Matei (Basarab) Voievod pe plaiurile Vîlcii

E greu de refăcut itinerarul pe care va fi venit în Rîmnic domnitorul în atîtea rînduri. E stabilit că mănăstirea Arnota e ridicată de Matei în primii ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti. Legenda spune că acesta, fiind pîrît la turci de suflete nevolnice, şi trimiţînd sultanul mare oaste ca să-l piardă, a luat degrabă drumul pribegiei şi refugiindu-se întîi la Cozia, apoi la schitul Iezerul, a nimerit în munţii de deasupra Bistriţei de astăzi, la Arnota, unde şi-a găsit ascunzătoare într-un loc acoperit de răchită. În semn de mulţumire că a scăpat de hoardele păgîne a hotărît aici zidirea unei mănăstir care să-i amintească de locul izbăvirii.

Vocaţia de ctitor a lui Matei Basarab (sursa fotografiei) vine, fireşte, din afinitatea lui pentru cultură, dar ea e hotărîtă în primul rînd de un gând politic superior, acela de a ridica în faţa apăsării tot mai puternice a turcilor o spiritualitate românească de-sine-stătătoare, care să fie reazem şi îndemn la luptă pentru tpăstrarea fiinţei româneşti la nord de Dunăre. "Coborîtor al Domnilor de demult, va spune Iorga, coborîtor român al Domnilor români, viteaz din sîngele vitejilor, el avea scopurile sale scrise pe steagul pe care-l desfăşurase chemînd ţara în jurul lui el voia să aducă înapoi trecutul, trecutul de bogăţie, de cinste, de putere, de mîndrie şi de învăţătură."

Arnota era deja clădită în anul 1636, fiindcă într-un act de vînzare cu privire la satul Bogdăneşti găsim această edificatoare precizare: "Ca să fie de mare credinţă la mîna sf. Mănăstiri ce se cheamă Arnota, unde iaste hramul Sfetii Arhanghel Mihail şi părintele egumenului Vasilie, năstavnicul sfintei mănăstiri şi a tot soborul, cum să se ştie cînd au fost acum în zilele Domnului nostru creştin Matei Basarab Voevod, leat 7144."

Biserica se află aşezată într-o poziţie splendidă, pe creasta muntelui Buila, în mijlocul unei naturi mărinimoase. La vale curge rîul Bistriţa, el însuşi purtător al multor legende uimitoare. Odinioară, drumul de la mănăstirea Bistriţa la Arnota, tăiat în piatră tare şi şerpuind pe tainice cărări cotite, reprezenta o desfătare a sufletului. De pe tăpşanul îngust unde se află zidită mănăstirea, priveliştea înconjurătoare e mirifică, desfăşurîndu-se pînă la zeci de kilometri depărtare. Această ctitorie, pe care domnitorul a voit-o în vîrf de munte, ferită de privirea omului, semnifică momentul de reculegere, de tihnă şi reflexie înainte de pornirea la noi fapte care se vor înscrie în istoria neamului. Biserica în sine, năpădită de pustietatea și vegetația multor veacuri, nu are tradiţii culturale ca alte chinovii din Vîlcea. Dar între zidurile ei va fi gîndit Matei la opera care va domina tot secolul al XVIl-lea şi care îl va ridici printre voievozii mari ai ţării.           

Biserica e clădită pe locul unui lăcaş mai vechi da închinăciune. Arhitectura ei miniaturală e de o valoare inestimabilă. Construcţia urmează tiparul bisericilor româneşti din secolul al XVI-lea. "Planul prezintă la naos veche structură sîrbească cu cele patru masive de zidării proeminentă, pe care stă turla şi cu arcadele oarbe interioare corespunzătoare. Interiorul turlei pantocratorului are opt laturi, în loc de a fi rotund, cum este de obicei la cele mai multe biserici" (N. Ghica-Budeşti). Gîndită după un plan trilobat, cu o turlă deasupra naosului şi una mai mică pe pridvor (adăugaţi în epoca brâncovenească), zidirea are faţadele împărţite printr-un brîu în două registre, cel inferior avînd firide rotunjite, şi cel superior ocniţe încrustate în perete. Absidele sînt poligonale iar pridvorul, construit în epoca lui Brâncoveanu, e deschis. Tîmpla, sculptată în lemn, de o mare fineţe artistică, sa află astăzi la muzeul de la Mogoşoaia.

În anul 1664 biserica e decorată în interior cu o remarcabilă pictură în care se distinge portretul votiv al domnitorului, creat probabil de zugravul Stroe din Tîrgovişte. Zidurile înconjurătoare, adăpostind chilii, au folosit o vreme drept închisoare pentru deţinuţii politici. Sînt construite în stil gotic de domnitorul Barbu Ştirbei.

După mai multe secole de dăinuire, biserica e ameninţată astăzi cu dispariţia din pricina exploziilor care au loc la cariera de piatră din imediata apropiere. Sub ochii tuturor, de cîteva decenii se pierde una dintre cele mai frumoase podoabe ale artei noastre de Ev Mediu. O mare parte a procesului demolator s-a împlinit. Poate că vremuri noi, mai aplecate spre credinţă şi dragoste de artă, vor opri la timp această absurditate a epocii trecute şi se va trece la restaurarea bisericii, zidită cu trudă şi pioşenie de marele voievod Matei.

Un merit de netăgăduit al domnitorului, printre atîtea merite a fost alegerea unor sfetnici luminaţi, între care cumnatul său, Udrişte Năsturel, fratele Elinei Doamna, e cel mai de seamă. Cărturar prin vocaţie, împătimit de studiul limbilor străine (cunoştea limbile latină, elină, slavonă şi rusă), Udriște Năsturel va fi un spirit elevat al epocii şi cel mai apropiat consilier "de taină" al domnitorului. El este posesorul primei biblioteci personale de valoare din cîte ne-au rămas prin mărturiile istoriei. Meritul principal al eruditului a stat în aceea că a încercat să impună necesitatea unor tradiţii culturale bazate pe valorile autohtone. Pentru a-şi susţine ideea, Udrişte Năsturel reia practica de origine polonă de a însoţi stema Ţării Româneşti cu stihuri encomiastice la adresa domnitorului.

Întîia ctitorie culturală în Vîlcea o va face voievodul la Govora. Călcînd pe urmele înaintaşului său Neagoe Basarab, cu care se înrudea după mamă, şi sfătuit cu înţelepciune de sfetnicii pe care şi i-a ales, Matei aduce de la Kiev tipografie şi meşteri iscusiţi şi instalează tiparniţa la început la Cîmpulung. Dar vremile fiind neprielnice, Matei îşi mută tipografia în 1640 la Govora, unde egumenea Meletie Macedoneanul, cărturarul. Voievodul restaurase mănăstirea cu puţin timp înainte: refăcuse incinta, întărind-o, înălţînd-o şi prevăzînd-o cu creneluri, ridicase trei turnuri de apărare, prefăcuse casele egumeneşti din colţul de nord-est al mănăstirii, construise chilii şi amenajase lăcaşul unde va fiinţa tipografia.

Biserica e mult mai veche decît epoca la care ne referim şi e zidită, după cît ne îngăduie documentele să pre­supunem, de Radu cel Mare în anul 1497 pe locul unei zidiri şi mai străvechi. Un clopot datînd din anul 1457 confirmă că mănăstirea are o tradiţie venind, probabil, din secolul al XIV-lea. În Vîlcea, mănăstirea Govora are o faimă care o egalează pe cea a Putnei în Bucovina şi pe a Neamţului în părţile Moldovei. Chinovia e construită într-o zonă deluroasă, la douăzeci de kilometri de Rîmnicu Vîlcea şi trei de staţiune balneoclimaterică Govora-Băi. Ferită de drumurile primejdioase bătute de invaziile otomane, mănăstirea a dăinuit prin veacuri, bucurîndu-se de atenţia binevoitoare şi pioasă a unor mari voievozi ca Radu cel Mare, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Înfăţişarea de astăzi a sfîntului lăcaş e tributară mai ales adausurilor brâncovenesti, atribuite ieromonahului Paisie care a desăvîrsit restaurarea.

Arhitectura bisericii e simplă dar bine proporţionată, de o sobrietate evidentă. De plan treflat, cu turlă pe naos şl pronaos dreptunghiular acoperit cu boltă în calotă sferică, cu pridvor pe coloane de piatră, lăcaşul e decorat cu un brîu și cornişă zimţată. O notă personală o dau arcadele pridvorului şi timpanele dintre arcade, pictate cu motive din natură. Ferestrele înguste cuprinse în ancadramente de piatră sînt dublate de un chenar pictat cu subiecte vegetale şi geometrice. Intrarea e dominată de icoana de hram. Pictura interioară e de o deosebită bogăţie şi strălucire şi e realizată de "Iosif ermonah, Hranite, Theodosie" (după o inscripţie din proscomidie) şi de "robul lui Dumnezeu Ştefan Ermonah" (după o iscălitură din pridvor). "Desenul elegant, de tradiţie bizantină, îngerii cu feţe senzuale şi cu draperiile redate manierist, costumul convenţional, de un tip ce-şi trage originea din antichitatea laică, ritmul larg, de dans al grupurilor de sfinţi, fastul decorativ şi bogăţia de aur de pe stelele cerului, de pe detaliile de îmbrăcăminte etc., se întîlnesc cu spiritul narativ izvorît din mentalitatea populară, cu fragmentarea panourilor de zid în tablouri mărunte de inspiraţie moscovită, încadrate de chenare cu motive florale, ca în cărţile ce se adresau unor pături mai largi. În cadrul acesta se defineşte stilul brâncovenesc şi în lumina puţină a interiorului, împletiturile tîmplei, pictată la 1711 de Niculae zugravul, sclipesc întunecat în bogăţia lor vrgetală, încadrînd icoane mari, frumoase, cu desen larg, elegant, cu culori vii dar nu ţipătoare, cu bogăţie de aur pe fond, pe aureole şi pe detalii" (Radu Florescu).

Pentru cultura românească, Govora semnifică începutul tradiței tipografice în Oltenia şi unul din momentele cele| mai importante ale dezvoltării artei tipografice în secolul al XVII-lea. Tiparniţa intră în funcţiune de îndată ce e instalată. Aici e continuată tipărirea Psaltirei slavoneşti, începută la Cîmpulung, apoi în anul 1640 apare de sub teascuri Pravila cea mică sau Direptătoriu de leage, tradusă în româneşte de vestitul cărturar Mihail Moxa şi prevăzută cu o dedicaţie în versuri (scrisă în slavonă) de Udrişte Năsturel. Activitatea tipografiei se încheie cu tipărirea Evangheliei învăţătoare sau Cazania (1642) care rămîne neterminată, urmînd să fie continuată la Mănăstirea Dealu unde se mută şi tipografia, aşa cum au dictat împrejurările.

Odată cu tiparniţa, Matei aduce din Kiev şi meşteri în arta tipografică, precum şi iscusite modele de litere şi ilustraţii care, cu timpul, s-au împămîntenit şi în partea locului. În cărţile ieşite de la Govora putem să admirăm frontoanele şi vignetele imprimate cu negru şi cu roşu, alcătuite din repetarea unor motive vegetale stilizate, care aduc în pagină intenţia de podoabă şi ornare a literelor de o stereotipie obositoare.

Activitatea tipografică din vremea lui Matei Basarab rămîne una din pietrele de hotar ale culturii noastre. E cu atît mai vrednică de luat în seamă lucrarea sa, cu cît voievodul nu fusese cărturar. "Matei însuşi, ne spune Iorga, Agă pînă la suirea sa în Scaun, luptător al lui Mihai Viteazul în tinereţele pe care le lăsase departe în urmă-i, nu era un om învăţat: fără îndoială că el nu atinsese acea înălţime a învăţăturii care era Ştiinţa de slavoneşte, şi la cărţile ce au ieşit pe socoteala lui, el nu se putea uita decît ca la lucrări frumoase pe dinafară." El s-a înconjurat însă de cărturari iluştri şi a avut conştiința necesităţii luminării unui popor de multe veacuri trăitor în întuneric. Dovadă sînt cuvintele ce i se atribuie şi care reprezintă un crez al epocii de veritabilă renaştere pe care el, Matei, o va deschide: "Am văzut cum în întreaga mea ţară e foame, sete, nu însă de pîine, ci după pricina împuţinări sfintelor cărţi."

A doua ctitorie importantă a lui Matei în Vîlcea e înfiinţarea "morii făcătoare de hîrtie" de la Rîmnic. Fireşte activitatea tipografică avea nevoie de hîrtie. Rîmnicului îi revine cinstea de a fi găzduit întîia fabrică de acest fel în Ţara Românească. Aflăm de existenţa ei în prefaţa scrisă în slavoneşte de Udrişte Năsturel la Antologhionul tipărit la Cîmpulung în anul 1643, în care laudă iniţiativa lui Matei Basarab de a înfiinţa această fabrică. Se poate preciza cu exactitate (Aurelian Sacerdoţeanu) că ea funcţiona înainte de 1642, fiind situată pe iazul morilor, în imediata vecinătate a bisericii Sfîntului Gheorghe din piaţa actuală a municipiului. Această "moară de hîrtie" va furniza, probabil, material nu numai tipografiei de la Govora, care a avut o viaţă scurtă, dar şi celorlalte centre tipografice din Ţara Românească, adică Dealu, Cîmpulungul şi Tîrgoviştea.

La început, moara de hîrtie a fost domeniu domnesc. Ulterior ea a trecut în proprietatea boierilor Rudeni, ce stăpîneau aproape în întregime satul Uliţa, cu iazul morilor cu tot. După 1673, aceştia o închină mitropolitului Varlaam şi mănăstirii sale Fedeleşoiu: "Şi iar să fie a sfintei mănăstiri de la Fedelesciori metoh de la Rîmnic, şi cu locul de sus de moara de hîrtie, care au închinat Rudenii părintelui Varlaam şi sfintei mănăstiri." Cum e ştiut că Varlaam va înfiinţa tipografia pe lîngă mitropolia Ungrovlahiei, e de crezut că fabrica din Rîmnic va furniza hîrtia şi acestei noi tipografii. Se presupune că fabrica va continua să funcţioneze încă mult timp, fiindcă hrisov emis de Brâncoveanu în 1694 a amintit un loc morii de hîrtie". Ea îşi va înceta în curînd activitatea (sau se va fi mutat în altă parte) deoarece un act din 22 septembrie 1708 menţionează limpede: "Unde a fost moara de hîrtie" (Aurelian Sacerdoţeanu).

Prezenţa pe teritoriul Rîmnicului a unei fabrici de hîrtie e un fapt cu consecinţe deosebit de importante pentru viața economică şi culturală a tîrgului. Ea aşază oraşul de pe Olt printre puternicele centre culturale ale ţării în secolul al XVII-lea.

Matei va fi găsit şi alte drumuri prin Rîmnic în îndelungata sa domnie. Cum pricinile sale s-au îndreptat cu osebire spre Moldova, unde domnea neastîmpăratul Vasile Lupu, pentru voievodul muntean Rîmnicul trebuie să fi fost loc de odihnă şi retragere. Discuţiile despre paternitatea ctitoriei mănăstirii Dintr-un Lemn se pare că au clarificat definitiv problema, aceasta nefiind opera lui Matei, ci a lui Preda Brâncoveanu, nepot de văr al domnitorului şi bunicul lui Con­stantin Voievod, cel care a fost martirizat pe malurile însîngerate ale Bosforului. Matei trebuie să fi iubit însă aceste locuri de vreme ce într-un act din 27 noiembrie 1640 susţine că a zidit lăcaşul "de iznoavă de în temelie". Iar nu orgoliul l-a îndemnat la aceasta, fiindcă domnia lui e una dintre cele mai bogate în ctitorii de seamă (putînd să-l punem, în privinţa aceasta, alături de Ştefan cel Mare), şi cu nimic nu i-ar fi înfrumuseţat strădania o mănăstire în plus, alături de alte 45 pe care le-a zidit sau reparat în vremea stăpînirii sale. Dacă am aminti numai de Sadova (Dolj), zidită în 1633 în urma unei biruinţe asupra turcilor, Căldăruşanii (Ilfov), Strehaia (Mehedinţi), Soveja, în judeţul Vrancea, pecetluind o pace cu Vasile Lupu, Brebu (Prahova), Plumbuita, ridicată pe locul unde l-a învins pe Radu Leon şi a căpătat domnia, şi biserica Sfinții Apostoli din Bucureşti, sau Sărindarul, impunătoare ctitorie situată pe locul actualului Cerc Militar din Capitală, azi dispărută, e suficient pentru a defini vocaţia de făuritor de artă şi spiritualitate a acestui mare, bun şi înţelept voievod.

Un gest care-l apropie pe Matei de Vîlcea este aducerea la Arnota, în 1648, a osemintelor viteazului său tată, vel Vornicul Danciul Brâncoveanu, înmormîntat la Alba lulia de Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul. Pe lespedea mormîntului se află gravat în piatră următorul text (azi şters în parte):''Aicea zac oasele c(reştinului) şi binecredinciosului {și de bună) rudă boiaren jupan (Danciului) Vornicului Brâncoveanul; căruia prilejuindu-se moartea în ţara Ardealului, acolo i s-au îngropat trupul, în Mitropolia Belgradului, în cursul anilor 1708, iar fiiu-seu, prea-lominatul Ion Matei Băsărab Voevod, Domnul Ţării Româneşti, într-a| 16-lea an de Domniia lui, triimis-au pre credincios(ul) Mării Sale Dragomir vel Vornic de-au adus oasele de l-au îngrupat într-această mănăstire (Arnot)a, carea e zidit(ă) din temelie de Măria Sa."

Se vede că domnitorul a însărcinat pe demnitarul cel mai înalt al ţării cu executarea acestei pioase ofrande adusa memoriei tatălui său. Ce-l va fi determinat pe domnitor să aleagă dintre atîtea ctitorii zidirea de cetate a Arnotei? Poate apropierea de drumul peste munţi al Bălgradului, dar mai degrabă sentimentul straniu şi înfiorat al veşniciei pe care-l sugera imaginea însingurată a bisericii, cioplită în natura împietrită a muntelui.

Privesc portretele voievodului, destul de numeroase ce ni s-au păstrat. Mai cunoscută (şi probabil mai veridică) e o gravură contemporană intrată în circulaţie curentă şi reprodusă în manualele şcolare. Privirea aspră, de luptător. a lui Matei nu lasă să se vadă disponibilităţile afective pe care trebuie să le fi avut cu prisosinţă omul. Mult mai apropiată de "imaginea robot" pe care ne-am format-o cunoscînd prodigioasa luminată viaţă a domnitorului este pictura în frescă de pe zidurile Arnotei (peretele de răsărit al pronaosului). Vedem aici un om în vîrstă, purtînd o mantie bogată, închisă sub bărbie cu agrafă. Dacă ni l-am închipui fără somptuoasele veşminte voievodale, am avea în faţă un om bătrîn aşa cum se întîlnesc și astăzi în satele de munte ale Vîlcii, cu barbă albă, pieptănată îngrijit şi cu privirea ageră în care vor fi strălucit atîtea bucurii dar şi atîtea îndurerate gînduri.

După o domnie în care şi-a slujit poporul şi a lăsat nepieritoare urme ale lucrării sale culturale, Matei se stinge la Tîrgovişte "şezînd în jeţ" la 9 aprilie 1654. Detaliile funeraliilor le cunoaştem din relatările lui Paul de Alep care arată că, fiind aşezat pe o masă în sala mare a Divanului, "era îmbrăcat în haine regale de scump brocard, blănite cu samur de mare preţ si cu nasturi de aur şi argint poleit. Avea pe cap un preţios calpac de samur. ÎI acoperea tot de la cap la picioare un fel de giulgiu din satin alb, pe care era desenată o cruce de aur. În jur erau lumînări şi toate boieroaicele care plîngeau şi se boceau."

Fu îngropat "în nava bisericii, într-un coşciug regesc, alături de groapa răposatei Doamne şi a fiului lor". Ca şi vel Vornicul Danciul Brâncoveanul, tatăl său, Matei nu avu parte de linişte nici după moarte, fiindcă la un an după ceremonia funerară atît de fastuoasă, seimenii se răsculară, profanară toate mormintele Bisericii Domneşti din capitala ţării, " dezbrăcară trupurile şi le aruncară hainele şi le purtară astfel prin oraş". În condica mănăstirii Arnota găsim evenimentul însemnat în felul următor: "L-au îngropat în tinda Bisericii Domnești iar apoi, fiind multe răutăţi şi robii în ţară de limbă străină, i-au scos oasele afară. Şi au stat cîtăva vreme afară din biserică. În urma lui Constantin Vodă, fiind oasele lui tot dezgropate, le-au trimis în cinste tot la Arnota." Actul de condescendenţă şi cucernică dreptate reparatorie e făptuit de Preda Brâncoveanu, ctitorul de la mănăstirea Dintr-un Lemn, care a aşezat osemintele domneşti, cum scrie cronica de la Arnota, "înlături, departe de răutăţi", sub acelaşi acoperămînt cu ale tatălui său, aşa cum va fi fost, probabil, dorinţa domnitorului. Pe piatra de marmură a mormîntului sînt încrustate stema ţării, trofee şi arme simbolizînd puterea. Inscripţia slavonă grăieşte: "Aici zace Matei Basarab, cu mila lu Dumnezeu odinioară stăpîn şi Domn al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi înnoitor a multe biserici şi mănăstiri: niciodată biruit, ci biruitor, şi a multor învingeri prea-slăvit, duşmanilor înfricoşat, prietenilor de folos, îmbogăţitor al țerii sale, cel ce cu multă bogăţie şi întu toate îndestulat, în lină pace a domnit douăzeci şi trei de ani;a adormit întru Domnul la cinstite bătrînețe, în anul Domnulu 1654."

La Rîmnic, Matei rămîne ctitor de carte şi învăţătură, precursor de seamă, şi nu numai atît, al epocii înfloritoare a Brâncoveanului. Războaiele nu l-au silit, ca pe atîţia înaintaşi să se refugieze pe plaiurile Vîlcii, iar vremile de pace i-au îngăduit să mediteze asupra deschiderilor spre lumină ale poporului.

A introdus definitiv limba română în ritualul slujbelor religioase, a tipărit în româneşte cărţi şi a adus în ţară meşteri iscusiţi care au creat la Rîmnic o şcoală a artei tipografice ce va dura aproape două veacuri, făcîndu-se cu timpul cunoscută şi peste fruntarii.

Pe străzile de azi ale oraşului în care au înflorit nenumărate şcoli, memoria voievodului se desluseşte greu printre atîtea alte lumini şi spectre ale trecutului. În vremea serii, solitudinea şi liniştea solemnă a Rîmnicului e încărcată de parfumul teilor, ce aparţin prezentului real, şi numai gîndul rătăcit aiurea îşi aminteşte pe cărări de întoarcere de lumea stranie, necunoscută, bănuită numai, a epocii în care urca pe dealul înnoptat al tîrgului, venind dinspre Piteşti ori Argeş, aga Matei din Brâncoveni. Mai vie însă e prezenţa lui la Arnota. Pe zidurile vechi, imaginea voievodului trăieşte încă. E însuşi duhul muntelui, de atîtea ori de-a lungul veacului cetate neclintită în faţa oştilor cotropitoare. Matei e înmormîntat alături de tatăl său şi, după cum ne spune Iorga, "stau numai ei doi acolo în pustietate, în pacea mănăstirii ca doi paşnici, fără călugări, fără locuitori, fără oaspeţi; din toate părţile codrul înghite zările, şi noaptea călătorii care străbat drumurile văilor văd lucind această singură lumină de îndreptare şi mîngăiere, ca o rază pornită din sufletul luminos al strămoşului".

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 34-45.