Categorii

Loviştene (Studii documentare)

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

 

              Litovoi „voievodul Jiiurilor”, în timpul domniei regelui ungar Ladislau lV (1272-1290), a refuzat să plătească veniturile ce se cuveneau regatului pentru acele părţi, „aflătoare dincoace de Carpaţi”. Împotriva voievodului „rebel” , regele ungar l-a trimis pe magistrul Gheorghe, care l-a ucis pe Litovoi, devenind în felul acesta cel dintâi mucenic al independenţei politice muntene. Fratele său Bărbat a fost luat „în prinsoare”, dat în mâinile regelui Ladislau şi silit de acesta să se răscumpere cu o „sumă de bani foarte mare”.

              Basarab, care-şi avea reşedinţa la Curtea de Argeş, stimulat de dezvoltarea istorică la care ajunsese voievodatul său şi profitând de conjuctura politică internaţională favorabilă, a trecut la organizarea statului feudal Ţara Românească. În mod cert, la data de 26 iulie 1324, Ţara Românească era deja întemeiată, aşa după cum reiese din răsplata regelui Carol Robert, faţă de Martin al lui Bugar, comite de Sălaj pentru soliile purtate cu acesta, „în mai multe rânduri”, în „chip credincios şi vrednic de laudă”, între el, regele ungar şi „Basarab voievodul nostru transalpin”,  recunoscându-se domnia acestuia în noul stat subcarpatic. La data de 1 februarie 1327, papa Ioan XXll (1316-1334) îi cere lui  Basarab, alături de Mikth, banul Slavoniei şi de Toma, voievodul Transilvaniei să ocrotească pe dominicanii trimişi ca inchizitori „împotriva duşmanilor crucii, în teritoriile supuse lui şi aflătoare în regatul ungar”.[2]

             Când situaţia politică din Ungaria s-a liniştit, Basarab şi-a dat seama de ambiţiile expansioniste şi catolice ale apostolicului rege Carol Robert şi a întreţinut bune relaţii cu Ladislau Borş voievodul Transilvaniei (1291-1315), un duşman declarat al regelui ungar. Apoi a încheiat alianţe trainice cu conducători de state, din partea de sud a Dunării. O fiică a sa, Teodora, de pildă, s-a căsătorit cu Ivan-Alexandru, nepot de soră al ţarului Mihail Şişman de  la Vidin (1323-1330). Basarab cel Mare îl ajutase în 1323, pe ţarul bulgar Mihail Şişman în lupta acestuia cu bizantinii, după cum se precizează în cronica lui Ion Cantacuzino, că fostului împărat de Bizanţ (1341-1355), i s-a alăturat o numeroasă oaste de „Ungrovlahi” adică munteni nord-dunăreni, fiind pentru prima dată când apare această denumire –„ungrovlahi”.[3]

              Între anii 1324-1328, Basarab a avut de luptat la hotarul de est al ţării, reuşind să-şi estindă autoritatea peste noi teritorii, stăpânite de tătari şi anume până aproape de Chilia şi la nord de gurile Dunării, această din urmă regiune păstrându-i numele până azi.

               Relaţiile dintre Basarab şi puternicul vecin de la hotarul de nord-vest, după 1327, încep să se strice, ajungându-se în 1330 la conflictul deschis şi victoria românească.

                  Despre cauzele conflictului, Cronica pictată la Viena – Chronicon Pictum Vindobonense, izvorul de bază asupra acestui eveniment şi aproape contemporan cu el, în ultimul său capitol intitulat „Rex vadit cum exercitu contra Bazaraad” se spune : „Regele porneşte cu oaste împotriva lui Basarab” adică regele Carol Robert, „după sfatul voievodului transilvan Toma şi al lui Dionisie fiul lui Nicolae, nepotul lui Iancha”, care s-a dus „în persoană” cu „o mare oaste”… „în ţara voievodului vlahilor (românilor) Basarab… ca să alunge din ţara aceasta pe Basarab, sau… ţara lui s-o dea… în stăpânirea unuia din sfătuitorii lui”.[4] Probabil că acest îndemn, după cum reiese din text, era desigur dorinţa lor de a ajunge stăpâni în aceste ţinuturi, ca de pildă, Banatul Severinului şi unele părţi din „Ţara” Amlaşului sau să ajungă stăpâni chiar în Muntenia. Se pare că Dionisie râvnise Severinul, pe care l-a şi dobândit la începutul campaniei, iar primul, se presupune că şi-ar fi purtat gândul către Ţara Românească, după cum ne face să interpretăm texul cronicii care spune că regele ar fi dorit să dea această ţară „unuia din sfuitorii săi”.

            O altă cauză ar fi încercarea lui Basarab de a „lichida infiltraţiile politice maghiare” şi totodată de a stăvili propaganda catolică a agevinului, la sud de Carpaţi. Această atitudine explică, se crede, apelativul de „scismatic” ori ”necredincios”, dat de multe ori voievodului transalpin şi celor ce luptaseră alături de el în 1330.

              Hotărându-se expediţia, ea a fost pornită în septembrie 1330, timp cam nefiresc, pentru războaiele de atunci, deoarece războaiele se începeau mai mult primăvara, nu în preajma iernii. Carol Robert, în fruntea unei puternice armate, a forţat graniţa de nord-vest a ţării lui Basarab, a ocupat Banatul Severinului, după care a traversat Oltenia de la vest la est şi s-a îndreptat spre Argeş.

               Basarab ar fi trimis soli de pace cu propuneri avantajoase: renunţa la Severin, se obliga să plătească tribut anual, să trimită pe unul din fiii săi la curtea regală, spre a servi acolo pe cheltuiala proprie şi pe deasupra oferea o despagubire de război de şapte mii de mărci de argint. El face acest lucru cu condiţia ca regele să se „întoarcă înapoi cu pace”, căci dacă va „pătrunde şi mai adânc în cuprinsul ţării sale, nicidecum nu va putea scăpa de primejdie”. Îndemnat fiind de unul din demnitarii săi, regele refuză oferta de pace, care era avantajoasă, şi spune plin de semeţie, „că-l va scoate de barbă din ascunzişurile lui”. Armata regală înfometată a ajuns în faţa cetăţii de la Argeş, nu a mai găsit nimic de hrană şi „în scurtă vreme au început a pătimi de chinurile foamei celei mari” şi „regele şi ostaşii şi caii”. Înţelegând că nu poate fi supus, regele a „a dat semnalul retragerii”.

                  În drumul către casă, armata regelui avea să treacă munţii printr-o vale „lungă, îngustă, cu cotituri” şi închisă de amândouă părţile, cu râpe foarte înalte. Domnitorul muntean îi pusese pe ostaşi să ocupe înălţimile de o parte şi alta a defileului, „o întăriseră în mai multe locuri, cu şanţuri de jur împrejur”. După ce armata ungară a pătruns bine în această vale îngustă, oastea munteană a blocat intrarea, aşa că orice retragere era oprită. A început atacul care a durat patru zile – de la 9 la 12 noiembrie 1330. Cronica istoriseşte mai departe : „Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi, alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti, care era în fundul văii, pe un drum, care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că, din pricina urcuşului prăpăstios…nu se puteau sui împotriva românilor pe nici una din râpile de pe cele două laturi ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă înapoi, fiind împiedicaţi de tăieturile de arbori făcute acolo şi de şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi ca nişte peşti în plasă sau în vârşă. Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, din ziua a şasea a săptămânii până în ziua a doua a săptămânii următoare – adică de sâmbătă până marţi – în care zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se dau uţa pruncii sau ca nişte trestii bătute de vânt. Uciderea cea mai cumplită a fost ziua a şasea, în ajunul Sfântului Martin şi după aceea în ziua următoare” – adică 9 şi 10 noiembrie: sfântul Martin cade la 11 noiembrie. „Acolo au murit şi trei prepozişi anume: magistrul Andrei, prepozitul bisericii albense, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul majestăţii sale; fiind acolo a pierit cu sigiliul regelui; mai departe, Mihail prepozitul din Poszega şi Nicolae prepozitul din Alba transilvană; după aceea Andrei, plebanul din Sarus şi monahul Petre din ordinul Predicatorilor, bărbat onest, acolo a primit paharul morţii crâncene…şi unii preoţi care erau capelanii regelui fură ucişi. A căzut, în sfârşit şi o mulţime nenumărată de cumani. Trupurile tuturor, atât ale feţelor bisericeşti, cât şi ale nobililor laici, acolo, pe locul luptei, aşteaptă timpul învierii de apoi. Nici cei mai de aproape ai lor nu putură să găsească pe iubiţii lor ca să-i îngroape, din cauza năvălirii duşmanilor. Şi românii au dus mulţi prinţi cu sine, atât răniţi, cât şi nevătămaţi şi au luat foarte multe arme şi haine preţioase ale tuturor celor căzuţi şi bani în aur şi în argint şi vase de preţ şi cingători de sabie şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şei şi frâie, ce toate le-au luat şi le-au dus la Basarab voievod. Iar regele şi-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l a fi regele, românii cu cruzime l-au omorât. Şi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. Căci au stat împrejurul lui, ca nişte ziduri de piatră, Danciul cu fiul său şi alţi ostaşi care erau în serviciu personal al regelui şi magistrul Martin, fiul lui Berend, aceştia toate loviturile de săbii şi de săgeţi le-au primit asupra lor, ca nişte stropi de ploaie torenţială, ca să scape viaţa regelui de loviturile morţii”.

            Carol Robert nu va uita întâmplările de la Posada, aşa încât, în diplomele emise de el după aceea, făcea amintire de această luptă, uneori destăinuind noi amănunte. Vom aminti diploma din 10 iulie 1331 prin care se recompensau saşii din Cluj pentru participarea lor numeroasă la expediţia din Ţara Românească, pimind pentru el, regele „nesfârşite şi fără leac pagube”.[5] În alta din 2 noiembrie 1332, regele arată că lupta s-a dat „într-un loc crângos şi păduros, încins cu dese întărituri” şi că „în iureşul” ei, a murit vicecancelarul curţii regale şi că s-a pierdut pecetea regelui.[6] Cea din 26 noiembrie, acelaşi an, precizează că „Basarab schismaticul” este „fiul lui Tihomir”, că a ocupat, pe nedrept, unele ţinuturi de margine ale regatului şi că acest „Basarab, necredinciosul nostru român, mânat de gând rău” s-a răzvrătit „împotriva lui, regele ungar”.[7]

                Niciunul dintre izvoare, care dau mărturie despre acest eveniment, nu indică precis locul unde s-a dat lupta, ci doar descrierea ei şi a locului. Posada din Lovişte este considerată de istoriografia noastră, teatrul acestei lupte, prin care s-a afirmat independenţa statului. Cel mai scurt drum de la Curtea de Argeş spre Transilvania trece prin Valea Danului, Şuici, Sălătruc, Perişani, Câineni. După configuraţia terenului socotim că arcaşii vor fi pândit îndeosebi din stânga apei Băiaşului, răspândiţi în crângurile Priboiesei şi ale Coziei, de unde ţineau sub ploaia de săgeţi oastea ungară aflată pe drum. Din Coasta Bratii şi Piatra Şanţului –  de unde a rămas şi numele – s-au prăvălit bolovani, ciuturi, buturi de arbori şi nenumărate săgeţi. Locul din Lovişte se aseamănă cu cele descrise de cronică, situându-l exact în spaţiul strâmtorii şi-n topografia reală. Toate argumentele susţin că bătălia de la Posada a a vut loc la Perişani, în cheile lungi şi înguste ale Băiaşului şi că independenţa Ţării Româneşti a fost cucerită în Loviştea.

            Carol Robert a înţeles că ţara lui Basarab nu putea fi supusă pe calea armelor, aşa că până în 1342, când a murit, el n-a mai avut curajul să-l atace pe voievodul valah sau să mai pretindă vreun act de vasalitate. Până în 1352, când şi-a încheiat însemnata-i domnie, în ţara lui, Basarab Întemeietorul – pe care Cronica ni-l arată „ca pe un om cu gânduri pașnice” – a fost domn neatârnat, „singur stăpânitor”, cum se va spune în acte.

             Pentru ca independenţa Ţării Româneşti să fie deplină, trebuia ca în cuprinsul ei să aibă şi o Biserică bine organizată, cu ierarhie proprie, recunoscută, iar înfiinţarea ei era dovada consolidării domniei, în acest nou stat. În acest timp însă, regii unguri căutau să aducă sub ascultarea catolicismului şi teritoriul de la sud de Carpaţi. Basarab cel Mare, deşi căsătorit cu o catolică, Marghita-Margareta, cu toate stăruinţele papilor vremii, el s-a hotărât pentru ortodoxie. Cheamă pe ortodoxul Macarie (1338-1348), mitropolitul Vicinei dobrogene, să vină în ţara lui, la Argeş. Dorinţa aceasta nu s-a putut înfăptui, dar ideea va fi pusă în aplicare de fiul şi urmaşul său la tron Nicolae-Alexandru Basarab (1352-1364), care în luna mai a anului 1359, cu consimţământul împăratului bizantin Ioan V. Paleologul (1355-1376) şi binecuvântarea patriarhului ecumenic Calist l (1355-1363) a strămutat la Argeş, pe mitropolitul de Vicina, Iachint (1359-1372), luând astfel fiinţă, în Ţara Românească, Mitropolia Ungrovlahiei, care marca „desăvârşirea întemeierii ţării” şi care dăinuie neîntrerupt până azi.

               Basarab, organizator de ţară, biruitor în războaie, creator al dinastiei muntene a Basarabilor, a fost numit pe bună dreptate „cel Mare”, aşa cum apare pe inscripţia de la Curtea de Argeş, unde i se zice: „Velichi Basarab”, adică „Basarab cel Mare”. Acest nume de răsunet în istoria poporului nostru, nume de glorie, simbolizează pentru noi, urmaşii lui, „vitalitate, tărie, independenţă”.

         

 

Mareş Bǎjescu, ctitorul Sfântului Schit Cornet, din Lovişte.

 

Domnitorii, credincioşii şi cei care au ctitorit mǎnǎstiri, schituri, biserici, acestea au devenit în timp, adevǎrate cetǎţi de nevoinţǎ duhovniceascǎ şi rezistenţǎ spiritualǎ. Cei ce le ctitoreau, le reînnoiau, le înzestrau, le înfrumuseţau şi le apǎrau în vremuri grele.

Unul dintre aceste aşezǎminte binecuvântate de Dumnezeu este şi Schitul Cornet, cu hramul “Tǎierea capului Sfântului Ioan Botezǎtorul”, din judeţul Vâlcea, ctitoria banului Mareş Bǎjescu, la 1666. Împreunǎ cu celelalte schituri şi mǎnǎstiri aşezate de o parte şi alta a râului Olt, formeazǎ cel mai reprezentativ ansamblu monahal, intitulat pe bunǎ dreptate “Un Athos românesc pe Valea Oltului”.

Schitul Cornet veche vatrǎ monahalǎ a fost o punte de legǎturǎ între douǎ versante ale spiritualitǎţii româneşti׃ Transilvania şi Ţara Româneascǎ

 Numele acestui ctitor apare fǎrǎ întrerupere timp de trei decenii în documente, între anii 1643-1673. Pǎrinţii sǎi au fost Gheorghe şi Stanca din Câmpulung. Ei sunt pictaţi pe peretele de sud al pronaosului bisericii din Bǎjeşti.[8]Se pare cǎ, erau târgoveţi înstǎriţi din Câmpulung. Soţia lui Mareş se numea Maria. Ei au avut mai mulţi copiii şi anume pe; Ilinca, cea care s-a cǎsǎtorit cu Pârvu Cantacuzino, Fiera fost vtori postelnic, Matei, Mihai şi Gheorghe. Îl întâlnim în prima parte a vieţii ca logofǎt, la 27 februarie 1659, când primeşte un zapis şi o moşie de la Vasile Vornicul, apoi apare în Târgovişte, scriind multe documente. Fiind în slujba domneascǎ i s-a uşurat posibilitatea unei cariere rapide în ierarhia boiereascǎ. Primeşte din partea lui Matei Basarab în 1648 toate pǎrţile “megieşeşti din Hurez, judeţul Teleorman”.[9]În 15 ianuarie 1662 împreunǎ cu soţia sa Maria, dǎruiesc o îmbrǎcǎminte de argint aurit pentru moaştele mâinii muceniţe Marina, adǎpostite în Mǎnǎstirea Arnota, ctitoria lui Matei Basarab.[10]

În timpul domniilor lui; Matei Basarab, Constantin Şerban, Mihnea al ll – lea, Radu şi Gheorghe Ghica, Mareş prin cumpǎrǎturi neîncetate a pus bazele unui vast domeniu, situat în satul Bǎjeşti şi în cele douǎ judeţe; Muscel şi Teleorman. În afara acestor domenii care alcǎtuiesc nucleul domeniului sǎu, el a mai avut stǎpâniri şi în alte locuri ca în ; Ilfov, pe Valea Argeşului, Vâlcea etc.

Domnitorul Ţǎrii Româneşti, Grigore Ghica, participǎ în anul 1663, la campania turcilor în nordul Ungariei. Între boierii care l-au însoţit pe domn, a fost şi Mareş Bǎjescu. Cronica lui Radu Popescu relateazǎ faptul cǎ unii boierii, în frunte cu Şerban logofǎtul, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino, cu Mareş Bǎjescu şi cu Radu Creţulescu ar fi uneltit pe lângǎ înalta poartǎ otomanǎ, sǎ-l cearǎ domn pe Şerban logofǎtul Cantacuzino.[11]În urma acestei încercǎri, el cade în dizgraţie, dispǎrând din sfatul domnesc în restul domniei lui Grigore Ghica. Apare din nou în divan la sfârşitul anului 1664, odatǎ cu venirea la tron a lui Radu Leon  (1664-1669), învestit cu funcţia de mare vistier.

În aceastǎ calitate deţinea sigiliul de mare vornic care dateazǎ din 1666, în formǎ rotundǎ, cu diametrul de 3,3 cm., avându-l în mijloc reprezentat pe însuşi Mareş Bǎjescu, în picioare, jumǎtate profil spre stânga, cu caftan pe umeri din stofǎ brodatǎ cu arabescuri şi flori şi cuşmǎ pe cap, ţinând în mâna dreaptǎ toiagul de mare vornic, iar stânga sprijinându-o în faţǎ, la cingǎtoare.

În anul 1666 terminǎ de zidit, Schitului Cornet, de pe Valea Oltului din Lovişte şi biserica din satul Bǎjeşti, o altǎ ctitorie a sa. A ridica biserici de mir şi mǎnǎstiri constituia un act de afirmare socialǎ şi dorinţa de a dǎinui peste timp.

Pisania de la intrare în bisericǎ ne glǎsuieşte peste veacuri acest adevǎr;

“Cu vrerea Tatǎlui şi cu ajutorul Fiului, cu sǎvârşirea Sfântului Duh, urzitu-se-au aceastǎ sfântǎ mǎnǎstire den temelia ei întru Tǎiarea cinstitului cap al Sfântului Ioan Preaditece dentru osteneala robului lu Dumnezeu Mareş Bǎjescul vel dvornic i suprujniţa ego Mariia în zilele luminatului domn Io Radu Leon voevod. Mşţa avgust 29 dni, vǎleat 7174 (=1666). Pisah popa Stan mnog greaşnic ot Bǎjeşti”. [12]

Ctitorul a înzestrat schitul Cornet cu moşii, munţi, prǎvǎlii din apropierea aşezǎmântului.

La începutul anului 1669, el se afla la Enişer, la sultan, fǎcând parte dintre solii trimişi de boierii din ţarǎ, ca sǎ-l rǎstoarne pe Radu Leon. Aceastǎ încercare reuşeşte iar în locul lui Radu Leon, care fusese mazilit, este ales Antonie vornicul din Popeştii din Prahova. Pentru acest gest Mareş este fǎcut mare ban al Craiovei, în locul lui Gheorghe Bǎleanu.[13] Nu mult dupǎ instalarea domnului şi a sa la Craiova, apar neînţelegeri între boierii din Oltenia şi el, încât, Mareş este silit sǎ fugǎ în Lovişte. Cronicarul glǎsuieşte despre acest episod; „Întru linişte veni şi furtună: în pacea ce era în ţară între boieri, iată şi vrajbă între dînşîi. Mareş banul, Radul Creţulescul, Şărban spătariul şi fraţii lui să mărise, să împuternicise, cît trecea peste măsură, nebăgînd seamă pă ceilalţi, şi întru nimica socotindu-i. Şi după aceasta să ia cineva seama că să mărise: căci, în vréme ce s-au dus Mareş banul la Craiova, nu s-au dus ca alţi bani de mai naintea lui, smeriţi, ci cu mare pompă s-au gătit, cu slujitori mulţi den Bucureşti, cu grapă (adecă steag bănescu; aşa să zice: grapă), cu trîmbiţe, tobe, surle, şi după dînsul gloată, şi cîţiva copii den casă cu suliţe; iar înainte cîţiva povodnici împodobiţi, şi altele ca acestea. Care mergînd la Craiova, la judecăţile lui, de era vreun boiar sau vreun fecior dă boiar şi vinovat, nu le veghea voie nimic, ci jos la scară cu toiege îl bătea; şi aicea în Bucureşti aşîjderea făcea. Ca acestea văzînd boiarii, mai vîrtos Mehedinţii, că era boierime multă, întru oarece chip le părea rău, şi de necaz zicea cîte un cuvînt împotrivă cu toţii. Carele cuvinte auzindu-le banul Mareş la Craiova, şi Creţulescul şi Şărban cu fraţii lui Postelniceştii, li s-au nălucit precum banul Gherghe cu ai lui şi cu ceilaltă boierime a ţărîi făcură sfat între dînşîi să omoare pă banul Mareş, pă Creţulescul şî pă Şărban spătariul şi pă ai lor. Şi să scoală banul Mareş de au fugit la Lovişte, la Cornet, la mănăstirea lui, şi scrie cărţi la domnu şi la ceilalţi ai lor, că dă frică au fugit el acolo, să nu-l omoară boierii, pîrînd multe. Antonie-vodă i-au scris să vie, şi, cu cine va avea judecată, îşi va căuta; şi au venit de acolo în Bucureşti, şi, împreunîndu-se cu ceilalţi ai lor, vorbitu-se-au mult. Ce au găsit cu socoteala lor, ei vor fi ştiut, iar acéia ce am văzut ştim, că au făcut Antonie-vodă divan şi au ieşît acei boiari, jăluindu-se de banul Gherghe Băleanul şi de ai lui, precum s-ar fi vorbit pe taină cu altă boierime a ţărîi, să ucigă pă acei boiari carii s-au scris mai sus”[14]

În acelaşi an, la 24 august 1669, ca “mare ban al Craiovei”, [15]dǎ o carte de împuternicire Stanciului de la Frânceşti, “ca sǎ fie volnic” a-şi ţine pe mai departe “o vie de la Râmnic”.

În 1670 îl întâlnim ca ispravnic al scaunului de Bucureşti, fiind în apogeul carierei sale boiereşti, intitulându-se; “Mareş mare ban al Craiovei, ispravnicul scaunului Bucureştilor”.

Odatǎ cu mazilirea lui Antonie vodǎ din Popeşti în 1672, pentru Mareş Bǎjescu încep vremuri grele, pentru cǎ la tron revine Grigore Ghica, duşmanul Cantacuzinilor. Împreunǎ cu familia Cantacuzinilor încearcǎ sǎ impunǎ un domn favorabil lor, dar nu au izbutit. Sunt prinşi de turci şi puşi în obezi. Mareş este şi el prins. Ajunşi în ţarǎ sunt torturaţi datoritǎ uneltirilor Bǎlenilor. Dupǎ un an sunt eliberaţi şi trimişi la Ţarigrad. “Cǎci Mareş banul n-a vrut sǎ meargǎ din voia lui, ci a rǎmas în ţarǎ la casa lui” şi în curând, în a doua jumǎtate a anului 1673, se stinge din viaţǎ.[16] Ultima lui atestare documentarǎ dateazǎ din 23 iulie 1673.

El s-a dovedit a fi una din minţile luminate şi deosebit de active ale epocii în care a trǎit.

 

Locuri din Lovişte închinate Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşţi

            Între anii 1735 – 1750 domnitorul Grigore Ghica zideşte Mǎnǎstirea Pantelimon şi pe lângǎ aceasta întemeiazǎ şi un spital. De remarcat este faptul cǎ domnitorul îi încredinţeazǎ lui Sandu Bucşenescu lucrǎrile de construcţie ale  acestei mǎnǎstiri şi spitalului pentru sǎraci aşa dupǎ cum se menţioneazǎ în documentele timpului, anume cǎ “s-a construit sub conducerea şi dupǎ planul lui Sandu Bucşenescu – vel clucer za arie la anul 1750”.[17] În actul de fundaţie se preciza, “casǎ de treabǎ şi odihnǎ de bǎrbaţi bolnavi şi muieri bolnave (ori de ce treaptǎ ar fi) cu 12 paturi şi cu toate cele trebuincioase ale lor, înlǎuntru zidirii de cǎtre rǎsǎrit şi din dosul sf. Biserici, împreunǎ cu spiţǎrie de treaba doctorilor, am întemeiat şi am aşezat Domnia mea, însǎ acestea mai sus zise de bolnavi case, le-am fǎcut şi le-am aşezat Domnia mea, ca sǎ fie numai pentru cei ce ar pǎtimi de boli hroniceşti (adicǎ de boli îndelungate care pot primi şi tǎmǎdui prin luarea doctorilor)”. Acesta este primul spital de boli molipsitoare din ţarǎ.

 Îngrijirea bolnavilor era gratuitǎ. Astfel de aşezǎminte au fost înfiinţate şi la spitalele de la Colţea, Sfântul Spiridon la 1757 şi Filantropia 1814/1815. Desigur că aceste activităţi de binefacere necesitau o susţinere financiară. În timpul domniei lui Grigore Ghica 1748-1752 se aprobǎ aşezǎmântul din 9 iulie 1752, când mai multe mǎnǎstiri şi schituri din ţarǎ, în numǎr de 13, au devenit metocuri ale Mǎnǎstirii Pantelimon, printre care şi Schitul Cornet din Lovişte. Întreaga avere cu pǎduri, proprietǎţi, livezi, cârciumi cu care a fost înzestrat schitul, dintru început au trecut în admnistrarea spitalului Pantelimon.

           De la înfiinţare şi pânǎ în anul 1832 aceste fundaţii au fost administrate separat, potrivit actelor lor de întemeiere. La 2 aprilie 1832 majoritatea aşezǎmintelor au fost reunite de cǎtre generalul Kisseleff într-o Eforie a Spitalelor, numindu-se ca efori: vornicul Mihail Ghica, logofǎtul Mihail Racoviţǎ, cǎminarul Alecu Ghica iar ca om al meşteşugului doctorul Picolo, respectându-se astfel voinţa fondatorilor, anume ca ele sǎ fie administrate de cǎtre descendenţii familiilor donatoare. Reunirea lor într-o administrare comunǎ constituie începutul organizǎrii sanitare româneşti, dar şi închegarea uneia din cele mai importante opere de asistenţǎ sanitarǎ pentru vremurile de atunci. Sub caimacanul Alexandru Dimitrie Ghica, dupǎ plângerea reprezentanţilor ctitoriei Pantelimonului, aceastǎ fundaţie este scoasǎ de sub administrarea Eforiei Spitalelor şi încredinţatǎ unei administrǎri aparte, aşa cum era mai înainte de 1832. În 1860 fundaţia Pantelimonului intrǎ din nou în Eforia Spitalelor. Aceste aşezǎminte “epitropii” aveau sǎ se uneascǎ mai târziu sub numele de Eforia Spitalelor Civile, care vor administra averile schiturilor, mǎnǎstirilor şi nu numai în folosul îngrijirii bolnavilor, a bǎtrânilor, a sǎracilor, a mǎnǎstirilor şi a aşezǎmintelor culturale.              

            În 1841 se înfiinţase Eforia Spitalelor Brâncoveneşti.

            În 1842 averea Eforiei era de 148 346 ha. teren arabil şi pǎşune, 51 622 ha. de pǎdure, din care fǎcea parte şi cea a Schitului Cornet  şi munţii de pe Valea Lotrului din ţinutul Loviştei..

            În 1847 domnitorul Gh. Bibescu lǎrgeşte şi mai mult cadrul Eforiei înfiinţatǎ la 1832 şi trece sub controlul ei administraţia tuturor spitalelor din ţarǎ. Prin aceastǎ nouǎ adminstrare se desfiinţeazǎ, de fapt, organizarea separatǎ de pânǎ atunci a Colţei, Pantelimonului şi Iubirii de Oameni (Filantropiei) şi se dǎ Eforiei o organizare cu caracter de instituţie de stat, prin care Domnitorul aprobǎ bugetul, iar cheltuielile erau supuse controlului în acelaşi fel ca şi cheltuielile statului.

           Caracterul de administraţie publicǎ pe care domnitorul Bibescu îl dǎduse Eforiei Spitalelor a condus la etatizarea completǎ a acestei instituţii, care de la 1860-1864, deşi a continuat sǎ fie administratǎ de efor ca şi în trecut, funcţioneazǎ ca o direcţie anexǎ a Ministerului de Interne. Dupǎ secularizarea averilor mǎnǎstirilor, decembrie 1863, au avut loc multe inundaţii şi apoi câţiva ani de secetǎ, ceea ce în concepţia oamenilor locului s-ar datora, acestui fapt. Sǎ amintim cǎ averile mǎnǎstirilor secularizate au constituit garanţia statului român de a asigura împrumuturi ale acestuia, la bǎncile internaţionale pentru modernizarea României.

           La 1864 Eforia se constituie din nou cu un patrimoniu distinct de cel al statului, cu caracter de instituţie de utilitate publicǎ sub denumirea de Eforia Spitalelor Civile. Legea din 16 octombrie 1864 hotǎrǎşte ca bugetul ei sǎ fie supus votului Adunǎrii Deputaţilor ca şi bugetul statului, administrarea bunurilor sale urmând a se face dupǎ normele administraţiei bunurilor statului cu aplicarea contabilitǎţii publice şi controlul Curţii de Conturi pentru verificarea gestiunii financiare.[18]          

           Schitul Cornet a fost înzestratcumulte proprietăţi de la început: între ele putem aminti moşii, munţi, pǎduri, vii, livezi, stupǎrii, prǎvǎlii, mori: unele au fost danii ale ctitorilor fondatori, altele proveneau de la diferiţi voievozi sau credincioşi.

 Toatǎ averea schitului a trecut în administrarea Eforiei Spitalelor Civile Bucureşti, la anul 1864 pânǎ la 1948.[19]Trebuie sǎ amintim, cǎ din terenul schitului au fost împroprietǎriţi sǎtenii din localitǎţile învecinate cu 120 ha., la 13 aprilie 1865, când s-a întocmit un tabel cu numele împroprietăriţilor. În legea pentru secularizarea averilor mǎnǎstireşti, din 13 decembrie 1863, se prevedea cǎ “toate averile mǎnǎstireşti din România sunt şi rǎmân averi ale statului; veniturile acestor averi se înscriu în veniturile statului”. Proprietǎţile şi privilegiile Schitului Cornet ne oferǎ prilejul sǎ vedem ceea ce a fost şi a reprezentat de-a lungul timpului, ca forţǎ economicǎ, acest aşezǎmânt monastic. Pentru construcţia cǎii ferate, la anul 1889, a fost expropiat de 14 ha., 6 217 m2. La anul 1899, schitul avea o întindere de 4 641 pogoane de teren pe care Eforia îl arenda pentru suma de lei 4 750, anual.[20]

           Inginerul hotarnic Hristu I. Berceanu la 1904 luna mai, întocmeşte o “Carte de Hotǎrnicie”, conform cererii Eforiei, în care se regǎsesc toate moşiile, care corespund cu mǎsurǎtorile din 1843. Întreaga suprafaţǎ a Schitului Cornet era de 2 654 ha., 4 939 m. = 5 296 pogoane, 644 stânjeni, în care suprafaţǎ intrǎ şi delimitǎrile locuitorilor împroprietǎriţi cu 120 ha., (la 1864) 1 564,6 m. = 239 pogoane, 969 stânjeni şi terenul expropiat pentru calea feratǎ în suprafaţǎ de 14 ha, 6 217 m.p. = 29 pogoane, 226 stânjeni, 3. Mulţi luptǎtori care au participat pe front, în Primul Rǎzboi Mondial, din satele din jurul schitului precum şi sǎraci au fost împroprietǎriţi cu teren al schitului, în anii 1920-1921, în jur de 300 de ha. (izlaz comunal pentru locuitorii satului Copǎceni) şi 30 ha. arabil la sǎtenii din cǎtunele Brad şi Copǎceni, comuna Racoviţa, judeţul Vâlcea.[21]

            În anul 1948 aprilie 12, Schitul Cornet primeşte o adresǎ, nr. 621, prin care este anunţat cǎ “brigada silvicǎ Cornet împreunǎ cu toate pǎdurile şi lucrǎrile din raza sa de activitate şi ca atare şi lucrǎrile de reparaţii de la acel schit, au trecut în patrimoniul Statului pendinte la Ocolul Silvic CAPS – Vâlcea, unde urmeazǎ a vǎ adresa pentru orice nevoi şi lǎmuriri”.[22]

           Tot în 1948, Eforia a fost desfiinţatǎ iar terenurile schitului pe care ea le-a administrat, au fost trecute în gospodǎrirea Sfatului Popular Racoviţa şi a Ocolului Silvic.[23]

            O situaţie clară a tuturor posesiunilor deţinute de Schitul Cornet avem din anul 1949.

            Multe din fostele proprietăţi ale schitului nu au fost retrocedate în baza legilor de restituire, după Revoluţia din 1989.

           Cercetând documentele de arhivă şi inventarul Eforiei Spitalelor Civile am constat că averea schitului intrată în administrarea eforiei a constat din munţi, livezi, păşuni, cârciumi. La acestea se adaugă şi munţii de pe apa Lotrului. Vom aminti în continuare câteva dintre acestea.

           Muntele Şasa  trece în 1864 în administrarea Eforiei.        

           Epitropia Spitalului Sfântului Pantelimon cu nr. 161 din 1844 încredinţeazǎ pe pitarul Grigore Pleşoianu hotarnic şi inginer, sǎ depunǎ la tribunal hotǎrnicia muntelui Coarneşu, proprietatea Sfintei Mǎnǎstiri Cornet. Acest munte avea 736  de stânjeni, [24]

Munţi Mândra şi Stănişoara din Lovişte au fost dǎruiţi schitului de cǎtre moşnenii Oprea şi Cristea[25]. Ei au făcut parte din proprietăţile Schitului Cornet în 1752, când acesta a fost închinat Mănăstirii Pantelimon.[26]

            Odatǎ cu trecerea schitului în administrarea Eforiei Spitalelor, aceasta încaseazǎ arenda pentru munte, în 1866, pentru anii 1864-1865.[27]

            În 1867 Eforia Spitalelor Civile arendeazǎ pentru o perioadǎ de cinci ani muntele Mândra[28].

            În anul 1864, trece în administrarea Eforiei, munţii Murgaşu – Danul din Lovişte, unde schitul Cornet deţinea “5 moşii”. Eforia încaseazǎ în 1866, arenda pentru anii restanţi 1864-1865.[29]

            Eforia Spitalelor Civile în anul 1906 a cerut ieşirea din idiviziune cu ceata Sǎrǎcineştilor din Muntele Murgaşu – Danu şi pretindea 221 stânjeni din corpul Muntelui Danu.

Muntele Galbena – Vǎlmǎşoaiaa fost în proprietatea schitului până în 1864, când a trecut în administrarea Eforiei Spitalelor Civile Bucureşti. Dupǎ acest an Eforia l-a pierdut în urma unei hotǎrâri judecǎtoreşti şi a intrat în posesia unei persoane fizice.[30]

 În actul de danie închinat Mănăstirii Pantelimon, la 1752, se menţionează şi “Vatra Schitului Cornet din jud. Argeş, dăruită de Mareş Băjescu Vel Ban şi Vel Stolnic”[31].

   Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti inventariazǎ toate proprietǎţile Schitului Cornet la anul 1896, din care fǎcea parte şi moşia din Copǎceni.

În localitatea Călineşti, schitul a deţinut trei terenuri, în trei locuri “înfundate în teritoriul satului”: la locul numit Suliţa, livadie, fiecare avea un pogon jumătate, unde au “şezut oamenii schitului”;[32]locul de arǎturǎ din Brǎtila în marginea Oltului, hotarul Cǎlineşti: locul cu 35 de pruni şi un mǎr de lângǎ biserica de zid a satului Cǎlineşti.[33]Aceste terenuri au fost vândute la licitaţie de Eforie înainte de 1916.[34]

Moşia de sub Cǎrpiniş (Ţuţuleşti-Cornet). În 29 mai 1934, prin adresa nr. 13030, Eforia Spitalelor Civile Bucureşti precizeazǎ cǎ s-au “menţinut pe mai departe cele 4 pogoane pǎmânt din plantaţia de sub Cǎrpiniş”[35]şi cǎ intrǎ în zestrea aşezǎmântului monahal “orice plantaţie ce se va face pe acel teren de 4 pogoane şi în folosinţa preotului schitului”.[36]

            Prǎvǎlia de la Pripoare avea douǎ case cu pivniţǎ din piatrǎ şi cu grajd, acoperite cu şindrilǎ. În spatele acestei cârciumi se afla o “sǎlişte de pruni ca de o bute”.[37] Această prăvălie făcea parte din proprietăţile schitului la 1752, când a devenit metoh al Mănăstirii Pantelimon.[38]

            Printre daniile fǎcute spitalului Sfântul Pantelimon în vederea sprijinului economic-financiar şi care vor intra în administrarea eforiei se numǎrǎ şi “Munţii de pe apa Lotrului”,[39]şi anume: Voineasa, Stricatul, Furnica, Balindru, Haneşul, Groapele, Steaja, Goaţa, Sǎrǎcinul şi Balul. Aceşti munţi sunt situaţi pe teritoriul comunei Voineasa. Ei au fost dăruiţi spitalului la data de 1 iunie 1759 printr-o carte a lui Scarlat Gr. Ghica, prin care acesta “volniceşte pe Bucşenescu să ia venitul munţilor de pe apa Lotrului” şi să dea mǎnǎstirii câte 75 de taleri şi 12 oi pe an.[40]

Dupǎ anul 1948 februarie 28, Schitul Cornet, ca şi toate bisericile şi mǎnǎstirile care au aparţinut Eforiei Spitalelor Civile, trec mai întâi “la Ministerul Cultelor împreunǎ cu întreg personalul de orice fel”[41].

Din perspectiva istoriei, Eforia Spitalelor Civile a reprezentat o generoasă tradiţie naţională şi, cel mai important, una din instituţiile de asistenţă publică românească, la care au avut un aport însemnat şi veniturile realizate în multe locuri din Lovişte.

Alexandru I. Odobescu la Schitul Cornet

În anii 1859 şi 1860, din iniţiativa lui Dimitrie Papazoglu, a avut loc o activitate de inventariere a tuturor operelor de artǎ şi valoare culturalǎ care se gǎseau în pǎstrare prin mǎnǎstiri, biserici, case particulare sau în diferite colecţii. În acest scop s-au alcǎtuit comisii cu oameni de specialitate, care au cercetat arhive, sfinte locaşuri de cult – biserici şi mǎnǎstiri – sau biblioteci.

Odobescu a avut misiunea de la minister pentru a înscrie antichitǎţile din mǎnǎstirile judeţelor Argeş şi Vâlcea, pe care le-a prezentat ministrului, fǎcând pentru fiecare obiect de valoare o descriere amǎnunţitǎ. El a fost însoţit de Heinric Trenk, pictor elveţian, stabilit în Bucureşti şi care a executat pentru Guvernul României, un Album arheologic şi pitoresc, de 110 planşe, în care gǎsim, reprezentate cu mult talent, în ulei, în acuarelǎ şi în sepia, imaginile cele mai frumoase şi antichitǎţile cele mai interesante pe care le-a vizitat.

Publicarea acestor imagini astǎzi a acestui album ar fi de dorit.

Picturile fǎcute de Trenk la Cornet se aflǎ la Muzeul de artǎ al României, cota, Stampe, DR lll, 4298 şi 4328 şi DR l, 4098.[42]

Între însemnǎrile fǎcute de Al. Odobescu, despre monumentele istorice din Vâlcea, la 1860, Schitul Cornet a fost dspcris astfel; “La Cornet ne-a primit îngrijitorul de acolo – Schitul Cornet s.n.- Popa Constantin Ionescu din Bucureşti, care trǎieşte în mica mǎnǎstire cu doi feciori şi o fatǎ a lui…De la dânsul – Mareş Bǎjescu s.n. – a mai rǎmas zidul împrejmuirii ce l-au gǎurit ruşii la 1849, ca sǎ aşeze tunurile lor şi sǎ se apere acolo de o incursiune a rebelilor unguri, au rǎmas ruinele bǎscilor şi bolţilor unde este acum grajdul, a rǎmas mica bisericǎ, în care s-a zugrǎvit, la locul ctitorilor, un cǎlugǎr de mai de una zi,…Biserica s-a pardosit cu scânduri şi lespezile vechi sunt aruncate pe afarǎ; ca treaptǎ a bisericii e o piatrǎ mormântalǎ ce fusese drept sub pantocratorul; literele de pe dânsa s-au şters, dar pe cât am putut înţelege de pe tǎietura pietrii, dupǎ calitatea ei, bǎnuisc sǎ nu fie a Banului. Douǎ semen O. V., ce se vǎd pe linia din urmǎ, mǎ fac a gândi la leatul 1808…. La Cornet pomelnic vechi nu este…                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          ”[43]

În Condica de vizitatori a Schitului Cornet pe anul 1860 se face precizarea cǎ;    “Domnii Alexandru Odobescu cu familia sa şi cu un domn pictor în numǎr de şase personae, cu trǎsura cu opt cai, viind în mǎnǎstire sub numire de revizor.” Dupǎ ce a vizitat mǎnǎstirea şi a fost gǎzduit în chiliie ei, pe data de 13-14 iulie 1860, înainte de a pǎrǎsi schitul îşi aratǎ impresiile sale de recunoştinţǎ şi mulţumire faţǎ slujitorii aşezǎmântului monahal prin frumoase cuvinte la adresa lor; “Alexandru Odobescu mergând în cercetarea autoritǎţilor din mǎnǎstiri, a trecut cu soţia sa şi cu d-l Trenk pictorul şi se petrecurǎ o noapte aici mulţumiţi despre toate.”

           Delegaţia scriitorului a fost alcǎtuitǎ din 6 persoane şi 8 cai.[44]

Însemnări pe cărţile de cult care au aparţinut Parohiei Voineasa –

Vâlcea

            De-a lungul timpului în bisericile noastre s-au adunat nu numai documente doveditoare de evocare adevărată a acestui pământ şi a acestor oameni, ci şi cărţi, mai ales din cele vechi, a căror valoare a crescut odată cu trecerea timpului.

            Valorile bibliofile au fost martore ale istoriei locale sau naţionale, înregistrând în paginile lor istoria adevărată, cu viaţa şi faptele oamenilor.

 Astăzi este necesară aducerea la lumină a acestor izvoare nesecate, cu însemnările cărora timpul le-a conferit valoare de document. Cartea românească veche a fost filă de cronică, pentru cei care au dorit să lase valoroase însemnări, spre aducerea aminte acelor ce vor veni după dânşii.

            Cea mai veche carte care a făcut parte din inventarul bisericii Voineasa este « Cheia înţelesului » (1678) cu următoarea însemnare : « Această carte iaste dată de părintele Varlaam c-au fost mitropolit sfintei mănăstiri Bistriţei să fie părinţilor de citanie şi Sfinţiei Sale de pomenire ».[45]Faptul că această carte a ajuns la biserica din Voineasa o constituie legătura pe care credincioşii acestei aşezări au auvut-o de-a lungul timpului cu Sfânta Mănăstire Bistriţa, unde-şi găseau liniştea şi împlinirea nevoilor sufleteşti. Apoi monahi de la această sfântă mănăstire treceau muntele pentru a săvârşi diferite servicii religioase credincioşilor din Voineasa şi a celor din satele de pe Valea Lotrului. În contextul acesta de legături statornice se poate explica apariţia cărţi atât de valoroase. Însemnarea este preţioasă pentru că e făcută chiar de mitropolitul Varlaam, care a donat-o Mănăstirii Bistriţa, pentru slujbă şi să fie pomenit numele său. Se ştie că acest Varlaam a fost episcop al Râmnicului şi odată ajuns mitropolit, va tipări această carte « Cheia înţelesului », care « fu scoasă pe limba românească ».

            Locuitorii satului Voineasa în  afarǎ de cǎrţile primite au cumpărat şi altele necesare pentru slujbă. Printre acestea amintim : Chiriacodromion, Bucureşti, 1732. Cartea este păstrată în Arhivele Statului Bucureşti şi este semnalată de Bibliografia românească veche, având, acum posibilitatea de a o prezenta, pentru a fi cunoscută. Pe acest exemplar, de la fila 27 la 45 se află însemnarea : « Această sfântă carte este Cazanie a Sfintei biserici satului Voiniaşi, cine se va duce cu firea să o striineze, să fie supt blestemul lui Hs. Şi de trei sute şaptesprezece sfinţi părinţi şi e cumpărată cu taleri 2, parale tocma ; Această sfântă Cazanie este cumpărată de satul Voineasa ».[46] În inventar se precizează provenienţa ei şi anume « parohia Voineasa, judeţul Vâlcea ». Cartea a aparţinut parohiei Verneşti – Muscel, de unde probabil a fost cumpărată. Însemnarea ne aduce informaţii despre faptul că această carte a fost cumpărată de credincioşii din satul Voineasa şi se aruncă blestemul asupra celor care o vor înstrăina sau o vor fura. Prin acest blestem observam importanţa pe care i-o atribuiau cărţii, pentru folosul ei în cult şi învăţătură. Ni se precizează suma cu care a fost cumpărată « taleri 2 şi parale tocma ».

            Biserica a avut şi o altă categorie de cărţi donate, ca de pildă, Sfânta Evanghelie, 1742, cu coperţi de piele. Se aratǎ că această carte a fost donată bisericii din Voineasa de către episcopul Climent al Râmnicului 1735-1749. Acest gest al ierarhului a fost făcut probabil în amintirea şi recunoaşterea faţǎ de locuitori, pentru timpul petrecut în această zonă, în vremea pribegiei, în munţii Lotrului. Evenimentul a avut loc în 1737, când Episcopul Climent este sfǎtuit de generalul principe al trupelor din Ardeal, Lobkowitz, sǎ treacǎ în Ardeal, cu tot avutul sǎu. Climent fiind în Munţii Lotrului primeşte invitaţia de la Costantin Mavrocordat sǎ iasǎ din munţi şi sǎ se închine turcilor şi tǎtarilor, lucru pe care l-a fǎcut.[47] Starea de conservare a cǎrţii este mediocră. Nu ni se precizează anul donaţiei.

            O altă însemnare făcută mult mai târziu, tot pe aceastǎ carte, de către Ilie Comşa, înainte de 1908, se precizează pe foaia de gardă « Ilie Comşa, comuna Mălaia. Voineasa, arvună s-a dat 13 din cinci lei noi, rămâne 2 ».

            Octoih tipărit în 1780, a fost donat bisericii de către Ion Nastasia, fără a ni se preciza anul sau motivul, iar starea cărţii este mediocră.

             Biblia de la Blaj, 1795, a făcut parte din inventarul bibliotecii parohiale. Se poate lesne constata circulaţia cărţii de pe o parte şi alta a munţilor Carpaţi. O însemnare – îndemn – de a o citi şi a avea grijă de ea, ne atrage atenţia : « Păcat de această sfântă şi Dumnezeiască Scriptură ca să se ponosească şi să nu să citească. Pentru că, carte ca aceasta nu se găseşte ori unde. De oarece într-ânsa se spune mai desluşit ca în altă scriptură nouă. Deoarece cele noi să spune schimbat adică mai politie şi cam străin de limba strămoşească. Amin. Cetitor Ion C. Olteanu. România. Voineasa – Vâlcea. 1927 ». Observăm încrederea mare pe care o are cititorul în cuvântul cărţilor tipărite cu mult înainte. Acestea deţin o autoritate şi întâietate faţă de cele noi care în concepţia sa, ar denatura adevărul revelat şi nu ar fi în duhul limbii vechilor cazanii. Acest enoriaş al bisericii din Voineasa era un fidel cititor al cărţilor sfinte şi avea în biblioteca sa multe volume. Tot pe această Biblie, pe ultima foaie scrie : « Ion Marcu zis G. Tara 1900 iunie 15. Voineasa. Bratu Petru. G. Angelescu, Câineni – 1923 ». Ion Marcu Tara şi Bratu Petre au fost locuitori din Voineasa.

            În anul 1814 august 29 – Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul -, a slujit în biserica veche din Voineasa, care acum nu mai este, Episcopul Iosif al Argeşului 1793-1820[48], a cărui mamă era din această localitate.  Acum, renumitul ierarh – cărturar, a donat bisericii un Octoih din pilele, tipărit de el la Buda, 1811, şi un Apostol tot din piele, pe care scrie doar data şi semnătura sa.

             Liturghier, Sibiu, 1827, s-a aflat în inventarul bisericii Voineasa, cumpărat de voineşari, din localitatea Balba Albă, zona Olteniei.[49]

             Au existat în inventarul bisericii toate mineele tipărite de Chesarie la Râmnic, donate de Ion Nastasia a căror stare de conservare este mediocră.

             Intrate în patrimoniul arhivelor, prin donaţii în anul 1975, aceste cărţi, se găsesc depozitate  şi păstrate la Mănăstirile Hurez, Govora şi Bistriţa. Astăzi sunt cercetate de specialişti cu mult interes care descoperă în cuprinsul lor noi valori, cu privire la viaţa şi faptele oamenilor acelor vremuri, îmbogăţind cultura naţională.

Haiducia pe Valea Lotrului

            Una din formele de luptă socialǎ a fost haiducia. Hoţi rebeli, infideli, lotreni în vremuri trecute erau consideraţi aşa zişii haiduci, care uneori, în anumite situaţii numărau în rândurile lor chiar pe unii săteni. În jurul cetelor de haiduci se vor aduna cei nemulţumiţi de asuprirea şi stăpânirea străină. Ei nimicesc cetele răzleţe ale turcilor cu ajutorul populaţiei locale, sprijiniţi cu topoare şi ciomege. De reţinut cǎ în vest, statul şi cetǎţenii se coalizau împotriva lor: în est tâlharii şi cetǎţenii se uneau împotriva statului (personificat de turci).

           Haiducia ca formă veche de luptă, a fost folosită şi în Dacia. De obicei haiducii sunt numiţi în documentele vremii, tâlhari sau răufăcători. Ei se refugiau în codri, în munţi de unde coborau individual sau în cete şi atacau.

            În unele defilee sau locuri strâmte pe unde drumul trecea, se iveau aşa numiţii “haiduci”, tâlhari care trăiau de pe urma atacurilor asupra negustorilor în trecere.

            Domenico Sestini în 1780 trecând prin Lovişte spunea cǎ, aceasta era bântuitǎ de tâlhari şi cǎ el însuşi a întâlnit un transport din aceştia, condamnaţi la moarte. Dǎ chiar numele unui haiduc, Dǎianu.[50]

            “Cartea pentru hoţi” din 8 mai 1795, către ispravnicii judeţului Vâlcea, este îndreptă nu numai împotriva slujbaşilor de la judeţ şi de la plaiuri, ci şi a localnicilor, pârcălabilor “şi cei care sunteţi părtaşi şi caimacani ai statului, sindiilor şi senilor, cârciumarilor după la drumuri şi prăvăliaşilor de la târguri, nu veţi rămânea de acum înainte, făr-de osândă, dacă nu vor da în vileag pe tâlhari. Pe sătenii, pârcălabii şi păstorii care ascund hoţii “să-i ridice cu pază, să-i trimită, la dumnealui caimacan al Craiovei” unde, cercetându-i, să-i trimită la ocnă.

            Oamenii stăpânirii i-au numit “hoţi-tâlhari”, dar poporul a văzut în ei pe răzbunătorii atâtor suferinţe îndurate, i-a ocrotit şi le-a făcut loc în legende.

            Tradiţia bandelor de haiduci este păstrată până astăzi într-o formă idealizată şi cu o aureolă romantică. Ei sunt văzuţi şi prezentaţi ca fiind cele “mai conştiente forţe”, ai “principiilor justiţiei sociale” şi luptători, apărători şi răzbunători ai poporului. Un haiduc a definit idealul haiducesc în acest fel: “Noi suntem trimişi de Dumnzeu să-i apărăm pe cei săraci şi să-i pedepsim pe răufăcători… Haiducul trebuie sǎ fie salvarea poporului, să-i ocrotească pe săraci şi pe văduve, să-i consoleze pe cei fără apărare”. Faptele haiduceşti apăreau ca “rele” numai din punctul de vedere al turcilor şi al exploatatorilor, pe când poporul le privea cu alţi ochi, iar haiducii le săvârşeau cu conştiinţa că sunt fapte bune.

            Ceata de haiduci avea anumite principii şi reguli foarte stricte de un caracter totuşi mai puţin decât militar. Ea se aduna primăvara, odată cu înverzirea codrului şi se dispersa toamna, la cǎderea frunzelor. După săvârşirea vreunei isprăvi, ceata se împrǎştia total sau parţial sau se deplasa într-o altă regiune, cu scopul, bineînţeles, de a-i deruta pe urmăritori. Haiducii se adăposteau sub stânci, în peşteri, în tufişuri, în crânguri, sub maluri, poposeau prin poienile codrilor, căutând să fie în apropierea apei sau a unui izvor. Erau înarmaţi cu arcuri, lănci, pistoale, puşti.

            Haiducia îşi găseşte un perimetru larg de desfăşurare, căpătând amploare deosebită în special în teritoriile cotropite de otomani sau habsburgi.

            În Oltenia au apărut primele forme organizate de luptă împotriva nedreptăţii sociale de tot felul, pe la începutul secolului al XlX – lea. Aceste cete erau compuse din diverse pături sociale, care luau de la bogaţi şi împărţeau la cei săraci. Uneori banii din aur pe care ei îi luau de la cei înstăriţi, erau îngropaţi, în locuri de ei ştiute şi dacă aceştia mureau, locul respectiv, spun bătrânii, era uşor de recunoscut şi de găsit, prin “jocul banilor” sau “jocul aurului”. Când haiducii erau somaţi de aproape, de potere ca să-i prindă, ei nu se predau. Se jurau între ei, înainte, că nu vor umbla să dezgroape comoara până nu vor fi toţi, cei care au împărţit-o. Unii dintre bǎtrânii mai în vârstă spun că în noaptea Învierii (odată la şapte ani), acei banii  “joacă”, emanând o lumină materială deasupra locului unde sunt ascunşi, spărgând astfel “încuietorile secretului”. “Jocul banilor” este o credinţă populară foarte vie în memoria celor în vârstă.

            Multe locuri din cuprinsul Loviştei amintesc de trecerea haiducilor pe aici. Haiducia este foarte strâns legată de însăşi viaţa poporului încât aproape că nu există vreun ţinut care să nu amintească de ei, şi avem, nume de locuri ca: Mormântul haiducului, Fântâna haiducilor, Piscul haiducului, Poiana “hoţilor”, Peştera haiducior, care probează urme ale celor care au haiducit pe aceste meleaguri.

            Chiar numele aşezărilor de pe Valea Lotrului sunt păstrătoare de legende cu haiduci şi isprăvile lor. Alţii spun că n-au fost haiduci, ci crescători de vite. Toponimele Brezoi, Mălaia, Ciungetu, Voineasa şi hidronimul Lotru sunt denumiri care au o istorie copleşitoare. Legenda acestor locuri este relatată de Petre Droc, din Voineasa în anul 1933, astfel: “După ce vechilor haiduci li s-a urât cu haiducia, plăcându-le lor mult locurile pe unde au umblat atâta vreme şi mai ales plăcându-le apa Lotrului, care e mai bună de băut ca una de izvor, au rǎmas pentru totdeauna pe aceste locuri. Dar n-au rǎmas toţi la un loc, ci s-au împărţit în patru cete mai mici, cu câte un vătaf peste ei, aşezându-se în patru locuri. O ceată care avea în frunte pe Voinea, s-a aşezat unde e Voineasa astăzi; alta în frunte cu Ciungu, la Ciunget, în ascunzătoarea de acolo; vătaful Mălai şi cu a lui ceată s-a aşezat în luncile unde este astăzi Mălaia, iar ceata lui Breazu şi-a ales podeiul din Gura Lotrului, unde e Brezoiul astăzi şi a rămas acolo”.[51]Deci râul-haiduc, ale cărui sate au fost întemeiate de “lotri”, patronează, prin însăşi denumirea lui, haiducia, desfăşurată aici, ca într-o “ţară” aparte, în condiţiile cele mai favorabile, într-un cadru montan, împletit cu elemente pastorale:

“M-am născut măicuţă bună,

Intr-un staul, sus la stână.

Sus pe Munţii Lotrului,

La fântâna dorului.

M-a-nfăşat scutec de lână

Şi m-am culcat în ţărână.

Mi-a făcut leagăn într-un fag,

Mi-a cântat maica cu drag:

Să fiu haiducu codrului,

De pe Valea Lotrului”.[52]

            Părintele Virgil Popescu, spune că a auzit din bătrâni (în 1975, avea 70 ani) şi apoi a verificat dânsul cu piciorul, poteca ce făcea legătura cu Sibiul, peste munţi, care “urca-n Muntele Molivişu sus, de-acolo cobora tot pe potecă în satul Mălaia. De-aici lua poteca pe muntele Smeurătu sus şi cobora în Bistriţa, la mânăstirea Bistriţa şi ajungea până la Horezu. De-aici până în părţile Gorjului, mai departe”. Acest drum era circulat de haiduci.[53]

            În Muntele Târnovu Mic pe lăsătoarea care duce la stână, printre grohotişuri, brazi şi alţi copaci se observă şi azi urme de la gloanţele luptelor dintre haiduci şi potere. Înainte de a ajunge la lăsătoarea de la Şipoţel, se află un turn cu fereastră, din care loc, haiducii observau şi urmăreau potera până la Gropi şi Coşana, de unde a rămas denumirea de “Fereastra Haiducilor”.

            Aproape unde se termină stânca, se află Peştera lui Iancu Jianu sau “Peştera cu Comoara”. Se spune că aici haiducii adăposteau comorile pe care ei le luau de la boieri. În apropiere se află câteva mese de piatră, unde se spune, că haiducii serveau masa şi beau apă dintr-un izvor. La marginea unei poieni între brazi, exista o adâncitură înconjurată de brazi, unde haiducii pregăteau mâncarea, pentru ca fumul să nu se vadă din depărtare. La 200-300 metri în sus, către stânca cu peştera, se aflau porţile de la grajdurile cailor care, cu vremea s-au acoperit de grohotişuri. Aunci când veneau haiducii dinspre Latoriţa, se afla o intrare în peşteră la o înălţime de circa 10 metri, pe unde haiducii se urcau cu o scară de lemn. La o prelungire spre vârful stâncii exista “Coşul Peşterii”. Există, undeva în inima munţilor Căpăţânii, la izvoarele Luncavăţului, legendarul Tribunal al haiducilor de pe vremea lui Iancu Jianu.

             Către Muntele Târnovu Mare se află o stâncă, numită “Janc” de mărimea unei case cu etaj. Pe această stâncă era sculptat bustul Mariei Tereza, împărăteasa Imperiului Austriac.

              Memoria acestor locuri a păstrat poveşti şi întâmplări cu haiduci ca de exemplu, despre Iancu Jianu, Stanciu Haiducul,[54] Nicu Munteanu sau de haiducul Dăian care era căpitan de haiduci, participant la Revoluţia de la 1848 din Ardeal. Despre acesta se aminteşte într-un cântec:

Cântecul lui Dăian

   „N-aţi auzit, n-aţi aflat

  C-o tunat Dăianu-n sat,

  Fecior tânăr ne-nsurat.

  Foaie verde măghiranu,

  Om voinic era Dăianu,

  Că umbla din stână-n stână

  Şi gusta brânza de-i bună,

  Băciţele-i dau de cină

  Bălmoşel şi cu smântână,

  Verză moi, cu unt de oi,

  Nime-n lume nu ştia

  Numa dragă soru-sa

  Şi dragă mândruţa sa.

  Soru-sa din grai grăia:

Măi, Dăian, lasă hoţia

  Şi hai de-ţ` lucră moşia!

Umple-ţ` spinii moşia,

  Eu nu îmi las haiducia,

  Mânce-ţ lupii boii tăi,

  Că nu-mi las ortacii mei.

  Într-o sară, pe-nsărat,

  Iar tună Dăianu-n sat,

  Jendarii mi l-o legat.

  Latoriţa-i apă mare

  Smulge brazii din picioare,

  Pe Dăianu d-a călare.”

            Haiducul Dăianu este amintit şi în folclorul din Boişora, Titeşti şi alte locuri din Lovişte.

            Un alt cunoscut haiduc, este Stanciu lui Ciuciuc din Racoviţa, la sfârşitul secolului al XlX – lea. Folclorul îi va consemna faptele de vitejie;

      “Şi el mǎre când trǎgea,

       Mai puţini nu dobora

       Peste sute cǎ trecea”.[55]

            Se spune că în Pietrele Târnovului şi în Piatra Mălăii s-ar ascunde comori [56]ale haiducilor, ca de altfel şi în alte părţi, plaiuri, vârfuri şi dosuri de munţi, locuri ascunse şi mai greu accesibile etc.

             În Voineasa, Ilie Comşa era gazdă pentru haiduci. La el acasă aceştia odihneau şi hrăneau caii din cauza drumului lung pe care-l străbătuseră. Vestitul Nicu Munteanu l-a chemat pe Florea Popescu din Voineasa, să meargă într-o acţiune iar acesta a refuzat. Nicu Munteanu era din acelaşi sat cu Florea Popescu, din Costeşti – Vâlcea.[57] Acest haiduc căuta să atragă de partea lui şi localnici. Să reţinem că Nicu Munteanu era căsătorit cu Irimina Munteanu care după despărţire s-a recăsătorit cu Ruja din Voineasa. Când s-a început lucrările la casa lui Simion Bratu, azi Marin Ion, din Voineasa, Nicu Munteanu văzând cât de mare o proiectase, s-a angajat ca salahor la această lucrare. Observând în timp că Simion Bratu, proprietarul, nu este un om bogat pe cât crezuse el, a abandonat munca de salahor.[58]S-a convins, după ce într-o zi s-a prefăcut bolnav, ca să-i ia banii iar când a plecat din cameră i-a lăsat o carte poştală cu numele lui – Nicu Munteanu. Leonida Bratu îmi spunea în anul 2005 martie 13, că ştie de la Dumitru Predanu, că tatăl său Andrei Predanu avea strânse legături cu haiducul Nicu Munteanu. Acesta îl vizita des pe A. Predanu în Danţuri – Voineasa, unde avea turmă de oi. Odată N. Munteanu i-a cerut un miel iar Predanu A. l-a lăsat să-şi aleagă pe cel care îl voia. L-a încercat la mână, luându-l pe cel mai mare. Şi tot A. Predanu ştia că haiducii se ascundeau într-o peşteră din spatele stânii din Fratoşteanu, într-un loc unde drumul face la dreapta. Casa famiei Stan Bratu azi casa Ţăpârlan Nicolae, era gazda haiducilor. Aceştia veneau în spatele casei către pădure unde era o uşă specială pe unde intrau şi ieşeau. Când intrau trăgeau de o sforă şi un clopoţel anunţa gazda de sosirea lor, pentru că locuinţa avea şi regim de cârciumă. Acest Stan Bratu mai avea şi o altă casă pe Voineşiţa unde trăgeau haiducii.[59]

           Despre Iancu Jianu se spune că acesta împreună cu ceata lui au furat banii de la Maria Tereza din Boiţa şi i-a ascuns în Nopteasa.

           Haiducul Dăianu venea călare adesea în Voineasa şi trăgeau cu puştile împreună cu tovarăşii lui, în Decindea.

           Pǎdurile, dealurile, poienile, piscurile, vǎile şi izvoarele din zonǎ împodobesc şi dau un farmec deosebit vieţii prin nenumǎratele poveşti şi legende legate de ele, care s-au pǎstrat din grai în grai şi nu s-au ofilit, dimpotrivǎ şi-au pǎstrat prospeţimea şi înţelesurile, istorice şi morale pânǎ astǎzi.

Vama de la Câineni în timpul lui Constantin Brâncoveanu

În sistemul vamal secolul al XVII-lea s-a diferenţiat faţă de cele anterioare prin modificările esenţiale în structura sa, în Ţările Române. Domnii au instituit taxe noi la punctele vamale dinspre Transilvania, iar de la jumătatea secolului au introdus obiceiul arendării vămilor de la margine. Acestea au primit un alt statut prin faptul că ele erau împărţite de domnie cu marile mănăstiri, ceea ce a dus ca întregul venit al acestora să fie dăruit integral mănăstirii respective.

Constantin Brâncoveanu a introdus taxe vamale pentru vitele cumpărate în vederea comercializării, pentru vânzarea mărfurilor cu cotul etc.Unii istorici le consideră vămi de profesie. De pe urma vămilor domnia obţinea importante venituri.

 Domnii aveau în vedere fixarea taxelor la punctele de vamă, dirijarea negustorilor către acele drumuri prestabilite, asigurarea unor activităţi comerciale necesare dezvoltării unor anumite localităţi, atragerea negustorilor străini şi relaţii de colaborare cu vecinii. În acest din urmă scop putem aminti la 1682, scutirea de vamă pentru 30 de vaci şi oi de către S. Cantacuzino a prietenului său Petar Ianaş. Apoi negustorilor sibieni, Constantin Brâncoveanu le acordă trecere liberă „fără de vamă că aşa iaste porunca domniei mele” către bălţile de la Dunăre „ca să cumpere peşte morun”. Acelaşi P. Ianaş a obţinut de la voievod în 1692, dreptul de a arenda vama de la Căineni un an (partea domnească) „împreună cu cele 12 sate ale şcolii şi cu judecata lor, să aibă vamă de la tot omul cini ce fel de bucate sau de marfă ar trece prin scală. Din toate să le ia vamă după obicei”.

Vama de la Câineni este cea mai des amintită în documente, stârnind interesul mare pentru veniturile încasate. Matei Basarab a făcut o nouă împărţire a vămii luând fiecare câte o parte, astfel; mănăstirea Cozia şi Arnota şi domnia. Această măsură a fost menţinută şi întărită de urmaşii săi prin diferite hrisoave. La 22 ocombrie 1701 voievodul dă egumenului Vasile al Coziei „de să aibă seama mastirii din toată vama de la schila Căinenilor al treilea ban şi din pocloanele ce vin acolo la vameşi şi din toate veniturile vămii ce ar fi tot al treilea după obiceiu, precum s-au luat până acum”. Mănăstirea urma să-şi pună ispravnic „ca să fie împreună cu ceilalţi schileri” pentru a lua ardetul cuvenit. Odată cu domnii fanarioţi, statutul mănăstirii a fost condiţionat, faţă de vama de la Câineni. Astfel, la data de 24 mai 1719, Nicolae Mavrocordat întărea mănăstirii Arnota a lua „din vama Câinenilor al treilea ban cum au luat şi mai înainte vreme numai şi ea să aibă a da la vistieria domnească pe an câte  taleri 200”.

 Creşterea veniturilor a creat aprige dispute între stăpânii lor. La 5 noiembrie 1707, mitropolitul Teodosie a intervenit cu scrisoare de blestem, către „vameşii de la vama Câinenilor” aflaţi „pe partea domnească”, deoarece s-a jeluit preotul Paisie, „care iaste pe vama Mănăstirii Cozia şi cu ceilalţi de la Arnota”, cum că nu umblau cu dreptate, dând „răvaşele printr-un ascuns la negustori şi la prieteni” fac „vicleşuguri către sfintele mănăstiri”. Mitropolitul cerea a se respecta obiceiul ca şi vameşii mănăstirilor să ţie răvaşe, şi ţinându-le să le dea şi ei pe rând cu săptămâna.

  În timpul lui Brâncoveanu vama de la Câineni, dispunea de forţa de intervenţie a unei unităţi de martalogi condusă du un căpitan, zis de Lovişte. Organizarea sistemului vamal de către Brâncoveanu a întărit puterea vameşilor şi părcălabilor.

    În adetul tarifului vamal de la Câineni apare la 1705 povara de vin care se taxa cu 12 bani. Pe lângă alte produse comercializate erau şi animalele. La tariful vămii de la Câineni tot din 1705 se făcea distincţie între vama ce trebuia plătită „pentru un porc, când îi mănă ţară de-i hrănesc la păşiune – 4 bani şi pentru un porc mare, mare, hrănit, gras, cu 6 bani”.

Pomelnicul bisericii „Buna Vestire” din Bumbuieşti

            Direcţia Judeţeanǎ a Arhivelor Naţionale Vâlcea pǎstreazǎ în colecţia „Manuscrise”, peste 120 de manuscrise, dintre care 12 au între paginile lor miniaturi, ce trezesc interesul specialiştilor şi pot fi cercetate. Între acestea se numǎrǎ şi pomelnicele, care sunt ilustrate cu scene din viaţa religioasǎ şi laicǎ. Acest gen de literatură avea o mare răspândire, în trecut, în masa ştiutorilor de carte. Un astfel de pomelnic care prezintǎ o valoare artisticǎ deosebitǎ şi care este frumos scris şi ilustrat este şi pomelnicul Bisericii Bumbuieşti, comuna Boişoara, judeţul Vâlcea, este original şi se aflǎ înregistrat la numǎrul 11.

            Satul Bumbuieşti este situat în partea de nord a judeţului Vâlcea, în depresiunea intracarpaticǎ „Ţara Loviştei”. În sat existǎ patru neamuri bine distincte; Ciolovanii, urmaşii populaţiei bǎştinaşe; Mohanii veniţi aici din localitatea Mohu; Popelceştii proveniţi din Poplaca şi Piloii veniţi din Pila – sate ardelene din Comitatul Sibiului, care au trecut munţii şi s-au stabilit aici.

            Pomelnicul este lucrat cu multǎ artǎ şi bogat în miniaturi şi text, încât meritǎ sǎ atragem atenţia asupra sa pentru contribuţia pe care o aduce la cunoaşterea satului, a bisericii din localitate, a artei miniaturistice şi a literaturii populare.

            În bogǎţia de ilustraţii figurative ce completeazǎ textul caligrafic, renumitul monah Pahomie, de la Sfânta Mănăstire Bistriţa, autorul pomelnicului, întrebuinţeazǎ culori de apǎ (tempera) în care predominǎ galbenul pǎmântiu (sienǎ ars), mereu roşu, verde şi albastru. Acesta dovedeşte o cunoaştere a anatomiei corpului omenesc, prin haşuri şi linii trasate în tuş, cu ajutorul condeiului şi pensulei subţiri.[60]

            Foarte frecvent apare scena cu Fecioara Maria şi pruncul. Chipul ei este personalizatǎ de imaginea unei femei de la ţarǎ, frumoasǎ, tânǎrǎ, cu faţa rotundǎ, nasul drept şi buzele bine reliefate. Ochii mari exprimǎ temerea, îngrijorarea. Pruncul are o figurǎ angelicǎ de copil nevinovat, care exprimǎ puritatea. Miniaturistul insistǎ asupra capetelor personajelor care sunt încărcate în detalii în comparaţie cu chipurile din alte pomelnice.[61]

            Dimitrie cel care a plǎtit scrierea pomelnicului este desenat, având o figurǎ frumoasǎ, zâmbitoare, fiind îmbrǎcat într-o armurǎ cu solzi, de sub care apar poalele unei tunici vernil. Ceea ce-l caracterizeazǎ pe donator este cǎ se prezintǎ cu pantaloni de culoare roşie strânşi pe picior cu cizme scurte, precum şi pelerina de aceeaşi culoare strânsǎ în faţǎ, în bandulierǎ.[62] Aceste detalii presupune o bunǎ cunoaştere a vestimentaţiei unui cavaler „uşor din evul mediu”.

            Sfânta Treime, un subiect prezent în multe miniaturi ale monahului, este înfǎţişatǎ în bust, aşezatǎ între arcade frumos contorisionate.

            Sfânta Parascheva, ocrotitoarea bisericii, este prezentatǎ cu o figurǎ frumoasǎ, gânditoare de o mǎreţie princiarǎ, cu o bogatǎ coroanǎ (asemeni cu cea a lui Mircea de la Cozia). De sub coroanǎ coboarǎ o nǎframǎ de culoare roşie, continuatǎ de o pelerinǎ care îi acoperǎ umerii şi spatele. Peste rochie poartǎ o tunicǎ verde pânǎ la genunchi, strânsǎ pe corp.

           Pomelnicul este bine ilustrat cu multe elemente laice foarte pregnant prezentate, ceea ce dovedeşte certele calitǎţi de fin observator ale lui Pahomie. Scena învierii Mântuitorului Hristos se realizeazǎ parcǎ dintr-o ladǎ de zestre, folositǎ în satele de munte din Loviştea.

            Sfinţi Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt înfǎţişaţi cu figuri urâte, îmbrăcaţi în veşminte lungi: Mihail – alb, Gavriil – vernil peste care poartǎ tunici şi pelerine roşii pe umeri, susţinând în mâini un disc ce încadrează şoimul stemei Ţǎrii Româneşti.[63] În fundal se vǎd crestele munţilor realizate cu o culoare deschisǎ, ce sugereazǎ anotimpul iernii cu zǎpadǎ.

            Biserica din Bumbuieşti a fost sfinţitǎ în anul 1817 de cǎtre Episcopul de Argeş Iosif (1793-1820). Este construită din piatră şi cǎrǎmidǎ, tencuitǎ, acoperitǎ cu tablǎ, în 1979, de către Pr. Nicolae Moga. Din conţinutul pomelnicului aflǎm cǎ înainte, hramul bisericii era Cuvioasa Paraschiva, iar acum „dupǎ prefacerea sfintei besearici, s-au gǎsit cu cale de s-au pus hramul prea sfintei stǎpânii noastre Nǎscǎtoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria <Buna – Vestire> dimpreunǎ şi al preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, ce au fost hramul şi mai înainte”.

             Tot din pomelnic aflǎm cǎ Gheorghe Mohanu, împreunǎ cu fiii sǎi; Ioan, Nicolae şi Pǎtru au ridicat biserica din temelie şi cǎ a fost sfinţitǎ pe data de 6 decembrie 1817.

            Se atrage atenţia cǎ nimeni nu are voie sǎ scrie un nume în pomelnic, fǎrǎ ştirea ctitorilor sau a preoţilor, cǎci acela va cǎdea sub blestemul bisericii.

            Înaintea pomenirii numelor, preotul este dator ca în toate zilele sǎ scoatǎ „sfântǎ miridǎ pentru fieştecare mirean” iar de nu sâmbǎta şi duminica.

            Pe lângǎ pomelnicul ctitorilor bisericii întâlnim în cuprinsul lui şi pomelnicul dumnealui Dumitru sin Tudor Râmniceanu, negustor şi care a contribuit cu cheltuiala sa, la scrierea acestui pomelnic. El a fost deci executat la comanda sa. Pe lângǎ aceasta a dǎruit bisericii multe produse alimentare şi un rând de veşminte. Acest Dumitru sin Tudor Râmniceanu întreţinea legǎturi comerciale cu negustorii din Sibiu, pe drumul din Lovişte. Faptul se explicǎ şi prin aceea cǎ drumul pe Olt era impracticabil dupǎ retragerea austriecilor din Oltenia şi care va fi redeschis în a doua jumǎtate a secolului al XlX–lea.[64]

            Satul Bumbuieşti aparţine de comuna Boişoara, judeţul Vâlcea.

            Pahomie face parte dintre cei mai de seamǎ ucenici caligrafi şi miniaturişti ai ieromonahului Dionisie Eclesiarhul de la Mǎnǎstirea Bistriţa. Aici s-a aflat o şcoalǎ de caligrafi şi miniaturişti, care atinge apogeul cǎtre sfârşitul secolului al XVlll–lea.[65]Se cunoaşte faptul cǎ în şcolile mǎnǎstireşti, se învǎţa şi arta caligrafierii şi a miniaturisticii care era de mare nevoie pentru copierea şi împodobirea cât mai frumos a manuscriselor. Ei îşi dǎdeau toatǎ nevoinţa pentru a realiza cǎrţi cât mai atractive.

            Acest pomelnic al bisericii din Bumbuieşti este scris de „Pahomie, monah din sfânta Mǎnǎstire Bistriţa” la anul 1818, dupǎ cum ne încredinţeazǎ chiar autograful sǎu. El imitǎ cel mai bine scrisul şi arta miniaturii a lui Dionisie[66]şi face parte din primele realizate de caligraf.

            Monahul Pahomie scrie în 1832 „Pomelnicul bisericii din Cacova”, la care a folosit cernealǎ neagrǎ iar pentru titluri şi iniţiale, culoarea roşie, cu multe miniaturi şi frontispicii, în nuanţe, realizate de el.[67]

          În anul 1834 tot el scrie „Pomelnicul bisericii din Costeşti”, urmat de „Tâlcul Sfintei Liturghii”, dupǎ cum mǎrturiseşte autograful sǎu; „Şi s-a scris acest dumnezeiesc Pomelnic de mult pǎcǎtosul şi nevrednicul numirii cǎlugǎriei Pahomie monah din sfânta Mǎnǎstire Bistriţa”. Însemnarea precizeazǎ cǎ în acel an fǎcea parte din obştea bistriţeanǎ şi cǎ biserica respectivǎ, cu hramul Adormirea Prea Sfintei Nǎscǎtoarei de Dumnezeu, este „fǎcutǎ din temelie de Sfinţia Sa pǎrintele Antonie arhimandrit, egumenul Mǎnǎstirii Bistriţa.”[68]

           Dintre puţinii scriitori de pomelnice, Pahomie, monahul de la Bistriţa, un adevărat artist, se pare că este ultimul reprezentant de seamă al caligrafilor din aceste părţi ale Ţării Româneşti. După el, atât scrisul, dar mai ales ornamentarea manuscrilor decade.

           Pe lângă valoarea artistică trebuie adăugată şi valoarea documentară, căci el cuprinde, bogate informaţii, ce pot fi folosite de către cercetătorii interesaţi de cunoaşterea acestor locuri.

Biserica veche din Mălaia

Din partea de Nord a judeţului Vâlcea, face parte o străveche zonă istorică, anume Loviştea, care cuprinde şi Valea Lotrului. Plaiul Loviştei se arată asemeni unei mari cetăţi naturale, străjuită de jur împrejur, de munţi semeţi.

Valea Lotrului a fost considerată în vechime, un culoar prin care putea fi ocolită de păstori şi negustori,  vama de la Genune (Câineni), dintre Ţara Românească şi Transilvania. Satele de pe Lotru ; Brezoi, Sălişte, Mălaia, Ciunget şi Voineasa erau locuite de moşneni, ţărani liberi, posesori ai unei proprietăţi moştenite din străbuni. Moşnenii stăpâneau împreună munţii cu apele, pădurile, morile de apă şi bogăţia subsolurilor. Obştea sătească îşi are origini străvechi, fiind considerată prima formă de organizare socială.

În această frumoasă şi pitorească zonă, locuitorii au ridicat în decursul vremii, nenumărate biserici care stau astăzi mărturie credinţei ortodoxe pe care n-au părăsit-o cu toate vitregiile timpului.

            Cercetătorii erudiţi s-au aplecat cu precădere asupra marilor monumente, ctitorii voievodale iar celelate biserici mai mici au fost amintite doar în treacăt, ele pălind în faţa ctitoriilor marilor voievozi. Istoria însă are menirea de a scoate la lumină tot ceea ce este vechi şi vorbeşte de un anumit aspect al neamului nostru.

            Una din aceste biserici, înscrisă în lista monumentelor istorice, şi care merită a fi cunoscută este şi cea din localitatea Mălaia, cu hramul « Sfânta Cuvioasa Paraschiva ».

Biserica veche din Mălaia, care se păstrează până în zilele noastre, a fost zidită, se pare, chiar pe locul părintesc, al întâiului episcop de Argeş, Iosif Socolescu, (1793-1820) care a avut anumite sentimente faţă de părinţii săi. Este construită din lemn şi a fost sfinţită la 5 iunie 1805. Răzvan Theodorescu care analizează cu multă competenţă arta de la 1800, în cartea sa, « Civilizaţia românilor între medieval şi modern »,[69] apreciază că ţărănimea românească a secolului al XVlll –lea, a creat o arhitectură de lemn care are apogeul după anul 1775. Ajunge la această părere afirmând că ţărănimea a dobândit în acest timp sentimentul propriei tradiţii. Se poate observa o anumită mentalitate populară care aparţine atât satului cât şi oraşului. Această mentalitate, susţine reputatul academician, este o continuare firească a celei medievale, depăşind hotarele sociale ale « stării a treia », care se constituie într-un grup de presiune culturală. Odată cu apariţia clasei mijlocii formate din : târgoveţi, mici negustori, ţărani liberi apar şi ctitorii din  familii vâlcene ca : Măldărăscu, Argetoianu, Bălănescu, Olănescu şi alţii. La aceste nume putem adăuga şi pe cel al familiei episcopului Iosif,  Socolescu din Mălaia, care a construit din temelie biserica din satul său natal şi altele. Biserica de lemn din Mălaia ne transmite, până astăzi, preţioase informaţii despre felul cum erau construite bisericile din lemn, într-o perioadă în care în această privinţă, există puţine date. Se observă măiestria meşterilor constructori care folosind tehnicile specifice lemnului, au realizat îmbinări tradiţionale care păstrează la fel, structura originară a lăcaşului. Uşa de la intrare mai păstrează încrustată însemnarea peste timp: “Io Alexandru Ips<lant> Voievod iunie în 5 zile, leat 7315”(1807). Biserica are în pronaos următoarea inscripţie: ”Această sfânta biserică cu patronagiul Sfântul Ierarh Nicolae şi Cuvioasa Paraschiva s-au clădit din temelie de răposatul preasfinţia sa Iosif, Arhiereu Argeşului, în zilele blagocestivului domn Io Alexandr Ipsilante voievod la anul de la Adam 7315 (1807) iunie 5”. Iar în pomelnicul cel mare al bisericii sunt amintite următoarele nume: “Iosif arhiereu, Stancu, Ion, Pătru ereu, Catrinca, Stana, Theodosie arhimandrit, Ştefana monahia, Cozma arhimandrit, Grigore arhimandrit, Grigore, Theodora monahia, Stoica, Marta monahia, Ilarion arhimandrit, Sofronie arhimandrit, Marin, Constantin, Radu, Nicolae, Ştefana, Pătru, Petrica şi cu tot neamul lor”. Multe cărţi de cult au fost donate acestei biserici din satul natal, de către Iosif.

Amintirea episcopului Iosif a fost şi este mereu vie în memoria locuitorilor din Mălaia. Aici, cei mai în vârstă, ştiu, că se trăgea din neamul Socoleştilor, unde avea casa părintescă şi că este cea mai importantă figură culturală de pe Valea Lotrului. Într-o vizită canonică a episcopului Atanasie al Râmnicului, în 1903, la bisericile de pe Lotru, preotul Florea Pleşanu – parohul bisericii din Mălaia – i se adresează înaltului ierarh: ”Prea Sfinţite Stăpâne, sunt 90 de ani – 1813 s.n.-, trei luni şi cinci zile de când aceste locuri n-au fost vizitate de nici un prea sfinţit episcop. Acum 90 de ani, fericitul întru amintire episcopul Iosif al Argeşului, care era din acest sat, a făcut şi biserica în care ne aflăm spre a sărbători vizita Prea Sinţiei Voastre, a venit pe la rudele sale. În timpul cât a stat aici a aflat că mulţi săteni vieţuiesc necăsătoriţi legitim. A poruncit să se aducă acei oameni şi strângându-se ei la marginea apei, a venit şi Prea Sfinţia Sa. Broaştele făcând zgomot, a făcut cu toiagul semn să tacă şi au tăcut. Apoi, arătând cât este de potrivnică legilor dumnezeieşti vieţuirea lor, a făcut asupra lor cu toiagul semn de despărţire şi au trecut unii de-a dreapta şi unii de-a stânga, iar sfântul părinte i-a oprit cu jurământ tare să nu vieţuiască aşa de nelegitim. Amintirea acelui prea sfinţit, înveşmântată în povestirea aceasta, este vie între păstoriţii mei[70].

Se cunoaşte că în parte a doua a secolului al XlX –lea, a existat un interes mare, pentru ridicarea de noi biserici, mărirea, pictarea şi zugrăvirea celor existente. Acest fenomen se observă după 1860, din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Lucrările de tencuire devin echivalentul unei noi ctitorii, cu efecte uneori discutabile. În 1892 biserica din Mălaia îşi schimbă înfăţişarea prin lucrări de renovare şi tencuire, atât în interior cât şi în exterior, după cum sunt consemnate în a doua pisanie, aşezată chiar la intrarea în biserică, deasupra uşii. « Această sfântă biserică cu patronagiul Sf. Ierarh Nicolae şi Cuvioasa Paraschiva s-au renovat tencuindu-se şi zugrăvindu-se în zilele Maiestăţii Sale Regele Carol l, cu binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale Părintelui Episcop D. D. Ghenadie al eparhiei Râmnicului şi Noului Severin, cu cheltuiala şi ostenelile tuturor locuitorilor, ctitori, moşneni ai Mălăii prin stăruinţa preotului Florea Pleşanu la anul mântuirii 1892, luna februarie, ziua 19. Zugravi Toma Cristea, Ilie Dumitrescu, C. Costescu ». Numele zidarilor sunt şi ele consemnate, în interiorul bisericii, pe peretele de est al naosului, în dreapta sfântului altar. Aceştia sunt ; Ion şi Dumitru Antoneşti.

În 1966 biserica se afla într-o stare avansată de degradare, iar pentru protecţia ei, prin stăruinţa preotului paroh Florea Lăzărescu, s-au adăugat 6 contraforţi masivi din zidărie de cărămidă, 3 pe peretele de sud şi 3 pe peretele de cel de nord, pentru a susţine elementele cosoroabei, care nu mai putea fi sprijinite de structura de lemn degradată. Lucrarea a fost efectuată la recomandarea unor arhitecţi, de către Trustul de Construcţii Hidrotecnice, care îşi desfăşura activitatea la amenajarea Hidrocentralei de pe Lotru, în acel timp. Intervenţia a fost se pare benefică, pentru că a rezistat în timp până în zilele noastre, dobândind un surplus de pitoresc şi originalitate.

În octombrie 1979, biserica parohială, construită din lemn, a transferat această funcţie noii biserici de zid, începută în anul 1958, de către preotul Nicolae Marinescu de fel din Mălaia şi terminată prin implicarea pr. Niţă Nicolae şi efortul credincioşilor din Mălaia. La biserica veche au loc, acum, slujbele de înmormântare.

În 1999 au avut loc alte lucrări de reparaţie, tot prin stăruinţa preotului paroh Niţă Nicolae, ca acoperirea cu şindrilă, refacerea tencuielii, văruire, fără urmări asupra picturii din 1892.

 Arhitectura.

Biserica este uninavată, cu plan dreptunghiular simplu ( în formă de corabie) şi absida altarului decroşată faţă de corpul principal şi este construită din lemn de brad şi larice. Părţile componente sunt cele obişnuite; tindă deschis pronaos, naos şi sfântul altar.

             Tinda care este deschisă are dimensiuni reduse, cu patru stâlpi ciopliţi – terminaţi cu capiteluri îmbinate în grinda care susţine cosoroaba – şi este tăvănit. Pronaosul şi naosul sunt despărţite printr-un perete masiv (neobişnuit la cele mai multe biserici de lemn din zonă), sunt acoperite cu bolţi semicilindrice din scânduri late. Bolta naosului are trei travee despărţite şi susţinute de coaste (arce) semicirculare aşezate pe cai (console). Pereţii laterali sunt din  dulapi (bârne) groşi de un lat de palmă. În mijlocul naosului este o mică turlă octogonală cu patru ferestre – fantă. Lumina pătrunde în interiorul pronaosului printr-o singură fereastră care se află în partea de Sud, iar în naos se află trei ferestre, una dispusă în partea de Nord, iar cele două pe partea de Sud. În sfântul altar se află o fereastră pe partea de Est, iar alta mult mai mică (25×45) pe partea de Nord. Sfântul altar este în formă poligonală în cinci laturi, acoperit în prima travee cu o mică cilindrică care se racordează pe trei laturi de calota traveei terminate, prin panouri oblice alcătuite din scânduri.

            Biserica este aşezată pe o temelie (talpă) din bolovani de rău, nelegaţi cu mortar, soclu ce are şi rolul de a compensa diferenţa de nivel a terenului. În partea de Nord, în apropierea sfântului altar, la temelia bisericii este aşezată o cruce veche de piatră, fapt ce ar aminti de jertfa Mântuitorului Hristos.

  În exteriorul bisericii trebuie să fi fost decorată cu un brâu, care acum este acoperit cu tencuială, pentru a încinge biserica. Cosoroaba este susţinută de 6 contraforţi care nu fac corp comun cu pereţii. Acoperişul, cu poală (rupere de pantă) este îmbrăcat cu şindrilă. În ciuda tencuielilor succesive care au avut loc de-a lungul timpului, se poate observa că la început a fost construită numai în tehnica îmbinării prin chertare, în coadă de rândunică, în cep şi fixate în cuie de lemn. În partea de Nord este clopotniţa, care prin arhitectura din partea superioară pare a fi din acelaşi timp cu construcţia bisericii.

Elemente de sculptură decorativă

Aceste elemente sunt specifice bisericilor de lemn din nordul Olteniei. Tinda de dimensiuni reduse aduce aminte de prispa casei ţărăneşti. Stâlpii de susţinere ai tindei sunt ciopliţi cu elemente din zonă, cum sunt merele şi brâiele din dinţi de ferăstrău. Au la extremitatea superioară un mic capitel ce se îmbină în cep cu grinda transversală. Din cei patru stâlpi doar doi aparţin vechii construcţii iar ceilalţi doi sunt adăugaţi în timp.

            Grinda transversală este sculptată în partea inferioară în forma coarnelor de berbec, asemenea ca la biserica din Ciunget. Acest motiv zoomorf „coarnele de berbec” poate fi considerat emblema unei civilizaţii pastorale înfloritoare în acea perioadă în Mălaia. În partea superioară a stâlpilor, grinda transversală a pridvorului este decorată cu flori (rozete cu şase braţe). În părţile laterale  ale pridvorului pe partea superioară a pronaosului sunt cioplite într-o manieră stilizată, capul de cal. Aceşti cai, care susţin cosoroaba, în număr de 8 şi încrucişaţi prin chertare, protejează sfântul altar împreună cu alţi 2 aflaţi la decroşeul din partea naosului. Frânghia răsucită se află deasupra uşii, şi a întregii construcţii, element care se regăseşte la multe alte biserici de lemn sau zid din partea de nord a Olteniei, cu semnificaţii soteriologice şi sapienţiale.

Pictura.

            După o analiză atentă vom observa că biserica nu a fost la început pictată, în afară de pictura de pe catapeteasmă şi unele adăugiri sau uşile împărăteşti care par a fi contemporane cu construcţia iniţială. Uşile împărăteşti se află într-o stare bună de conservare, sunt pictate în tempera pe panouri de lemn dintr-o singură bucată de lemn. Ele reprezintă o reuşită a artei bizantine şi sunt singurele care s-au păstrat din vechea ctitorie. Culorile vii şi desenul sintetic care înfăţişează Buna Vestire, sunt imaginea sugestivă autentică a picturii din bisericile de sat din Nordul Olteniei, care n-a suferit influenţele occidentale de mai târziu.

            Pictura murală a bisericii este realizată in tehnica uleiului, în 1892. Este o pictură realistă, ca şi tipul de compoziţie, realizată sub influenţele picturii occidentale. Programul iconografic este cel impus de erminia ortodoxă. Pictura s-a păstrat în întregime dar nu are o mare valoare artistică, însă este purtătoarea unei valori documentare certe. Este interesantă combinaţia dintre influenţele occidentale şi stilul rural al vremii. Considerăm că acest monument oferă cercetătorilor un interesant material de studiu privind procesul de stratificare şi asimilare a importurilor depus pe substratul tradiţional, desfăşurat aici la sfârşitul  secolului al XlX –lea.

            Cercetând astăzi acest „potir de lumină”, imagine cu imagine, găsim inepuizabila forţă înnoitoare de a pătrunde chipul în care zugravii au reuşit să mute mesajul creştin din imnele liturgice în aurul iubirii culorilor din frescele româneşti.

            În lucrarea de faţă am încercat să aducem în faţa cititorilor câteva informaţii referitoare la biserica veche din Mălaia, şi care credem noi sunt folositoare celor interesaţi, fără a crede că este exhaustivă. Poate în alte biblioteci sau arhive vor găsi date noi. Îi rugăm să le facă cunoscute, căci în felul acesta întregim istoria acestui locaş de cult în care s-au închinat înaintaşii acestei comunităţi.

           Mă alătur gândului poetului Octavian Goga, care în poezia Bisericuţa, spunea;

      „Bisericuţă din Albac.

      Tu eşti al vremurilor semn,

      Tot bietul nostru plâns sărac

      E-nchis în trupul tău de lemn.

      Din ce-am cerut, din ce-am gândi,

      Atâtea rugăciuni cuprinzi,

      Şi-atâta vis neizbândit,

      Sub vechiul tău tavan de grinzi.

      Rămâi aici fă-ţi un popas,

      Fii sfetnic bun din veac în veac…”

Istoria bisericii Brezoi l.

                 Oraşul Brezoi este situat într-o depresiune frumoasă, Loviştea, în partea de nord a judeţului Vâlcea, străjuit de munţi, acoperiţi cu păduri seculare care împreună cu şuviţele apelor, se varsă în Lotru, apoi îşi unesc undele albastre, cu bătrânul Olt. În limpezişurile poenilor, pline cu păşuni, la adăpostul izvoarelor, dătătoare de viaţă care ţîşnesc din fiecare stâncă, strămoşii noştri şi-au găsit aici, liniştea sufletească, întemeind această aşezare.

                Apariţia unei cărţi este o bucurie nu numai pentru autori ci şi pentru cei interesaţi de subiectul tratat de respectiva lucrare. Sunt cunoscute studiile şi contribuţiile Pr. Dr. Preoteasa Daniel, în domeniul teologiei dar şi cele ale doamnei preotese Prof. Preoteasa Ana Maria, în domeniul filologic şi etnografic. Pe lângă preocupările strict teologice, ale părintelui cât şi cele filologice ale doamnei preotese, cei doi au avut în atenţie şi cercetarea trecutului bisericii parohiale Brezoi l. Iată o îmbinare fericită a preocupărilor culturale, potrivit îndemnului marelui savant Nicolae Iorga, care mărturisea; “atunci când preotul, învăţătorul şi alţi cărturari de la ţară s-ar osteni să scrie istoria satului lor, vom avea pagini vii, adevărate, despre tot ce este pretutindeni, cărţi cinstite care vor alcătui laolaltă monografia ţării. Ele vor sluji tuturor şi istoricului şi omului de litere şi economistului şi omului politic”.

                  În cadrul acestor preocupări se înscrie şi apariţia cărţii; Pr. Dr. Preoteasa Daniel, Prof. Preoteasa Ana Maria, Monografia Parohiei “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” Brezoi l, Editura Studis, Brezoi, 2012, pe care o prezentăm în cele ce urmează.

                     Deschisă cu o Binecuvântare semnată de Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, care la un moment dat arată că: “Autorii prezintă pe bază de documente, date şi informaţii cu privire la bisericile parohiale succedate de-a lungul vremii, informaţii despre proprietăţile parohiei, cimitirul, casa parohială, biblioteca parohială, precum şi despre activităţile desfăşurate de preoţii slujitori dimpreună cu epitropii, Consiliul parohial şi Adunarea parohială”.

               La început, autorii fac o “Scurtă prezentare” afirmând că “în vechime Brezoiul, împreună cu satele de pe Valea Lotrului, a aparţinut administrativ de ţinutul Argeşului şi apoi de judeţul Vâlcea, făcând parte din plasa (plaiul) Loviştei până în anul 1838”, p. 1. Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului Noul Severin semnează la 30 ianuarie 1858, cartea de preoţie a preotului Florea Marinescu, pentru biserica din Brezoi.

              Următorul capitol al lucrării tratează documentat “Biserica Veche”, care a fost ctitorită de către Iosif Socolescu, primul episcop al Argeşului 1893-1820, de fel din Mălaia., construită din lemn, fiind zugrăvită mult mai târziu, în 1865, prin contribuţia antreprenorului muntenegrean Sima Stanovici. Se pare că înaintea acestei biserici ar mai fi existat o alta mai veche, tot din lemn, în apropierea judecătoriei. Ipoteza este susţinută de faptul că sunt amintiţi în documente, preoţi slujitori la Brezoi, din anul 1631. În urma unui incendiu, 1896 august 1, când a ars mobilierul din interior, Episcopul Ghenadie Enăceanu trimite pe Meletie Răuţu, protopopul de Vâlcea, să constate stricăciunile făcute, iar acesta propune închiderea “pentru totdeauna a bisericii, filiala Intrarea în Biserică”, p. 7.

               În continuare este prezentată “Biserica parohială”, ale cărei lucrări de construcţie au început în anul 1888 şi s-au terminat în 1896, când pe data de 22 septembrie a fost sfinţită de Ghenadie Enăceanu, episcopul Râmnicului Noul Severin. Multe reparaţii, lucrări şi evenimente prin care trece locaşul de cult de-a lungul timpului, sunt făcute cunoscute pe bază de documente, fotografii şi acte de arhivă.

              Din inventarul parohiei, la 24 noiembrie 1947, se constată că aceasta deţinea în proprietate 27 330 m2 (aproximativ cinci pogoane şi jumătate), din care două pogoane şi un sfert (11 450) teren neproductiv, curtea bisericii 2 500 m2, cimitirul 6 000 m2.

               Casa parohială a fost donată prin testament la 30 aprilie 1936, de către Nicolae Borhină, comerciant şi proprietar originar din Răşinari, stabilit în Brezoi.

               Un capitol interesant este cel dedicat preoţilor slujitori care îşi încep activitatea la Brezoi, potrivit documentelor vremii, din anul 1631, când este indicat cel dintâi slujitor, anume Preotul Neacşu. Iar de la această dată sunt menţionaţi toţi preoţii, pe bază de acte documentare. Se cuvinte să amintim dintre aceştia pe Pr. Florea Marinescu care a luat parte la Războiul de Independenţă, întorcându-se acasă rănit “cu un picior mai scurt şi a fost spitalizat la bolniţa care funcţiona la Mănăstirea Cozia”.p. 94. Pr. Nae Ionescu alt slujitor de seamă, a fost activ, atât pe tărâm pastoral cât şi cultural îndeplinind diferite atribuţii de slujire şi s-a împlicat în numeroase activităţii. Pr. Virgil Popescu a depus efort pentru renovarea bisericii în 1967, ca de altfel şi Pr. Popa Gheorghe. Din anul 2010, odată cu venirea preoţilor Daniel Preoteasa şi Chima Vasile Marian s-au realizat importante reparaţii în interiorul bisericii cât şi în afara acesteia. Din rândul cântăreţilor amintim pe Tudoran Petre care pe lângă darul slujirii la strană avea şi darul poeziei. Acesta este autorul unui volum de versuri religioase apărut în anul 1935, la Tipografia “Episcopul Vartolomeu”.

             Cartea conţine un număr valoros de fotografii care ilustrează expunerile şi familiarizează şi mai mult pe cititor cu Biserica din Brezoi, o comoară a spiritualităţii din această zonă a Arhiepiscopiei Râmnicului. Date fiind cele amintite, recomandăm cartea de faţă preoţilor, istoricilor, cercetătorilor şi tuturor cititorilor, ca pe un material atrăgător, dar şi folositor pentru fiecare categorie în parte pentru fiecare etapă de vârstă pe care existenţa lor o cunoaşte.

Biserici şi preoţi din Loviştea în timpul Primului Război Mondial

            În timpul Primului Război Mondial, ţinutul din partea de nord a judeţului Vâlcea, adică depresiunea Loviştea şi munţii dimprejurul acesteia, au fost teatrul unor lupte înverşunate între armata română şi trupele austro – germane. În Loviştea vâlceană „se afla Subgrupul Lotru comandat de col. Moşoiu Traian, format din Regimentul 5 Vânători, Regimentul 2 Infanterie, Batalionul 1/44 Infanterie, 2 baterii de munte de 75 mm. O baterie de 85 mm. Şi o alta de 55 mm.”[71]

            Cu mult înainte de intrarea României în război, forţe importante, atât din punct de vedre militare, cât şi strategice, au fost concentrate pentru lucrările de la şoseaua strategică de pe culmea munţilor, ce făcea legătura între Valea Latoriţei şi Valea Jiului, ca de altfel şi pentru lărgirea potecilor şi drumurilor de munte din Lovişte. Liniile de fortificaţie existente şi astăzi pe culmile munţilor Lotrului, demonstrează hotărârea de a se apăra a localnicilor.

            În urma păcii de la Bucureşti, comunele; Voineasa, Mălaia şi Câineni au fost cedate Austro – Ungariei.[72]

            Pe lângă distrugerile şi pagubele pe care armatele inamice le-au săvărşit populaţiei, acestea au provocat şi multor instituţii nenorociri din comunele loviştene. Dintre aceste instituţii care au fost jefuite, distruse şi batjocorite în parte, amintim, bisericile şi preoţii acestora.

Pentru a susţine cele de mai sus, arhivele păstrează între coperţi tari, în file, catalogate pentru veşnicie, multe evenimente din această perioadă şi care acum peste timp, la 90 de ani de la primul război mondial, dau mărturie în scris.

           Preotul Graţian Georgescu, de la Parohia Voineasa, a fost maltratat, batjocorit şi „umilit în public”, pentru faptul că s-a opus să închidă biserica, aşa după cum se ordonase în primele zile ale ocupaţiei. În Voineasa în timpul ocupaţiei germane au fost aduşi prizonieri ruşi şi italieni. Comandantul lagărului era brutal cu localnicii iar primarul a fost de nenumărate ori bătut şi înjurat. „Soldaţii au luat uluca pentru împrejmuirea casei parohiale”[73] şi au folosit-o în alte scopuri. În timpul ocupaţiei austro – germane, pr. Graţian Georgescu se adresează la data de 15 iulie 1918, protopopului de Vâlcea pentru a interveni la episcop şi a-i comunica hotărârea pe care a luat-o, anume dacă mai „poate rămâne mai departe la postul ce i-a fost încredinţat”,[74] deoarece localitatea era în stăpănire străină.    La data de 29 decembrie 1919, pr. Paroh înaintează un raport în care arată toate stricăciunile suferite de biserica din Voineasa, din cauza „invaziei nemţilor”, după cum urmează;

  1. „un clopot de 275 kg.
  2. trei policandre fiind ridicate de nemţi şi apoi redate în urma stăruinţei noastre, au suferit oarecare stricăciune, aşa că trebuie să cheltuim cel puţin 300 lei pentru a le îndrepta;
  3. un sfeşnic de argint cu trei făclii, frânt de soldaţii nemţi;
  4. una sticlă cu sf. mir;
  5. steluţa de la sf. proscomidie stricată;
  6. un rând de procoveţe de la sf. proscomidie;
  7. una cană de fier pentru spălat la sf. proscomidie;
  8. una ceaşcă de argint pentru căldură;
  9. un epitrahil nou; i s-a luat galonul;
  10.  la două sfeşnice de alamă li s-au stricat mânerele de lemn în care se pun făcliile;
  11.  trei feţe de masă;
  12.  un anastasimatar;
  13.  un orologiu mic;
  14. un Apostol vechi;
  15.  un tipic bisericesc;
  16.  una cutiuţă de argint pentru purtat la sf. taine;
  17.  o pereche de foarfeci;
  18.  un miruitor de argint;
  19.  o cantitate de lumânări de ceară curată de 30 kg.

Dintre aceste obiecte, parte ni s-au luat de faţă cu noi, iar parte în timpul evacuării comunei, pentru care vă rugăm să binevoiţi a stărui să ni se restituie costul spre a putea să ne procurăm altele”.[75]

            Distrugerile provocate bisericii Voineasa de către nemţi au fost de 1415,50 lei fără clopot.[76] Clopotul cel mare luat de nemţi avea 250 kg.  Fusese donat de Ana I. Clopotul a fost înlocuit cu altul, dăruit de familia Oancea în 1920, pe care este scrisă menţiunea; „în locul celui luat de armatele duşmane”.[77] Pe lângă pagubele amintite mai sus, amintim şi „două sfeşnice mari de alamă stricate de soldaţii germani” constatate şi consemnate mai târziu. In drumul către retragere, armatele germane trăgeau cu tunurile spre biserică, din punctul Poiana Florilor, cu intenţia de a o distruge, dar obuzele au căzut în împrejurimi, fără a o atinge.

           La Parohia Brezoi pr. N. Ionescu este anunţat la 11 septembrie 1917, că atunci când săvârşeşte diverse servicii religioase prizonierilor din lagărul care se organizase la Brezoi, să ia parte şi comandantul lagărului. Aceste servicii trebuiau oficiate în anumite zile stabilite din vreme, după cum urmează; 22 februarie, 21 august, 18 noiembrie, 16 şi 26 decembrie 1917, la orele 11.[78] Pr. N. Ionescu a fost bătut de nenumărate ori de un căpitan german, comandantul regiunii Brezoi. Preotul paroh anunţă printr-un raport, preşedintele comisiei de anchetă al judeţului Vâlcea, la data de 10 mai 1919, că „în timpul invaziei de către trupele germane şi austroungare, au devastat, distrus şi ridicat cu forţa, următoarea avere a bisericii;

  1. uşa principală de la intrarea în biserică, spartă şi broasca stricată;
  2. grădina, curtea şi cimitirul bisericii au fost prefăcute în obor de cai, în anul 1918 pentru vitele comandanturii germane din localitate, chiar şi tinda bisericii le servea drept adăpost;
  3. biserica ne-a fost luată forţat şi întrebuinţată de preoţi militari ai trupelor, pentru serviciile lor;
  4. întregul mobilier şi obiectele necesare cultului şi anume;

un clopot mare;

un clopot mijlociu;

un clopot mic;

o cristelniţă de aramă pentru botezat copii;

zece candele de argint de China;

o cădelniţă nouă de alamă;

 o   „     veche „    „;

două sfeşnice de masă, de alamă masive- antice;

   „       „                „      bronz aurit cu câte şase suporturi pentru lumânări;

   „         „                      „       alamă albă (fier);

o cruce de masă, de argint de China;

un chivot pentru sfintele taine de China;

un rând de sfinte vase, complet de argint de China;

un rând de sfinte vase, complet de cositor;

un policandru de alamă galbenă şi bronz aurit, nou, cu 12 raze;

          „            de bronz aurit vechi cu 12 raze;

          „            alamă galbenă, masiv cu 18 raze, demontat;

două sobe goden – belgiene, noi, sparte;

cincizeci kg. lumânări de ceară galbenă;

10 -15 l. untdelemn;

o pereche cununii de alamă, galbenă, noi;

     „             „                 „     albă, vechi;

Întreaga arhivă a bisericii şi

Întreaga bibliotecă parohială…..

Pagubele ce s-au adus se ridică la suma de lei 17 940.”[79]

Clopotele bisericii au fost luate în anul 1917, de autorităţile militare de ocupaţie.[80]

           De la Parohia Boişoara pr. Oprea Popescu anunţa că trupele inamice au provocat următoarele pagube;

           1. „ De la biserica parohială din satul Boişoara s-au ridicat 2 clopote în greutate de 120 kg. În valoare de 2000 lei, toate vasele sfinte, un chivot, crucile de metal, 2 cădelniţe, policandru, candele, toate acoperămintele sau procoveţele, veşmintele, s-au distrus strănile şi s-au luat şi cărţile de ritual.

           2. De la biserica filială din satul Găujani s-au luat 3 clopote în greutate de 200 kg. valorând 3000 lei, toate vasele sfinte, un chivot, două cădelniţe, crucile de metal, Sf. Antimis, veşmintele, policandru, toate candelele şi orice au găsit de metal precum şi cristelniţa.

           3. De la biserica filială din satul Bumbuieşti, s-au luat 2 clopote în greutate de 150 kg. valorând 2500 lei, toate vasele sfinte, un chivot, 2 cădelniţe, un policandru mare, toate candelele, crucile de metal, o cristelniţă de botez, toate acoperămintele Sf. vase şi toate veşmintele.

             Osebit de jafurile ce le-au făcut, s-a servit de biserici ca de închisori şi le-a transformat în magazii unde adunau toate lucrurile din sate.”[81]

          De asemenea Biserica din Căinenii de Argeş a fost lovită de un brand, în dreptul uşii de la intrare, urmă ce se poate observa şi astăzi. In cimitirul bisericii au fost executaţi şi înmormântaţi trei ungureni din Poiana Sibiului, pentru că au călăuzit pe nemţi, să ajungă prin munţi până la Căineni.

           Printre bisericile distruse parţial de bombardamentele duşmane amintim şi biserica din Călineşti.

           Cupola şi o parte din Sfântul Altar al Schitului Cornet au fost distruse de bombardamentele inamice.

            Pr. Florea Pleşanu din Mălaia a fost prins de nemţi pe drumul Piteştiului. Pus să cureţe cizmele unui soldat prusac a refuzat. Pentru acest lucru a fost bătut şi schingiuit după care a rămas surd toată viaţa. Starea aceasta era generalizată, încât se afirma la un moment dat că „este surd aproape complet”.[82]

             Pr. Oprea Popescu   din satul Bumbuieşti, comuna Boişoara, a fost obligat să se refugieze la Tecuci, pentru că era urmărit de nemţi. Aici şi-a schimbat numele din Stefănescu în Popescu pentru a i se pierde urma şi a se putea întoarce la Boişoara ca să slujească.

            Pr. Ioan Negoiescu din satul Grebleşti, comuna Căineni a participat la spitalul de eliberare al Corpului l de Armată, de unde a fost demobilizat în martie 1918. Despre această perioadă el a lăsat preţioase, Insemnări.

             Cu toate necazurile pe care le-au îndurat, preoţii bisericii noastre au sprijinit pe credincioşii lor în acele momente grele prin care au trecut, dacă ţinem seama că autorităţile civile erau subordonate noilor autorităţi. Preotul a rămas singurul în comună cel care mai alina suferinţele păstoriţilor săi.

            Aceste referiri modeste pot fi începutul unui studiu mai aprofundat în care se va putea oglindi meritele clerului şi bisericii noastre în realizarea unităţii naţionale, pentru că suntem convinşi că atât în Arhivele Militare, Arhivele Episcopiei de Argeş, ale Patriarhiei Române ca de altfel cât şi decretele de decorare, din Monitorul Oficial, vor oferi material documentar ce vor lumina mai mult, acest aspect al trecutului nostru din zona Loviştei.

      

Învăţători vâlceni eroi căzuţi la datorie, în timpul Primului Război Mondial.

 

           În vara anului 1916, România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei şi a Germaniei, cu dorinţa eliberării teritoriilor româneşti ce se aflau sub stăpânirea străină. Liniştea nopţii dintre 14-15 august a fost întreruptă de dangătul clopotelor din toate satele româneşti,care aduceau vestea intrării în război a României.

           În acele momente de grea cumpănă, pe lângă ostaşii care au răspuns acestei chemări a ţării, s-au numărat şi mulţi intelectuali care s-au integrat cauzei naţionale.

           Dintre învăţătorii vâlceni care au participat la aceste crâncene lupte şi au avut parte de jertfă eroică amintim pe;

           1. Învăţătorul sublocotenent Boţocan I. Dumitru.

Acesta era de fel, din Vaideeni şi a urmat şcoala normală din Câmpulung. După terminarea liceului a fost numit învăţător la şcoala din Mălaia – Vâlcea, unde a profesat timp de doi ani, după care, atras fiind de locurile natale s-a transferat la şcoala din Vaideeni. Era un om al datoriei şi foarte inimos în ceea ce făcea. Cânta minunat din vioară şi organiza cu multă pricepere serbări de binefacere la cămin, împreună cu elevii, sau atunci când aveau loc conferinţe cu scopul de a instrui poporul. A lăsat peste tot amintiri frumoase şi pline de duioşie prin felul cum se prezenta. A fost încorporat timp de un an de zile în Regimentul de infanterie Vâlcea 2, de unde s-a eliberat cu gradul de sergent, lucru rar (excepţional) pe timpul acela în acest regiment, pentru cei cu termen redus. A luat parte la campania din 1913 din Bulgaria. In 1915, după terminarea cu succes a şcolii de ofiţeri de rezervă, de la Târgu Jiu, a fost avansat sublocotenent de rezervă şi repartizat la regimentul Vâlcea, în care a fost concentrat, atât în 1915 cât şi în 1916, la lucrările de fortificaţii din apropierea frontierei, pe Valea Lotrului şi pe munţii Lotrului. A fost mobilizat în 15 august 1916, având parte de o moarte eroică în chiar prima luptă, ce a avut loc în muntele Dobrunu, mai sus de Voineasa, lângă apa Lotrului, căzând vitejeşte în fruntea plutonului său din compania a Xlll – a, batalionul lV. Corpul său a fost dus şi înmormântat la Vaideeni, iar numele său este scris pe monumentul eroilor ridicat în această comună în 1936.

            2. Învăţătorul sublocotenent de rezervă Andreică N. Constantin

            S-a născut în anul 1884, în comuna Mihăieşti, judeţul Vâlcea, din părinţii Nicolae şi Gheorghiţa. În 1898 a terminat clasele primare în satul natal, apoi a urmat şcoala normală din Craiova pe care a absolvit-o în anul 1903, fiind al lll lea în seria lui. Voluntar în termen redus, şi-a făcut serviciul militar, în 1903, în regimentul Vâlcea 2, eliberându-se cu gradul de caporal. În 1904 a intrat în învăţământul primar, ca dascăl la şcoala din comuna Mădulari – Beica. S-a transferat la şcoala din Băbeni – Bistriţa. Si-a luat definitivatul la Craiova în 1907, după care s-a transferat la şcoala din Căzăneşti – Vâlcea. S-a căsătorit în 1909, iar în 1910 şi-a luat examenul pentru gradul ll, cu laude. În Căzăneşti a înfiinţat banca populară pe care a condus-o fără retribuţie, mulţi ani. A înfiinţat obştea satului Răureni, care sub îndrumarea sa a cumpărat o moşie, pe care au împărţit-o între membrii ei. Apoi a scos dintr-o grea situaţie, cooperativa de librărie şi tipografie „Matei Basarab” din Rămnicu Vâlcea. Era foarte inimos şi stăruitor în toate lucrurile bune şi de interes obştesc pe care le făcea, apoi aducea cu sine multă încredere, pe care o simţeau şi cei din jurul său. Se bucura de multă apreciere, era cunoscut ca un om de mare ispravă şi nădejde, serios, cinstit şi un bun administrator al averii lui ca şi cu cea a altora.

            În 1907 a fost concentrat în vederea potolirii răscoalelor în sate, unde a  povăţuit şi îndemnat pe oameni. A luat parte la campania din 1913 în Bulgaria. In 25 septembrie 1914 a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă şi repartizat regimentului 42 infanterie, compania a Vll a, cu care a luptat împrejurul Sibiului. A fost rănit la măna stângă în timpul luptelor de la Hermany – Caşolţ, la data de 3 septembrie 1916. După ce s-a vindecat în spitalul din Rămnicu Vâlcea, nu deplin, a mers iarăşi pe câmpul  de luptă comandant de companie, luptând în retragere prin defileul Oltului, în munţii Coţi, Cărbunaru şi Mormântul, din Lovişte. În lupta de la Poiana Spinului, în timpul unei rezistenţe, pentru a înlesni retragerea altor trupe, a fost încadrat de barajul artileriei germane care i-a amestecat cu pământul pe mulţi ostaşi. Locotenentul în rezervă Andreică Constantin a fost retezat de un obuz şi a fost înmormântat apoi cu alţi doi ofiţeri, la cimitirul bisericii din Spini.

           3. Învăţătorul locotenent în rezervă Săraru C. Ion

         Acest erou învăţător era din comuna Voiceşti, satul Tighina, Judeţul Vâlcea, fiul lui Constantin şi Paraschiva. A învăţat la şcoala primară din satul său Runcu. În 1900 a terminat şcoala normală de învăţători de la Craiova, iar odată cu şcoala a făcut şi armata pe care a terminat-o cu gradul de sergent. A fost numit învăţător în satul Stăneşti, comuna Lungeşti, Vâlcea. Aici a depus o bogată activitate în şcoală, stăruind să se construiască o nouă clădire pentru localul şcolii, unde, apoi, a adus pe ţevi apa în cişmeaua de lângă şcoală, a înfiinţat şi condus banca populară şi multe altele. Si-a luat definitivatul în învăţământ în anul 1907. A luat parte la războiul din Bulgaria în 1913 şi a fost înaintat în gradul de sublocotenent de rezervă, în anul 1914 după şcoala pe care a absolvit-o, la Slatina. A fost repartizat în regimentul 50 infanterie, luând parte la prima perioadă a războiului pe care acest regiment l-a susţinut pe frontul din Moldova. In 1917 a fost transferat în regimentul 7 Prahova. Firul vieţii i s-a terminat într-o acţiune de recunoaştere a poziţiei inamicului nu departe de la ieşirea cu plutonul său dintr-un tranşeu în faţa satului Mărăşeşti, pe data de 27 iulie 1917, după ce luase parte la multe lupte înverşunate de la podul Cosmeşti de pe Siret şi pe câmpiile şi pădurile văii Siretului, din Doaga, Câmpurile si altele. Corpul său i-a fost înmormântat la Mărăşeşti.

           4. Învăţătorul sublocotenent în rezervă Godeanu I. Vasile.

           Era fiul învăţătorului Ion şi al mamei sale Ecaterina, din comuna Nisipi, Judeţul Vâlcea, născut la data de 8 septembrie 1893. După terminarea şcolii primare din comuna natală, a urmat şcoala normală de învăţători din Craiova, pe care a termint-o în anul 1915, fiind premiantul clasei. In timpul vacanţelor îl ajuta pe tatăl său în organizarea de activităţi culturale la care participau şi prof. C. Popian şi învăţătorul Gh. Marinescu – Trubaduru, colindând în tot judeţul. A fost numit învăţător la şcoala din Lăpuşata, Vâlcea, unde a funcţionat doar trei luni în 1915. Fiind avansat locotenent în rezervă, a fost concentrat în regimentul de infanterie Vâlcea 2, compania a lll a, până la mobilizarea din 15 august 1916. Trimis pe front a luat parte la toate luptele susţinute regiment, pornind de la Voineasa de pe Valea Lotrului, peste frontieră spre Sibiu, prin munţii; Dobrunul, Negovenul Mare şi Fundul Sadului, pădurea Selimbăr şi vestul Sibiului. Apoi a participat cu multă vitejie în fruntea soldaţilor săi pe dealul Pleaşa din comuna Orlat –Cacova – Sibiu, împotrivindu-se soldaţilor germani, care au fost siliţi să se retragă. In toiul acestor lupte la 10 septembrie, un glonţ duşman l-a lovit în frunte lăsându-l încremenit cu mâinile încleştate pe carabină şi cu faţa la inamicul care se retrăgea în dezordine. Trupul său se odihneşte într-un cimitir din acea zonă.

            5. Învăţătorul erou sublocotenentul în rezervă Ionescu N. Ioan.

            S-a născut în localitatea Muereasca de Sus, Vâlcea din părinţii Nicolae şi Maria, la data de 9 aprilie 1893. După terminarea şcolii primare din comuna natală, a urmat şcoala normală din Craiova, pe care a absolvit-o în anul 1912. După terminarea armatei de un an de zile în regimentul de infanterie Vâlcea 2, s-a eliberat cu gradul de caporal. Este numit învăţător în comuna natală. A luat parte la războiul din Bulgaria în 1913. Pentru devotamentul său la această campanie a fost decorat cu medalia „Avântul 1913”. Pe lângă munca didactică de la şcoala din Muereasca a lucrat ca şi contabil la banca populară din localitate. Avansat sublocotenent în rezervă în 1915 este repartizat regimentului Vâlcea 2, compania a Vl a. A fost concentrat în 1915 şi 1916 la lucrările de fortificaţii (tranşee) de pe munţii de lângă frontieră. A luat parte la toate luptele cu plutonul ce-l comanda, în Transilvania, împrejurul Sibiului şi în retragere pe Valea Oltului. A căzut ca un erou pe data de 30 septembrie 1916, într-o luptă în munţii Coţi, la nord de comuna Căineni, fiind ucis de spărturile unui obuz de artilerie duşmană, fiind înmormântat în cimitirul din comuna Sălătrucul de Sus , Argeş.

$15. Învăţătorul Alexandru Andreianu.

           Acesta era învăţător la şcoala primară din localitatea Mălaia, judeţul Vâlcea. A absolvit şcoala normală din Galaţi. A fost concentrat. Si-a dat viaţa pe câmpul de luptă. In 1921 iulie 20 Revizoratul Şcolar Vâlcea recomanda directorului şcolii din Mălaia, ca aceasta să poarte numele eroului acestei şcoli – Alexandru Andreianu.[83]

           Modestele noastre însemnări despre aceşti amintiţi şi bravi învăţători, pot constitui un studiu mai amănunţit despre mulţi alţi dascăli vâlceni. Atât memoria colectivă cât şi arhivele vor scoate la lumină şi alte figuri care au însufleţit pe ostaşii români, în primul război mondial.

           Fie ca amintirea vieţii şi jertfei lor eroice să rămână vie în memoria urmaşilor lor. Faptele lor nemuritoare de arme, sunt descrise în literatură, istorie, poezie, folclor. Aceşti învăţători ca de altfel şi mulţi alţii neştiuţi, sunt mândria şcolii şi a poporului din care s-au născut.

Voineasa la 1921

Cercetând mai multe arhive, mi-am dat seama că acestea păstrează pe rafturi bine aranjate, catalogate în file legate şi numerotate, o mulţime de fapte, întâmplări, situaţii, aspecte din viaţa unui om sau a unei colectivităţi, a unei aşezări locale. Acolo pe rafturi se păstrează pentru viitor, faptele, viaţa în scris încât atunci când va fi nevoie ele pot să vorbească, să depună mărturie. Între coperţile dosarelor se ştie totul mai ales de când se comunică prin scris, vorba aceea, – scripta manent – spre nemurire, adică şi cel bun şi cel rău, şi cel frumos şi cel urât şi cel care ne convine şi cel care nu ne convine. Un astfel de document care relatează despre viaţa locuitorilor din Voineasa, este şi cel întocmit de către preotul Graţian Georgescu la 1921 februarie 21, în care se arată viaţa religios-morală a credincioşilor din parohie.[84]

“Parohia Voineasa

Comuna Voineasa

Judeţul Vâlcea

Nr. 3

1921 februarie 21

Prea Sfinţite Stăpâne,

Potrivit relaţiunilor verbale ce aţi binevoit a-mi da pentru a întocmi un raport datailat în care să se arate pe cât va fi cu putinţă starea morală a enoriaşilor ce alcătuiesc această parohie, precum şi cauzele principale ce determină decăderea lor morală; cu respect Vă expun cele ce urmează.

Una dintre principalele cauze care a contribuit într-o măsură mare la degradarea morală a credincioşilor din această parohie a fost şi este numărul prea mare de cârciumi.

Locuitorii acestei comune sunt în cea mai mare parte moşneni; ei stăpânesc un teren acoperit cu păduri seculare, de brad şi fag, pe o rază de 15-20 km. în jurul comunei. Cu începutul exploatărilor acestor păduri, prin anul 1867, au început a se vărsa bani pe deagata, nemunciţi, în mâinile lor de către societăţile exploatatoare. Oamenii aceştia, fără nici o cultură şi mai ales fără nici o educaţie morală, neştiind ce să facă altceva mai bun cu banii intraţi în mâna lor şi  venind în contact cu lucrătorii socialişti aduşi din Italia de societăţile exploatatoare, cea mai mare parte alcolizaţi, au început, a se deda, cu încetul, după obiceiurile mârşave ale acestora. În zilele de repaus, duminica şi săbătoarea, se adună cu toţii în jurul cârciumei, unde după ce prindeau la chef începeau a căsca gura la palavrele socialiştilor italieni şi astfel fără să-şi dea seama primeau cu încetul în sufletul lor curat otrava distrugătoare a ateismului.

Cu timpul văzându-se ce căutare au băuturile spirtoase şi că sătenii le caută din zi în zi mai mult, cârciumile începură să răsară ca din pământ; azi una, mâine alta, până ce ajunsese într-un timp de aveau 14 cârciumi.

Astăzi când pădurile au început a se împuţina şi lucrările se apropie de sfârşit tot se mai găsesc în comună 8 cârciumi, la o populaţie de 170 familii şi 590 suflete.

Numele şi prenumele cârciumarilor, data deschiderii cârciumii, locul naşterii şi act ce posedă pentru vânzare.

$11.                            T. Gibescu, născut în com. Gibeşti, Argeş, are cârciumă cu vin din anul 1912, alte art. deosebit de băuturi n-are.

$12.                            P. Bratu, născut în Ardeal, are cârciumă numai cu vin din 1911, alte art. afară de băuturi nu are.

$13.                            Aron Bozdog, născut în Ardeal, are cârciumă numai cu vin din 1919, alte art. afară de băuturi nu are.

$14.                            Toma Andreescu, născut în comuna Vaideeni – Vâlcea, are cârciumă cu tot felul de băuturi din anul 1913, alte art. deosebit de băuturi nu are.

$15.                            Gh. Turturea, născut în judeţul Mehedinţi, are cârciumă cu vin, pe lângă care mai ţine şi diferite art. alimentare; din anul 1919.

$16.                            Marin Gibescu, născut în comuna Gibeşti – Argeş, are cârciumă cu vin din anul 1919, alte art. nu are.

$17.                            Dumitru Popescu, născut în comuna Drăganu – Vâlcea, are cârciumă numai cu vin din anul 1918, alte art. nu are.

$18.                            Marcu I. Mardale născut în comuna Voineasa – Vâlcea, are cârciumă cu tot felul de băuturi din anul 1914, art. nu are.

După cum se vede din cele expuse mai sus aproape toţi cârciumarii sunt ori veniţi din alte părţi; înainte de a fi cârciumari ori au fost funcţionari la societăţile exploatatoare de păduri, oameni cumsecade bineînţeles, însă pe dată ce s-au făcut cârciumari au devenit elementul cel mai corupător; atât pentru cei străini cât şi pentru cei mai aproape de ai lor.

Duminica şi sărbătoarea deşi par închise cârciumile până pe la ora 12, totuşi gem de lume care a venit până în ziuă pentru a-şi potoli vechea sete de alcool.

În timp ce la biserică se aude clopotul, chemând pe credincioşi la rugăciune ei se îndeamnă pe întrecute a înghiţi alcoolul sub formă de ţuică care le otrăveşte şi sufletul şi mintea.

După ce am ieşit de la biserică, unde am fost asistaţi la oficierea serviciului de cântăreţi şi două babe, mi-e mai mare jalea privindu-i cum parte din ei se întorc acasă legănându-se pe picioare de la o margine a şoselei până la cealaltă.

Nu mai puţin sunt vinovate autorităţile săteşti de această stare de lucruri, deoarece, duminica şi sărbătoarea de dimineaţă, începând pe la ora 9, găsesc cu cale, a rezolva anumite chestiuni la ordinea zilei, rezervată anume pentru acest timp; în legătură cu aceasta o mulţime de oameni sunt chemaţi numaidecât la primărie, de aici vor pleca cu toţii peste o oră sau două formând un cortegiu până la cârciuma cea mai apropiată.

Sunt cazuri când chiar din biserică a fost chemat câte cineva la primărie.

Nici chiar judecătorul când vine în localitate, sărbătoarea, nu respectă orele când credincioşii ar trebui să vină la biserică.

În sfârşit cum astea ar fi cauzele care au contribuit aşa de mult şi contribuie la răcirea credinţei şi depărtarea credincioşilor de biserică.

Ca o consecinţă a contactului cu socialiştii străini mai avem de înregistrat un număr de 40 perechi care trăiesc în concubinaj, dintre care patru sunt căsătoriţi civil; precum şi un număr respectabil de sifilitici care în conştiinţa lor, nedându-şi seama de gravitatea boalei, familii întregi se molipsesc şi tinde a se lăţi numărul lor pe zi ce trece.

Prea Sfinţite Stăpâne, arătând prin cele cuprinse în acest raport starea morală a credincioşilor din această parohie, la încheiere Vă rog să binevoiţi a-mi îngădui a arăta după modesta mea părere care ar fi mijloacele prin care s-ar putea pune capăt într-o măsură oarecare acestor triste stări de lucruri;

$11.                              Dacă s-ar putea să rămână o singură cârciumă în tot satul, iar cârciumarul să fie obligat să aducă şi cereale, căci de multe ori n-au ce mânca.

$12.                              Autorităţile locale să fie obligate a păzi cu stricteţe repausul duminical.

$13.                              Să fie obligat fiecare a trimite cel puţin un membru al familiei să asiste la serviciul divin, duminica şi sărbătoarea; iar în cazul în care nu ar executa, să i se refuze oarecare servicii religioase, după cum am auzit că se face în Moldova, în unele locuri şi chiar în Transilvania. Cu chipul acesta cred că-şi vor aduce aminte vrând, nevrând de biserică, fiindcă ei ţin foarte mult la serviciile religioase şi după un timp oarecare s-ar face obiceiul de a veni la biserică fără a mai fi constrânşi.

$14.                              Pe cei ce trăiesc în concubinaj să li se refuze orice serviciu religios.

$15.                              Pentru sifilitici să se trimită un doctor specialist care să consulte pe fiecare în parte alegând pe cei bolnavi şi trimiţându-i la spital spre a se vindeca.

Al Prea Sfinţiei Voastre prea supus şi plecat serv.

              Paroh Girant. Ierom. Graţian Geogescu.”

Moşnenii Lotrului

           În marea lor majoritatea istoricii sunt de acord, că moşnenii fac parte din categoria ţăranilor, categorisindu-i drept ţărani liberi. Originea acestor organizări este ancestrală. Istoricii împărtăşesc ideea că forma de proprietate colectivă a existat la geto-daci, iar mai târziu, daco-romanii la sfârşitul primului mileniu, formau o organizare de obşti ţărăneşti, care s-a păstrat până în timpurile noastre, fiind cea mai veche formă de producţie. Totuşi în ultimii 150 de ani, moşnenii s-au pierdut în masa mare a ţărănimii. Din cele mai vechi timpuri credem că moşnenii au fost consideraţi o categorie distinctă, al căror statute erau percepute de societate, enunţate şi luate în seamă. Obştile de moşneni au fost organizate în zonele Subcarpaţilor şi Carpaţilor. Din această zonă geografică fac parte şi moşnenii Lotrului.

            Obştea este o entitate juridică aparte, la care dreptul cutumiar face trimiteri adesea. Din punct de vedere juridic, în sânul obştei îşi exercită atât puterea legiuitoare cât şi cea executivă. De-a lungul timpului ea a dezvoltat un adevărat cod juridic, sau cum spunea Andre Varagnac, „un drept fără doctrină”. Desigur că aceste norme îşi aveau originea în concluziile înţelepte ale bătrânilor obştei din vechime, bazate pe o bogată experienţă de viaţă. Aceste precepte vechi aveau mereu la bază ideile de dreptate, de omenie, de respect faţă de Dumnezeu şi de oameni. Obştea este astăzi o formă certă a legii strămoşeşti, sau legea bătrânească. Sfatul bătrânilor satului se adunau într-un anumit loc şi discutau anumite propuneri care priveau binele satului, discutau problemele obştii săteşti, iar atunci când era cazul stabileau anumite reguli necesare pe care le aduceau la cunoştiinţă tuturor şi dacă erau acceptate deveneau lege pentru toţi. Respectul faţă de bătrâni era mare, încât uneori Dumnezeu era identificat cu „Moşul”. Ei bătrânii, moşii, strămoşii au fost întemeietori de sate, hotarnici de moşii, „dătători de legi şi datini”. Cel care nu avea un arbore genealogic nu era respectat de obşte, era considerat fără moşi, fără strămoşi.

           În terminologia juridică a românului vom găsi multe expresii care reglementează aceste raporturi dintre membrii obştii; „legea fiind pentru obşte, de obşte trebuie să se întocmească”, sau „legea, voinţa obştei şi folosul ei. Asemenea lege să vânezi”. Toate trebuiau să privească interesul colectivităţii; „Nici o lege fără voia obştei”.

           Obştea sătească, ca şi familia, a fost o necesitate în viaţa socială. Oamenii s-au organizat în grupuri mai mici, ca să poată face faţă nevoilor vieţii. Ei s-au putut astfel apăra, s-au ajutat unul cu altul, au dat naştere unor activităţi culturale, economice care au durat multă vreme.

            Apoi din această categorie făceau parte elemente elitiste ale moşnenilor ; moşi mari, moşi mici, boiernaşi, boieri de neam, postelnicei etc.

            Dacă vom citi câteva documente editate înainte de începutul sec. al XX-lea, vom întâlni multe expresii; „moşneni, cu alţi cetaşi ai lor”, „cu cetaşii lor”, „cu alţi fraţi „, „ cu ceilalţi părtaşi devălmaşi”, „devălmaşi..”, „cu părtaşii lor din moşie”, „cu fraţii şi cetaşii lor”, „cu alţi devălmaşi moşneni”, „şi alţi moşneni părtaşi”, care ne permit să susţinem că moşnenii erau o categorie aparte, conferită de structura economico-socială a proprietăţii.

            Fiind consideraţi ţărani liberi ei erau excluşi de la executarea „boierescului”. Moşnenii îşi administrau singuri bunurile şi erau întreprinzători neîngrădiţi în activităţile comerciale. Mulţi dintre ei au ajuns să fie consideraţi elementele cele mai active în activităţile burgheze ale vremii. În felul acesta s-a ajuns ca moşnenimea să fie considerată rezerva socială din care s-au constituit aşa zisele categorii sociale de mijloc.

           Tot documentele ne prezintă şi alte aspecte ale moşnenilor de pe Lotru, anume, că datorită unor factori economici, juridici, arbitrari îşi pierdeau drepturile de proprietate, ajungând ţărani şi chiar mai săraci decât aceştia.

Multe procese au avut loc de-a lungul timpului între anumiţi boieri şi autoritatea stăpânitoare care se purtau în tribunalele judeţene şi divanurile din Craiova şi Bucureşti. 

Din istoricul poştei pe Valea Oltului

 Valea Oltului păstrează multe pagini de istorie din cele mai vechi timpuri. Serviciul poştal în Dacia până la cucerirea acesteia de către romani, avusese o lungă durată şi a fost bine organizat atât pe uscat, unde se făcea de către curieri pedeştri cât şi pe apă folosindu-se navele care legau punctele comerciale importante din imperiu.

În organizarea poştală romană, pe lângă curiei poştali obişnuiţi mai întâlnim o poştă rapidă denumită „Cursus celer” sau „Cursus velox”, care era dotată cu trăsuri uşoare denumite „Vereda”, şi o poştă pentru transporturi grele denumită „Cursus clabularis”, la care se întrebuinţau căruţe mari „Birota”.

Pentru transportul corespondenţei particulare era necesară o autorizaţie specială denumită „Lettera evertionis”, eliberată de preotul localităţii. Întreg serviciul poştal din întreg împeriul era condus de prefectul pretoriului roman, în numele împăratului. Acest serviciu a fost introdus şi pe teritoriul de astăzi al ţării noastre începând cu secolul al doilea. Drumul cel mai important la acea vreme şi după aceea, a fost cel de pe Valea Oltului, care făcea legătura cu cel principal care trecea Dunărea la Drobeta Turnu Severin şi se îndrepta spre răsărit, Romula (Dobrosloveni), Piatra Olt, Drăgăşani, Ioneşti, Râmnicu Vâlcea, Cozia, Câineni, Sibiu, Alba Iulia, Turda, Cluj Napoca până la Zalău.

Cuvântul curier poştal apare menţionat pentru prima dată, în documente la anul 1491, când împăratul Maximilian l-ul cere oraşelor să înfiinţeze pe cheltuiala sa releuri de curieri.

După retragerea aureliană, poşta a înregistrat o lungă perioadă de timp de declin, fiind organizată în secolul al XlV lea. Domnitorii noştri aveau curieri care se numeau „călăraşi” şi „lipcani” care străbăteau în scurt timp distanţe destul de mari. Înmulţindu-se numărul călăraşilor a dus la apariţia olacului. Locuitorii satelor şi târgurilor aflate pe traseu erau obligaţi să ofere „calul de olac” şi să se ocupe de procurarea hranei pentru animale. În această perioadă, poşta se ocupa doar cu transportul corespondenţei oficiale a statului, a dregorilor şi a solilor străini. Acest serviciu a trecut sub autoritatea unui postelnic pentru ca în secolul al XVll lea, să fie introdu-se releele de poştă, numite „menziluri” Pe lângă drumul vechi dacic şi apoi roman de pe Valea Oltului care făcea legătura între Ţara Românească şi Transilvania mai existau drumurile comerciale de-a lungul râurilor Buzău, Teleajen, Prahova, Jiu.

Drumurile se aflau într-o stare deplorabilă uneori aproape impracticabile ceea ce făcea anevoios bunul mers al serviciului poştal care mai avea de luptat în această perioadă cu cenzura militară şi proasta organizare a acesteia, pierzându-se multe scrisori.

Drumul poştei pe Valea Oltului pornea pe Valea Poştei (situată în partea de nord a Mănăstirii Cozia), urca apoi muntele Basarab, peste culmea Lacul Doamnei, traversa creasta Naroţului şi cobora în Valea Lotrului în apropiere de Brezoi. Această denumire îşi are originea în vechiul „drum de poştă” ce străbătea acest ţinut, după cum susţine domnul Nicolae Daneş.

În timpul domniei împatului Carol al Vl lea (1711-1740), se reface drumul care lega Ardealul de Oltenia prin Turnu Roşu, cunoscut sub numele de „Via Carolina”. Cel care a avut această iniţiativă a fost Steinville, iar execuţia s-a făcut pe timpul generalului Virmont, în anii 1717-1719, pe când era comandantul trupelor din Transilvania, care aveau sediul la Sibiu. Lucrările s-au desfăşurat sub atenta supraveghere a lui Friederich Scwanz von Springfel. Drumul a respectat vechiul traseu roman, pe malul Oltului, pe care Schwanz l-a lărgit. Locuitorii de pe ambele maluri ale Oltului au fost obligaţi să contribuie cu mâna de lucru la construirea acestui drum. Itinerariul poştal care făcea legătura cu Constantinopol şi Viena trecea la început prin Serbia, pentru ca din anul 1803 să treacă numai prin Ţara Românească, traseul fiind pe Valea Oltului; Viena-Sibiu-Turnu Roşu-Râmnicu Vâlcea,-Piteşti-Bucureşti-Giurgiu-Constantinopol.

Localităţile cu staţiuni poştale erau obligate să asigure terenuri de păscut pentru caii poştei. Unele din scrisorile trimise nu aveau menţionate localitatea destinatarului sau prin altele se trimiteau bani, la care trebuia să fie aplicată ceară roşie, cu sigiliul de expediere prin diligenţă, care nu trebuiau desfăcute, ci se taxau după valorile declarate de expeditor, care trebuia să se înscrie şi menţiunea „valoare declarată”.

Austriecii au avut o bogată activitate în domeniul poştal în Principatele Române între anii 1718 şi 1869, cea mai veche ştampilă cunoscută a poştei austriece în Ţara Roânească datează din anul 1811, purtând inscripţia „Bukarest in der Walachez”. De asemeni trebuie să amintim că şi Rusia a desfăşurat o activitate în domeniu datorită privilegiului câştigat în urma tratatului de la Kuciuc Kainargi, din 21 iulie 1774.

În anul 1785 apare la Sibiu, la edituraa Martin Hochmeister, un calendar care avea menţionate orariile diligenţelor poştale de la Sibiu – Timişoara – Budapesta sau Cluj-Ofen. Iar din 1789 în acelaşi calendar, apare ştirea că din luna noiembrie se pot trimite scrisori în Ţara Românească, de două ori pe săptămână, respectiv; miercuri şi sâmbătă pe Valea Oltului. La predarea scrisorilor trebuia să se ţină seama de următoarele; pentru o scrisoare internă se plăteau 4 Kreuzeri, iar dacă era dublă în greutate, se plătea 8 Kreuzeri; pentru scrisorile externe se plăteau 8 Kreuzeri şi pentru o scrisoare dublă 16 Kreuzeri.

În 1823 s-au indrodus trăsurile poştale rapide, vopsite în galben-negru, pentru 5 pasageri, care transportau scrisori şi bani iar întregul serviciu s-a modernizat. Au fost înfiinţate şi alte servicii de transport pentru călători, mărfuri şi corespondenţă, pentru care s-au organizat licitaţii de concesionare, introducându-se servicii de diligenţă. În 1841 iau fiinţă trăsurile numite „braşovence” pe rutele către Brăila, Giurgiu, Câineni şi Focşani. Între plase şi comune, corespondenţa se făcea prin intermediul dorobanţilor călări şi a vătăşeilor. Călătoriile cu diligenţele prezentau şi riscuri fiind uneori atacate de grupuri de bandiţi înarmaţi cât şi în ceea ce priveşte răsturnarea diligenţei. În oraşele reşedinţe de judeţ s-au înfiinţat oficii poştale ceea ce a dus la crearea unei funcţii, în sistem, aceea de factor poştal. Din anul 1858 s-au folosit primele mărci poştale adezive. În comune şi sate şeful de poştă era obligat să primească şi să distribuie corespondenţa dimineaţa şi seara cu maximum de promptitudine. Acesta trebuia să înscrie într-un registru fiecare scrisoare, greutate şi taxă, cu obligaţia de a trimite lunar un extras funcţionarului poştal superior.

În anul 1838 a apărut legea organizării poştei de stat (Postregal). Legea era împărţită în trei capitole, cu 36 de articole, care de-a lungul anilor s-a perfecţionat până azi.

Contribuţii la cunoaşterea preotului de mir, până la a doua jumătate a sec. al – XlX – lea.

          Cercetând numeroase documente şi acte vechi locale, colecţii documentare, editate de Direcţia Arhivelor Statului Vâlcea, articole şi studii publicate în diferite reviste de specialitate, până la a doua jumătate a secolului al XlX – lea, am constatat că preotul de-a lungul timpului a avut un rol foarte important în viaţa aşezărilor. Constatările acestea dorim să vi le aducem la cunştiinţa dumneavoastră.

         În satele de moşneni, sătenii vindeau, zălogeau şi cumpărau diferite proprietăţi, în baza unor acte, acestea erau numite în limbajul timpului zapise. Din analiza lor răsare în cea mai vie şi frumoasă lumină, preotul din trecut, care scria cu mâna sa, acele acte sau era martor în diferite împrejurări ale vieţii enoriaşilor săi.

         Cultura preotului de mir de la sate, a fost mereu mai aleasă decât a tuturor celorlalţi. În fiecare comună pe lângă preot se mai întâlnesc şi grămătici sau logofeţi ca scriitori de acte. Aceştia la rândul lor, însă, se pregăteau să devină preoţi şi semnau în acest fel până la primirea harului.

         Înainte de apariţia primelor şcoli, preotul se pregătea la mănăstiri, încât Nicolae Iorga le numea,  pe bună dreptate, « Universităţile poporului român », iar alţii, primeau învǎţǎtura, din tată în fiu. Aşa încât vom observa în trecut,  câte 5-6 generaţii de preoţi, din aceeaşi familie, până la stingerea neamului pe linie bărbătească.

         Trebuie să recunoaştem că în acele vremuri se învăţa carte, mult mai greu decât astăzi. Atunci, cei care doreau să înveţe, nu dispuneau de atâtea mijloace ca noi cei de azi.

         Cei dintâi care folosesc limba română în scrierea diferitelor acte sunt preoţii. Cunoaşterea şi cercetarea acestor hrisoave, ne oferă posibilitatea de a afla limba vorbită de strămoşii noştri, de greutăţile de viaţă şi obiceiurile din acele timpuri.

         Dintre motivele pentru care preotul era scriitorul actelor, era acela, că el inspira multă încredere, vânzătorilor şi cumpărătorilor, apoi, doar, el ştia să le citească şi să le scrie.

         După ce se termina de redactat cuprinsul documentul, se treceau martorii care luau parte, iar preotul încheia : « şi am scris eu popa….cu zisa numiţilor şi martor », sau « scriitorul satului, cu zisa şi învăţătura numiţilor ». Pe lângă această precizare, chiar stilul actelor se făcea în duhul bisericii strămoşeşti. Astfel cei care s-ar fi gândit să strice  « sau să spargă zapisul » erau ameninţaţi cu blestemul Lui «Hristos şi al celor 318 sfinţi părinţi de la soborul din Niceea şi să locuiască la un loc cu Iuda şi cu Arie nelegiuitul ».

        În alte zapise, unii dintre credincioşi, făceau diferite danii preoţilor, bisericilor sau mănăstirilor pentru pomenirea lor şi a celor morţi.

        Vânzătorul preciza uneori, că vinde ca să fie cumpărătorului « feciorilor şi nepoţilor lui câţi Dumnezeu îi va dărui, moşie stătătoare până în veci ». Observăm din compunerea scurtă făcută într-un limbaj religios, a tuturor actelor vechi, pregătirea culturală a preotului respectiv.

        Odată redactate zapisele, preotul sfătuia pe săteni să le păstreze cu mare grijă şi numai astfel se explică, cum o mare parte din acestea au ajuns până în zilele noastre, înfruntând vitregiile timpului chiar dacă unele au fost arse sau altele distruse prin neglijenţă.

         Pe lângă zapisele de vânzare şi cumpărare, preotul mai scria şi testamentele. Acestea cu toate că nu erau întărite cu o formă legală, până în secolul al XlX – lea, totuşi erau respectate cu mare sfinţenie de către toţi. În unele perioade ale istoriei, în sate erau mai mulţi preoţi, însă, unul redacta testamentul iar ceilalţi semnau ca martori, deoarece mărturia lor preţuia mai mult decât a altor locuitori.  În marea lor majoritate, aceste acte începeau cu următoarele cuvinte : « De vreme ce la milostivul Dumnezeu sunt toate cu putinţă şi la oameni cu neputinţă şi de îngeri neştiute şi de oameni necunoscute, drept aceea şi eu… ». Probabil sfătuiţi de preoţi, toţi cei care lăsau testamente, pe lângă cele ce ofereau rudelor, nu uitau nici de sufletele lor. Precizau în cuprinsul actului, la câte biserici să se plătească sărindare pentru a fi pomeniţi, îndatorînd pe urmaşi, să le facă toate soroacele după moartea lor. Succesiunea testamentară cu cele două forme ale ei – diata scrisă şi limba de moarte orală – se făceau înaintea unei feţe bisericeşti.

         Preotul lua parte şi la evenimentele de bucurie din viaţa credincioşilor săi. Astfel, mai ales în secolul al XlX – lea, toate foile de zestre se scriau de preot. Ele începeau, în cele mai multe situaţii, cu formula : « Fie Doamne mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine ! Cu ajutorul Lui Dumnezeu foaia de zestre ce dăm fiicei noastre… ». După cuprins se adăuga frumoasele cuvinte : « şi de la Dumnezeu milă şi dar ! »  sau « mila Lui Dumnezeu să-i umbreze ! ». În această perioadă actele se întăreau de sfatul satului « ca să-şi aibă temeiul » aplicându-se şi pecetea.

          Slujitorul Domnului ocupa locul de frunte printre martorii actului. Aproape toate zapisele vechi se termină : « şi când s-au făcut această tocmeală fost-au preoţi şi alţi oameni de cinste mărturie ». Cei cu deprinderi rele sau cu un comportament care nu inspira încredere, nu erau puşi martori.

          Pentru stabilirea hotarelor, preotul citea cartea de blestem cerută din vreme de judecători de la mitropolie sau episcopie. Citirea cărţii de blestem, va înlocui jurământul de mai târziu.

          În secolul al XlX – lea se întâlnesc în sate, judecătorii locale, conduse de preot şi de aleşii satului. Ei se pronunţau asupra certurilor şi pricinilor care nu ajungeau înaintea ispravnicului. Cuvântul preotului era hotărâtor mai ales atunci când nu se respecta legea numită protimisis, adică datoria vânzătorului de a întreba mai întâi rudele, când dorea să vândă ceva. La preţ egal, rudele erau preferate.

           În toate aceste cazuri, adică la împărţirea moştenirii părinteşti între fraţi, la stabilirea de hotare după cum arătau actele, precum şi la cauzele mai mici care veneau la dânsul, preotul judeca cu dreptate şi frica Lui Dumnezeu, de aceea şi hotărârea dată de el, era respectată de toţi. N-am întâlnit în niciun act vechi, o împrejurare, din care să pot vedea nemulţumirea cuiva faţă de hotărârea dată de preot.

           Uneori pentru stabilirea unor drepturi ale unor familii pribegite şi întoarse în sate, după un timp mai îndelungat, se făcea « sobor de preoţi şi de oameni bătrâni », care în frica Lui Dumnezeu cercetau cărţile şi dau dreptul celor ce-l aveau.

            Odată cu Regulamentul Organic (1831), preotului îi revenea obligaţia de a ţine actele de stare civilă, înregistrând evidenţele pentru botezaţi, cununaţi şi răposaţi până când acestea au trecut în seama primăriilor – 1864.

             Preotul a sfinţit cu adevărat locul pe care l-a deţinut vremelnic şi prin misiunea lui, a avut implicaţii profunde în viaţa credincioşilor pe care i-a păstorit.                                                                      

             Iată câteva din aspectele activităţii preotului din satul românesc până la a doua jumătate a secolului al XlX – lea.

Primul Război Mondial în Mălaia

           La 4 august 1916 s-a semnat la Bucureşti, Tratatul de alianţă între România  şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia pe de altă parte, iar la 15 august 1916, România a declarat război Austro–Ungariei şi la 20 august, armata română a trecut Carpaţii, inclusiv prin defileul Oltului şi Lotrului.

           În Primul Război Mondial, Valea Lotrului şi munţii din jur au fost teatrul unor lupte înverşunate, între armata română şi trupele austro – ungare.

           În Loviştea vâlceană se afla “Subgrupul Lotru comandat de către col. Moşoiu Traian[85], format din Regimentul 5 Vânători, Regimentul 2 Infanterie, Batalionul 1/44 Infanterie, 2 baterii de munte de 75 mm o baterie de 85 şi o baterie de 55 mm.”[86] Colonelul Traian Moşoiu era comandantul a două regimente, unul de vânători şi altul de infanterie, un batalion de infanterie şi două baterii de artilerie. În memoriile sale de război T. Moşoiu mărturiseşte că “în 13 august 1916 mă aflam la Brezoi, era ora 2 după – amiază şi printr-o telegramă se comunică să mă prezint cu cel mai rapid mijloc la Corpul l Armată Craiova. Noroc cu Societatea Lotru, care avea automobil, şofer caporalul Brutaru. La Craiova am întâlnit pe generalul Dragalina. Ni s-a citit ordinul Ministrului de război Ion. I. C. Brătianu. Grupul Olt – Lotru va trece frontiera ungară în ziua de 14 august, ora nouă seara. Fiind 54 km. până la graniţa, Grupul Lotru format din 5 batalioane s-a pus în mişcare după ora 12 ziua, pe direcţie Brezoi – Voineasa – Dobrunu. La ora 5,30, în zona graniţei s-a deschis focul de artilerie comandat de căpitanul Oancea, luând prizonieri şi material de război.”

           Inundaţiile din anul 1914 au provocat multe şi serioase stricăciuni şoselei de pe Valea Lotrului. Recoltele locuitorilor au fost reduse din cauza condiţiilor atmosferice nefavorabile şi a faptului că mulţi dintre bărbaţi au fost concentraţi sub arme unde au făcut 6 sau chiar 9 ani de armată, când s-au întors acasă nu-i mai cunoşteau nici cei ai familiei. Pentru executarea lucrărilor la şoseaua strategică de pe culmea munţilor, ce făcea legătura între Latoriţa şi Valea Jiului, au fost concentrate forţe militare şi civile în anul 1914.[87]Din loc în loc, pe aceste drumuri “strategice” au fost fǎcute grǎmezi de bolovani, sparţi cu ciocanul, pentru a fi folosiţi la acoperirea unor gropi, pe drum. Multe dintre ele s-au pǎstrat pânǎ târziu. Serviciul tehnic al judeţului Vâlcea s-a ocupat cu construcţia din nou în aceastǎ zonǎ muntoasǎ a şoselei, Latoriţa – Gorj, de 29 km. de drumuri (poteci), de 2 m. şi 50 cm. lǎrgime. Desigur cǎ aceste lucrǎri erau în interesul apǎrǎrii naţionale. Apoi munţii Robu, Veveriţul, Pietroasa şi alte culmi au fost fortificate şi legate între “ele cu căi de acces şi a fost asigurată cooperarea flancului stâng cu gruparea Jiu”.

           Acest drum strategic Gura Latoriţei, Piatra Albǎ spre Novaci–Gorj, de 29 km. a fost reparat în 1937.[88]

            Primele lupte s-au dat între 28 august şi 29 septembrie 1916, pe munţii din apropiere, din care fǎceau parte regimentele compuse în mare parte din fiii Vâlcii–de la pǎtrunderea armatei române în Ardeal pe vǎile Oltului, Lotrului, Lotrioarei şi Sadului contra armatelor austro-germane, pânǎ la retragerea pe vechea graniţǎ. Pe partea dreaptǎ a Oltului s-au dat lupte crâncene pe munţii: Pietrosul, Veveriţa, Robu şi Murgaşu, de la nord de Lotru, la înǎlţimea satelor Câineni, Robeşti şi Sǎrǎcineşti, iar pe partea stângǎ pe munţii: Coţii, Bulzul, Budislavul, Pleşu, Mormântul, Cǎlugǎrul, Zǎnoaga, Miglele, Mǎgura, Sule, Cozia, Surdoiu, Cǎrbunaru, Poiana Spinului etc.

           Comuna Mălaia a fost ocupată de armatele străine, care şi-au aşezat tabăra militară şi comandamentul pe terenul unde se află astăzi situată biserica nouǎ, cu hramul “Sfânta Paraschiva şi Sfântul Iosif”.L  Locuitorii au părăsit comuna, refugiindu-se în comunele vecine de peste munţi: Costeşti, Vaideeni, Bărbăteşti etc.

           Au avut loc lupte crâncene în munţii din jurul comunei, în Molivişul Mare şi Molivişul Mic. La cota 1472 a fost ucis în timpul evenimentelor, la data de 19 decembrie 1916, locotenentul D. Deleanu din Galaţi care participa alături de ostaşii români la război.

            Chiar pe teritoriul comunei Mălaia, “duminicǎ 10 octombrie 1917 a fost omorât în câmpul comunei Malaia un vânǎtor din Compania de vǎnǎtori Voineasa. Autorul este încǎ necunoscut.” Cel ce va oferi date cu privire la acest omor va fi recompensat de cǎtre “Comandantura de Etapǎ”, cu 1 000 lei.[89]Aceastǎ faptǎ a fost adusǎ la cunoştiinţǎ locuitorilor de pe Valea Lotrului, prin biserici de cǎtre preoţi.

           Primarul comunei a fost arestat şi impus la amendă pentru nerespectarea “ordinelor emise de Comandantul Etapei mobile 270”.[90] În raportul Prefecturii Judeţului Vâlcea adresat Ministerului de Interne, în legătură cu pagubele provocate de ocupanţii austro–germani se spunea: “Primarul comunei Mălaia, Alexescu şi notarul acelei comune N. Avramescu, au fost închişi 3 zile pentru că nu au efectuat rechiziţiile cerute de germani ilegal”.[91]Mulţi locuitori au suferit închisoare de câteva zile pentru că refuzau să meargă să lucreze la pădure. Unii dintre mălăieni au fost luaţi ostatici pentru a se garanta supunerea celorlalţi.

           Gheorghe Dobroiu din Ciunget a fost luptător din 1916 până în 1919 în Regimentul 1, obuzieri de Munte având gradul de caporal, contingentul 1898.

           Tot pe timpul ocupaţiei vremelnice, preotul comunei Florea Pleşanu, pe când se afla pe drumul Piteştiului “a fost pus să curăţe cizmele unui soldat din armata inamică. Refuzând, el a fost bătut şi schingiuit şi a rămas surd pe toată viaţa.”[92]Starea aceasta s-a generalizat, încât se afirma la un moment dat cǎ “este surd aproape complet”.[93]

            Primarul comunei raporta în 14 august 1918, că zilnic se primesc de la locuitori reclamaţii referitoare la jafurile săvârşite de trupele de ocupaţie. În acest sens amintim câteva plângeri: Maria A. Colhon a “oprit câţiva soldaţi de a nu tăia un viţel, spunându-le că este al unei femei văduve sărace”. Lui Ion St. Păun în ziua de 9 august 1918 “i s-a furat o purcea de un an şi ½”. Mulţi locuitori se plângeau de faptul că erau jefuiţi de fâneţe, li se scoteau cartofii din grădini, li se luau păsările fără să fie întrebaţi iar cei care deţineau boi şi cai, li se luau fără să li se plătească ceva.[94]

            Produsele animalelor trebuiau predate autorităţilor militare germane, ca: lapte, brânză, lână, ouă etc. fiind impuse cantităţi mari ceea ce făcea imposibil achitarea lor. În felul acesta se atrăgea amendarea atât a autorităţilor, cât şi a persoanelor restante. În 1919 nu s-a putut preda cantitateta de brânză de oi, pentru că “oile au fost bolnave”, iar cantitatea de brânză era exagerată “chiar pentru animalele sănătoase”.

           În sprijinul copiilor orfani de tată, care au murit pe front, dirigintele Şcolii din Mălaia organizează serbări cu copiii în localităţile: Mălaia, Voineasa şi Brezoi, pentru că aceştia erau “lipsiţi cu desăvărşire de mijloace” pentru trai.[95]

           În urma păcii de la Bucureşti, mai 1918, comuna Mălaia, alături de Voineasa şi Câineni au trecut sub administraţia Imperiului Austro-Ungar.[96]Această situaţie a durat până în ziua de 1 decembrie 1918, când a avut loc marea unire.

          Viaţa economico-socială, politică şi culturală şi-a reluat cursul normal, după război, încetul cu încetul. Oamenii şi-au refăcut gospodăriile şi-au înmulţit animalele, s-au construit noi case, s-au încheiat multe căsătorii etc.

            

                                                                                    

Friederich Schwanz Haubtmann (1690-1728) şi Loviştea.

 

           În multe articole, studii, cronici, monografii  este amintită de foarte multe ori ca bază documentară, harta întocmită de colonelul F. Schwantz, din 1723.

            Acesta a fost elevul vestitului Weigel de la Iena, pe care „l-a adus la învăţătură, pe cheltuielile sale, Franz Rakotzi, spre a-l putea sa-l folosească la noile întărituri ale castelului de la Muncaci”. Din dorinţa de a urma o carieră militară, a absolvit ingineria militară la Iena, după care a intrat în serviciul austriac, devenind căpitan în Regimentul heisterian.[97]

             În urma păcii de la Passarowitz din anul 1718, s-a hotărât ca Oltenia să treacă, sub stăpânirea Austriei.

             Vechiul drum pe Valea Oltului, cunoscut din vechime sub diferite denumiri; Allutus, Alt, Aluta, Alutata etc. a fost reconstruit de austrieci sub denumirea de Via Carolina, din 1719 până în 1722, fiind proiectat cu ajutorul lui F. Schwantz.

              În Perişani austriecii construiesc o cetate, pe care căpitanul Schwantz o inspectează, în martie 1718.[98] Probabil că şi această aşezare fusese construită tot cu ajutorul acestui căpitan.

             Tot în această perioadă ridică şi la Câineni, cetatea Arxavia (Strassburg), un punct strategic pentru austrieci. Arxavia, adică Arx – a – via ; cetatea de lăngă via (carolina), ridicată cu scopul de a o apăra.

             Îndată după ocupare, noua stăpânire a purces la întocmirea unei hărţi amănunţite a Olteniei. In vederea acestei lucrări pretenţioase, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, Contele Stainville, îi atribuie această operă, căpitanului F. Schwantz. Întocmirea acestei hărţi a durat timp de doi ani şi ceva, respectiv 1720- 30 aprilie 1723, şi cuprinde pe lângă Oltenia şi mici părţi din Transilvania, Bulgaria, Muntenia, Banat şi Serbia. In raportul pe care autorul acestei hărţi îl înaintează Consiliului de război, îi arată situaţia „geografică, graniţele, comunicaţia cu alte ţări şi starea politică, socială şi economică”, a Olteniei.[99] La timpul acela Contele de Steinville decedase. Apoi un aspect foarte interesant este că el „nu a însemnat ce nu a fost umblat şi după arta pretoriană, cât se poate de exact măsurat şi după poziţia sa naturală şi relaţie desemnat”.[100]Lucrarea a fost foarte bine apreciată. A călătorit în toată regiunea pas cu pas, a stat de vorbă cu oamenii, din limbajul cărora  a întrebuinţat  chiar cuvinte romăneşti. (Lonken = lunci şi Cohlen = coline) Pe această hartă se poate observa pe lângă celelalte locuri şi ţinutul Loviştei. Astfel în partea de sus se vede munţii Carpaţi pe unde intră Oltul şi drumul de pe Valea Oltului. Pe o stâncă plină cu plantaţii de brad scrie; VIA CAROLINA/ in Daciis aperta / Anno 1719. In dreptul satului Căineni, sunt două bărci legate de mal şi o explozie în Olt aruncând stăncile pentru a-l face navigabil. Munţii sunt reprezentanţi prin movile, după sistemul cartografic vechi. In partea de nord a judeţului Vâlcea, se menţine hotarul stabilit în 9 iunie 1520, prin munţii Vârful lui Petru, Conţu, Bucegi, Voineasa, Sterpu, Dealul Negru, Părcălabu şi Răul Vadului. Arătănd formele şi limitele Loviştei în spaţiu, spune că se aseamănă cu un pătrat.

           Despre schitul Cornet F. Schwantz spune; „că este clădit în formă de pătrat cu ziduri groase, cu două caturi, are biserica în mijloc şi patru turnuri la cele patru colţuri. Are chili foarte mult boltite şi o pivniţă bună. La nevoie pot fi adăpostiţi înăuntru 200 de oameni”.

            Să precizăm că toate aşezările din această zonă au format un district separat, numit „Loviştea”, pus sub conducerea vameşului de la Căineni. Cei din Lovişte nu plăteau nici-o contribuţie faţă de stăpânire, dar aveau obligaţia să întreţină „Via Carolina” şi să asigure cai de schimb pentru autorităţile care treceau pe aici.

             Dintre cele mai importante drumuri menţionate pe hartă, este Via Carolina, pe Valea Oltului, apoi de la Gura Lotrului pe lângă apa Lotrului în sus până la Voineasa şi de aici la Răşinari şi Sibiu, este menţionat altul. Pe partea stângă a Oltului se observă un drum care porneşte de la Fedeleşoiu, trece prin Titeşti, Boişoara şi ajunge la Căineni. De asemenea sunt menţionate satele din Loviştea, care în mare parte sunt aceleaşi ca şi azi, cu mici excepţii. In 1804, într-o carte Geschichte der Moldah und Walachei, scrisă de Christian von Engel – Halle, se dă precis autorul hărţii, adică F. Schwantz. Dintre lucrările lui amintim în afară de Via Carolina, harta Olteniei şi fortăreaţa Clujului şi hărţile Transilvaniei.

              F. Schwantz a fost atras de locurile şi oamenii din ţinutul Loviştei, cu toate că umblase în întreaga Oltenie. Despre Lotru mărturiseşte că este „un rîu foarte repede şi năvalnic ce poate fi trecut călare cănd nu este crescut, dar cănd plouă în munţi vine cu atăta repezeală timp de căteva ceasuri, încăt este cu neputinţă să treci prin el”.[101] Tot despre preocupările oamenilor de pe Lotru de a aduna aur spune că : „extragerea metalului se făcea în mod primitiv, la aceasta contribuind şi teama faţă de turci”.[102]In unele ape ce se varsă în Olt „spălătorii de aur adună necontenit firişoare de aur pe care le predau în fiecare an la domnie”. Pe lăngă răurile menţionate apare şi apa Rudăreasa, afluent al Latoriţei, în localitatea Ciunget.

            La Gura Lotrului el construieşte case mari boiereşti, despre care prof. Gh. Surdu spunea că exista în limbajul brezoienilor expresia „Sanţu Meşter”, denumire pe care el o considera, că se referea la aceste proprietăţi ale lui Schwantz. Aici la acest conac l-a primit în găzduire chiar pe onorabilul beizadea Gh. Cantacuzino, ban al Olteniei, fiul lui Şerban, în 1722, când trecea de la Craiova la Sibiu.[103] De la casele sale, respectiv de la curtea sa, întreg versantul de nord al muntelui Foarfeca a primit numele de „Dosul Curţii”. Cu acest prilej, lotrenii l-au rugat pe Cantacuzino să facă aici un scaun de judecată.

             F. Schwantz a cumpărat moşii şi munţi pe Valea Lotrului. Urmaşii săi au intrat în conflict cu mănăstirea Cozia cât şi cu lotrenii. Pentru stingerea unui astfel de conflict, episcopul Râmnicului Inochentie, dă o carte de blestem, în ianuarie 1729, „molitvei tale popa Dimitrie de la Voineasa… vă facem în ştire că ne spune cuviosul egumen chir Mihail Cozianul, cum că având nişte moşii împreună cu sătenii de pe Lotru, s-ar fi împresurat acele moşii din cumpărătoarea lui Şanţ Meşter, şi iată vă poruncim ca să mărturisiţi adevărul…”[104]Unele drepturi din munţii Lotrului, cumpărate de Schwantz, de la Cârstea din Câineni sau Nicula din Câlineşti, nu erau valabile, pentru că aceştia nu deţineau acte doveditoare pentru proprietăţile pe care i le-au vândut, aşa după cum avea să se constate în urma confruntărilor la faţa locului.[105]

         În 1725 a fost primit pentru prima oară de Carol al Vl, care l-a onorat cu portretul – bust – al acestuia, împodobit cu 115 briliante, şi cu înnobilarea de Springfels cât şi postul de Oberwachrmeisters.

        Moare ca locotenent – colonel în Wintermonath în 1728.[106]

Carol Popp de Szathmary (1812-1887) şi Valea Lotrului

           Trăim înconjuraţi de imagini. Oriunde mergem şi oriunde ne îndreptăm privirea, ochiul nostru înregistrează imagini. Lumea este un întreg univers de imagini. Când în urmă cu peste 150 de ani, fizicianul francez Nicephore Niepce fotografia, nimeni nu bănuia că într-un timp istoriceşte scurt, aceasta a cuprins toate domeniile.

            Născută după ce lumea a învăţat să scrie şi să citească, fotografia a devenit un instrument de lucru, de a conserva gândirea omului pentru viitor.

            C. P. de Szathmary face parte din cei mai reprezentativi fotografi din secolul al XIX –lea. A avut o educaţie umanistă de excepţie desăvârşindu-şi studiile de arte plastice la cele mai importante academii din Europa  (Viena, Padova, Florenţa, Roma, Berlin, Paris). A fost în slujba a cinci domnitori : Al.D. Ghica, G. Bibescu, B. Ştirbei, A.I. Cuza şi Carol I, pentru ultimii doi îndeplinind şi funcţia de fotograf.

            Din suita Regelui Carol I, a făcut parte şi C. P. de Szathmary atunci când acesta a vizitat la sfârşitul lunii aprilie din 1866, Gura- Lotrului şi Brezoi. Acest lucru este consemnat de Jurnalul regelui Carol I. Pe lângă reportajul fotografic în legătură cu vizita regală, Carol Pop S. a fotografiat şi peisaje ale Lotrului în vederea expoziţiei de la Paris din anul 1867. Despre acest eveniment sunt documente grăitoare la Arhivele Statului Vâlcea. Este apreciat de critică, spiritul său fin de observaţie şi interesul pentru consemnarea realităţii înconjurătoare. Recunoscut ca un real practician al documentarismului şi unul din puţini din domeniu, care a redat o informaţie exactă prin intermediul sensibilităţii sale artistice.     

            În urma călătoriilor sale, artistul a adunat o bogată producţie fotografică pe care a adunat-o în mai multe volume, unele dintre ele prin publicare ar fi de un real folos, astăzi. Albumele sale sunt foarte bine apreciate pentru valoarea documentară. Cred că mulţi şi-ar dori să vadă cum arăta locurile de azi, atunci, surprinse de maestrul. Ce imagini de la Gura – Lotrului şi până în Brezoi sau poate pe Lotru în sus  a prezentat la Paris. Iată că la acea dată Valea Lotrului este cunoscută în Europa cu locurile ei atât de atrăgătoare astăzi pentru oricine.

Cuprins

Posada……………………………………………………………………………………………………. 5

            Mareş Bǎjescu, ctitorul Sfântului Schit Cornet, din Lovişte………………..  9

 

Locuri din Lovişte închinate Eforiei Spitalelor Civile din Bucur……………….12

            Alexandru I. Odobescu la Schitul Cornet……………………………….……17

 

Însemnări pe cărţile de cult care au aparţinut Parohiei Voineasa Vâlcea……………………………………………………………………………18

    

            Haiducia pe Valea Lotrului………………………………………………………………………20

 

            Vama de la Câineni în timpul lui Constantin Brâncoveanu……………………….25

 

            Pomelnicul bisericii „Buna Vestire” din Bumbuieşti………………………………….27

 

Biserica veche din Mălaia………………………………………………………30

            Istoria bisericii Brezoi l……………………………………………………………………………35

           Biserici şi preoţi din Loviştea în timpul Primului Război Mondial…………….38

            Învăţători vâlceni eroi căzuţi la datorie, în timpul Primului Război  

 

            Mondial…………………………………………………………………………………………………..42

 

Voineasa la 1921……………………………………………………………………………………..45

            Moşnenii Lotrului……………………………………………………………………………………48

 

            Din istoricul poştei pe Valea Oltului…………………………………………………………50

            Contribuţii la cunoaşterea preotului de mir, până la a doua jumătate a sec. al

            – XlX – lea…………………………………………………………………… …52

 

            Primul Război Mondial în Mălaia…………………………………………………………….53

            Friederich Schwanz Haubtmann (1690-1728) şi Loviştea………………………….58

            Carol Popp de Szathmary (1812-1887) şi Valea Lotrului…………………………..60

 

 

  



[1]I. Lupaş, Atacul lui Carol Robert, regele Ungariei, contra lui Basarab cel Mare, domnul Ţării Româneşti, în Studii, conferinte şi comunicări istorice, ll, Cluj, 1940, p. 41.

[2]Documenta Romaniae Historica, d, relaţiile între Ţările române, vol. 1, (1222-1456), Bucureşti, p .39.

[3]D. Onciul, Scrieri istorice, Bucureşti, 1968, p. 636.

[4] Cronica pictată de la Viena în G. Popa – Liseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. Xl, Bucureşti, 1937, p. 108-109

[5]Documente C. Transilvania, veacul XlV, vol. 3 (1331-134), Bucureşti, 1954, p. 24.

[6]Idem, p. 282-283.

[7]Idem, 286-288

1..Ştefan Andreescu, Trei veacuri de la întemeierea Mǎnǎstirii Cornet şi a bisericii de la Bǎjeşti (1666-1966), în Mitropolia  Olteniei, Anul XVlll (1966), nr. 7-8, p. 674.

[9]Ibidem, p. 675.

[10]Idem,

[11]Ibidem, p. 681

[12]Pr. D. Bǎlaşa, Cruci de piatrǎ în Ţara Româneascǎ catagrafiate în anul 1832, în M. O. Anul XXlV (1972), nr. 1-2, p. 97.                                                                                                                                                                                                                                                                                      

[13]  Ştefan Andreescu, art. cit., p. 683.

[14]w.w.w.ro.wikisource.org/wiki/Cronica _Bǎlenilor-75k.

[15]Gheorghe Dumitraşcu, Corneliu Tamaş, Râmnicul medieval, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 1995, p. 45.

[16]Ştefan Andreescu, art. cit., p. 184.

[17] Nicolae Iorga, Inscripţii, l, Bucureşti, 1905, p. 70.

    [18] Eforia Spitalelor Civile 1832-1932, Bucureşti, 1932, p. 5. (vom cita E.S.C.)

    [19] Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Schitul Cornet, pachet nr. lll, dos. 33/1940, p. 84.

    [20] Dicţionarul Geografic al României, Bucureşti, 1899, vol. ll., p. 656.

      [21] Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Schitul Cornet, pachet V, dos. 51/1949, p. 131 – 136.

      [22] Ibidem, pachet nr. lV, 1944-1950, dos. 33.

      [23] Ibidem, pachet V, dos. 81/1958

      [24] Florea Vlǎdescu, Monografia comunei Titeşti, Editura Conphys Râmnicu Vâlcea, 2003,., p. 268.

       [25] E. S. C., 1832-1932, p. 52.

       [26] idem

     [27] Vâlcea în documente (1865-1881, Bucureşti, 1986, p. 55.

     [28] Vâlcea în documente,..p. 67.

       [29] Vâlcea în documente…p. 55.

[30] Idem,

[31] E. S. C. p. 52

[32] Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Schitul Cornet, pachet lll, dos., 33/1940, p. 84.

[33]Carte de hotǎrnicie, 1904, p. 10.

[34] Schitul Cornet, pachet V, dos., 51/1949, p. 138.

[35]Schitul Cornet 1923-1934, pachet nr. 1, dos. 11, p. 3.

[36]Ibidem, pachet l, dosar 11, p. 56.

[37]Ioan M. Nedea, Documente…  , p. 203.

[38] E. S. C. p. 52.

[39]Eforia Spitalelor Civile (în continuare E.S.C.) Bucureşti, 1932, p. 19.

[40] Pr. Nicolae Moga, Mălaia, Editura Info, Craiova, 2010, p. 119; Nicolae Moga, Loviştea în date, Editura Agnos, Sibiu, 2011. p. 43.

[41] Arhiva Arhiepiscopia Râmnicului, Fond Schitul Cornet, pachet nr. lV, 1944-1950, dosar  33, p. 2.

[42]Nicolae Stoicescu, Bibliografia localitǎţilor şi monumentelor feudale din România, l – Ţara Româneascǎ, Editura Mitropolia Olteniei, 1970, p. 260.

[43]Ce-au scris cǎlǎtorii despre judeţul Vâlcea, în Naţionalul Vâlcii, Anul Vll (1934), nr. 83, p. 311..

[44]Ioan. M. Nedea, Condica de vizitatori a Schitului Cornet, din anii 1860 şi 1861, în  Naţionalul Vâlcii, Anul X (1937), nr. 109-110, p. 9.

[45]Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Anul XXVll (1934), facsimil 79, p. 44; Nicolae Moga, Gheorghe Stanciu, Voineasa, Editura Timpul, Reşiţa, 2002, p. 74.

[46]Cartea Românească Veche – Catalog, Bucureşti, 1985, p. 49.

[47]N. Dobrescu, Istoria Bisericii Române din Oltenia în timpul ocupaţiei austriece (1716-1739), Bucureşti, 1906, p. 133.

[48]Pr. Nicolae Moga, Iosif. Intâiul Episcop al Argeşului 1793-1820, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2007.

[49]Cartea românească veche…, p. 311-312.

[50]I. Conea, Ţara Loviştei, (în continuare Ţara Loviştei) Bucureşti, 1934, p. 146 – 147.

[51]Ion Conea, Tara Loviştei, p. 146

[52]Constantin Mohanu, Fântâna dorului, (în continuare Fântâna) Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 647.

[53]Constantin Mohanu, Fata.. ,p. 272

[54]Acesta a haiducit în Munţii Lotrului, unde  a învăţat unele din colinde, ca Judele, pe care, l-a spus şi celor din stânga Oltului, din Clocotici etc. 

[55]Costea Marinoiu, Toponimia Ţǎrii Loviştei, Editura Vestala, Bucureşti, 2001, p. 25.

[56] Vartolomei Todeci, Plaiul Dorului, Râmnicu Vâlcea, 1972, p. 59

[57]Informaţie de la Popescu Constantin, 79 de ani fiul, 28 februarie 2005 şi Stan Iepure 2000.

[58]Marin Maria ştie acest aspect de la proprietarii casei.

[59]Informaţie de la Stan Iepure şi Victor Iliescu.

[60]Mioara Iancu, Un miniaturist – Pahomie de la Bistriţa, în Studii Vâlcene, 1972, p. 156.

[61]Idem

[62]Ibidem, p. 157.

[63]Ibidem, p. 159

[64]Ibidem, p. 155.

[65]Arhim. Veniamin Micle, Mǎnǎstirea Bistriţa Olteanǎ, Sfânta Mǎnǎstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1996, p. 303.

[66]A. Sacerdoţeanu, Pomelnicul bisericii din satul Costeşti, Raionul Horezu, în Mitropolia Olteniei, Anul XVl (1964), nr. 3-4, p. 239.

[67]Ibidem, 304.

[68]Ibidem, p. 325.

[69] Theodorescu Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi şi modern, vol ll, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987.

[70] Nicolae Moga, Gheorghe Stanciu, Voineasa- paradigma identităţii, Editura Timpul, Reşita, 2002, p.180-181; Meletie Răuţu, Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1908, p. 96.

[71]Sergiu Purece, Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, Ani de restrişte, Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 1997, p.15.

[72]Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale, Fond. Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 98 /1919, f. 184-191.

[73]Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Protoieria Loviştea, Parohia Voineasa, pachet l, f. 26.

[74]Idem. f. 6.

[75]Idem, f. 16-17.

[76]Idem, f.69.

[77]Preot Nicolae Moga, Maria-Magdalena Moga, Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae”, Voineasa, Vâlcea, Editura Offsetcolor, Râmnicu Vâlcea, 2001, p. 37.

[78]Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Protoieria Loviştea, Parohia Brezoi, 1912 -1920, pachet nr. Lll, dosar nr. 53, f. 2.

[79]Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Protoieria Loviştea, Parohia Brezoi, pachet lll, 1912 – 1920,  dosar nr. 56, f. 27.

[80]Idem. f. 28.

[81]Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Protoieria Loviştea, Parohia Boişoara, 1919 – 1928, pachet nr. Ll, dosar 4/ 1921, nepaginat.

[82]Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, 1877-1926, dos. 128, inv. 87, f. 12.; Preot Nicolae Moga, Mălaia Repere monografice, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, p. 50-51.

[83]Preot Nicolae Moga, Mălaia, repere monografice, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2002, p. 111.

[84] Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Protoieria Loviştea, Parohia Voineasa, pachet ll, Dos. 32 (1921-1923), p. 88-90.

[85]Traian Moşoiu (1868-1932), general, a fost sublocotenent în armata austro-ungarǎ  (1889), apoi a funcţionat în armata românǎ în aprilie 1893; urcǎ în ierarhia militarǎ pânǎ la gradul de general 1917. Din 1918, este comandantul trupelor române din Transilvania, cu sediul la Sibiu. Ministru de Rǎzboi 1920; al Comunicaţiilor 1923 şi al Lucrǎrilor Publice 1925-1926. Deputat.

[86]Sergiu Purece, Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, Ani de restrişte, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 1997, p. 15

[87]idem, p. 11.

[88] Situaţia Prefecturii Judeţului Vâlcea pe anul 1937, Râmnicu Vâlcea, 1937, p. 49.

[89] Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, Protoieria Loviştea, Parohia Brezoi, pachet lll (1912-1920), dos., 53, f. 3.

[90]idem, p.50

[91]Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale, fond P. J. V., dos 98/1919, f.181 – 191

[92]Gherasim Piteşteanu, Slujitori bisericeşti din Eparhia Râmnicului şi Argeşului în timpul ocupaţiei străine 1916-1918, în M. O. Anul XXX (1978), nr. 10-12, p. 762.

[93] Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, 1877 – 1926, dos. 128, inv. 87, f. 12.

[94]Arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului,  fond P. J. V. dos. 9/1918, f. 548

[95]idem, dos. 20/1919, f. 167

[96]idem, dos. 98/1919, f. 184 – 191

[97]T. G. Bulat, Adăugiri la o hartă, în Arhivele Olteniei, Anul Vll (1928), nr. 35, p. 91.

[98] Florea Vlădescu, Monografia comunei Titeşti, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2003, p.24.

[99]Alex. D. Vasilescu, Friederich Schwantz Haubtmann, în Arhivele Olteniei, Anul LV (1925), nr. 18-19, p. 207.

[100]Idem, p.209.

[101]Costea Marinoiu, Itinerare vâlcene, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1987, p.14.

[102]Prof. Gh. Dumitraşcu, Unele aspecte din istoria mineritului vâlcean, în Studii Vâlcene, 1972, p. 78.

[103]Prof. Gh. Surdu, Cetatea Lotrului şi tainele muntelui Foarfeca, în Lotru, Brezoi, nr. 4, 1968, p. 4

[104]Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpănirea austriacă 1718-1739, Bucureşti, Editura Academiei, p. 285.

[105]Nicolae Moga, Gheorghe Stanciu, Voineasa, paradigma identităţii, Editura Timpul, Reşiţa, 2002, p. 57.

[106]T. G. Bulat. art. cit.

Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete