Industrie extractivă in Crișana

Primele informaţii privind exploatările de bitum şi lignit din această regiune apar în anul 1882, prin descrierea exploatărilor începute în 1874 de către Iacob Matyasovszki în zona aflată între Borodul Mare şi Derna. În anul 1874 au fost încheiate contracte cu un număr de 8 concesiuni miniere de nisip asfaltos în suprafaţă totală de 1443812 metri pătraţi la Derna, în 1877 cu 11 concesiuni de nisip asfaltos la Tătăruş, cu 1985115 metri pătraţi[2], urmate apoi de încă 4 concesiuni de lignit la Budoi. În anul 1880 se înfiinţează prima mare întreprindere care începe exploatarea intensivă a acestor zăcăminte, sub forma unei societăţi anonime ,,Magyar Aszfalt’’, având concesiuni pe teritoriul comunelor Brusturi, Tătăruş, Derna şi Budoi[3]. Se fac o serie de foraje manuale, iar între 1882-1890 se construiesc două fabrici la Derna – Tătăruş pentru prelucrarea nisipului asfaltos. Societatea este vândută şi cumpărată, având astfel diverşi proprietari. Prin anul 1945, vechii proprietari reînfiinţează societatea Derna – Tătăruş, începând exploatarea lignitului la Budoi, lignitul fiind transportat pe o cale ferată industrială la Tileagd. În 1947, fabrica de la Tătăruş a fost arsă şi abia din 11 iunie 1948 s-a refăcut. Paralel cu formarea minelor şi fabricilor Derna-Tătăruş-Budoi s-au deschis şi alte mine la Popeşti, Borumlaca.

În 1948, se înfiinţează Întreprinderea de Stat Carboniferă cu cele trei unităţi, iar printr-o înţelegere cu Fabrica de Sticlă Pădurea Neagră[4], i se alătură şi mina Popeşti. Exploatarea se dezvoltă prin adăugarea de noi unităţi: mina Borumlaca, în 1 ianuarie 1949, şi mina Corniţel, la 1 ianuarie 1950, dar care ulterior vor fi luate în administrare de alte foruri. Începând cu data de 1 februarie 1957, Întreprinderea Derna-Tătăruş, cu sediul în Voivozi, se scindează în două unităţi productive separate, cu denumirea de Exploatarea Minieră Derna-Tătăruş şi Exploatarea Minieră Voivozi, în cadrul Trustului Minier ,,Ardealul’’ Oradea[5].

Exploatarea Minieră Voivozi era întinsă pe o distanţă de circa 40 km lungime, cu mai multe unităţi productive răspândite de-a lungul Munţilor Rez, ce se întind între Valea Crişului Repede, începând de la Tileagd, 28 km est de Oradea şi Valea Barcăului, Bereteu, în dreptul comunei Suplacu de Barcău, la 20 km sud – est de fostul raion Marghita. Exploatarea a funcţionat şi înainte de această dată ca Exploatarea Minieră Derna – Tătăruş şi ca Exploatarea Minieră Voivozi, cu două centre, primul la Derna şi al doilea în comuna Voivozi, având ca obiect de activitate extracţia de lignit[6].

În ordinea lor aceste exploatări au fost:

Tătăruş, exploatarea de nisip asfaltos şi lignit, la 3 km nord-est de comuna Brusturi;

Derna, exploatarea de nisip asfaltos şi lignit, la 4,5 km nord-est de Tătăruş;

Budoi, exploatarea de lignit, la 3 km est de Derna;

Voivozi, exploatarea de lignit – staţia de deshidratare, 4 km nord-est de Budoi;

Varviz, exploatarea de lignit, la 5 km est de Voivozi;

Vărzari, exploatarea de lignit, la 1,5 km sud de Varviz, în interiorul cristalinului;

Borumlaca, exploatarea de lignit, la 2 km est de Varviz.

Pentru transportul producţiei şi materialelor în regiunea exploatărilor existau şosele şi căi ferate industriale.

Întreprinderea a rămas rentabilă până la mijlocul anilor ‘90, din anul 2004 exploatarea a fost închisă. Kuji Francisc, un fost director al minei, susţine că, de fapt, ,,La Voivozi există încă şi acuma destul zăcământ. Extracţia se putea face cu profit, mai ales că CET-ul a fost proiectat special pentru acest lignit. Dar politicienii au avut interes să importe”[7], afirma într-un articol din săptămânalul orădean Bihoreanul.

Cea mai veche exploatare minieră din Crişana a fost cea de aur, argint şi cupru de la Băiţa-Bihor, ce datează din 1501. După anul 1920 începe exploatarea metalelor rare. În unele perioade mina a fost închisă, dar îşi reîncepe activitatea în anul 1950, prin societatea româno-sovietică Sovrom-Kvarţit devenită obiectiv strategic pentru sovietici, cu scopul de a sprijini programul nuclear militar sovietic. Administrativ aparţinea oraşului Nucet şi localităţilor Băiţa, Fânaţe, Câmpanii de Sus, Vărzari de Sus, Poiana şi Sighiştel.

În vagoane speciale, bogăţiile uranifere ale Apusenilor luau drumul U.R.S.S. Pe dealul Dumbrava, dintre Ştei şi Seghişte, s-a construit un aeroport[8] pentru transportul persoanelor ce veneau în control. Forţa de muncă era bine plătită. Uraniul, trecut prin morile de concasare de la Ştei, era ambalat în canistre şi expediat pe calea ferată, prin Halmeu, în ţara vecină. Alături de soldaţi s-au adus tehnicieni şi ingineri sovietici, salariile foarte mari au atras în zonă muncitori români care locuiau în blocuri din panouri de lemn sau în BW-uri (căsuţe verzi). Împărţită în trei zone de restricţie, intrarea în exploatarea minieră Băiţa se realiza doar cu legitimaţii speciale şi de culori diferite[9]. Exploatarea minieră devenind în scurt timp foarte importantă, inclusiv prin activităţile de prospectare şi cercetare geologică în toată zona de vest a ţării, a apărut necesitatea construirii unor unităţi industriale (Uzina Centrală de Reparat Utilaj Minier Bihor, Fabrica de binale din Ştei, Fabrica de canistre, Autobaza de transporturi Auto Petru Groza). Pentru cazarea personalului s-au construit colonii pentru muncitori şi blocuri pentru militarii sovietici. Astfel, s-au urbanizat rapid unele localităţi ca Nucetul şi Vaşcăul, ridicate la rang de oraşe. Datorită scăderii rezervelor uranifere, după 1960 s-a trecut la cercetarea şi valorificarea celorlalte substanţe minerale existente în zonă: molibden, bismut, cupru, wolfram, plumb, zinc, aur, argint, bor, fier, aluminiu, wollastonit şi lignit[10] ,,Expedierea minereului extras spre U.R.S.S. continuă, până în anul 1965, când Gheorghiu Dej consideră încheiat contractul cu sovieticii’’[11]. Din anul 1970, la Băiţa se exploatează intens calcare de culoare albă, cu aspect de marmură, folosit la obţinerea mozaicului.

În anul 1952 se descoperă zăcământul de calcare de la Avram Iancu, dar exploatarea lui începe doar din anul 1962.

În anul 1963, s-a construit la Chistag staţia pilot pentru spălarea minereului constituit din fragmente şi blocuri de bauxită prinsă într-o masă argiloasă. În anul următor, pe baza rezultatelor obţinute, au fost construite staţiile de spălare de la Dobreşti şi Chistag, dotate cu utilaje româneşti. Odată cu darea în folosinţă a staţiilor de spălare ia fiinţă Întreprinderea minieră Dobreşti, în anul 1965, concepută pentru valorificarea zăcămintelor de bauxită de la suprafaţă, singura întreprindere din zonă care exploata aceste zăcăminte[12]. Pe parcurs, întreprinderea a început şi extracţia din subteran, extinzându-şi perimetrul explorabil în zonele învecinate, pe versantul sudic al masivului Pădurea Craiului, între Crişul Negru şi Crişul Repede. La realizarea staţiei de preparare Chistag, staţie pilot, specialiştii au conceput un flux tehnologic, care a fost şi brevetat ca invenţie, bazat pe principiul sfărâmării şi spălării autogene, reducând la maxim cocoloşii de argilă cu silicea[13] însoţitoare, care conţinea cantităţi mari de bauxită[14], mărindu-i astfel conţinutul de Al₂O₃. Procesul de preparare s-a realizat cu patru linii la staţia din Dobreşti şi o linie la Chistag, ceea ce a făcut posibil ca de la Dobreşti să pornească materia primă de bază pentru industria metalurgiei neferoase[15].

Zăcămintele de argilă refractară se aflau în zona comunelor Şuncuiuş şi Zece Hotare, mai precis în zona nordică a Munţilor Pădurea Craiului, delimitate la nord de Valea Crişului Repede, la vest de Dealul Popii-Dealul Pojorâta, Valea Izbândişului şi Valea Zapodii, la sud de Dealul Runcu şi Cărmăzan şi la est de Valea Groşilor[16]. Primele cercetări au început de prin secolul al XVIII-lea, fiind continuate apoi până în secolul al XX-lea.

În 1948, profesorul Al. Codarcea întocmeşte un studiu asupra zăcământului, studiu cu pronunţat caracter economic, care prezenta perspectivele viitoarei exploatări. După înfiinţarea Întreprinderii Miniere Bratca, la data de 1 ianuarie 1949, cercetările iau o amploare mai mare. În anul 1951, inginerul F. Mihailovici întreprinde o ridicare geologică la scara 1:10 000 în perimetrele Bălnaca şi Recea necesare IPROMIN, întreprinderii de prospecţiuni miniere. Pentru sistematizarea exploatării, se realizează de către Comitetul Geologic o altă hartă geologică la aceeaşi scară. Începând cu 1955, lucrările de exploatare şi deschideri miniere au luat amploare în Bazinul Şuncuiuş, în funcţie de cerinţele de materiale refractare ale industriei. Din 1966 lucrările de exploatare au fost preluate de Exploatare Minieră Cluj-Napoca, asistenţa geologică continuând să fie asigurată de către I.P.L. Bucureşti. Din 1967 lucrările de cercetare geologică sunt executate în exclusivitate de către Întreprinderea IFM Cluj. Întreprinderea Minieră Şuncuiuş continuă să execute lucrări miniere de cercetare geologică şi foraje. În paralel cu cercetarea geologică s-au realizat şi unele studii mineralogice, fără a fi însă aprofundate. O serie de institute specializate din ţară şi de peste hotare au efectuat studii privind prepararea argilei de Şuncuiuş. Sinteza rezultatelor acestor cercetări a fost publicată în lucrarea ,,Studiu de sinteză a cercetărilor efectuate în ţară şi cu colaborare externă pe argilele refractare de Şuncuiuş’’, Bucureşti, Institutul de Cercetări Miniere, 1969. În concluzie, zăcământul de argilă refractară de la Şuncuiuş era foarte extins, cu mari neregularităţi în ce priveşte poziţia, grosimea şi calitatea. S-au alocat 162 de milioane de lei pentru cercetarea geologică, fonduri justificate prin rezultatele obţinute în vederea creării unei baze de materii prime pentru industria materialelor refractare[17]. Exploatarea Minieră Şuncuiuş, cu sectoarele Bălnaca şi Recea, livra pentru întreprinderile de produse refractare din cadrul Ministerului Industriei Metalurgice 5 sortimente calitative de argilă. Argila era utilizată şi în industria chimică, a sticlei, cimentului şi ceramicii. Chiar dacă mai existau zăcăminte de argilă refractară în ţară, la Anina Ponor, Schela Gorj-Viezuroiu, Ţara Bîrsei şi în zona nordică a munţilor Pădurea Craiului, argila exploatată la Şuncuiuş acoperea din necesităţile industriei ţării. Exploatarea argilei se realiza în subteran la adâncimi cuprinse între 5 – 120 metri, cu abataje cameră şi prin puşcare, perforarea cu electrorotativul în rocile mari, iar în rocile dure cu perforatoarele cu aer comprimat cu explozive. Materialul împuşcat se încărca manual cu lopata în vagoneţii de mină, transportul efectuându-se cu locomotiva cu combustie internă de 45 cai putere. Descărcarea se efectua prin culbutoare[18] mecanice, pe benzi transportoare de cauciuc spre banda de claubaj (sortarea manuală) de unde cădea pe banda mobilă reversibilă, ce o deversa pe sorturi în silozuri funiculare. Se încărca mecanic în vagoneţii de funicular, apoi se transporta la staţia Şuncuiuş, unde se deversa în boxe pe loturi şi calităţi, după care, cu graifărul se încărca în vagoane CFR, în stare brută, şi se expedia la beneficiar. Munca în subteran era încadrată în grupa I, cu risc profesional datorită conţinutului de SiO2[19] cu risc ridicat de silicogen, datorită zgomotului, temperaturii scăzute şi a umidităţii ridicate etc. Mina Şuncuiuş era caracterizată drept o mină rece, cu temperatura medie de 13-14ºC şi cu o umiditate relativ ridicată, de 74-90%[20]. Pentru aerajul lucrărilor miniere se utilizau ventilatoare axiale prin care se absorbea praful. Minerii locuiau în construcţii social industriale, colonia din Şuncuiuş avea construcţii cu patru nivele, însumând 325 de apartamente, plus două blocuri cu parter şi două etaje cu 120 de locuri. Clădirile au fost executate după 1958, având şi instalaţii igienico-sanitare. În anul 1981 s-a construit o instalaţie de preparare cu flux umed, aceasta asigura sortimentelor de argilă o omogenitate ridicată, elimina materialele sterile grosiere şi reducea conţinutul de oxizi fondanţi[21].

Suplacu de Barcău este cunoscut în ţară prin extracţia ţiţeiului. Exploatarea petrolieră din această localitate a fost sub tutela Schelei de Extracţie Tîrgovişte, din 1 februarie 1963, la Trustul de Extracţie Tîrgovişte, ca secţie independentă, din 1 aprilie 1963 la Trustul de Extracţie Bucureşti, în subordine directă, ca secţie complexă, cu sediul în Suplacu de Barcău. Din 1 aprilie 1964 se înfiinţează Schela de Extracţie Suplacu de Barcău, ca unitate independentă, subordonată Trustului de Extracţie Bucureşti, apoi, în anul 1973, trece în subordinea Centralei Petrolului Bolentin Vale, urmând ca în 1979 să treacă în subordinea Trustului de Foraj Extracţie Arad[22]. Rafinaria Suplacu de Barcau a fost pusă în funcţiune în data de 30 martie 1969, cu denumirea Rafinaria Crişana, având o capacitate de prelucrare de 300000 tone/an. Obiectul de activitate consta în prelucrarea ţiţeiului, obţinerea de produse petroliere, combustibili şi carburanţi[23]. Ţiţeiul A3 Barcău era un ţiţei greu, în extracţia căruia se aplica procedeul de combustie subterană. În perioada 1971-1972 se măreşte capacitate de prelucrare a ţiţeiului cu 100000 tone/an, prin extinderea rămpii de ambalare bitum, a parcului de rezervoare, prin completarea instalaţiei cu utilaje. În anul 1975, se schimbă păcura de la cuptoarele tehnologice şi cazanele de aburi cu gaze, prin introducerea de gaze de sondă de la zăcământul de ţiţei din Marghita-Abrămuţ. În anii următori s-a realizat o instalaţie pilot pentru neutralizarea fracţiilor de benzină grea şi petrol, o instalaţie pilot pentru fabricarea emulsiei cationice de bitum cu rupere rapidă.

Silvicultura Crişanei s-a reflectat prin exploatarea masei lemnoase de către cele trei întreprinderi forestiere: Lunca Vaşcăului, Oradea şi Beiuş. Pădurile ocupau aproape 290000 hectare din suprafaţa totală a regiunii Crişana[24]. Cele mai importante zone unde s-a exploatat masa lemnoasă au fost: Valea Iadului, Valea Drăganului (Remeţi), Poiana Văratec şi Băiţa (Vaşcău), Aleu şi Padiş (Sudrigiu), Valea Finişului, Roşia, Sesuţa şi Budureasa (Beiuş), Peştiş şi Borod (Aleşd), Pădurea Neagră şi Voivozi (Marghita). La gura de exploatare Valea Vacii de pe Valea Crişului Alb funcţiona un funicular în curbă, primul din lume, conceput şi realizat de specialişti din Crişana, invenţia inginerului Cristofor Ovanesian de la Întreprinderea Forestieră Sebiş-Moneasa[25]. Din pădurile Apusenilor s-au scos brazi şi stejari pentru fabricile de cherestea din ţară, o parte dintre aceştia luau calea străinătăţii. Obiectivele activităţii ocoalelor silvice din Crişana prevedeau: asigurarea pazei şi integrităţii fondului forestier, valorificarea masei lemnoase, asigurarea unor lucrări specifice de protecţia pădurilor, executarea lucrărilor de întreţinere şi refacere a pădurilor asigurând regenerarea pe suprafeţele de pe care se recoltase masa lemnoasă, aplicarea corectă a tratamentelor silvice, îmbunătăţirea accesibilităţii fondului forestier, valorificarea superioară a produselor pădurii, altele decât lemnul, în vederea creşterii producţiei silvice, ridicarea nivelului de trai al comunităţii, prin participarea la valorificarea potenţialului productiv silvo-pastoral. În fiecare raion, ca unitate administrativ-politică, exista un ocol silvic care coordona activitatea parchetelor şi a întreprinderilor forestiere.

Întreprinderea de Mecanizare şi Transport Forestier[26] Oradea, înfiinţată la data de 1 februarie 1962 în baza H.C.M. 734/1961, avea ca principală sarcină satisfacerea nevoilor de transport a materialului lemnos, de carieră şi a altor produse, întreţinerea, repararea şi construirea de drumuri forestiere pentru unităţile aparţinătoare Ministerului Economiei Forestiere şi a Materialelor de Construcţii. Activitatea cu caracter industrial se executa la Atelierul Central Oradea, care confecţiona utilaje, piese de schimb, garnituri de cauciuc şi realiza reparaţii capitale pentru utilajele întreprinderilor subordonate ministerului şi din alte localităţi din ţară. În baza H.C.M. 1882/1969, întreprinderea îşi schimbă denumirea în Unitatea de Mecanizare, Transport Forestier Oradea, aparţinând de C.E.I.L. Oradea, iar din data de 1 martie 1973, în baza H.C.M. 103/1973, se numeşte Unitatea de Mecanizare Transport şi Construcţii Forestiere Oradea aparţinând de Întreprinderea Forestieră, Exploatare şi Transport Oradea, aflată pe strada Mihai Eminescu, nr. 15.

Combinatul de Prelucrare a Lemnului[27] din Oradea, cu sediul pe strada Borşului, nr. 19 continua tradiţia în arta prelucrării lemnului. Primele ateliere de tâmplărie sunt cunoscute încă din anul 1904. De-a lungul anilor s-au înfiinţat numeroase ateliere de mobilă, iar în anul 1952 au fost reunite într-o singură întreprindere. Din 1965 se pun în funcţiune noi capacităţi de producţie, astfel ajungând să-şi desfăşoare activitatea 15 fabrici, secţii şi ateliere. Confecţionarea pieselor de mobilier era inspirată din arta populară românescă şi a altor ţări, din stilurile secolelor trecute, dar şi din linii şi forme ale timpului nostru.

Combinatul, înfiinţat în anul 1973, reunea unităţile de profil din Oradea şi din judeţ: Fabrica de Mobilă ,,Alfa’’, Fabrica de mobilă de pe strada Vrancei, Secţia de mic mobilier de pe strada Griviţei, Secţia de mobilă din Tileagd şi Fabrica de uşi, ferestre şi mobilă din Oraş Dr. Petru Groza[28].