ei ctitoricească), în sprijinirea revoluţiei lui Tudor pentru restaurarea domniilor pământene şi în deschiderea către înnoirile de factură europeană, moderne.

 

Între aspectele semnificative ale acestei perioade, menţionăm:

 

a) continuitatea tradiţiei vieţii spirituale şi a celei artistice prin refacerea aşezămintelor de cult afectate de evenimentele istorice şi de cele naturale, precum şi construirea de noi lăcaşuri, în care postbrâncovenismul se îmbină armonios cu inovaţia de factură populară. Printre construcţiile noi încărcate de valenţe estetice, culturale şi sociale, se remarcă: biserica din satul Chiciora – comuna Păuşeşti Măglaşi (1788; ctitori: clerici), biserica din satul Măldăreşti – comuna Măldăreşti (1791; ctitori: dregători din neamul Măldărescu), biserica fostului schit Scăueni – comuna Berislăveşti (1796-1803; ctitor: egumenul Coziei, Teodosie), biserica din Câinenii Mici – comuna Câineni (1807; ctitori: dregători) şi alte 2 ctitorii hurezene ale vătafului de plai Ion Popescu Urşanu: Biserica din Urşani (1800) şi biserica „din târg” (1800-1807), biserica „Sfinţii Voievozi” (1810) din Băile Olăneşti (ctitori: dregători locali ) – pentru a căror descriere de ansamblu, v. Gheorghe Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, 1982, pag. 475-476; pentru Băile Olăneşti, vezi Ion Al. Popescu, Nicolae Gorgan, Emilian Groşenoiu, Vetre de spiritualiate românească. Monumente religioase din Băile Olăneşti şi împrejurimi, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2003, pag. 21-83). Despre ”spiritul” acestor construcţii vâlcene, Răzvan Theodorescu scrie: Duceţi-vă la Târgu Horezu, duceţi-vă la Urşani şi veţi vedea Phoenix-ul acesta al lui Chesarie, nu întâmplător pictat pe biserici… Ctitorul lor este Ion Popescu zis Urşanu, vătaf de plai, la sfârşitul epocii fanariote, ţăran ajuns în fruntea ierarhiei locale…care ridică o serie de monumente în părţile Vâlcei, între Drăgăşani şi Târgu-Horezu şi care ridică acel Voroneţ al Ţării Româneşti, total necunoscut, care se numeşte Urşani, unul din cele mai frumoase monumente ale artei româneşti. Reprezentativ pentru „spiritul nostru popular”, Urşanii înseamnă un pronaos cu o pictură în care apar peste 40 de personaje, drepte, izocefale, albe pe un fond de ivoriu, de fildeş. Dar ei nu mai sunt voievozii din vale de la Hurezi… ei nu mai sunt Brâncovenii şi Basarabii, ei sunt Ioan Popescu cu tot neamul său de ţărani şi de preoţi…301 – modalitatea maximă pe care o atinge procesul de ruralizare (sau împropriere) populară a artei brâncoveneşti.

 

b) continuitatea performantă a şcolilor de caligrafi şi miniaturişti, de pictură şi de muzică din episcopie şi mânăstirile vâlcene. Între copiştii şi caligrafii de seamă, îi menţionăm pe următorii:

 

Dionisie Eclesiarhul (n. cca 1740 în Stoeneşti – m. 1820 în Craiova), caligraf, miniaturist, traducător şi cronicar, format în lavra Bistriţei şi cea a Hurezilor, slujitor bisericesc la Râmnic în timpul episcopilor Chesarie şi Filaret, care copiază în 1786 documentele Episcopiei după originale „care sunt astăzi în mare parte pierdute” (Athanasie Mironescu); „a tradus din slavoneşte în româneşte şi a transcris mii de documente, în 25 de volume, ale unor instituţii bisericeşti din Oltenia: Episcopie, mânăstirile Tismana, Strehaia, Sadova, Jitianu, Bistriţa, Govora, Arnota, Bucovăţ, Obedeanu” (Mircea Păcurariu302). În jurul lui, la Bistriţa (unde el a scris renumita Condică, dar şi Pomelnicul mânăstirii şi cele ale schiturilor alăturate – Peri şi Păpuşa), s-au format o seamă de ucenici caligrafi şi miniaturişti, între care ieromonahii Ioachim Bărbătescu şi Grigorie, preotul Nicolae, schimonahul Paisie ş. a.303.

 

Naum Râmniceanul (care, deşi născut în Muscel, în 1764, îşi adaugă şi numele de Râmniceanul), format în şcoala Episcopiei râmnicene, studiind la Bucureşti româneşte şi greceşte, om de casă al lui Filaret, care copiază la Râmnic dar şi la Hurezi (pentru „nastavnicul” Rafail), mai multe manuscrise, printre care un Miscelaneu teologic (Slujba vecerniei şi cântări bisericeşti), 1784, având apoi, prin biografie mai ales, destinul unui scriitor al acestei perioade de început de modernitate.

 

Grigore Râmniceanul (n. 1763 în Vâlcea – m. 1828), format în climatul cultural de la Râmnic şi viitor episcop al Argeşului (1823-1828). „Pe când activa la Râmnic, a copiat aproximativ 15 manuscrise” (M. Păcurariu) şi a fost diortositor al mai multor tipărituri, în vremea lui Filaret şi Nectarie (Cazanii, Molitvenic, Sinopsis, Pilde filosofeşti, Evanghelie, Ceaslov ş. a.304).

 

Chiriac Râmniceanul, născut în 1777 (sau 1778) în „Râmnicul ot sud (id est „din judeţul” – n. n., I. St. L.) Vâlcea”305, descendent, după mama râmniceană, din sfântul Antonie de la Iezer – „strămoşul” său, intră la 10 ani în mânăstirea Bistriţa, de unde, învăţând să citească şi să scrie şi deprinzând „bunele năravuri” monahale, porneşte într-o adevărată odisee biografică, itinerând pe la mai multe mânăstiri şi schituri, inclusiv în muntele Athos, ceea ce se va răsfrânge în bogăţia şi varietatea manuscriselor întocmite de el: miscelanee filocalice, de literatură monahală (la Cernica – 1801, Tismana – 1808), Proschinitarul Muntelui Athos (Bucureşti, 1817), Cântări bisericeşti (Bistriţa – 1801, Căluiu – 1824) ş. a. precum şi foarte multe pomelnice: ale schiturilor Topolniţa, Iezerul, Cioclovina şi personale (ale multor clerici, monahi şi dregători din Oltenia – între care, în febr. 1812, Pomelnicul dumnealui sluger Theodor, comandirul pandurilor, căruia i-a fost şi duhovnic).

 

Ioachim Bărbătescu, fost preot (Ioan) în Bărbăteşti, intrat în monahism la Bistriţa, în 1800, sub numele de Ioachim, face parte din şcoala lui Dionisie Eclesiarhul şi lasă mânăstirii următoarele manuscrise copiate şi miniate de el în mănăstire: Miscelaneu (1801), Vămile văzduhului (1803), Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Viaţa şi minunile Sfântului Grigorie Decapolitul (1804), Miscelaneu de literatură monahală (1807), Miscelaneu cuprinzând multe lucruri folositoare (1808) şi un Theotocarion (1809)306.

 

Între zugravii şi iconarii din această perioadă, se remarcă cei formaţi în şcoala de la Bistriţa şi în cea de la Râmnic. Pe prima, Ioan Zugravul („dascăl de zugravi la Bistriţa, de la 1785 la 1798”), e pus să o conducă, de către episcopul Râmnicului, când voievodul Alexandru Ispilanti a înfiinţat două şcoli domneşti de pictură – una la Căldăruşani şi alta în Vâlcea – la Râmnic. În 1790, zugravii erau organizaţi într-o breaslă având în frunte pe însuşi „dascălul şcolii de pictură”. Arhim. V. Micle menţionează şi icoane (trei la Bistriţa şi trei la Cozia) de mare valoare, semnate de Ioan Zugravul307. În acelaşi răstimp, multe dintre lăcaşurile refăcute sau noi (între care cele de la Biserica „Sf. Voievozi” din Cheia – Băile Olăneşti, 1777-1778 (Inscripţii medievale Vâlcea, pag. 155), biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Ocnele Mari, 1795, biserica din Bârseşti – com. Mihăeşti, 1809, biserica schit Scăueni – com. Berislăveşti, 1815-1819, biserica din Neghineşti-Cacova, com. Stoeneşti,1822 ş. a.) sunt zugrăvite de Ioan din Teiuş, exponent notoriu al şcolii de zugravi iniţiate aici în perioada brâncoveană; alţi meşteri zugravi, din aceeaşi şcoală, semnează pictura unor lăcaşuri precum: Teiuş – com Buneşti (pictura exterioară, în 1820), Negreni – com. Mihăeşti (1824), schitul Jgheaburi din com. Stoeneşti (1822-1828) ş. a.308.

 

În domeniul muzical, şcolile de la mânăstirile Cozia şi Hurezi „produc” alte personalităţi de valoare309: •Arsenie Ieromonahul Cozianul, „dascăl şi compozitor de psaltire din secolul al XVII-lea/al XVIII-lea, situat de către Macarie ieromonahul între „Psalţii desăvârşiţi ai neamului nostru”; • Naum Râmniceanul, „remarcabil cântăreţ şi cunoscător al muzicii bisericeşti bizantine”, care a întocmit un manuscris de Psaltichie, în limbile greacă şi română, incluzând şi şase cântări din Psaltichia rumânească (1713) a lui Filothei sin Aga Jipei; • Chesarie ierodiaconul (de la Cozia, ulterior – profesor la seminarul Teologic din Râmnicu-Vâlcea), autorul unui manuscris muzical – Antologhion-Liturghier (1827), ucenic al lui Anton Pann, pe care l-a ajutat la „românirea cântărilor bisericeşti”.

 

c) Continuarea – cu dificultăţi, întreruperi, dar şi cu stăruinţă, a activităţii tipografiei episcopale, fără a se mai atinge parametrii anteriori. Refacerea tipografiei râmnicene după distrugerea ei în timpul războiului turco-austriac (1788) se va încheia în 1792, când apar alte trei cărţi noi (Cazanii, Ceaslov şi Psaltire), dar episcopul Filaret, ridicat la rangul de mitropolit, ar fi luat cu sine toate instrumentele tipografiei sfintei episcopii Râmnicul, pentru trebuinţa Sfintei Mitropolii310 (mai înainte, Antim Ivireanul luase cu el tipografia personală şi, totuşi, a fost învinovăţit!). Nectarie, succesorul lui Filaret, reface într-un an, cu ajutorul tipografilor, tiparniţa episcopală şi continuă opera tipografică românească în limba română, dar fără intensitatea şi ritmul dinainte. Se consideră că în intervalul 1793-1812 a tipărit cca 20 de cărţi de cult, dintre care, în 1806, Chiriacodromionul (culegere de cazanii) în limba bulgară modernă, pentru fraţii creştini din Bulgaria, la comanda mitropolitului lor – Sofronie Vraceanski, lucrare socotită „actul de naştere” al culturii bulgare moderne şi încă o dovadă a prestigiului de care se bucura tipografia de la Râmnic (menţionăm că un cercetător de origine vâlceană, pr. prof. univ. dr. Nicolae V. Dură a fost distins de către Academia bulgară cu premiul Sofronie Vraceanski, pentru contribuţia sa la cunoaşterea monografică a vieţii şi activităţii ierarhului bulgar, trăitor o vreme în exil în Ţara Românească). Nectarie fiind ales, în 1812, mitropolit, succesorul lui, Galaction, deşi se confruntă cu dificultăţi tehnice şi cu perioada „rebeliei” lui Tudor Vladimirescu, va tipări şi el o seamă de lucrări religioase însemnate, între care – din nou – Bucoavna (1814), apoi Viaţa Sf. Vasile cel Nou (1816); Agapie Criteanul, Minunile Fecioarei Maria (1820) 311. Din 1824, când Galaction, grec de neam, neînţelegând necesitatea schimbărilor politice şi cultural-spirituale, face paretesis, noul episcop, Neofit, deşi o autentică personalitate, se confruntă cu greutăţi economice şi nu mai poate folosi corespunzător tipografia, care ajunge în proprietatea unor mireni;

 

d) Ieşirea cărturarilor vâlceni de seamă din spaţiul autarhic local, abordarea de către ei a unor subiecte de interes naţional şi impunerea lor în cultura şi literatura română. Performeri, în acest sens, cu lucrări originale rezonante, sunt:

 

Grigore Râmniceanul, care, ca discipol al lui Chesarie, după cum a remarcat Al. Duţu, leagă prin opera lui, secolul XVIII de secolul XIX, impunându-se (…) ca unul dintre cei mai reprezentativi scriitori pe planul evoluţei ideilor. El se afirmă de la început ca un cărturar iluminist când ţine să întocmească arborele genealogic al centrului (cultural) de la Râmnic, înscriind în prefaţa la Antologhionul din 1786, numele tuturor celor care au lucrat, în vremi de restrişte, pentru progresul culturii române312. Incursiunea culturală a lui Grigore Râmniceanul reliefează şi un aspect însemnat al perioadei premoderne: „deplasarea centrului de greutate culturală din mănăstiri la oraşe” (Al Duţu). În jurul tipografiilor, al bibliotecilor, şcolilor, în preajma cărturarilor – dascăli şi tălmăcitori din alte limbi, care deschid orizontul spre Europa, se constituie grupuri de ostenitori (voluntari, patrioţi) spre folosul de obşte, care, spre deosebire de cei dinainte, angrenaţi în mentalitatea atemporalului creştin, sunt orientaţi spre istoria concretă, spre descifrarea sensurilor şi a vectorilor ei, de care se ataşează; în acest sens, Grigore Râmniceanul, pornind de la un alt stadiu cultural, merge mai departe decât predecesorul său Chesarie (v. prefaţa la Triodul din 1798, la care se referă pe larg şi Al. Duţu313). Conjunctă cu ideile din prefaţa la Triod, este şi prefaţa la tratatul lui despre Logică, prima lucrare de acest fel în cultura românească.

 

Dionisie Eclesiarhul întocmeşte, în 1786, în trei tomuri, Condica Sfintei Episcopii a Râmnicului-Noul Severin, dar în 1789, când austriecii, în război cu turcii, au ocupat Ţara Românească, s-a refugiat, împreună cu episcopul Filaret şi cu Naum Râmniceanul, în Banat – acesta fiind începutul peregrinărilor sale. Revenit la Râmnic (probabil în 1791), în intervalul 1806-1807 se află în Bucureşti, pentru ca apoi să se retragă la Craiova, unde, din 1814, a început să scrie Cronograful Ţării Româneşti, opera sa de căpătâi, pe lângă alte condici şi pomelnice, tălmăciri şi copieri de lucrări istorice. Cronograful… se referă la o perioadă recentă (de la prima domnie a lui Alexandru Ispilanti, până la 1812). Darul de povestitor şi evocator al lui Dionisie Eclesiarhul se aseamănă cu acela al lui Neculce – apreciază Al. Piru. Călugărul nu are filosofia, demnitatea şi pătrunderea psihologică a cronicarului moldovean, dar are ca şi el haz, volubilitate în expunere, farmecul stilului oral prevestind pe Caragiale, după cum oralitatea lui Neculce prevesteşte pe Creangă314. Şi tot Al. Piru: Tardivă sub raportul concepţiei faţă de lucrările istorice ale Şcolii ardelene, cronica lui Dionisie Eclesiarhul are însă însuşiri literare incontestabile, oferind şi astăzi o lectură plină de savoare315.

 

Naum Râmniceanu itinerează şi el în Banat, apoi din nou la Râmnic, iar de aici – la Buzău, Ploieşti, Bucureşti, călugărindu-se abia la 70 de ani, la Mânăstirea Cernica. Are vocaţia documentării, dar şi a naraţiunii istorice – în proză şi versuri – , fiind autorul următoarelor lucrări: Adunarea hronologiei domnilor ţării noastre, Hronologia domnilor Ţării Româneşti de la 1290 până în 1834, Poemation – în versuri greceşti – despre originea românilor, Cronograf – grecesc, în proză, despre evenimentele din Ţara Românească în intervalul 1768-1834, Istoricul Zaverei în Valahia – greceşte; Tânguirea Valahiei asupra jafului şi dărăpănării ce i-au făcut străinii tâlhari greci, publicată anonim la Buda, în 1825, a stârnit unele controverse privitoare la autor.

 

Chiriac Râmniceanu scrie şi el o „Cronică”, dar care e mai mult o biografie, „spre aducerea aminte mie” a întâmplărilor din viaţă, a faptelor şi gândurilor sale, în contextul unor locuri – muntele Athos, de pildă – şi evenimente semnificative: „rebelia” lui Tudor Vladimirescu sau moartea lui Paisie Velicikovski. Scrie, mai ales după experienţa athonită, Rânduiala cea bună a vieţii de sine (1818), „renumitul text isihast, care îl va consacra în Filocalia românească”. O altă lucrare teologică este Lexicon de numele sfinţilor ce se află în fieştecare lună pe alfa-vita, ale căror nume şi vieţi se află în cele 12 Minee lunovnice (1824)316.

 

„Capitala tipografilor”. Sintagma prin care Nicolae Iorga definea centrul tipografic al Râmnicului din secolul al XVIII-lea îşi are o deplină acoperire în realitatea istoric-culturală a vremii respective, atât prin activitatea şi calitatea producţiei de carte (îndeosebi religioasă) în limba română, cât şi prin capacitatea de a avea difuziune modelatoare până în ţinuturile periferice locuite de români în cele trei provincii istorice, în sudul Dunării, ca şi în Orient (în muntele Athos); definiţia are, de asemenea, acoperire în realitatea concretă a vremii, atât prin numărul mare de tipografi, care îşi transmiteau meşteşugul din tată în fiu, cât şi prin „exportul” lor temporar în alte centre (Blaj, Sibiu, Bucureşti), în care competenţa lor tehnică era la mare preţ. Îşi are totodată acoperire şi prin faptul că, spre deosebire de capitala politică, percepută de fanarioţi numai la Bucureşti, unde presiunea otomană şi interesele spoliatoare ale demnitarilor şi camarilei lor nu erau favorabile, aici, la Râmnicul de peste Olt, în Oltenia istorică a cărei stăpânire şi-au disputat-o în tot veacul turcii şi austriecii, conştiinţa identitară şi sentimentul de unitate (naţională) cu fraţii de neam şi credinţă, expuşi şi ei pericolului asupririi şi prozelitismului, au determinat profilarea producţiei tipografice în limba română spre folosul de obşte şi, în ciuda dificultăţilor, păstrarea legăturilor tradiţionale cu aceste ţinuturi prin intermediul cărţii, intrate mai mult ori mai puţin şi într-un circuit comercial. Nu în ultimul rând, Râmnicul a fost capitala tipografilor, atât datorită episcopilor şi celorlalţi cărturari râmniceni, care au ales de fiecare dată pentru tipar lucrările cele mai adecvate necesităţilor de carte, asumându-şi contribuţii concrete de tălmăcire, prelucrare sau prezentare (prefaţare) a textelor şi datorită tipografilor care i-au înţeles şi urmat îndeaproape, cu atât mai mult când au plecat şi în alte părţi; şi, desigur, datorită unor mitropoliţii (dintre care unii, chiar de la Râmnic) şi unor domnitori care, deşi fanarioţi, au preţuit strategia spirituală şi culturală a râmnicenilor. De aceea, după ce în acest capitol, am prezentat, fragmentată pe perioade, istoria tiparului râmnicean în intervalul 1705-1830, se cuvine ca, în final, să-i evocăm nominal pe aceşti „eroi” ai culturii vâlcene exprimate tipografic.

 

Mai întâi, ctitorii: Constantin Brâncoveanul, mitropolitul Teodosie şi Antim Ivireanul – a căror acţiune întemeietoare a vizat o strategie politică şi culturală, pe care, într-un veac dificil, toţi cărturarii şi tipografii râmniceni o vor urmări îndârjit, cu performanţe reale adeseori. În al doilea rând episcopii: Damaschin, Inochenţie, Clement, Grigore Socoteanu, Partenie, Chesarie, Filaret, Nectarie şi Galaction, dintre care Damaschin şi Chesarie au dobândit notorietate naţională, primul – pentru tălmăcirea unitară (ca stil şi limbaj) a majorităţii cărţilor de cult, tipărite de râmniceni pe tot parcursul veacului, contribuind la dezvoltarea limbii literare româneşti, iar cel de-al doilea – pentru comunicarea cu marele public prin prefeţele Mineelor, în care vehicula idei noi, moderne spre „folosul de obşte”.

 

Din rândul cărturarilor317, s-au distins: Mitrofan Gregoras – „dascăl” grec, folosit în întreaga activitate a lui Antim Ivireanul la Râmnic, Gheorghe Maiota, predicatorul Curţii Domneşti, dar şi „diortositor” al tipăriturilor greceşti de la Râmnic; Samoil ierodiaconul şi Radu logofeţelul – dintre colaboratorii lui Damaschin, cel de-al doilea transcriind Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi Viaţa patriarhului Nifon (care, din nefericire, nici ele n-au putut fi tipărite); Ştefan, egumenul de la Govora, apoi episcop nehirotonit, care a pregătit pentru tipar Întâia învăţătură pentru tineri, tipărită de el în 1726, în limbile slavă şi română, ca manual de şcoală al lui Damaschin (după Teofan Procopovici); nu mai puţin importanţi, sunt dregătorii şi ieromonahii: logofătul Mihalcea Litterati, autor al unei antologii Chita florilor (de mai multe ori copiate în veac), Constantin dascălul, colaborator al lui Grigore Socoteanu, dar şi Lavrentie ieromonahul, Anatolie ierodiaconul şi Rafail Hurezeanu – dascăli de excepţie şi diortositori de cărţi în tipografii; în cele din urmă, Grigore Râmniceanul, Dionisie Eclesiarhul, Naum Râmniceanul – care s-au ilustrat la nivelul culturii şi literaturii române, având şi contribuţii proprii de natură tipografică318.

 

În sfârşit, galeria tipografilor râmniceni – căci ar merita să fie aşezaţi măcar nominal, într-o galerie! – începe cu marele tipograf al lui Antim Ivireanul, Mihail Iştvanovici, adus de la Bălgrad (Alba Iulia), unde împlinise strategia culturală a lui Brâncoveanu, şi trimis apoi, după intervalul Râmnic (unde scoate în aproape trei ani, şase cărţi), la Tiflis, capitala Georgiei, pentru a înfiinţa aici, conform cu politica Brâncoveanului, o tipografie pregătită cu litere ivire de însuşi episcopul său, devenit mitropolit. Al doilea tipograf la Râmnic, colaborator al lui Damaschin, este Ilie Cernavodeanu căruia îi este ucenic Atanasie Popovici Râmniceanu, care va deveni fondatorul primei familii („dinastii”) de tipografi râmniceni. Dimitrie, starostele de tipografi al lui Inochentie, realizează cinci tipărituri româneşti şi o a treia ediţie a lucrării lui Damaschin – Întâia învăţătură pentru tineri (1734), în limba slavonă, comandată de mitropolitul sârb Moise Petrovici (acelaşi care solicitase, în 1727, cea de-a doua ediţie, tot în slavonă, pentru uzul şcolilor sale); la apariţia acestei lucrări contribuie şi Ieremia Atanasievici, Ioan Ivan Făgărăşanul (fost dascăl la „şcoala de obşte” din Râmnic a lui Antim şi care, preluând tipografia acestuia, i-o vânduse, în cele din urmă, lui Damaschin), Vladul Gheorghievici şi, ca gravor şi sculptor în lemn, Mihai Atanasievici care va ajunge „cel mai mare tipograf al epocii”. Ultimul va recondiţiona tiparniţa episcopală, după războiul turco-austriac din 1738, şi va realiza tipăriturile lui Climent, fiind ajutat de către Dimitrie Pandovici, Lavrentie ieromonahul şi Arsenie ieromonahulCazanii (1748), debutează şi Constantin Atanasievici, fratele lui Mihail, un alt mare tipograf râmnicean. Un al treilea fecior al lui Atanasie Popovici, Gheorghe Atanasievici, se ataşează celorlalţi doi şi asigură împreună tipăriturile editate de către Grigore Socoteanu, fiind ajutaţi la diortosire de către Lavrentie ieromonahul şi, după moartea lui, de un discipol, Rafail Hurezeanul, care va deveni o mare personalitate a culturii şi tiparului râmnicean în acel veac; la tipărirea Triodului din 1861, se consemnează şi Iordache Stoicovici tipograful, întâlnit mai apoi la tipărituri bucureştene. Episcopul Partenie lucrează cu tipografii Constantin şi Gheorghe Atanasievici, diortositori fiind Grigorie Ieromonahul, Constantin Mihailo Popovici (fiul lui Mihai Atanasievici); tipărirea ediţiei I a Mineiului pe oct., nu-l mulţumeşte pe episcopul Chesarie, care porunceşte o a doua ediţie, complet îmbunătăţită, în condiţii tehnice mai bune. Tipografii lui Chesarie la 1779-1780 sunt: acelaşi Constantin Mihailovici, Constantin tipograful, Constantin Atanasievici, Dimitrie Mihailovici (al doilea fiu al lui Mihai Atanasievici) şi Climent tipograful, cărora episcopul le-a distribuit responsabilitatea uneia sau mai multor lucrări; diortositori ai acestora au fost: Anatolie ierodiacon, Ioachim Ieromonah, Rafail Hurezeanu şi Iordan biv vel Capadochianul grămăticul. S-a reţinut şi numele zeţarilor: Stoica, Ion, Gheorghe, Nicolae, Constantin, Şărban, Eftimie şi Acsinie. Aceiaşi tipografi sunt în continuare şi colaboratorii lui Filaret, care adoptă şi el, precum Chesarie, organizarea lor pe echipe şi lucrări, asigurând un ritm de producţie nemaiîntâlnit. Ei refac şi instalaţiile distruse în timpul războiului turco-austriac şi reiau producţia în 1792. În tipografia râmniceană a epocii Filaret – subliniază N. Bănică – Ologu – au lucrat cei mai însemnaţi artişti tipografi ai veacului şi printre cei mai buni meşteri de acest fel din întreg spaţiul românesc. Ei sunt, aşadar, Climent ieromonahul, Constantin Râmniceanul, Constantin Mihailovici, cărora li se adaugă Dimitrie Popovici Râmniceanu, Gheorghe sin Constantin Râmniceanu, aceştia doi tipărind Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu; ca diortositori, au lucrat: Grigore Râmniceanu ierodiacon, Ioachim ieromonahul şi, mai nou, Gheorghe Nicolaevici; echipele de zeţari cuprindeau pe Şărban Groşan, Ene Caraman, Lazăr diacon, Gheorghe Pop, Dobre Caraman, Eftimie Constantin, Iane Dincă şi Marin. Cărţile tipărite sub oblăduirea episcopului Nectarie, în 1974, au apărut cu aportul lui Dimitrie Mihailovici tipograf Râmniceanul şi Gheorghe sin popa Constantin tipograf Râmniceanu, diortositor fiind Grigore Râmniceanul ierodiaconul. Acelaşi „Dimitrie Mihailo Popovici tip[ograf] Râm[niceanu]”, împreună cu „Gheorghe Pop şi Nicolae tipografii, fiii săi” sau în mod separat, semnează şi tipăriturile din vremea episcopului Galaction. O seamă dintre tipografii râmniceni îşi desfăşoară activitatea, temporar, şi în alte centre, îndeosebi în Transilvania, unde tipărirea cărţilor în limba română trebuia întărită împotriva obstacolărilor oficiale. Astfel, pe urmele lui Mihail Iştvanovici, tipograful lui Antim, la Alba-Iulia, lucrează la Blaj – unde, după unele mărturii, episcopul Climent a trimis vechea tiparniţă de la Damaschin, împreună cu tipografi şi gravori, ca să-i înveţe pe localnici meşteşugul – următorii: Dimitrie Pandovici, care, în 1747, tipăreşte din partea Mariei Tereza, Poruncă pentru întregirea banilor austrieci în ţările otomane supuse (deci, şi în Ţara Românească); Vasile Constantin Râmniceanu, care editează, în 1753, Straşnicul; Dumitru Râmniceanu, care, în 1756, scoate Învăţătura creştinească. Peste aproape zece ani, lucrează aici alţi tipografi râmniceni, care tipăresc mai întâi, în 1765, o ediţie excepţională a Evangheliarului. Ei sunt: Ioan Râmniceanul – starostele tipografiei pentru această lucrare, Petru Papavici Râmniceanul, cărora li s-a adăugat Sandu tipograful din Iaşi într-o „semnificativă colaborare la Blaj a cărturarilor din toate cele trei provincii româneşti”. Petru Papavici Râmniceanul considerat cel mai mare dintre tipografii râmniceni ai veacului al XVIII – lea (cf. Nicolae Bănică-Ologu), maestru al gravurii de carte, editează aici, în intervalul 1766-1777, încă cinci cărţi: Ceaslov, Apostol, Catavasier (în două ediţii), Bucoavnă. Alţi tipografi râmniceni ce lucrează aici în acelaşi răstimp, sunt Papa Constantin tipograful şi Vladul Gheorghevici. La Sibiu, în 1791, în tipografia lui Petru Barth – „priveleghiatul tipograf al neuniţilor din Ardeal” şi colaboratorul episcopilor şi tipografilor râmniceni – Radu Râmniceanu tipăreşte o Psaltire, urmată de un Acatist, în 1792, şi Pilde filosofeşti (1795). Pe de altă parte, chiar centrul tipografic al Bucureştilor foloseşte uneori tipografi râmniceni, precum: Dimitrie Pandovici – pentru un Catavasier, în 1742 şi Papa Constantin tipograful Râmniceanu, solicitat de către Mitropolitul Grigorie, pentru a-i tipări, în 1774, un Octoih, tradus de către Damaschin dascălul. Prestigiul tipografiei episcopale de la Râmnic este marcat şi prin faptul că aici s-au tipărit mai multe lucrări pentru fraţii creştini din sudul Dunării: Întâia învăţătură pentru tineri (a lui Damaschin dascălul), a doua ediţie în 1727, în limba slavonă, la cererea mitropolitului sârb Moise Petrovici, care îi solicită lui Inochentie încă o ediţie în 1734, pentru tipărirea căreia trimite aici şi doi ucenici sârbi; Bucoavna pentru învăţătura pruncilor, întru care să cuprind buchele şi slovele (1749), un dialog în limbile greacă şi română, care, în 1755, devine Gramatica slavonă şi se tipăreşte în limba slavonă la cererea mitropolitului de Karlovitz, Pavel Nenadovici; Scoaterea sau izvodul punturilor dinu prevelegii…cinstitului cliru alu legii greceşti şi a totu lăudatului neamu sârbescu (1751); Pravila de rugăciuni a sfinţilor sârbeşti (1761) – ultimele trei lucrări, în vremea episcopului Grigorie Socoteanu; Chiriacodromionul (culegere de cazanii) în limba bulgară (1806), la cererea mitropolitului bulgar, Sofronie Vraceanski.

 

În sfârşit, importanţa tipografiei episcopale de la Râmnic se vădeşte prin marea difuziune a cărţii râmnicene, realizată atât prin vânzare în târgul de la Râureni, prin colportori individuali ca Vlad Râmniceanu, Vasile Râmniceanu, Mihai Râmniceanu, Ioan din Râmnic, un alt Mihai Râmniceanul (ultimii doi, şi legători de cărţi)319negustori din Transilvania ca Dimitrie Moldovan, Hagi Constantin Pop ş.a. Cercetătorii circulaţiei cărţii vechi româneşti (dintre vâlceni, Costea Marinoiu, Nicolae Bănică-Ologu, dar şi mulţi alţii din toată ţara320) au evidenţiat nenumărate ipostaze referitoare la prezenţa cărţii râmnicene în toate ţinuturile româneşti ca o realitate de netăgăduit, stimulativă pentru întărirea unităţii de neam, de limbă, de credinţă şi conştiinţă. Carte râmniceană întâlnim, de asemenea, în colecţii externe din sudul Dunării (Bulgaria, Serbia, Grecia), de la Muntele Athos, ca şi din Europa Centrală (Austria, Ungaria, Cehia ş. a.)321. Astfel, cartea tipărită reprezintă contribuţia cea mai de preţ, instructivă şi pedagogică, a Şcolii râmnicene de cultură şi spiritualitate, în înţeles extensiv322.

 

 

Note bibliografice

238. Aurelian Sacerdoţeanu, Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu-Vâlcea, în: Buridava, Râmnicu-Vâlcea, nr. 1, 1972, pag. 38.

239. Vezi: referinţe în vol. Corneliu Tamaş, Emilian Valentin Frâncu, Istoria comunităţii catolice din judeţul Vâlcea. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Anton Pann”, 2007, pag. 40, 41, 42, 46, 54, 76 ş.a.

240. C. C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, pag. 44, Vezi: şi Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Antim Ivireanul”, 1994, pag. 32.

241. Pentru care vezi argumente de bun simţ la Athanasie Mironescu, Sfânta eparhie a Râmnicului – Noul Severin, în trecut şi în prezent, Bucureşti, 1906, pag. 9.

242. Vezi: Pr. prof. uni Vezi: dr. Mircea Păcurariu, 500 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Râmnicului (1503-2003). Râmnicu-Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2005, pag. 239; a se vedea comentariul în detaliu la Athanasie Mironescu, Sfânta Eparhie a Râmnicului Noul Severin…, 1906, pag. XC-XC VEZI:

243. Vezi: Corneliu Tamaş, op.cit., pag. 35-40; Constantin Mateescu, Memoria Râmnicului. Bucureşti, Editura „Sport-Turism”, 1979, pag. 41-55.

244. Vezi: C. Tamaş, op.cit., pag. 32-106; Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului. Bucureşti, Editura „Oscar Prinţ”, 2000, pag. 23-41, 99-154.

245. Pr. prof. univ Vezi: dr. Mircea Păcurariu, în op.cit., pag. 240.

246. Vezi: arhim. dr. Veniamin Micle, Primul episcop al Râmnicului – Demonstrarea unei ipoteze, în vol. Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003), … 2005, pag. 272-286; idem, Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512), Mânăstirea Bistriţa Olteană, 2008, pag. 96-98.

247. Cf. aceluiaşi „tandem” de cercetători Petre Ş. Năsturel – Veniamin Micle – Vezi: Arhim. V. Micle; Ieromonahul Macarie…, 2008, pag.105-107.

248. Athanasie Mironescu, Sfânta Eparhie…, 1906, pag. XC V.:

249. Op. cit., pag. 9.

250. Op. cit., pag. 10

251. Menţionăm că există şi alte localizări ale acestei crime. După N. Iorga, C.C. Giurăscu, A. Sacerdoţeanu, P.P. Panaitescu, Şt. Ştefănescu, N. Stoicescu, Dinu C. Giurăscu indică vechea biserică de pe dealul Cetăţuia din Râmnic, în timp ce Doru Moţoc indică vechea biserică „Cuvioasa Paraschiva” din inima Râmnicului, lăsată şi ea în părăsire (după crimă), până când va fi rezidită de Pătraşcu cel Bun.

252. Cf. Ligia Rizea, Ioana Ene (şi colab.), Monumente istorice din judeţul Vâlcea. Repertoriu şi cronologie. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 2007, pag. 73.

253. Athanasie Mironescu, op.cit., pag. 28.

254. Vezi: pentru aceste date, Ligia Rizea şi Ioana Ene, Monumentele istorice…, 2007.

255. Vezi şi pr. Sandu Cristescu, prof. Maria Cristescu: Biserica Cuvioasa Paraschiva (Sf. Vineri). Râmnicu-Vâlcea, Editura „Almarom”, 2004, pag. 86.

256. Vezi: Corneliu Tamaş, pr. Emanoil Neţu, Biserica „Buna Vestire” din Râmnicu-Vâlcea. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 2007, pag. 19-30.

257. Mircea Păcurariu, în op.cit., pag . 244.

258. Cf. şi nota 254.

259. Arhim. Veniamin Micle, Şcoala Mânăstirească de la Bistriţa în cultura românească. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Almarom”, 2004, pag. 33 (Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Vâlcea).

260. Vezi: pr. Ion Gavrilă, Învăţământul bisericesc la Episcopia Râmnicului, în secolele XVI-XVIII, în: „Lumina lumii”. Râmnicu-Vâlcea, XVII, 2008, nr. 17, pag. 142-160.

261. Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, pag. 117-212 („Râmnicenii şi problema timpului”).

262. Datele concrete – apud Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice…, 2007.

263. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1981, pag. 239; Vezi: şi † Gherasim Cristea, Mânăstirea Hurezi…, 2003, pag. 157;

264. Vezi: pr. prof. dr. Ion Gavrilă, Şcoala de muzică bisericească de la Mânăstirea Hurezu, în secolul al XVIII-lea şi (la) începutul secolului al XIX-lea, în: „Lumina lumii”. Râmnicu-Vâlcea, XV-XVI, nr. 15-16, 2007, pag. 113-115; idem, Cultura muzicală bisericească de tradiţie bizantină în ţinutul Vâlcii, în secolul al XVIII-lea, în: „Studii Vâlcene”, serie nouă, nr. III (X). Râmnicu-Vâlcea, 2006, pag. 206-209; Vezi: şi † Gherasim Cristea, Mânăstirea Hurezi, candela nestinsă a ortodoxiei româneşti, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 2003, pag. 168

265. † Gherasim Cristea, Istoricul Mănăstirii Horezu…, 2003, pag. 90-92.

266. Vezi: Mircea Păcurariu, op.cit., pag. 338.

267. Ibidem.

268. Spre exemplu, N. Dobrescu, Istoria Bisericii romîne din Oltenia în timpul ocupaţiunii austriace (1716-1739), cu 220 de acte şi fragmente… Bucureşti, 1906; ediţia a II-a, bibliofilă – Slatina, Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, 2006, pag. 74-113.

269. Vezi: Virgil Molin, Tiparniţa de la Râmnic în timpul episcopului Inochentie, în „Mitropolia Olteniei”, Craiova, an XV, 1963, nr. 3-4, martie-apr., pag. 195.

270. Vezi: C. Tamaş, E. VEZI: Frâncu, Istoria comunităţii catolice…, 2007, pag. 129-152.

271. Datele folosite – apud Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice…, 2007.

272. Ibidem, inclusiv pentru detalii.

273. Vezi: pentru această relaţie, Valeriu Anania, Din spumele mării. Pagini de religie şi cultură, Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1996, pag. 95.

274. Răzvan Theodorescu, Constantin Brâncoveanu între „Casa cărţilor” şi „Ievropa”. Bucureşti, Enciclopedia RAO, 2006, pag. 114-115; Vezi: aceleaşi exemple comentate şi la Valeriu Anania, Cerurile Oltului, ediţia I, 1990, pag. 242-250 şi 68; Vezi: şi Emil Lăzărescu, cap. Arhitectura, în vol. Istoria artelor plastice în România, II, Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1970, pag. 55-56.

275. Vezi: Costea Marinoiu, Istoria cărţii vâlcene, sec. XVII-XVIII. Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1981, pag. 52, 53.

276. Vezi: Aureliu Sacerdoţeanu, Tipografia Episcopiei Râmnicului, în: „Mitropolia Olteniei”, Craiova, XII, 1960, nr. 5-6, pag. 305.

277. Vezi: pentru tiparul râmnicean, Costea Marinoiu, op.cit, pag. 115-118; Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului…, 2000, pag. 215-248; Vezi: şi nota 206.

278. Vezi: Barbu Theodorescu, Episcopul Damaschin şi contribuţia sa la crearea limbii literare moderne, în: „Mitropolia Olteniei”, Craiova, XII, 1960, nr. 9-42, pag. 641.

279. Barbu Theodorescu, op.cit.

280. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a… Bucureşti, Editura 100+1 Gramar S.A., 1995, vol. II, pag. 146; Vezi: însă, şi pr. Paul Mihail, Date noi despre ediţia de la Râmnic a Gramaticii slave din 1755 (în: „Biserica Ortodoxă Română ”, Bucureşti, 1978, nr. 1-2, pag. 149-151) – unde se arată că mitropolitul Pavel Nenadovici a folosit un exemplar de la Karlovitz al lucrării Gramatica slavă de Meletie Smotriţki (pe care o tipărise şi Antim, la M-rea Snagov).

281. Vezi: Eparhia Râmnicului şi Argeşului – monografie, elaborată de pr. Dumitru Sandu (coord.), vol. I. Râmnicu-Vâlcea, 1976, pag. 128.

282. N. Iorga, op.cit., pag. 147 (şi pentru celelalte referinţe). Al Piru este, poate, mai precis; arătând că, în generozitatea lui, Chesarie i-a dat bani lui Daponte, pentru a-şi tipări o carte la Veneţia ( Vezi: Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pag. 541).

283. Vezi: Al. Piru, Op. cit., pag. 541.

284. Vezi: Eparhia Râmnicului şi Argeşului… 1976, pag. 128.

285. Cf. Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului…, 2000, pag. 165.

286. Precizări în legătură cu contribuţia concretă a „ostenitorilor” (Chesarie, mitropolitul Grigore, Rafail Hurezeanul, Anatolie, Iordan Cappadochianul, Filaret) la apariţia Mineelor râmnicene, 1776-1780, Vezi: la Gabriel Ţepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii şi culturii române vechi. Bucureşti, Editura Tehnică, 1994, pag. 258-269.

287. Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi… Bucureşti, „Eminescu”, 1989, pag. 416.

288. Sintagma Şcoala râmniceană îi aparţine lui Alexandru Duţu (în vol. Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968) şi a fost preluată cu aplomb de către cărturarii vâlceni: Corneliu Tamaş (Istoria Râmnicului), Nicolae Bănică-Ologu (Veacul de aur al Râmnicului), Costea Marinoiu (Istoria cărţii vâlcene, sec. XVII-XVIII) ş.a.

289. Vezi: Bibliografia românească veche, vol. II, pag. 226-228.

290. Al. Duţu, Op. cit., pag. 136.

291. Ştefan Ciobanu, Op. cit., pag. 417.

292. Vezi: Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului..., 2000, pag. 163-168.

293. Al. Duţu, Op. cit., pag. 157.

294. Vezi: Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2…, 1981, pag. 410-411.

295. N. Bănică-Ologu, op.cit., pag. 190.

296. Vezi: op.cit., pag. 191.

297. ezi: Al. Duţu, op.cit., pag. 131.

298. Vezi: Răzvan Theodorescu, Spiritul Vâlcei în cultura română, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Almarom”, 2001, pag. 25-28.

299. Răzvan Theodorescu, op.cit., pag. 26. 

300. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, 500 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Râmnicului (1503-2003), în vol. „Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003)”, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2005, pag. 256.

301. Răzvan Theodorescu, Op. cit., pag. 29-30.

302. Mircea Păcurariu, Op. cit., pag. 258.

303. Veniamin Micle, Şcoala mânăstirească de la Bistriţa în cultura românească Râmnicu-Vâlcea, Editura „Almarom”, 2004 (în cont., Şcoala mânăstirească . . .), pag. 43, 45.

304. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 192-193.

305. Arhim. Veniamin Micle, Studiu introductiv la vol. Arhim Chiriac Râmniceanu, Lexicon de numele sfinţilor, Sf. Mănăstire Bistriţa, 2003 (în cont., Studiu introductiv …), pag. 13, 17-18.

306. Idem, Şcoala mânăstirească . . . , pag. 45, 72.

307. Ibidem, pag. 54.

308. Datele sunt preluate din vol. Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumente istorice…, 2007.

309. Pentru care vezi: Alexie Al. Buzera, Şcoala (muzicală) de la Cozia, în „Lumina lumii”, Râmnicu-Vâlcea, an VI, 1996, nr. 6, pag. 42-45, şi pr. dr. Ion Gavrilă, Şcoala de muzică bisericească de la Mânăstirea Horezu în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în „Lumina lumii”, Râmnicu-Vâlcea, an XV-XVI, 2007, nr. 15-16, pag. 112-125.

310. Athanasie Mironescu, Sfânta Episcopie a Râmnicului-Noul Severin în trecut şi în prezent, Bucureşti, 1906, pag. 157. Autorul însuşi nu crede în această informaţie pe care o dă.

311. Vezi: Costea Marinoiu, Istoria cărţii vâlcene. Şcoala de la Râmnic, 1705-1830, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Offsetcolor”, 2008, pag. 150-153.

312. Al. Duţu, Op. cit., pag. 155-156.

313. Op. cit., pag. 157-163.

314. Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pag. 548.

315. Op. cit., pag. 551.

316. Pentru toate acestea, vezi: Arhim. Veniamin Micle, Studiu introductiv . . . , pag. 70-73.

317. Folosim, pentru concizie, datele din vol. Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului …, 2000.

318. Ibidem.

319. Vezi:. Costea Marinoiu, Op. cit, pag. 110-111.

320. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 214; Vezi: şi Dorin Teodorescu, Nicoleta N. Milea (în Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003) ş. a.

321. Pentru care vezi Mărturii româneşti peste hotare . . . , coord. Virgil Cândea, vol. I-II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, 1998.

322. Vezi Ioan St. Lazăr, Vâlcea al fresco…, 2003, pag. 41-48.

238. Aurelian Sacerdoţeanu, Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu-Vâlcea, în: Buridava, Râmnicu-Vâlcea, nr. 1, 1972, pag. 38.

239. Vezi: referinţe în vol. Corneliu Tamaş, Emilian Valentin Frâncu, Istoria comunităţii catolice din judeţul Vâlcea. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Anton Pann”, 2007, pag. 40, 41, 42, 46, 54, 76 ş.a.

240. C. C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, pag. 44, Vezi: şi Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Antim Ivireanul”, 1994, pag. 32.

241. Pentru care vezi argumente de bun simţ la Athanasie Mironescu, Sfânta eparhie a Râmnicului – Noul Severin, în trecut şi în prezent, Bucureşti, 1906, pag. 9.

242. Vezi: Pr. prof. uni Vezi: dr. Mircea Păcurariu, 500 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Râmnicului (1503-2003). Râmnicu-Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2005, pag. 239; a se vedea comentariul în detaliu la Athanasie Mironescu, Sfânta Eparhie a Râmnicului Noul Severin…, 1906, pag. XC-XC VEZI:

243. Vezi: Corneliu Tamaş, op.cit., pag. 35-40; Constantin Mateescu, Memoria Râmnicului. Bucureşti, Editura „Sport-Turism”, 1979, pag. 41-55.

244. Vezi: C. Tamaş, op.cit., pag. 32-106; Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului. Bucureşti, Editura „Oscar Prinţ”, 2000, pag. 23-41, 99-154.

245. Pr. prof. univ Vezi: dr. Mircea Păcurariu, în op.cit., pag. 240.

246. Vezi: arhim. dr. Veniamin Micle, Primul episcop al Râmnicului – Demonstrarea unei ipoteze, în vol. Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003), … 2005, pag. 272-286; idem, Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512), Mânăstirea Bistriţa Olteană, 2008, pag. 96-98.

247. Cf. aceluiaşi „tandem” de cercetători Petre Ş. Năsturel – Veniamin Micle – Vezi: Arhim. V. Micle; Ieromonahul Macarie…, 2008, pag.105-107.

248. Athanasie Mironescu, Sfânta Eparhie…, 1906, pag. XC V.:

249. Op. cit., pag. 9.

250. Op. cit., pag. 10

251. Menţionăm că există şi alte localizări ale acestei crime. După N. Iorga, C.C. Giurăscu, A. Sacerdoţeanu, P.P. Panaitescu, Şt. Ştefănescu, N. Stoicescu, Dinu C. Giurăscu indică vechea biserică de pe dealul Cetăţuia din Râmnic, în timp ce Doru Moţoc indică vechea biserică „Cuvioasa Paraschiva” din inima Râmnicului, lăsată şi ea în părăsire (după crimă), până când va fi rezidită de Pătraşcu cel Bun.

252. Cf. Ligia Rizea, Ioana Ene (şi colab.), Monumente istorice din judeţul Vâlcea. Repertoriu şi cronologie. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 2007, pag. 73.

253. Athanasie Mironescu, op.cit., pag. 28.

254. Vezi: pentru aceste date, Ligia Rizea şi Ioana Ene, Monumentele istorice…, 2007.

255. Vezi şi pr. Sandu Cristescu, prof. Maria Cristescu: Biserica Cuvioasa Paraschiva (Sf. Vineri). Râmnicu-Vâlcea, Editura „Almarom”, 2004, pag. 86.

256. Vezi: Corneliu Tamaş, pr. Emanoil Neţu, Biserica „Buna Vestire” din Râmnicu-Vâlcea. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 2007, pag. 19-30.

257. Mircea Păcurariu, în op.cit., pag . 244.

258. Cf. şi nota 254.

259. Arhim. Veniamin Micle, Şcoala Mânăstirească de la Bistriţa în cultura românească. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Almarom”, 2004, pag. 33 (Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Vâlcea).

260. Vezi: pr. Ion Gavrilă, Învăţământul bisericesc la Episcopia Râmnicului, în secolele XVI-XVIII, în: „Lumina lumii”. Râmnicu-Vâlcea, XVII, 2008, nr. 17, pag. 142-160.

261. Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, pag. 117-212 („Râmnicenii şi problema timpului”).

262. Datele concrete – apud Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice…, 2007.

263. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1981, pag. 239; Vezi: şi † Gherasim Cristea, Mânăstirea Hurezi…, 2003, pag. 157;

264. Vezi: pr. prof. dr. Ion Gavrilă, Şcoala de muzică bisericească de la Mânăstirea Hurezu, în secolul al XVIII-lea şi (la) începutul secolului al XIX-lea, în: „Lumina lumii”. Râmnicu-Vâlcea, XV-XVI, nr. 15-16, 2007, pag. 113-115; idem, Cultura muzicală bisericească de tradiţie bizantină în ţinutul Vâlcii, în secolul al XVIII-lea, în: „Studii Vâlcene”, serie nouă, nr. III (X). Râmnicu-Vâlcea, 2006, pag. 206-209; Vezi: şi † Gherasim Cristea, Mânăstirea Hurezi, candela nestinsă a ortodoxiei româneşti, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 2003, pag. 168

265. † Gherasim Cristea, Istoricul Mănăstirii Horezu…, 2003, pag. 90-92.

266. Vezi: Mircea Păcurariu, op.cit., pag. 338.

267. Ibidem.

268. Spre exemplu, N. Dobrescu, Istoria Bisericii romîne din Oltenia în timpul ocupaţiunii austriace (1716-1739), cu 220 de acte şi fragmente… Bucureşti, 1906; ediţia a II-a, bibliofilă – Slatina, Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, 2006, pag. 74-113.

269. Vezi: Virgil Molin, Tiparniţa de la Râmnic în timpul episcopului Inochentie, în „Mitropolia Olteniei”, Craiova, an XV, 1963, nr. 3-4, martie-apr., pag. 195.

270. Vezi: C. Tamaş, E. VEZI: Frâncu, Istoria comunităţii catolice…, 2007, pag. 129-152.

271. Datele folosite – apud Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice…, 2007.

272. Ibidem, inclusiv pentru detalii.

273. Vezi: pentru această relaţie, Valeriu Anania, Din spumele mării. Pagini de religie şi cultură, Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1996, pag. 95.

274. Răzvan Theodorescu, Constantin Brâncoveanu între „Casa cărţilor” şi „Ievropa”. Bucureşti, Enciclopedia RAO, 2006, pag. 114-115; Vezi: aceleaşi exemple comentate şi la Valeriu Anania, Cerurile Oltului, ediţia I, 1990, pag. 242-250 şi 68; Vezi: şi Emil Lăzărescu, cap. Arhitectura, în vol. Istoria artelor plastice în România, II, Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1970, pag. 55-56.

275. Vezi: Costea Marinoiu, Istoria cărţii vâlcene, sec. XVII-XVIII. Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1981, pag. 52, 53.

276. Vezi: Aureliu Sacerdoţeanu, Tipografia Episcopiei Râmnicului, în: „Mitropolia Olteniei”, Craiova, XII, 1960, nr. 5-6, pag. 305.

277. Vezi: pentru tiparul râmnicean, Costea Marinoiu, op.cit, pag. 115-118; Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului…, 2000, pag. 215-248; Vezi: şi nota 206.

278. Vezi: Barbu Theodorescu, Episcopul Damaschin şi contribuţia sa la crearea limbii literare moderne, în: „Mitropolia Olteniei”, Craiova, XII, 1960, nr. 9-42, pag. 641.

279. Barbu Theodorescu, op.cit.

280. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a… Bucureşti, Editura 100+1 Gramar S.A., 1995, vol. II, pag. 146; Vezi: însă, şi pr. Paul Mihail, Date noi despre ediţia de la Râmnic a Gramaticii slave din 1755 (în: „Biserica Ortodoxă Română ”, Bucureşti, 1978, nr. 1-2, pag. 149-151) – unde se arată că mitropolitul Pavel Nenadovici a folosit un exemplar de la Karlovitz al lucrării Gramatica slavă de Meletie Smotriţki (pe care o tipărise şi Antim, la M-rea Snagov).

281. Vezi: Eparhia Râmnicului şi Argeşului – monografie, elaborată de pr. Dumitru Sandu (coord.), vol. I. Râmnicu-Vâlcea, 1976, pag. 128.

282. N. Iorga, op.cit., pag. 147 (şi pentru celelalte referinţe). Al Piru este, poate, mai precis; arătând că, în generozitatea lui, Chesarie i-a dat bani lui Daponte, pentru a-şi tipări o carte la Veneţia ( Vezi: Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pag. 541).

283. Vezi: Al. Piru, Op. cit., pag. 541.

284. Vezi: Eparhia Râmnicului şi Argeşului… 1976, pag. 128.

285. Cf. Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului…, 2000, pag. 165.

286. Precizări în legătură cu contribuţia concretă a „ostenitorilor” (Chesarie, mitropolitul Grigore, Rafail Hurezeanul, Anatolie, Iordan Cappadochianul, Filaret) la apariţia Mineelor râmnicene, 1776-1780, Vezi: la Gabriel Ţepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii şi culturii române vechi. Bucureşti, Editura Tehnică, 1994, pag. 258-269.

287. Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi… Bucureşti, „Eminescu”, 1989, pag. 416.

288. Sintagma Şcoala râmniceană îi aparţine lui Alexandru Duţu (în vol. Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968) şi a fost preluată cu aplomb de către cărturarii vâlceni: Corneliu Tamaş (Istoria Râmnicului), Nicolae Bănică-Ologu (Veacul de aur al Râmnicului), Costea Marinoiu (Istoria cărţii vâlcene, sec. XVII-XVIII) ş.a.

289. Vezi: Bibliografia românească veche, vol. II, pag. 226-228.

290. Al. Duţu, Op. cit., pag. 136.

291. Ştefan Ciobanu, Op. cit., pag. 417.

292. Vezi: Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului..., 2000, pag. 163-168.

293. Al. Duţu, Op. cit., pag. 157.

294. Vezi: Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2…, 1981, pag. 410-411.

295. N. Bănică-Ologu, op.cit., pag. 190.

296. Vezi: op.cit., pag. 191.

297. ezi: Al. Duţu, op.cit., pag. 131.

298. Vezi: Răzvan Theodorescu, Spiritul Vâlcei în cultura română, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Almarom”, 2001, pag. 25-28.

299. Răzvan Theodorescu, op.cit., pag. 26. 

300. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, 500 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Râmnicului (1503-2003), în vol. „Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003)”, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2005, pag. 256.

301. Răzvan Theodorescu, Op. cit., pag. 29-30.

302. Mircea Păcurariu, Op. cit., pag. 258.

303. Veniamin Micle, Şcoala mânăstirească de la Bistriţa în cultura românească Râmnicu-Vâlcea, Editura „Almarom”, 2004 (în cont., Şcoala mânăstirească . . .), pag. 43, 45.

304. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 192-193.

305. Arhim. Veniamin Micle, Studiu introductiv la vol. Arhim Chiriac Râmniceanu, Lexicon de numele sfinţilor, Sf. Mănăstire Bistriţa, 2003 (în cont., Studiu introductiv …), pag. 13, 17-18.

306. Idem, Şcoala mânăstirească . . . , pag. 45, 72.

307. Ibidem, pag. 54.

308. Datele sunt preluate din vol. Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumente istorice…, 2007.

309. Pentru care vezi: Alexie Al. Buzera, Şcoala (muzicală) de la Cozia, în „Lumina lumii”, Râmnicu-Vâlcea, an VI, 1996, nr. 6, pag. 42-45, şi pr. dr. Ion Gavrilă, Şcoala de muzică bisericească de la Mânăstirea Horezu în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în „Lumina lumii”, Râmnicu-Vâlcea, an XV-XVI, 2007, nr. 15-16, pag. 112-125.

310. Athanasie Mironescu, Sfânta Episcopie a Râmnicului-Noul Severin în trecut şi în prezent, Bucureşti, 1906, pag. 157. Autorul însuşi nu crede în această informaţie pe care o dă.

311. Vezi: Costea Marinoiu, Istoria cărţii vâlcene. Şcoala de la Râmnic, 1705-1830, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Offsetcolor”, 2008, pag. 150-153.

312. Al. Duţu, Op. cit., pag. 155-156.

313. Op. cit., pag. 157-163.

314. Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pag. 548.

315. Op. cit., pag. 551.

316. Pentru toate acestea, vezi: Arhim. Veniamin Micle, Studiu introductiv . . . , pag. 70-73.

317. Folosim, pentru concizie, datele din vol. Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului …, 2000.

318. Ibidem.

319. Vezi:. Costea Marinoiu, Op. cit, pag. 110-111.

320. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 214; Vezi: şi Dorin Teodorescu, Nicoleta N. Milea (în Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003) ş. a.

321. Pentru care vezi Mărturii româneşti peste hotare . . . , coord. Virgil Cândea, vol. I-II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, 1998.

322. Vezi Ioan St. Lazăr, Vâlcea al fresco…, 2003, pag. 41-48.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 500-517). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”  

 

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete

logo

I am text block. Click edit button to change this text. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper matti pibus leo.

Get Started

Tutorial

Resources

Docs

Example

About us

Story

Work with us

Blog

News

Downloads

Vertex 1.2

Templates

Sounds

Gradients

Copyright © IstorieLocala.ro 2024