Drăgășani – Ocrotirea sănătății

Prezenţa unui doctor Feraru este atestată în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, la 18 februarie 1821, dar numai ca refugiat din Craiova. În acelaşi an, la Drăgăşani, este menţionată existenţa unui doctor – Anastasie Hristopol, încă din 1821; acesta studiase medicina în Italia şi, ajuns la Bucureşti, s-a înrolat în mişcarea eteristă, fiind luat prizonier de către turci în luptele de la Drăgăşani(Şerban, 2004, 189). Este, de asemenea, util de menţionat, faptul că Hagi Prodan – revoluţionarul de la 1821, rănit grav la Drăgăşani în luptele cu turcii, a fost transportat la „spitalul din casele Episcopiei Râmnicului” (Ibidem).

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, toţi medicii „de ocrug” de la Râmnicu-Vâlcea, au acordat asistenţă medicală în întreg judeţul, inclusiv în Drăgăşani (Soare, 2010, 641-645). Aici, ca şi în alte centre, se acorda şi oarecare asistenţă contra plată, în special pentru cazurile de răniri de către medici empirici, între care se numărau bărbierii şi moaşele

În perioada 1862-1872, şi-a desfăşurat o parte din activitate la Drăgăşani, ca medic al arondismentului Oltul şi Olteţul, doctorul Ion Tőrők (Terec) – fost felcer (Şerban, 2004, 190). În acest interval, la 29 noiembrie1865, are loc reorganizarea spitalului din Drăgăşani: într-o adresă de răspuns a dr. N. Zographos, se menţionează proiectul „pentru cheltuielile instalării personalului Spitalului Drăgăşani” (Ibidem). Nu cunoaştem data înfiinţării spitalului din Drăgăşani. Arhiva anului 1865, ne oferă următoarele date:

– la 10 mai, subprefectul Simulescu răspunde la Ordinul 5079/ 1866 cu privire la „altoirea copiilor” (este vorba despre efectuarea vaccinului antivariolic, efectuat de „medicii de arondisment”);

– la 5 iulie, se raportează de către plasa Drăgăşani cu privire la „boala turbării”;

– în acelaşi an, administratorul plăşii Oltul (Drăgăşani) trimitea o listă cu comunele care aveau porumb stricat, în legătură cu „boala epidemică a porumbului stricat (pelagra)”;

După  proprietatea sa de la Vultureşti, dr. Török se mai numea şi Vulturescu. În lucrările de împroprietărire efectuate între anii 1865-1867, în Drăgăşani îl găsim şi pe dr. Vulturescu „cu misia de medic de arondisment”. La 1 septembrie 1875, dr. Vulturescu este trecut cu 400 de stânjeni loc de casă în           vatra târgului Drăgăşani. În 1870, la spitalul oraşului era medic provizoriu I. Iraşcu şi locuitorii cereau Ministerului de Interne să le numească medic pe dr. în medicină C. Cristescu.

Începând cu toamna anului 1877, în spital au fost internaţi răniţi din luptele purtate cu turcii în Bulgaria. O telegramă trimisă de prefect ministrului afacerilor externe, preciza că „Sosind la Drăgăşani 201 soldaţi bolnavi şi răniţi, au fost foarte bine primiţi de cetăţeni, foarte bine nutriţi, li s-au oferit pături, rufărie, acoperăminte; se întreţin 45 soldaţi mai uşor bolnavi, de către locuitorii din Drăgăşani: s-au primit la Râmnic 139, pentru care acolo s-a contribuit de către cetăţeni cu toate cele necesare”. Răniţii făceau parte din acei ostaşi despre care corespondenţii ziarelor „Bund” (Berna) şi „Gazeta de Chicago” (SUA), scriau la 27 august 1877: „niciodată n-aş fi crezut să văd atâta bravură la o trupă . . . armata română merită a fi pusă lângă orice armată a Europei şi oricine poate fi mândru de solii şi ofiţerii ei care au dat probe atât de strălucite de vitejie”. Sau alt corespondent străin despre luptele de la Griviţa: „Cu îndârjire de necrezut, s-au aruncat în această vale a morţii . . . avansând mereu . . . , lăsând în urma lor un lung şir de morţi şi de muribunzi. Au fost acte de eroism care nu se pot povesti”. Cu sângele lor, au câştigat independenţa. Ostaşii răniţi au fost transportaţi în interiorul ţării. Dintre aceştia, făceau parte şi cei ce se aflau internaţi în spitalul militar din Drăgăşani.

Doctorul Condemin raporta prefectului de Vâlcea că „acest spital este compus din 52 de paturi” şi că „are trebuinţă de 25 plapome de lână, 169 de cearceafuri, 104 feţe de pernă, 52 perechi de papuci”  pentru care insista să-i fie trimise de urgenţă, spre a nu suferi serviciul. La 22 octombrie 1877, Serviciul medical al Spitalului Drăgăşani înainta „două state de prezenţă şi unul de solda personalului medical al Spitalului pe luna octombrie 1877”, semnate de Dr. Condemin. Dr. Nicolae Condemin era fiul lui Josef Condemin, negustor francez stabilit în România împreună cu alţii, după 1842. S-a născut la 24 decembrie 1850. A urmat cursurile facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care le absolvă în mai 1875. Şi-a început activitatea medicală în Drăgăşani. În 1881, dr. Condemin, de 31 de ani, figurează în „lista cu persoanele cu drept de a fi alegători în Camera de comerciu”. În urma unui conflict local, s-a transferat la Craiova şi apoi la Piteşti. Alexandru Odobescu menţionează că „nevasta lui Labouret (negustor francez de vin stabilit în Drăgăşani), e fata lui Condemin”, deci sora doctorului Nicolae Condemin. Din state, aflăm că spitalul avea  o moaşă (Elena Popescu) plătită cu 100 de lei pe lună. Dr. Condemin primea 300 de lei, plus 100 de lei pentru deplasări. În aceeaşi zi, i se raporta prefectului că în urma inspecţiei efectuate în spital de către medicul acestuia, s-a constatat că unitatea „are mare necesitate de lemne şi d. antreprenor încă n-a depus lemnele trebuitoare”. El cere ca antreprenorul să fie invitat „a depune lemnele la tempu (sic!), ca să nu sufere serviciul spitalului, căci tempul ernei înaintează şi transportul va deveni mai dificil”. Semnează medicul menţionat.

La 20 noiembrie, acelaşi an, sunt înaintate statele pe luna noiembrie. În acestea, mai apare un medic, Logiescu, plătit cu 99,96 lei lunar. Aşa cum rezultă dintr-un alt document, datat 24 noiembrie 1877 şi trimis Consiliului de Hygenă şi Salubritate Publică Vâlcea, cuprinzând „compturile aquestui Spitalu pentru bolnavi(i) civili pe luna octombrie…”; conturile sunt compuse din următoarele piese:

„- 1 Registru de nutrimentu (hrană, n. red.);

– 2 foi de cheltuieli;

– 1 Registru de medicamente;

– 2 liste specificate; 15 foi dietă;

– 34 de bilete de internare a bolnavilor;

– 31 de bonuri zilnice.  

(ss) Medicul Spitalului, Dr. Condemin”.

Din document, rezultă că în cursul lunii octombrie 1877 fuseseră internaţi 34 de pacienţi, fapt care evidenţiază că aici era o unitate activă şi destul de avansată.

La 10 octombrie 1878, spitalul Drăgăşani funcţiona într-o casă particulară; proprietarul acesteia era Grigorie Vlădescu. La data de mai sus, acesta înainta preşedintelui Comitetului Permanent al judeţului Vâlcea, următoarea cerere: „Subscrisul, văzând trebuinţa de un local pentru Spit(alul) Drăgăşani, declar că dau în vânzare casele mele ce am în acel oraş, cu toate dependenţele şi teritoriul lor în care se găseşte chiar astăzi spitalu, cu preţu redus pentru Cassa judeţului, 12.000 franci. Astfelu că cu aceasta, judeţu ar scăpa de o chirie anuală ce o plăteşte deja şi are să plătească în viitoru”. A doua zi, la 11 octombrie, Comitetul Permanent cerea referinţe „d-lui inginer, care să meargă în localitate şi să dea relaţii cu privire la construcţia caselor, soliditatea lor, cum sunt împărţite şi ce întindere are locul ce depinde de aceste case, precum şi cât ar costa cumpărarea lor”.

Inginerul şef Sanchetti de la Serviciul Drumurilor, raporta prefectului, la 22 octombrie 1878, rezultatul investigaţiilor făcute la faţa locului, însoţite de o schiţă a amplasamentului şi de sugestiile doctorului Condemin. Obiectivul cu terenul aferent, este evaluat la 8.847 lei. Nu avem date cu privire la demersurile ce vor fi urmat, însă din descriere, rezultă că proprietatea în speţă se afla unde este acum spitalul municipal. Se pare că proprietatea lui Vlădescu a fost cumpărată de Mişu Filipescu şi acesta a făcut un schimb de teren cu Costache Nicolescu.

Legea sanitară din 1881 statuează înfiinţarea spitalelor de stat, desăvârşind emanciparea instituţiilor medicale şi a personalului deservent, de sub tutela bisericii. Conform Dicţionarului geografic al judeţului Vâlcea, în 1891-1892, găsim spitalul desemnat ca fiind întreţinut de judeţ, având „15 paturi, cu un medic primar al spitalului, un subchirurg econom. Cu întreţinerea personalului, se cheltuieşte anual 7.800 de lei, iar cu hrana bolnavilor, iluminatul spitalului, medicamente, cumpărare de instrumente, încălzit, chiria localului şi mobilier, se cheltuieşte anual până la 9.391 de lei. Oraşul Drăgăşani subvenţionează acest spital cu 3.500 lei anual” (Alessandrescu, 1893, 138).  Faptul că în 1891-1892 se plătea încă chirie, este o dovadă că oferta lui Gr. Vădescu nu fusese acceptată.

Un spital cu local propriu, aflăm în Drăgăşanii anului 1895. Realizarea lui se datorează unei acţiuni filantropice din anul 1887, când proprietarul – Costache Niculescu a lăsat prin testament, un teren în centrul oraşului şi a depus – în bonuri rurale – suma de 100.000 de lei la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni din Bucureşti, pentru construirea unui spital. Testamentul, autentificat de Tribunalul din Râmnicu-Vâlcea la 30 ianuarie 1887, prevede ridicarea unui spital cu etaj, pe terenul donat din procentele realizate timp de 3 ani de la moartea donatorului. Testatorul mai cere ca, după construirea spitalului, să se întreţină pe veci 10 paturi în spital şi să se facă îmbunătăţirile şi reparaţiile posibile. Primăria oraşului, în calitate de locatară, considerând că terenul donat, fiind în plin centrul oraşului, este impropriu aşezării unui spital, a procedat la un schimb de teren şi a intrat în posesia actualului teren – mult mai mare, care cuprindea şi terenul pe care s-a construit liceul teoretic şi care, la data schimbului, aparţinea moşierului Filipescu.

Inaugurarea spitalului s-a făcut în anul 1895; clădirea era compusă dintr-un corp central cu 2 saloane mari, rezerve, cancelarie, sală de consultaţii şi pansamente, depozit de farmacie şi efecte, încadrat de locuinţa intendentului la dreapta şi bucătăria la stânga, corpul central având în spate morga şi spălătoria. Este izbitoare asemănarea acestor clădiri cu cele ale lui Gr. Vlădescu, descrise de inginerul Sanchetti. N-ar fi exclus ca Nicolescu să fi cumpărat terenul şi casele lui Vlădescu şi primăria să fi făcut reamenajări!

Înainte de 1895, se menţionează că au funcţionat la Spitalul din Drăgăşani, şi doctorii Popovici şi Friedmann. Am subliniat cuvintele „au funcţionat”, fiindcă despre un medic care să fie angajat exclusiv al oraşului Drăgăşani, se va vorbi mai târziu. Pentru această perioadă, s-au mai păstrat în arhiva instituţiei, menţiuni răzleţe despre dr. Soiu şi subchirurgul Ioan Constantinescu. Singurul act găsit, este un proces verbal de inspecţie din 1897 al dr. C. Constantinescu, medic primar al judeţului, care face aprecieri privind starea igienico-sanitară a spitalului, modul satisfăcător al administrării de către dr. Soiu şi menţiunea că s-au înregistrat două cazuri de conjunctivită granuloasă, izolate. Din punct de vedere numeric, situaţia personalului sanitar care a funcţionat de la 1 octombrie 1897 până la 1 septembrie 1898, a fost următoarea: „un medic al Spitalului Judeţean Râmnicu şi [al] Urbei Drăgăşani” , unul al plăşii Oltu – Olteţu de Jos (a cărei reşedinţă era la Drăgăşani), un agent sanitar, un subchirurg intendent şi o moaşă (Situaţiunea 1898, 24)(Ibidem, 27).

Ca măsuri preconizate pentru viitor, se stabileau, printre altele, următoarele:

„1. Să se prevadă pentru anul viitor, un post de medic al urbei, conform legii sanitare, căci serviciul medical s-a îndeplinit de medicul spitalului local (din Râmnicu-Vâlcea, n. red.);

2. Să procure instrumentele necesare medicului comunei, agentului sanitar şi moaşei comunale” (Ibidem, 35).

Un proces verbal de inspecţie din 19 mai 1900, menţionează că au fost internaţi, până la data respectivă, 357 de bolnavi şi consultaţi 654, că latrinele sunt defectuoase, neexistând instalaţie de apă şi nici cameră de necropsie, şi – ce era cel mai grav – se constata că lipseşte rufăria şi vesela. La 1900, sunt menţionaţi, alături de cadre medii, „1 medic al spitalului judeţean Drăgăşani” şi 2 moaşe „cu diplome” (Situaţiunea 1900, 21). La această dată, spitalul din Drăgăşani funcţionează cu 25 de paturi, aflat în întreţinerea şi administrarea judeţului, „având o subvenţie de 3500 lei anuală, de la urbea Drăgăşani, donaţiunea def.. Nicolăescu, are un local cu construcţie sistem pavilionar, igienic, dar nu are toate piesele sau părţile necesare unui spital (. . .), nicio instalaţiune pentru băi calde, nici reci (. . .) n-are pavilion pentru bolnavi atinşi de boli contagioase, n-are cameră mortuară . . . ” (Ibidem, 28). Aceeaşi situaţie ne informează că spitalul era condus de dr. Soiu – „un bun şi inteligent medic, care-şi îndeplineşte bine serviciul, având un subchirurg, intendent şi, ca personal de serviciu, 1 infirmier şi 4 servitori” (Ibidem). În anul 1901, se menţionează că au fost internaţi 682 de bolnavi şi . . . aceleaşi lipsuri constatate anterior. În anul 1902, tot inspectorul Constantinescu C. menţionează „necesitatea unei săli de aşteptare pentru bolnavii ambulatori care, iarna mai ales, sunt obligaţi să aştepte în curtea spitalului; a unui puţ absorbant (fosă), a unui microscop şi a unui aparat pentru dezinfecţie”. Numărul internaţilor din acest an, a fost de 682, iar mortalitatea în spital – de 2,3 %. În anul 1903 a început plantarea molizilor şi a pomilor fructiferi în curtea spitalului. Acelaşi medic inspector constată insuficienţa personalului de serviciu şi insalubritatea fabricilor de cărămidă care funcţionau în faţa spitalului. Sunt menţionaţi bolnavi de scarlatină şi angină difterică. Doctorul spitalului îndeplinea şi sarcina de doctor „la urbe”. În anul 1904, până la 8 decembrie, au fost internaţi 881 de bolnavi şi consultaţi 5.586. De semnalat o epidemie de febră tifoidă în oraş şi în comunele Zlătărei şi Călina, în urma căreia, din 59 de bolnavi internaţi, au murit 8. S-au făcut inspecţii la domiciliul bolnavilor şi se recomanda fierberea apei de băut. Febra tifoidă a continuat şi în 1905, cînd au fost internaţi şi 23 de bolnavi cu sifilis, iar 2 – cu blenoragie.

Tot acum, se constată că puţul din curtea spitalului trebuie reparat, ca şi alte părţi din clădire. Deşi suma pe care testatorul o dăduse pentru construcţia spitalului ar fi fost suficientă pentru o construcţie solidă (aşa cum îi fusese dorinţa), lucrarea a fost executată din materiale de proastă calitate sau au fost refăcute clădiri vechi, astfel încât după 10 ani de funcţionare, spitalul a început să se ruineze. Nu întâmplător, în procesul verbal de inspecţie din 17 septembrie 1905, dr. Sabin, prefectul judeţului, scria: „Pentru anul viitor, e nevoie să se facă oarecari lucrări de reparaţie radicale, pentru bunul mers al serviciului”. Constatarea şi indicaţia renumitului medic, erau pe deplin justificate, dacă ţinem cont de cerinţele pacienţilor şi de volumul mare de muncă al cadrelor medicale. Astfel, în 1906, au fost internaţi numai până în luna mai 285 de bolnavi, din care au murit 5. Numărul de consultaţii s-a menţinut mare: 1.539 (897 bărbaţi şi 642 femei). În acelaşi an, se menţionează cazuri de dizenterie şi necesitatea tratării acestora cu ser dizenteric, cerut Direcţiei Sanitare Judeţene. În 1907 au existat 857 cazuri de internări, cu o mortalitate de 4% pe spital. Inspectorul spitalelor, dr. Tatuşescu, constata, la 5 ianuarie 1908, necesitatea unor closete sistematice şi curăţenie mai atentă. În 1909, se menţionau ca internaţi, şi bolnavi din comuna Colibaşi ce aparţinea de judeţul Romanaţi.

În general, pentru a nu repeta date similare referitoare la situaţia spitalului şi a indicilor de activitate medico-sanitare, menţionăm că în fiecare an, medicii inspectori de la Direcţia Sanitară au făcut numeroase inspecţii, consemnând în procesele verbale încheiate, starea deplorabilă a spitalului, dotarea insuficientă, lipsa de preocupare a primăriei pentru remedierea deficienţelor, faptul că bolile infecto-contagioase trenau de la an la an, menţionându-se de fiecarea dată numeroase cazuri de febră tifoidă, tifos exantematic, sifilis, blenoragie şi TBC. Pelagra era una dintre bolile frecvente în acel timp. Indicele mare al morbididăţii şi frecvenţa bolilor infecto-contagioase reliefează starea de mizerie în care se afla populaţia, nivelul de trai aflat sub limita decenţei, lipsa informţiilor privitoare la igienă, ocultismul – coroborate cu o criminală lipsă de medicamente. În anul 1911, spitalul se afla din nou în reparaţie. La 14 martie 1912, dr. Soiu era suplinit de dr. Şeteanu, iar în septembrie acelaşi an, de dr. Molnar, întrucât titularul era concentrat „la manevre”.

În timpul războiului din 1916, au fost internaţi aici 95 de ostaşi răniţi în luptele de pe Valea Oltului. De la 1 noiembrie 1916, la conducerea spitalului a trecut, pentru 6 luni, dr. Simona Toma, apoi dr. Iulian Telescu, deoarece dr. Soiu fusese mobilizat. El se reîntoarce la serviciu în iulie 1918 şi mai lucrează doar 2 ani, dcedând în octombrie 1920, după ce condusese acest spital timp de 25 de ani, cu multă râvnă şi pricepere. A căzut la datorie, contractând dalac (antrax) de la un pacient pe care-l trata. La 1 martie 1921, conducerea spitalului i se încredinţează medicului Gheorghe Roşescu,care  îl înlocuieşte pe dr. Gh. Rădulescu, pensionat (după pensionare, medicul se va stabili la Ocnele Mari). Din „mandatul” său, atrage atenţia – pentru situaţia financiară a spitalului – adresa sa din 5 ianuarie 1922, prin care acesta cerea ca „plata curentului spitalului să fie amânată până la 20 ianuarie”.

La 2 februarie 1922, la cârma instituţiei se numeşte definitiv dr. Nicolae Zamfirescu. Acesta conduce spitalul până la 1 noiembrie 1937 (funcţionase şi condusese spitalul Drăgoeşti între anii 1919-1922). La 18 august 1922, primarul oraşului îl anunţa pe şeful poliţiei că „D-l medic comunal local, prin adresa nr. 294, comunică (sic!) că locuitorii din mahalaua Capu Dealului, pendinte de această comună, nu-şi văruiesc casele, ţin depozite de gunoaie în curţile lor, fântânile (puţurile) nu sânt slăite şi nu pun pietriş în jurul lor, iar în cel mai principal caz, la conducta de apă a comunei, de la Cozia, două guri sunt astupate prin punere de gunoaie” (Fântâna din Dealul Oltului, situată lângă via Mânăstirii Cozia era a urbei Drăgăşani, n.n.). În noaptea de 18/19 octombrie 1922, răufăcătorii au intrat „în curtea spitalului şi au spart locuinţa subchirurgului, furând mai multe obiecte de valoare”. Se cerea atunci instalarea unor becuri pentru lumină. În 1925, activau ca medici ai spitalului, Gheorghe Roşescu şi Ion Săndulescu.

În paralel cu activitatea Spitalului din Drăgăşani şi a medicilor menţionaţi, în această perioadă (anul 1925), existau în Drăgăşani şi unele instituţii publice de binefacere şi de caritate: Spitalul comunal, Spitalul israelit, Azilul de bătrâni, Azilul comunităţii israelite pentru bătrâni, Secţia Societăţii IOVR şi Secţia Societăţii „Ocrotirea Orfanilor de Război”.

Între 1935-1939, erau „la modă” operaţia de apendicită şi tratamentul venericilor prin spălături uretrale cu soluţii dezinfectante, înşelându-se buna credinţă a oamenilor. Dr. Ion Bâja, care până la venirea dr. Ion Băluţă a funcţionat din 1936 până în 1937 ca chirurg la spital, şi-a deschis aproape de spital un sanatoriu privat. În 1937, după ce-şi expediase bunurile personale, sanatoriul a luat foc în mod misterios, neputându-se stabili cauza incendiului. După încasarea unor sume mari pentru care era asigurată clădirea, localul a fost vândut.

În anul 1937, bolnavii erau primiţi în două saloane mari cu o capacitate de 12 paturi fiecare şi o rezervă cu 7 paturi pentru contagioşi. O rezervă a spitalului servea ca locuinţă pentru moaşa unităţii. În centrul pavilionului principal, se găseau cancelaria, sala de consultaţii şi pansamente, două rezerve cu câte un pat, o cameră pentru farmacie şi un corp în stânga, cu aceleaşi dimensiuni, adăpostind bucătăria şi camera pentru depozitat efecte. Pavilionul principal era încadrat în faţă, pe dreapta, de un corp cu trei camere şi o pivniţă, servind ca locuinţă pentru oficiantul sanitar al spitalului, şi un corp în stânga, cu aceleaşi dimensiuni, cuprinzând camera pentru alimente şi o cameră de locuit cu două paturi pentru bucătăreasă şi spălătoreasă. Pentru depunerea cadavrelor, în spatele spitalului, spre calea ferată se găsea morga, cu un perete dărâmat complet, „cadavrele fiind depuse într-o magazie de scânduri”. Pe de altă parte, „.Spălătoria, dintr-o zi în alta, poate acoperi sub dărâmături pe spălătoreasă”.

În acelaşi an – 1937, se mai constată că: „Spitalul este luminat cu lumină electrică, alimentarea cu apă se face de la conducta oraşului care este adusă până în curtea spitalului. Mobilierul spitalului este învechit şi deteriorat, efectele spitaliceşti, paturile, rufăria, sunt uzate. Nu există instrumentar chirurgical şi nu există etuvă. Nu există autoclav şi pupinel pentru sterilizare. Vata şi tifonul sunt sterilizate în cuptorul de la bucătărie. Această stare dezarmantă pentru o instituţie de asistenţă socială şi deprimantă pentru conducătorul său, explică, în parte, stagnarea activităţii spitalului.

La 10 septembrie 1937, în momentul „agoniei”, apare „salvarea”: dr. Costinescu, ministrul sănătăţii. El pune prima piatră la temelia noului pavilion cu 50 de paturi. Cu acest prilej, publicaţia „Îndrumarea Vâlcii” consemna: „Tot în ziua de 10 septembrie, s-a pus, în prezenţa d-lui dr. Costiniu, piatra fundamentală a spitalului ce se construieşte tot cu sprijinul d-sale, în oraşul Drăgăşani. Cu tot timpul nefavorabil, au luat totuşi parte o mulţime de cetăţeni din oraş şi împrejurimi. Iniţiativa de la Drăgăşani este foarte binevenită, deoarece se cunoaşte starea de mizerie, ruină şi dezorganizare în care se găsea până acum vechiul spital din acel oraş”. La 1 noiembrie, dr. Nicolae Zamfirescu, după o muncă se 15 ani, luptând cu multe greutăţi, părăseşte conducerea spitalului, pentru o odihnă binemeritată.

Scurta monografie a comunei urbane Drăgăşani, întocmită de dr. Gh. Roşescu, medicul oraşului, la data de 20 septembrie 1938, oferă date interesante atât despre starea economică a Drăgăşanilor, cât şi despre demografia privitoare la localitate – indicatorii de sănătate ai populaţiei şi deplorabilele condiţii igienico-sanitare ale oraşului. Dacă ar fi să ne referim doar la mortalitatea infantilă consemnată în această monografie pe anul 1937, observăm că la o populaţie a oraşului de 7.831 au decedat 60 de copii de 0-1 ani, la spitalul oraşului. Din lucrare, desprindem: „Un spital dărâmat, vechi, altul nou construit care aşteaptă mobilierul şi instalaţiile diverse pentru a fi pus în funcţiune.”, aşteptare ce se prelungeşte până în anul 1940. După această dată, vechiul spital este menţinut  pentru izolare şi ca locuinţă pentru personal.

În 1938, muncitorimea începuse să se organizeze şi să-şi ceară dreptul la o viaţă mai bună. Politicienii vremii, pentru a satisface măcar în parte revendicările, înfiinţează dispensare de ocrotiri sociale. La un astfel de dispensar, a fost titular dr. Gh. Roşescu. În acelaşi an, funcţionau în oraş alţi doi medici, dintre care „unul are şi instalaţii de raze X, cu care acesta înşela mai uşor naivitatea suferinzilor”. Dr. Roşescu mai înregistrează „în oraş, o moaşă oficială, două particulare” şi lipsa surorilor de ocrotire „de care este nevoie”. Găsim aci un oficiant sanitar cu şcoală specială. „Costul sănătăţii publice” per capita, subvenţie pentru Dispensarul de ocrotiri sociale şi pentru secţia de puericultură: 35.300 de lei! Dispensarul oferea muncitorilor oarecare asistenţă în mod gratuit. În anul 1938, spitalul, funcţionând tot în localul vechi, îşi măreşte capacitatea la 40 de paturi.  În acest an, se obţine şi o autoclavă pentru sterilizarea materialelor, instrumentar chirurgical, aparate medicale, rufărie şi efecte de spital. Pavilionul nou este terminat în 1938, dar nu poate intra în funcţiune, întrucât instalaţia electrică nu era montată. În anul următor (1939), condiţiile de lucru s-au mai ameliorat şi datorită numeroaselor îmbunătăţiri aduse de dr. Băluţă, noul director. Astfel, pe lângă instrumentarul necesar sălii de operaţie, s-a instalat un mic laborator pentru analize medicale, s-a obţinut un aparat de ultrascurte, s-au completat efectele şi mobilierul de spital şi s-au făcut reparaţii urgente la spitalul cel vechi, în valoare de 10.000 de lei. Din materialul rezultat de la demolarea morgii şi spălătoriei, s-a construit un local nou, cu funcţiune provizorie de morgă. În acest an, au fost internaţi 1108 bolnavi, din care 195 boli contagioase (o mare epidemie de scarlatină), tuberculoză – 47, pelagră – 39 etc. La consultaţie, s-au prezentat 5.350 de bolnavi. Spitalul funcţiona, acum, cu 60 de paturi. 

În 1939, spitalul era condus de dr. Băluţă şi funcţiona tot în localul vechi. Noul local a intrat în funcţiune în anul 1940, spitalul vechi fiind folosit în continuare încă 3-4 ani, pentru izolarea bolnavilor contagioşi. Între anii 1939-1944, au funcţionat cu cabinete particulare câţiva medici polonezi refugiaţi: dr Pătraş Samoilă – stomatolog (1940-1946), dentistul Scherman Oscar (1938-1957), dr. Zaharia Zub (1942-1957) ş. a. Pentru perioada războiului (1940-1944) şi până în 1951, arhiva spitalului a fost arsă din ordinul unui administrator, pe motiv că avea multe file scrise cu cerneală verde (!).Este evident că prefacerile social-economice şi politice din timpul dictaturii proletariatului, au dus la schimbări şi în activitatea spitalului.

În anul 1944, „un număr de paraşutişti americani capturaţi, răniţi, au fost îngrijiţi în spitalul Drăgăşani, în condiţii foarte bune, de dr. Ion Băluţă, şeful spitalului”. Spitalul a rămas mixt până la 1 octombrie 1945, când, în urma unei reorganizări sanitare preconizate de Ministerul Sănătăţii (ministru – prof. dr. Dimitrie Bagdasar), s-a hotărât scindarea spitalului mixt în două secţii de bază – chirurgie şi boli interne, care şi-au împărţit paturile în mod egal. De la 1 octombrie 1945, a venit în spital, ca medic secundar, dr. Mihai Ionescu (boli interne) – primul medic secundar din Drăgăşani, care a fost ctitorul acestei secţii având, iniţial, 30 de paturi. În 1947, noul specialist susţine concursul pe post şi devine medic primar de interne. Personalitatea medicală proeminentă, tenacitatea şi dinamismul care-l caracterizau pe dr. Ionescu Mihail, au făcut ca specialitatea de boli interne şi activitatea medicală din Drăgăşani să cunoască o eficienţă deosebită. Am putea spune că munca depusă de el a însemnat începutul activităţii medicale ştiinţifice şi moderne în oraş. Anterior, fusese extern, intern şi secundar la spitalele Eforiei din Bucureşti. Prin soţia sa, farmacista Margareta (născută Rosignon), care lucra la Depozitul Central al Ministerului Sănătăţii, a reuşit să aducă la spitalul din Drăgăşani primul aparat de sterilizare, o masă de operaţie, un aparat Roentgen, inventar moale şi materiale în cantitate suficientă.

În 1947, dr. Băluţă se mută la Râmnicu-Vâlcea, iar director al spitalului devine dr. Mihail Ionescu. În anul 1948, în urma unor conflicte, dr. Ionescu este mutat la spitalul Brezoi, de unde revine la Drăgăşani în 1951, rămânând şef de secţie medicală până în iulie 1968, când decedează. Între 1948-1949, spitalul este condus de dr. Titu Lapteş – medic specialist chirurg, apoi, între 1949-1952, de dr. Mircea Botescu. Au urmat la conducere: dr. Ştefan Rădulescu – radiolog (1952-1953), dr. Vasile Toncescu – ginecolog (1953-1956), dr. Cernăzianu Preoteasa – ginecolog (1956-1957), dr. Mihai Popescu – ginecolog (1957-1967), dr. Traian Mareş – chirurg (1967-1968), dr. Petre Miroiu – boli interne (1968). Din 1948, în memoria prof. dr. Dimitrie Bagdasar, fost ministru, mort în acel an, strada spitalului îi poartă numele. Până atunci, strada s-a numit „Fraţii Nicolescu”, după numele donatorilor terenului pentru spital.

Este interesant de menţionat faptul că în 1948 lucrau în judeţul Vâlcea numai 87 de medici, din care în mediul urban – 61 şi în cel rural – 26. În Drăgăşani, sunt menţionaţi la data respectivă 7 medici: Gh. Roşescu, Ion Băluţă, Mihai Ionescu, Ion Stretcu, Valerian Popescu, Zaharia Zub şi Dimitriu Eugenia. În mediul rural de aici, numai 1 medic: Tudose Manda Elena. Numărul de paturi în spital: din 1940 până în 1947 – 60 de paturi, împărţite în mod egal între chirurgie şi interne. În oraş, exista un cabinet medical şi un dispensar de puericultură. La dispensar, funcţiona dr. Ion Stretcu, care trece în 1949 ca medic consultant, apoi medic director al primei policlinici înfiinţate în Drăgăşani, policlinică ce a funcţionat în localul unde ulterior va fi secţia de boli infecţioase. Dr. Ion Stănescu a plecat din oraş în 1951. În 1948, în spital existau 85 de paturi, în 1949 – 120, iar în 1950 – 135. În 1950, ia fiinţă Dispensarul TBC condus de dr. Gheorghe Iordache (Georgică) şi, tot atunci, apare secţia de obstetrică-ginecologie cu 35 de paturi, condusă de dr. Mihai Poenaru, fost medic secundar chirurg (din 1949). Între anii 1949-1951, au mai lucrat la secţia de interne, ca medici consultanţi, dr. Ion Stănescu şi dr. Ştefan Rădulescu. Din 1953, funcţionează ca radiolog dr. Valerian Popescu. Dr. Stoica Constantin a lucrat la secţia interne în 1958, numai 3 luni.

Creşterea numărului de paturi la 185 în 1952, s-a datorat finalizării unei noi aripi a  corpului central, construcţie începută în 1950 de întreprinzătorul director Mircea Botescu, cel care a rămas în amintirea salariaţilor pentru eforturile de modernizare şi extindere a spitalului, înfruntând ignoranţa şi duşmănia unor salariaţi administrativi care au ajuns până acolo, că pentru construcţia făcută au dorit să-l priveze de libertate pentru „deturnare de fonduri”. A fost şi motivul pentru care acest minunat om şi organizator de sănătate a plecat din Drăgăşani, după ce Tribunalul suprem a anulat o sentinţă de condamnare dată în oraşul pentru care făcuse atâtea. Tot el a început, în 1950, construcţia pavilionului în care avea să fie pediatria şi care era gata cu parterul şi primul nivel în construcţie, în 1952, când iniţiatorul lor a plecat. Acest local s-a finisat abia în 1954, sub noul director, Vasile Toncescu. În urma HCM 4320/1951, spitalul s-a unificat cu policlinica şi cabinetul medical urban. Acest cabinet a funcţionat iniţial la Primăria oraşului, apoi, din 1945 până în 1949 – la actuala Casă de cultură. Din 1949, Policlinica a funcţionat în localul din Aleea Sănătăţii nr. 1 (devenit local al dispensarului urban şi baie publică). Din 1952, aici a luat fiinţă Sanepidul. Policlinica s-a mutat în localul secţiei de boli infecţioase, unde a funcţionat până la darea în folosinţă a noului local al policlinicii (1967). Secţia de boli infecţioase se organizează separat, cu 15 paturi, de care se ocupa dr. Chisacov Matei şi dr. Mihai Ionescu.

La Sanepid (Centrul Sanitaro-Antiepidemic) au funcţionat dr. Dumitru Manolescu, director (1951-1952), dr. Alexandru Diaconu, director (1953-1957), dr. Emil Boerescu (1951-1957) care fiind epidemiolog a intrat cu ½ normă la secţia contagioase pe care, din 1957, a reorganizat-o şi i-a devenit şef; dr. Emanoil Creţan (1956-1957), după ce a funcţionat câteva luni ca medic de circumscripţie, a trecut ca medic consultant la secţia chirurgie; dr. Ileana Ştefănescu, medic de laborator (1953-1957), dr. Elvira Popescu – medic de laborator (1953-1956), Virginia Rădulescu – chimist.

 Odată cu unificarea spitalului, se înfiinţează în oraş două dispensare sanitare urbane. Între 1952-1957, lucrează la circumscripţiile urbane dr. Ion Stretcu, dr. Iosif Franţ, dr. Dumitru Rădulescu, dr. Edviga Diaconu, dată de la care aceşti doctori lucrează şi la secţia de boli interne. Între 1957-1959, a funcţionat la circumscripţia urbană dr. Mircea Diaconu, dr. Emanoil Creţan, dr. Ion Buharu (1961-1964), dr. Petre Miroiu (1961-1962), dr. Romeo Mihăescu (1963-1967), dr. Gabriela Lupaşcu (1970-1971), dr. Rodica Condieri-Scarlat (1969-1971), dr. Elena Rizea (1971-1974), dr. Maria Inţe (1973-1974), dr. Ion Teodor Stan (1974), dr. Viorica Floca (1974), dr, Valerian Dinculescu (1969-1970), dr. Cristina Podgornei (1969-1970), dr. Lucia Roman (1969-1972), dr. Felicia Ştefan (1969-1971). În 1952, circumscripţiile urbane aveau în componenţa lor 2 puncte sanitare şcolare şi un punct sanitar de întreprindere, asigurat de un medic cu ½ normă. Spitalul avea atunci 18 medici şi 49 de cadre sanitare medii, iar printre activităţi şi realizări: 5.521 de internări, 44.989 zile de spitalizare, 216 coeficient de utilizare a paturilor, 8 zile – durata medie de spitalizare, 1,9% – mortalitate în spital, 57.582 consultaţii şi tratamente, mortalitate infantilă – 47,8 la mie, natalitate – 23,4 la mie, morbiditate generală – 8,580 la suta de mii de locuitori. Spitalul se extinde continuu (150 de paturi în 1953). În 1954, când se finalizează noul pavilion, se înfiinţează secţia de pediatrie, cu 35 de paturi.

În 1957-1958 se unifică şi dispensarul TBC cu spitalul, care ajunge astfel la 225 de paturi. La aplicarea HCM 1365/1957, spitalul Drăgăşani era încadrat cu 171 salariaţi (24 de medici, 1 chimist şi 91 de cadre medii, din care 7 felceri, 57 surori, 1 oficiant sanitar, 11 moaşe, 2 laboranţi, 1 tehnician dentar, 12 alţi salariaţi. Pe lângă farmacia cu circuit închis, funcţionau în oraş alte 2 farmacii publice, o bucătărie de lapte pe lângă circumscripţiile sanitare urbane şi un serviciu de salvare cu o autosanitară. Activitatea în spital: 6.425 internări, 91 de decese în spital, 304 coeficient de utilizare a paturilor, mortalitate infantilă – 76 la mie, mortalitate generală – 49,450 la suta de mii, natalitate – 17,16 la mie. La secţia de boli interne, lucrau dr. Mihai Ionescu, dr. Ion Stretcu, dr. Dumitru Rădulescu, dr. Iosif Franţ şi Gh. Roşescu. De la 15 octombrie 1962, a început să lucreze dr. Petre Miroiu. Începând cu anul 1963, dr. Dumitru Rădulescu trece la Policlinică, ca medic primar până în 1968, când redevine şef de secţie. Din 1967, vine în secţie dr. Cecilia Stanciu, iar între 1970-1972, a lucrat aici dr. Gh. Vasilescu. La secţia Chirurgie, au lucrat: dr. Valentin Scripcă (se pensionează în 1970), dr. Ion Stoianovici (1952-1955), dr. Stelian Slăbescu (1955-1957), dr. Emanoil Creţan, dr. Traian Mareş (1966-1967), dr. Ilie Pârşcoveanu şi dr. Adrian Poenaru. Secţia Obstetrică-ginecologie: dr. Mihai Popescu – şef de secţie din 1952 şi medic primar din 1962; dr. Vasile Toncescu, dr. Marin Cernăzianu-Preoteasa, dr. Gh. Gorzo (1962-1964), dr. VasileTănaşcu, dr. Ştefan Stanciu, dr. Eugen Roman, dr. Constantin Iliescu şi dr. Ştefan Antonescu. Secţia pediatrie: dr. Victoria Ravariu (Bucoveanu) şi dr. Maria Chisacov, dr. Maria Preoteasa, dr. Marin Hoară, dr. Angelica Diaconescu, dr. Gorel Ceauşu, dr. Olga Constantinescu, dr. Liviu Todea, dr. Valerian Dinculescu, dr. Petre Adam. Secţia Contagioase: dr. Emil Boerescu şi dr. Emilian Ionescu (din 1973).

În 1958-1960, spitalul – deservit de 198 de salariaţi – funcţiona cu 230 de paturi, în 1961-1963 cu 240, în 1964-1068 cu 275 şi era deservit de 198 de salariaţi; în 1964, unitatea a fost dotată cu primul electrocardiograf. În 1962, policlinica avea 15 cabinete. În 1967, numărul salariaţilor spitalului creşte la 275 (26 medici, 1 chimist, 67 – personal mediu sanitar, 77 – personal auxiliar, 51 – personal elementar, 51 – personal administrativ şi muncitori.

Staţia de salvare, înfiinţată în 1965, îl are ca prim director pe dr. Petre Miroiu. Este dotată cu 11 autosanitare şi în 1967 a răspuns la 5.000 de chemări. În februarie 1968, staţia se transformă în Serviciul de Salvare al Spitalului. În 1966, în policlinică vin dr. Traian Mareş (chirurg) şi dr. Constanţa Mareş (ginecolog). Dr. Vasile Tănaşcu începe să lucreze la secţia Obstetrică-ginecologie, în locul său rămânând ca chirurg, dr. Emanoil Creţan. În 1967, se finalizează policlinica cu trei nivele; la data intrării în folosinţă, ea avea 2 cabinete de boli interne, 1 cabinet chirurgie, 1 cabinet pediatrie, 1 cabinet neurologie, 1 cabinet ORL, 1 cabinet radiologie, 1 cabinet stomatologie, dispensar TBC, 1 laborator de analize.

În 1968, spitalul avea 310 paturi, prin punerea în funcţiune a localului cu două nivele, al fostului sediu raional al PCR. Maternitatea se mută în acest local şi se amenajează aici 120 de paturi. Secţia interne creşte la 75 de paturi, pediatria – la 70 (5 pentru însoţitori) chirurgia – la 55 şi contagioasele – la 45.

În 1973, prin aplicarea Decretului 296, spitalul se reorganizează, adăugându-i-se secţia Măciuca, cu 35 de paturi de medicină generală. Prin construcţia şi darea în folosinţă a unei creşe cu 100 de paturi în 1973, spitalul ajunge, în iulie acelaşi an, la 501 paturi. Cele 17 dispensare rurale rămân, ca şi în 1968, în subordinea spitalului Drăgăşani. În 1974, la Liceul teoretic, se amenajează şi intră în funcţiune 1 cabinet stomatologic (încadrat de dr. Pârvu Marin).

În policlinică, există 3 cabinete de boli interne (Tatiana Roman – medic şef al policlinicii – din anul 1973 şi dr. Paraschiva Indrieş), 1 cabinet de pediatrie (dr. Laurenţiu Holerga şi dr. Cristina Podgornei), 1 cabinet de radiologie (dr. Elena Savu), câte 1 cabinet de ginecologie, ORL, neurologie – fără medic, 1 cabinet oftalmologie (dr. Nicolae Nicolae), 3 cabinete stomatologie cu câte 2 medici fiecare (medicii Cornel Tuţă, Constantin Călin, Orest Mecicovschi, Radu Popescu, Ana Călinescu, Nicolae Mecicovschi, Grigore Locusteanu, Cristina Nica), 1 cabinet psihiatrie (dr. Ion Stanca), aparat MRF, 1 laborator de analize medicale centralizat (chimişti – Virginia Rădulescu, Smaranda Morariu, Rodica Dinculescu şi 8 cadre medii sanitare), 1 laborator de epidemiologie cu 4 asistenţi de igienă. La 1 iulie 1973 lucrau în spital (inclusiv la dispensarele rurale, urbane şi policlinică) 62 de medici, din care 13 stomatologi şi 3 chimişti, 269 persoane cu studii medii şi auxiliari (113 asistenţi, 99 surori, 30 de moaşe, 141 – alte funcţii auxiliare). Între 1969-1973, activitatea spitalului a cunoscut o dezvoltare foarte mare, indicatorii specifici de sănătate ilustrând rezultate relevante: 

În prezent, se află în derulare proiectul „Modernizarea infrastructurii fizice a serviciilor sociale în municipiul Drăgăşani”. Proiectul este finanţat în cadrul Programului Operaţional Regional 2007-2013 şi constă în amenajarea spaţiului necesar pentru funcţionarea unui Centru de zi destinat îngrijirii vârstnicilor. „Se va mansarda clădirea în care funcţionează la ora actuală cantina de ajutor social (. . .) centrul de zi va acorda servicii pentru 50 de vârstnici” (Master plan Drăgăşani, 2).