Categorii

Localitatea Râmnicu Vâlcea în secolul al XVII-lea

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

In veacul al XVII-lea pe lângă plantele mai vechi, se cultivă şi altele noi, dintre care porumbul în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino.

In secolul al XVII-lea comerţul cu unele produse ca: miere, ceară, unt, etc., se dezvoltă şi datorită cererilor Porţii, o Parte fiind procurată cu bani de negustorii veniţi din mediul Istanbulului. Este vremea în care apar chiar unii giranţi ai capitalurilor investite de oameni de afaceri turci, interesaţi să cumpere produse din Ţara Românească . Libere de dijme şi de cererile turceşti se dezvolta pomicultura şi legumicultura.

Dealurile din jurul oraşului sunt plantate cu viţă de vie și pomi atât pe domeniile feudale cât şi pe loturile ţărăneşti. Animalele constituie una din cele mai însemnate bogăţii ale ţării, fiind valorificate pe piaţa internă sau externă. Bovinele, cabalinele, ovinele şi râmătorii nu lipseau aproape din nici o gospodărie1.

Progresele din dezvoltarea oraşelor ţin mai ales de activitatea meşteşugărească. Spre exemplu meşterii care prelucrau pieile se specializează în numeroase branşe; tăbăcari, cizmari, ciubotari, pantofari sau cavafi, tălpălari, cojocari, blănari, curelari, mănăşurari, trăistari, papugii, etc.2.

O mare dezvoltare a cunoscut-o în această perioadă, exploatarea aurului3. Cei care se ocupau cu această migăloasă îndeletnicire erau ţiganii rudari. Activitatea lor se desfăşura numai în anotimpul călduros sub supravegherea ispravnicilor domneşti. Paul din Alep, care a vizitat această zonă, arăta, în 1653, că pe albia Oltului se aflau “zăgazuri mari făcute din rădăcinile unui fel de arbore ce seamănă cu salcia. La deschiderea zăgazului se înlătura mâlul scos din apele râului şi se alegea praful de aur de pe fund. Nisipul aurifer era trecut pe o scândură de lemn căptuşită cu postav, de fibrele căruia se prindeau fluturaşii de aur 4.

Creşterea volumului producţiei ca o consecinţă a trebuinţelor populaţiei, a asigurat un comerţ activ intern şi extern, contribuind la dezvoltarea pieţii. Produsele locale erau aduse pe piaţă alături de altele din străinătate şi comercializate în prăvălii permanente, în târgul săptămânal de marţi şi în bâlciul anual de la Râureni. Aici se întâlneau vânzători şi cumpărători nu numai din oraş şi din zona înconjurătoare, dar şi de la mari depărtări. Producţia de mărfuri şi schimbul acestora explică dezvoltarea urbei vâlcene şi sub raport demografic.

Un fenomen important în secolul al XVII-lea în dezvoltarea culturii îl constituie folosirea în tot mai mare măsură a scrisului în limba română. în cancelaria domnească şi în biserică era utilizată în Ţara Românească şi Moldova, limba slavonă, iar în Transilvania, latina. Folosirea scrierii în limba română, apare ca o consecinţă a transformărilor ce aveau loc în cadrul societăţii timpului când doritori de învăţătură din rândul micii boierimi şi al orăşenilor au manifestat interes pentru cultura scrisă. Dintre cărţile tipărite în limba română, cea mai veche este Pravila de la Govora, numită aşa după locul imprimării ei în 1640. Traducerea a fost făcută din slavonă de Mihail Moxa, autor şi al unui important cronograf-textul slav traducând un monocanon bizantin .

La Râmnicu Vâlcea, îşi desfăşoară activitatea, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Vlad gramaticul, copist care a executat din porunca episcopului Ilarion o laborioasă muncă ce însumează mii de file. Din unele însemnări autografe reiese că el cunoştea şi limba slavonă6. Numărul mare de dieci, gramatici, logofeţi, scriitori de documente în acest secol, stă mărturie trebuinţei de învăţătură pentru categorii mai largi ale populaţiei active. Titlul de grămătic, iar mai târziu de logofăt pe care l-a purtat Vlad, ne face să presupunem că el era un laic angajat de episcopul râmnicean, nu numai să copieze manuscrise, ci să înveţe şi pe alţii să scrie şi să citească. Desigur unii din ucenicii lui au putut fi şi călugări din cei aflaţi în centrul eparhial. Conştient de rostul slovei scrise Vlad se adresează cititorilor textelor copiate de el rugându-i să-i îndrepte anumite greşeli făcute7. Tot sub oblăduirea episcopului de la Râmnic, se afla dascălul Alexandru, adus din Scheii Braşovului, probabil pentru a pune noi baze învăţământului organizat la Râmnic. Ca rod al activităţii de traducător a lui Alexandru dascălul, este cunoscut Penticostarul, precum şi un Triod şi o Psaltire8.

Palatul episcopal, după cum arată Paul din Alep, care 1- a vizitat “seamănă cu acela al mitropoliei de la Târgovişte, atât prin clădirile şi grădinile sale, cât şi prin livezile şi heleşteiele sale, numai că este mai mic”9, Râmnicu Vâlcea avea şi o populaţie catolică, puţin numeroasă, ce nu mai juca nici un rol în viaţa oraşului10.

Autoritatea judecătorilor domneşti este în plină creştere. Justiţia ca şi activitatea altor instituţii medievale are un caracter de clasă, în slujba boierimii, a stăpânilor de moşii.

Printre voievozii din scaunul ţării care au avut legături cu oraşul în această perioadă enumerăm pe:

Simion Movilă (1600-1602), care întăreşte la 11 aprilie 1601, mănăstirii Ostrov, obroc de sare de 1000 bolovani de la Ocnele Mari şi 200 vedre de vin anual, “din vinăriciul domnesc de la Râmnic să fie mănăstirii de hrană”11.

Radu Şerban (1602-1611), cel ce a fost socotit de contemporanii săi demn urmaş al Viteazului său înaintaş – Mihai Vodă – s-a afirmat încă de la începutul domniei ca un continuator al politicii de afirmare a Ţării Româneşti, de apărare a autonomiei statului. Un moment important din timpul luptelor pentru cucerirea tronului, a avut loc chiar în această zonă. Radu Şerban a venit cu 30000 de ostaşi din Transilvania şi şi-a instalat la Titireci, în timp ce Simion Movilă s-a retras la Argeş şi şi-a întărit tabăra la Piteşti, unde aştepta ajutor de la hanul tătar din Crimea. Radu Şerban, neştiind cum să-l atragă de luptă, s-a reîntors la Râmnic, noaptea, prefăcându-se că fuge la vestea sosiri tătarilor, lucru ce a înflăcărat pe potrivnicii săi siguri de izbândă, dar victoria în această confruntare i-a deschis calea spre tronul Ţării Româneşti12.

La 24 aprilie Radu Şerban, porunceşte vameşilor de la Râmnic şi de Ocnele Mari să dea mănăstirii Tismana, vechiul mertic de 400 bolovani de sare13.

Lui Mihai din Râmnic, domnul îi întăreşte la 18 aprilie 1610, stăpânirea peste 12 ogoare şi 2 răzoare de vie în Voinigeşti14.

Radu Mihnea (1611-1616; 1618-1620) era în Râmnic cu întregul divan al ţării în anul 1612, unde va iscăli mai multe acte. Unul din documente este scris la 26 august de către Irimia logofăt, la Râmnic15. Domnul porunceşte pârcălabului din oraş la 10 septembrie 1612, dat mănăstirii Cozia, ca satul Călimăneşti, să fie lăsat în pace “de toate slujbele şi dăjdiile câte sunt peste an”16.

Marele stolnic Panait se afla şi el la Râmnic, unde la 24 februarie 1613, adevereşte mănăstirii Bistriţa, ca să ţină satul Costeşti, cumpărat de Mihai Viteazul cu 4000 aspri, deoarece s-au dat aceşti bani la tot satul17. Popa Ghina din Râmnic, la 3 mai 1615, obţine întărire domnească de la Bujoreni, printre altele şi o treime din partea boierească, ocina, Uliţa, toată partea strămoşului său Ivanco, din câmp, pădure, apă, vatra satului, dealul cu vie şi cu morile, de la vadul de moară de jos numit Măricica18. Se observă existenţa unei “Uliţe”, ce nu e aceiaşi cu “Uliţa din Râmnic”, care a apărut ulterior în mahalaua Ţigăniei, spre Bujoreni, în urma trecerii ţiganilor în proprietatea episcopiei.

Alexandru Iliaş (1616-1618; 1627-1629), confirmă la 30 octombrie 1616, aceluiaşi popa Ghina, noile cumpărături de ocină, cu vad de moară din dealul cu vie, din pădure, la Uliţă şi la Bujoreni, precum şi un rumân cu doi feciori, pentru 1600 aspri, ca să-i fie vecini în satul Uliţa, ş.a19. Domnul scuteşte la 2 noiembrie 1616 casa şi bucatele lui Vişan postelnicul, din oraşul Râmnic, de bir, de oaie, de miere, de cal, de dijmă, de stupi, de groştină, de oi, de porci, de cai de olac şi de toate dăjdiile şi mâncărurile de peste an, pentru că-i slujeşte în ceata postelnicească, poruncind slugilor sale din acest oraş şi judeţului cu 12 pârgari să nu-i supere casa şi bucatele acestuia20.

Gavril Moghilă (1618-1620) scuteşte la 8 ianuarie 1619, satul Călimăneşti, al mănăstirii Cozia de bir şi alte dări şi de gloabele pârcălabului de la Râmnic21.

Radu Mihnea (1620-1623), va împuternicii la 13 mai 1621, lăcaşul de la Cozia, ca să-şi ia dăjdiile ţiganilor ce muncesc la Ocnele Mari ca tăietorii de sare, stabilind şi modul în care urmau a fi plătiţi boierii ce aveau ţigănci după ţiganii mănăstirii, după aceia de la Ocna sau de la Râmnic . Fostul mare sluger Tudor primeşte, la 18 februarie 1623, împuternicirea de la domnitor pentru mai multe proprietăţi, printre care şi o ocină din Uliţa de la Râmnic, pe care a cumpărat-o împreună cu fraţii săi Tudosie, fost mare logofăt şi Pârvu logofăt din Ruda, de la Berinca logofăt de la soţia sa Capela, în zilele lui Mihai Viteazul23. O figură deosebită a acestor vremi este acea a paharnicului Chisar din Râmnic, de la care ne-au rămas câteva documente printre care şi un act de schimb din 6 decembrie 1620 a proprietăţilor din Copăcel sau Mihăeşti, pentru părţi din Bârseşti24.

Alexandrul Coconul (1623-1627), în documentul din 8 ianuarie 1624, de scutire de dări a schitului Arhanghel din Râmnic, se menţionează că atunci când “au fost unşurii în ţară, au prădat mănăstirea luându-i bucatele şi cărţile” , poruncind slugile domneşti să lase aşezământul în pace de aceste dajdii26. . Domnul întăreşte şi paharnicului Chisar, toate proprietăţile de cumpărătoare, prin două documente din 20 şi 30 mai 1624, în

care sunt şi ocină din Copăcel27 şi toată partea din Copăcel ce fusese a lui Chisar din Sărăcineşti28 .

Sfatul orăşenesc îşi va spori autoritatea, ajungând să hotărască nu numai în probleme administrativ-judiciare ci şi în cazuri de ieşiri din rumânie. Astfel bătrânii oraşului cu judeţul Gherghi şi cei 12 pârgari, adunaţi la 5 decembrie 1623, în casa lui Semăn din Râmnic, însoţiţi şi de alţi martori, scriu cartea lor lui Bolovan din Titeşti să “fie în pace şi slobod de rumânie” pentru că s-a răscumpărat dând lui Chisar paharnic 17000 aspri, 2 iepe şi o noatină29. Această răscumpărare este confirmată de domn la 10 ianuarie 162430. Pentru 20000 aspri se eliberaseră din rumânie şi Martin din Titireşti, prin înscrisul încheiat la Râmnic, la 5 aprilie 1625, semnat de Oprea judeţul31 şi de cei 12 pârgari32. In casa lui Ghinea, la 10 ianuarie 1627, se întăreşte prin actul scris de către Vancea logofătul, proprietăţile lui Tudor Curnegru din Râmnic. Ivaşcu, după reîntoarcerea din Ţara Ungurească, nemulţumit că unchiul său i-a vândut ocinile a vrut să restituie banii. Tudor a strâns pe bătrânii oraşului: Stan, Stapcea, Gorma, Dumitru, Daniil cum i-au dus dânsu pre Ghinea din Deal, pre Tudor”33. Sfatul bătrânilor şi autorităţile locale Gherghe judeţ şi cei 12 pârgari – au decis ca Tudor să-şi ţină siliştea, dând o compensaţie de 300 de bani lui Ivasco34. Bătrânii oraşului mari şi mici, Saacea judeţul, cei 12 pârgari adeveresc prin actul scris la 20 mai 1627, de către Oprea logofăt din Râmnic, ocinile cumpărate de către Opriş de la Stoica şi de la Paraschiva din amintita urbe vâlceană35 .

Un reprezentant al Râmnicului atestat în documente în această perioadă este popa Ghin. Dând bani cu împrumut el a reuşit să acumuleze o avere destul de mare, cumpărând mai multe ocine şi în Uliţa. La Râmnic avea o casă în care se adunau sfatul bătrânilor şi reprezentanţii autorităţilor locale pentru diferite probleme administrative36. Un alt orăşean care a deţinut atribuţii aici a fost logofătul Pană. Acesta vindea la 16 martie 1626 lui Sima logofăt, un vad de moară în marginea râului dinspre Râmnic37. Logofătul Pană, mai figurează ca martor în diferite acte emise de cancelaria oraşului38.

Alexandru Iliaş (1627-1629) întăreşte la 8 mai 1628 fostului mare sluger Tudor, printre altele şi o ocină la Uliţa de lângă Râmnic, cumpărată cu 10000 aspri39. Acelaşi domnitor va lua după 13 ianuarie 1629, apărarea robilor mănăstirii Cozia aflaţi în Râmnic, poruncind slugilor domneşti să fie lăsaţi în pace, în caz contrar “certare veţi avea de către domnia mea”40.

Leon Tomşa (1629-1632), confirmă şi el la 14 decembrie 1629, mănăstirii Cozia scutirea de dări şi slujbe a satului Călimăneşti şi ”de vamă şi de pârcălabii de la Râmnic” Poruncind ca “iarăşi alţi boieri şi pârcălabi de la Râmnic, nici o treabă să nu aibă în acel sat”41 . Boierii râmniceni Tănasie Paharnic, Ghioca postelnic, Goran logofăt şi Dumitru logofăt, adeveresc la 2 iulie 1630, înaintea domnului Leon vodă, în legătură cu nişte rumâni, pentru care mănăstirea Cozia, se judecă cu Tudor sluger42.

Râmnicul a intrat în istorie pentru întregul lui trecut – ceea ce a putut conduce şi la “fabulări” pe tema unor “domni” ridicaţi din mediul orăşenesc vâlcean. Ne referim la acel Stenemire originar din Râmnicu Vâlcea, de meserie tăbăcar, ce ar fi ajuns în anul 1633 domnitor în Ţara Românească. Având legături comerciale cu oraşul Sibiu, el s-ar fi împrietenit cu măcelarul Marten Pals de la care a cumpărat pe cinci porci graşi, nişte acte domneşti pe care acesta le avea în păstrare. Odată ajuns în posesia documentelor el se dă fiu de domnitor şi se duce la Istanbul unde făgăduieşte lui Abaza paşa bani, dacă îl va ajuta să obţină domnia. Abaza paşa îl ţine un an de zile pe lângă el cu toată cinstea ce i se cuvenea unui viitor domn. In anul 1633, marele demnitar turc îi scoate firman de domnie şi îi dă 300 de turci pentru a-1 însoţi la Târgovişte, capitala ţării, între timp, Gheorghe Rakoczy I, principele Transilvaniei obţine domnia pentru Matei Basarab care se afla la curtea sa de la Brâncoveni. în timp ce Stenemire îşi urma drumul, Matei Basarab a fost recunoscut de ţară şi de divan ca domn. La o zi de Târgovişte îi iese înainte lui Stenemire o solie condusă de mitropolitul ţării, alcătuită din cei mai de vază locuitori din Bucureşti, Târgovişte şi Râmnicu Vâlcea pentru a-i ura noului voievod “bun venit, a-i săruta haina” şi a-1 însoţi până la scaunul său. Solia divanului era însoţită şi de 200 soldaţi transilvăneni, daţi de către Rakoczy lui Matei Basarab şi de câteva sute de curteni înarmaţi43. Noaptea soldaţii transilvăneni îl prind pe viitorul domn şi-l duc legat la Matei Basarab, care se afla la Bucureşti. Pentru a nu intra în conflict cu Abaza Paşa, Matei Basarab a dat voie soldaţilor turci să se reîntoarcă acasă. Abaza Paşa, înşelat în planurile lui de către tăbăcarul din Râmnic că este “os domnesc” a cerut printr-o solie să il dea în mâna lui. Matei Basarab a poruncit, faţă de solii turci, ca Stenemire “care era om chipeş” să fie sluţit, tăindu-se jumătate de nas şi buza de sus, fiind apoi închis “spre mare ruşine şi batjocură44.

Matei Basarab (1632-1654), cunoscut ca însemnat ctitor de ţară cultură şi de învăţământ, în domnia căruia a fost introdusă limba română în ritualul slujbelor religioase, a tipărit în româneşte cărţi şi a adus în ţară meşteri iscusiţi care au creat în zonă, o şcoală a artei tipografice, ce va dura aproape două veacuri, făcându-se cu timpul cunoscută şi peste fruntarii. Vocaţia de ctitor a lui Matei Basarab e hotărâtă în primul rând de un gând politic superior, acela de a ridica în faţa apăsării tot mai puternice a otomanilor o spiritualitate românească de sine stătătoare, care să fie reazem şi îndemn la lupta pentru apărarea statului de la nord de Dunăre45.

Râmnicului îi revine cinstea de a fi găzduit prima oară o fabrică de hârtie din Ţara Românească, aflăm existenţa ei, din prefaţa scrisă în slavonă de către Udrişte Năsturel la Antologhionul tipărit la Câmpulung Muscel în 1643. Autorul laudă acţiunea domnului de a înfiinţa “moară făcătoare de hârtie”. Această “fabrică” se afla amplasată pe iazul morilor, vecină cu biserica “Sf. Gheorghe”, situată în piaţa oraşului. Pe hârtia fabricată la Râmnicu Vâlcea se afla ca filigran, stema Ţării Româneşti. După cum se cunoaşte întreprinderea funcţiona înainte de 1642. Materialul produs avea să fie folosit atât de tipografia de la mănăstirea Govora, cât şi de alte centre tipografice din ţară, ca: Dealul, Câmpulung, Târgovişte.

Moara a fost la început domnească, dar mai apoi avea să fie preluată de boierii Rudeni, care au ţinut-o până la 1672- 1673, când au închinat-o mitropolitului Varlaam şi mănăstirii sale Fedeleşoiu, împreună cu biserica “Sf. Gheorghe” din Râmnic. La 5 mai 1693 într-un act al lui Constantin Brâncoveanu moara funcţiona încă. Se pare că după această dată ea nu fiinţa, căci un document de vânzare din 22 septembrie 1708, menţionează clar “locul” unde a fost moara de hârtie”46.

Prezenţa pe teritoriul Râmnicului a unei fabrici de hârtie e un fapt cu consecinţe deosebit de importante pentru

viaţa economică şi culturală a târgului. Ea aşează oraşul de pe Olt printre puternicele centre culturale ale ţării, în secolul al XVII-lea. Aceasta se remarcă şi prin complexul arhitectonic al episcopiei, unde Matei Basarab a efectuat unele lucrări. Palatul episcopal din Râmnic, arată Paul din Alep, seamănă cu cel al mitropoliei, numai că este mic. în acest sens, un protocol austriac din anul 1731, aminteşte că voievodul a construit “casa tipografiei cu pivniţa de sub ea”47. În legătură cu existenţa pe care l-a avut vlădica Teofil al Râmnicului, care l-a îndemnat pe Mihail Moxa să scrie în anul 1620, prima istorie “universală în româneşte, cuprinzând informaţii până la 1489. Călăuzit de sentimente patriotice, Moxa a încercat să introducă în cronograful său unele date privitoare la istoria românească şi să prezinte pe marii conducători români: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara şi Ştefan cel Mare. În perioada lui Matei Basarab s-a construit “peste Olt un pod foarte mare”48, ce a uşurat mult trecerea dintr-o parte în cealaltă.

În timpul acestui domnitor la Râmnic, este atestată o adevărată colonie bulgară “sârbii în limbajul de atunci, adunată în jurul episcopului Ignatie Sârbul49.

În anul 1640, călătorul Baksici se plânge că înainte în Râmnicul Vâlcea, erau mai mulţi catolici decât astăzi50, se pare că cea mai mare parte din ei a fost asimilată de către populaţia românească. În 1641, la căsătoria unei fete rămasă orfană, părinţii murind de ciumă, logofătul Anghel, i-a făcut casă şi a înzestrat-o din bucatele lui, dându-i un cal, două vaci cu lapte, 2000 aspri gata, un chinteş din frânghie roşie, 2500 aspri, o minţie de atmişcel roşu cu feţe, de 3000 aspri, şi haine şi tot ce trebuie în casă şi i-a făcut nuntă, în oraşul Râmnic şi a cheltuit pentru năframe şi alte treburi 3000 aspri51. Au loc o serie de vânzări în Râmnic, din ocina oraşului, ca şi donaţii de proprietăţi în târg, de pivniţe de piatră cu locuri de grădină52. Informaţii despre Uliţa din Râmnic, pot fi întâlnite în mai multe documente, dintre care în acela de la 15 aprilie 1635, când i se dăruieşte mănăstirii Govora “un loc de casă cu pivniţă şi grădină până în Uliţa, lângă moşia Govora”53. Într-un act scris de Barbu gramaticul la 1 februarie 1635, se specifică că i s-a lăsat “finului Pârvu logofăt” partea mamei fratelui Dimei “din Uliţa din oraşul Râmnic, cu vadul de moară, locul şi rumânii54. Episcopul Teofil al Râmnicului, cumpără la 25 februarie 1636, de la copii popii Ghinu “partea lor de ocină din satul numit Uliţa, din sus de oraş, cu vadul de moară, unde le-a fost moara, cu a treia parte din sat, cu 8000 de bani55. Lui Matei Basarab, care se aña la “plimbare”56 peste Olt, la oraşul Râmnic, egumenul Coziei, a cerut să i se dea vinăriciul din Jiblea, în schimbul vinăriciului din Uliţa cea mare din Râmnic, ceea ce domnul aprobă prin actul din 11 august 163857. La 15 mai 1632 mănăstirea Cozia poseda în Râmnic, patru proprietăţi între moara episcopiei şi locurile Iezerului alte trei locuri pe lângă diaconul Duca de 103 paşi şi deasemeni trei locuri de 100 paşi pe lângă popa sas, ce ajung cu capetele în râu, iar din jos sunt Carabeţii; şase locuri de 200 paşi, cu capul în Olt, la vadul de sus, din jos de Carabeţi; apoi unul de 30 de paşi ce merge la locurile lui Voicu Ghimii; încă trei de 150 paşi între Mitrea şi Proca, cu capetele la drum; un loc la Mişăi, sub Obraejie, la Cruce, 50 de paşi; altul deasupra la Mişăi, de 70 de paşi; Iezărul deţinea două locuri până la moara Treptei58. Lui Sima al doilea logofăt i se întăreşte la 25 octombrie 1636 un loc de moară în Râmnic, lângă cea a Govorei59. Diaconul Duca cumpără de la Ifrim iuzbaşa din Râmnic la 5 aprilie 1642, cu 55 ughi, o proprietate peste râu, din vadul Oltului, din gura râului în jos până în Topliţa şi lat până în dâlmă, şi loc sterp arătură de 6 zile60. Se mai vindeau ocine cu vii şi livezi la Cetăţuia61, vii la Troian, lângă fântână Catarii62, vii la Copăcel.

În anul 1655 ţara a fost zguduită de răscoala seimenilor, dar nu numai a oştenilor ci şi a ţăranilor asupriţi, îndreptată împotriva boierilor, clerului şi turcilor63. Răsculaţii aleg pe spătarul Hrizea ca domn. Judeţul Vâlcea fiind cuprins de flăcările acestei mişcări, căpitanul Râmnicului, se prezintă abia la 4 august 1655, să depună jurământul faţă de domnie, când zona s-a pacificat64. Dar rezistenţa a continuat şi în 1657, când Hrizea, după ce evadează de la Alba Iulia, unde era închis, trece muntele în ţară “pe la mănăstirea Bistriţa”65. De aici trimite delegaţi în judeţ şi în alte părţi să ridice poporul la luptă, dar oastea domnească asediază mănăstirea, măcelărind pe cei 300 de apărători.

În domnia lui Constantin Şerban Basarab (1654-1658), era aşezată în anul 1656, în via episcopii, o cruce înaltă de trei metri, cu o frumoasă inscripţie slavă.

Alte informaţii stau mărturie unor fapte şi întâmplări din trecutul urbei vâlcene. Astfel amintind de nesupunerea rudarilor care locuiau la Râmnic, Mihnea al III (1658-1659), împuterniceşte la 12 ianuarie 1659 pe egumenul Coziei să-şi strângă dajdia de la ţiganii mănăstirii care refuzau să o mai plătească66.

Gabriel Tomaşi, se plângea la 1660 că la Râmnic, biserica catolică era ruinată “n-au mai rămas decât zidurile, ar putea fi restaurată, dacă ar fi cu ce, şi ar fi de mare folos, pentru că aici vin mulţi catolici şi s-ar înmulţi şi mai tare mulţumită faptului că în apropiere se află Ocnele de sare ale domnului. Alesul apostolic referindu-se la Râmnic, afirmă că “de altfel este un oraş bun” .

Viaţa îşi continuă cursul normal, dar câteodată este marcată puternic de unele calamităţi, cum a fost ciuma ce a bântuit cu furie în 1670, la Râmnic.

Pe dealul Cetăţuia, pe locul unei biserici mai vechi, mitropolitul Teodosie a ridicat un schit în 1677-1680, pe care-1 înzestră cu moşii, “vaduri de moară, mertice de sare şi robi”. Domnitorul Gheorghe Duca (1673-1678) acordă la 2 mai 1677 lăcaşului în construcţie “via de la Cetate” şi-l scuteşte de vinărici, de dijma de stupi şi îi conferă dreptul de a ţine “un vier, om strein” iertat de bir şi de seamă68.

Şerban Cantacuzino (1678-1688) reînnoieşte, la 26 martie 1679 milele domneşti ale schitului Cetăţuia din Râmnic69. Este cunoscută deasemenea contribuţia mitropo­litului Teodosie la refacerea în 1681 a bisericii “Sf. Gheorghe” din oraş70.

Dar actele de vânzare-cumpărare ne oferă prilejul de a cunoaşte procesul dezvoltării edilitare a oraşului în care predominau casele cu grădini mari cu pomet.

În partea de jos a oraşului se afla la 20 martie 1682, un vad de moară, pe care Vlad Vişinescu îl dăruieşte Episcopiei “aicea în apa Râmnicului, pe pârâul despre oraş din jos de biserica “Sf. Gheorghe”, mai jos de moara lui Dima spătar Bujoreanul. Locul împrejurul morii se afla din jos de calea dinspre podul de la Olt, “prin capătul locurilor, pe o scurtătură de apă, până la calea ce vine de la moara părintelui Vlădicăi. De aicea, pe cale în sus, prin capetele grădinilor, spre biserică până în drumul cel mare şi peste râu, prundul cât ţine împotriva locului71.

La 6 iulie 1697, mai mulţi locuitori din oraş vând episcopului Ştefan al Râmnicului, un loc al lui Vişan din Vale, pentru banii de haraciu pe care au trebuit ei să-i plătească deoarece posesorul lui fugise .

Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) corespunde nu numai unui sfârşit de secol, ci şi unei perioade marcate de o importantă evoluţie pe plan social-economic, al cărui începuturi timide se manifestau încă spre sfârşitul secolului al XVI-lea.

Constantin Brâncoveanu se înscrie printre voievozii care a continuat lupta antiotomană începută de Mircea cel Bătrân nu numai pe calea armelor, ci pe aceea a politicii şi diplomaţiei.

În judeţul Vâlcea, domnul s-a înscris ca unul dintre cei mai mari constructori de aşezăminte bisericeşti. La 8 decembrie 1692, voievodul cumpără de la Stan Şafranica din Râmnic şi de la fiii săi Alexe şi Costea, via de la Troian, cu livadă, pentru 100 taleri.

Actele timpului stau mărturie însă şi altor împrejurări dramatice pentru localnici. Astfel datorită unor calamităţi întâmplate în vremea lui Constantin Brâncoveanu, un Stroe, fratele Chircăi săpunarul din Râmnic, este nevoit să vândă un loc din Câmpul Râmnicului din sus de oraş, “în vremea foametei, de mi-am scos copii din foame”73.

Popa Tănase dădea şi el episcopiei pentru 100 taleri, “un loc în câmp de arătură şi o viişoară la Olteni”, foste ale diaconului Tănase şi al fratelui său Mihai deoarece “întâmplându-se lui Tănase diaconul şi frăţâi-său şi toată casa moarte năprasnică de ciumă, de au murit toţi, de n-au rămas nimenea dintr-înşi, făr de cât o copilă mică”74.

Înflorirea meşteşugarilor a comerţului au condus firesc către constituirea breslelor, forme de organizare a producătorilor din diferite meserii caracteristice oraşelor europene, forme care asigurau şi specializarea acestora în scopul îmbunătăţirii calităţii şi diversificării mărfurilor destinate pieţii. Ele exercitau totodată monopolul de producţie pentru anumite bunuri destinate pieţii, veghind şi la respectarea regulilor de comportare a breslaşilor. La începutul secolului al XVIII-lea funcţionau şi la Râmnicu Vâlcea, breslele75. Ele s-au impus în organizarea administrativ teritorială a oraşelor medievale, determinând structuri specifice, cu zone de târg, înconjurate de străzi şi cartiere grupate în jurul bisericilor de breaslă.

Politica vamală a voievodului avea în vedere fixarea taxelor şi a punctelor de vamă, dirijarea neguţătorii către târguri pe drumurile stabilite, asigurarea unor activităţi comerciale necesare dezvoltării şi înfloririi anumitor localităţi, atragerea negustorilor străini, realizarea de alianţe şi relaţii de colaborare cu vecinii. Constantin Brâncoveanu fixează o taxă vamală pentru vitele cumpărate în vederea comercializării, pentru vânzarea mărfurilor cu cotul, pentru cei ce dau maja de peşte sărat prin târguri şi prin sate. în această vreme s-a generalizat metoda vămuirii, ceea ce va stânjeni comerţul indigen şi cel de tranzit. Râmnicu Vâlcea se numără printre locurile de vamă cunoscute.

Oraşul era al doilea centru urban din ţară după Târgovişte, cu populaţie săsească. Preoţii Bărăţiei din Râmnic, cumpără la 20 august 1704 de la fraţii Radu şi Ene, fiii lui Dima lui Algaş, o casă cu pivniţă, cu siliştea pentru 12 taleri şi 12 parale, loc pe care s-a pus temelia bisericii catolice76.

Asupra familiei lui Constantin Brâncoveanu s-au abătut mereu nenorociri. Astfel tatăl voievodului Papa Brâncoveanu şi-a pierdut viaţa ucis de seimeni în anul 1655, sub poalele mitropoliei Bucureştene, iar Preda Brâncoveanu, bunicul său a fost ucis la Târgovişte, din porunca lui Mihnea al III-lea, în anul 1658. Moartea violentă nu-1 va ocoli nici pe el, nici pe fiii săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi chiar pe Ianache

ginerele său77 . Turcii considereau că averile brâncovenilor sunt fără sfârşit. La 9 martie 1714 în Bucureşti, domnul Constantin Brâncoveanu şi-a adunat toţi copii pentru a sărbători cum se cuvine hramul celor 40 de mucenici. N-a lipsit nici Stanca prima din cei 11 copii, în vârstă de circa 40 de ani, văduvă bogată după căsătoria cu Radu, fiul lui Iliaş Vodă. Nenorocirea ei a venit imediat după ce s-a întors cu rădvanul acasă. Doamna s-a simţit tot mai rău. Mama sa doamna Maria a venit imediat, iar Constantin Brâncoveanu nu a stat pe gânduri şi a chemat un doctor de la Sibiu, care cu metodele de atunci sfârşitul era aproape. Muribunda, în ultimele ceasuri, îşi tot chema mama şi surorile, iar în delirul suferinţelor spunea că vede potop de turci încercând să-l apuce de grumaz pe tatăl său, voievodul, să-l lege şi să-l ducă pe rob la Stanbul78 . La 15 martie şi-a dat ultima suflare. A fost înhumată alături de soţul ei la biserica mitropoliei din Bucureşti, cu mare fast. Când totul s-a terminat Constantin Vodă Brâncoveanu a încălecat pe cai alături de cei patru feciori ai săi şi au coborât Dealul Mitropoliei, ajungând la crucea ridicată în amintirea tatălui său şi amplasată în acest loc. De undeva a ţâşnit o găină neagră, care s-a oprit speriată pe umărul domnului. “Semn rău” şi-au zis cu toţi şi şi-au făcut cruce.

La 15 august 1714, la ora 9 dimineaţa când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, a fost scos din temniţă din, Bostangi Basa din Istanbul, cu fiii şi cu Ianache Văcărescu, desculţi şi au fost duşi în mica piaţă Ialischisc. Puţin înainte de a începe execuţia le-a spus: Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”79.

La 15 august 1718, orele 9 dimineaţa la Mănăstirea “Dintr-un Lemn” la slujba de Sfânta Maria, se afla şi doamna ţării Păuna a voievodului Ştefan Cantacuzino, care împreună cu tatăl lui stolnicul Cantacuzino au uneltit pentru scoaterea din domnie a vărului său Constantin Brâncoveanu. Pe când la Stanbul avea loc martirajul, doamna ţării se ruga în faţa icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni – un miracol s-a întâmplat, în clipa aceea ea văzu întocmai scena sângeroasă de la Stanbul, cu atâtea trupuri decapitate. Printre leşinuri numeroase doamna Păuna privea imaginile, ce se întâmpla la sute de kilometrii. Acest fapt ne mai întâlnit a fost consemnat în Cronica ţării80.

Biserica mănăstirii Sf. Constantin şi Elena din Hurezu, cunună a stilului brâncovenesc a fost gândită deopotrivă şi ca necropolă a neamului său. Dar îngrozitorul sfârşit de domnie, nu i-a îngăduit să-l aducă aici, şi nici la intronizarea din 16 august 1992, osemintele acum sfinte ale domnului martir de la biserica “Sf. Gheorghe” din Bucureşti81.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu se înscrie în istoria românilor ca o etapă distinctă, de afirmare a spiritului creator românesc pe multiple planuri, politic, diplomatic, cultural, artistic82.

 

Note bibliografice

1.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Rm. Vâlcea, 1994, p.69

2.Ibidem

3.Dinu C. Giurescu, Anafafterul, condică de porunci a visîeriei lui Constantin Brâncoveanu, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, V/1962, p.418. O preocupare stăruitoare întâlnim pe vremea lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, în locurile deja cunoscute şi alături de albia Lotrului, cea mai bogată zonă o reprezintă însă cursul Oltului între Cozia şi Râmnicu Vâlcea.

4.Călătoriile lui Paul din Alep, în Călători străini voi. VI, p.187

5.Veronica Tamaş, Contribuţii la istoria învăţământului în evul mediu (1415-1830) în Studii Vâlcene II/1974, p.147

6.Gh. Părnuţă, Din istoria culturii şi şcolii din judeţul Vâlcea (sec. XVI-XIX- lea) în Buridava 11/1975, p.137

7.Ibidem

8.Idem p. 138

9.Paul din Alep, op. cit., p. 180

10.N. Iorga, Istoria comerţului românesc, p.589

11.D.I.R., B. Ţ.R., XVII/l, p.67

12.După moartea lui Mihai Viteazul având ţara “mare nevoie şi greutate de la tătari şi de la alte limburi străine, dregătorii ţării au luat încă plumbul de mult preţ”, de la mănăstirea Cozia.

13.Arh. Naţ., Bucureşti, Ms. 239, f. 128

14.D.I.R., B, Ţ.R., XVII/l, p.452

15.Idem p.97-98

16.Idem XVII/II, p. 104-106

17.Idem p.157

18.Idem p. 387-388

19.Idem XVII/IIL p.46-47

20.Idem p.45

21.Idem p.292

22.Arh. Naţ., Bucureşti, Mănăstirea Cozia, ms. 712, f. 420 v.

23.Idem ms. 1233, f. 177-178

24.D.R.R., B., Ţ.R., XVII/III, p.618

25.Comeliu Tamaş, Schitul Arhanghel în documente, în Renaşterea Rm. Vâlcea, ian-mar 2004, p.13

26.D.I.R., B„ Ţ.R., XVII/IV, p.366-367

27.Arh. Naţ., Bucureşti, Ep. Râmnic, LIX/15

28.Idem LIX/14

29.D.I.R., B„ Ţ.R., XVII/IV, p.359

30.Doina Duca-Tinculescu, Marcel-Dumitru Ciucă, Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului voi. II 1621.1632, Bucureşti 1978, p.166

31.Idem p.212

32.D.I.R., B, Ţ.R., XVII/L, p.495

33.D.I.R., XXI, p.3. La 10 martie în Râmnic, era Vancea judeţ.

34.Idem p.318-319

35.Idem p. 339-400

36.Idem p. 457

37.Idem p.49

38.D.I.R., B, Ţ.R., XXII, p.452-465

39.Idem p. 142-154

40.Arh. Naţ., Bucureşti, Mănăstirea Cozia ms. 712, f. 420- 421

41.Idem ms. 209, f.31

42.Ibidem

43.G. Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-1665, Bucureşti 1965, p.88-89

44.Veronica Tamaş, Un tăbăcar din Râmnicu Vâlcea, domn al Ţării Româneşti, în Orizont nr. 391 din 1 feruarie 1970, f.3

45.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.74

46.A. Sacerdoţeanu, Fabrica de hârtie din Râmnicu Vâlcea în secolul al XVII-lea, în Buridava 1/1972, p.277

47.V. Micle, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982, p.93

48.Paul de Alep, în Călători VI, p.180

49.A. Sacerdoţeanu, Originea şi condiţiile social- economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu Vâlcea, în Buridava 1/1972, p.54

50.N. Iorga, Istoria Românilor prin călători voi. II, ed. a IlI-a Bucureşti, 1928, p.7

51.Marcel Dumitru Ciucă, Doina Duca-Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, Catalogul Documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului voi. V 1640-1644, Bucureşti, 1985, p.164

52.Arh. Naţ., Bucureşti, Ep. Râmnicului XXXIX/2

53.Aurelian Sacerdoţeanu, Fabrica de hârtie, p.381

54.Aurelian Sacerdoţeanu, Arhimandritul Vasile, p.554- 555

55.Aurelian Sacerdoţeanu, Fabrica de hârtie, p. 374

56.Arh. Naţ, Bucureşti, Mănăstirea Cozia XLIX/9

57.Arh. Naţ., Râmnicu Vâlcea, ms. 86, f. 10

58.Marcel-Dumitru Ciucă, Doina Duca-Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului voi. IV, 1633-1639, Bucureşti, 1981, p.646-647

59.D.R.H., B„ Ţ.R., XXV, p.442

60.Comeliu Tamaş, I, Soare, Carmen Andeescu, Tezaur medieval vâlcean, Catalogul documentelor de la

Arhivele Statului din Râmnicu Vâlcea 1388-1715 voi. I, Bucureşti, 1983, p.157

61.Arh. Naţ., Bucureşti, Mitropolia Ţării Româneşti, CLXVI/3

62.Idem XXIX/3

63.Catalog IV, p. 656-657

64.Lidia Demeny, L. Demeny, N. Stoicescu, Răscoala seimenilor sau răscoala populară 1655, Bucureşti, 1969, p.164

65.Istoria Ţării Româneşti, p.128

66.Arh. Naţ., Bucureşti, Mănăstirea Cozia, ms. 712, f.411- 412

67.N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p.8

68.Arh. Naţ., Bucureşti, Epis. Râmnic, XXX/3

69.Idem ms. 138, f.25v

70.N. Iorga, Istoria comerţului românesc, în Opere economice, p. 158. Mitropolitul Teodosie care era în Râmnic, are o mare contribuţie la traducerea şi tipărirea Bibliei din 1688, însemnat monument de limbă română.

71.Arh. Naţ., Bucureşti, Episc. Râmnic, XLVI/l 1

72.Idem XXXIX/60

73.Idem XXXIX/61

74.Idem XXIV.66

75.N. Iorga, Istoria industriei la români, în Opere economice p.248

76.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea fond. Trib. Vâlcea, dos. 746/1932, f.4,9v

77.Comeliu Tamaş, Prinţul aurului, în Monitor de Vâlcea nr. 71 din 17 august 2001, p.8

78.Comeliu Tamaş, începutul sfârşitului în Monitor de Vâlcea nr. 70 din 16 august 2001, p.10

79.Ibidem

80.Comeliu Tamaş, Fapte misterioase, în Accent nr. 27 din 18-24 august 2003, p.3

81.Comeliu Tamaş, Istoria Horezului, Rm. Vâlcea, 1995 p.43

82.Comeliu Tamaş,Constantin Brâncoveanu şi mănăstirea Horezu, în Oltul, Cultural, nr. 3(26)/2004, p.20

 

Sursa: Corneliu Tamaș, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Editura CONPHYS, Rm. Vâlcea, 2006, p.117-137.

Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete