Categories
63

Cultura scisă medievală vâlceană – Mircea cel Mare – Întemeietorul

Opţiunea pentru modelul athonit al acestei ctitorii a vădit de la început strategia marelui voievod, care a învestit locurile din dreapta Oltului ca locuri de reculegere, de detaşare faţă de cele lumeşti şi adâncă rugăciune pentru binele ţării şi al creştinătăţii. Acest cuget al lui Mircea cel Mare – observă un comentator – a fost respectat şi urmat de toţi domnitorii, ierarhii şi marii dregători ulteriori, care au ctitorit sau preînnoit în continuare sfintele schituri (Pahomie, Ostrov, Iezer, Pătrunsa, Fedeleşoiu ş.a.) şi sfintele mănăstiri vâlcene (Bistriţa, Govora, Arnota, Dintr-un Lemn, Hurezi, Surpatele, Mamu, Turnu, Stânişoara ş.a.) şi nici în epoca bogată şi paşnică a Brâncoveanului nu şi-au durat aici palate, acestea din urmă fiind formele profane care păreau că exprimă plenar împlinirea lumească. Rezultatul: palatele, în majoritatea lor, s-au părăginit, în timp ce aşezămintele de cult vâlcene, nescutite nici ele de intemperiile istoriei, au rămas…7, ca alese vetre de spiritualitate, marcând şi în felul său Vâlcea sacră 8.

Ca peste tot la români, construcţia Coziei începe cu legenda ei, care-l prezintă pe Mircea ca domn evlavios, iar Mânăstirea ca lăcaş durabil pentru rugăciunile călugărilor săraci întâlniţi în munte9.

Noul lăcaş, ridicat, după tradiţie, pe locul altuia mai vechi, Cozia veche, prelungeşte până la Carpaţi un model athonit (de la Mânăstirea Ivir), asimilat pe traseu şi de multe mănăstiri din Serbia meşterilor aduşi de voievod, la sfatul, probabil, al Sfântului Nicodim de la Tismana, întemeietorul monahismului din Oltenia acelei vremi. Prin intermediul sârb, Cozia făcea racordul cu marea tradiţie monastică a Sfântului Munte, iar domnitorul realiza, pentru Ţara Românească, după caracterul aulic imperial al Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, o a doua dimensiune bizantină a Sacerdotium-ului, aceea a recluziunii creştine în rugăciune.

Arhitectural, sfânta mănăstire Cozia înscrie la noi, după model athonit, planul cruciform trilobat, în care naosul are o secţiune centrală acoperită de turlă şi două secţiuni laterale (lobi), acoperite cu câte un semicilindru10planul trilobat, în care pronaosul este acoperit cu o boltă semicilindrică, iar naosul, supraînălţat cu o turlă 11, subliniem şi noi ideea că, oriunde a fost preluat de către meşterii români, aceştia au produs variante creative locale, legate de adaptarea la materialele din zonă, de transformări în tehnica de construcţie, de inventivitate în plastica decorativă. Exemplificăm preluarea creatoare a modelului cozian pe parcursul a patru secole ulterioare (sec. XV-XVIII), la o seamă de aşezăminte de cult vâlcene:

• biserica din Stăneşti-Lunca, ctitorită în 1536 – după o variantă de plan simplificată (aceea de la Brădet-Argeş) şi cu faţada exclusiv din cărămidă aparentă12

• paraclisul bolniţei de la Cozia, zidit în 1542 de către ieromonahul Maxim maistorul, învăţător – cu pronaosul transformat spre a da impresia unui pridvor deschis, cu potrivirea proporţiilor pentru a conferi tendinţa de verticalism şi, mai ales, cu decoraţia de firide lungi şi scurte aşezate peste fâşiile alternative de cărămidă aparentă şi tencuială 13

• biserica sfintei mănăstiri Arnota, zidită în 1637, care, îndeosebi prin naosul în formă de trilob încoronat cu o turlă, evocă imaginea plas­tică ce a fost consacrată la Cozia14, ea având totodată şi o turlă pe pronaos;

• biserica de zid a sfintei mănăstiri Dintr-un Lemn, ridicată la 1635, cu modificări în modul de sprijinire a turlei de pe naos direct pe ziduri15, modificări întâlnite şi la biserica sfintei mănăstiri Govora (1711) – prima biserică având adăugate, în epoca brâncovenească, pridvorul cu stâlpi de piatră şi, probabil, turla de pe pronaos16

Adăugăm la aceste exemple vâlcene faptul că biserica Stelea din Târgovişte (1645) se înscrie în rândul variantelor ce conţin adăugarea unei turle pe pronaos, ceea ce i-a conferit o „dinamică specială” şi o „plastică monumentală”, planul şi structura ei fiind adoptate, pentru ctitoria sa din Bucureşti, şi de către mitropolitul Antim Ivireanul, cel care, ca episcop de Râmnic, girase, în 1705-1707, renovarea Coziei prin rezugrăvirea naosului, adăugarea pridvorului ş.a. Prin asemenea exemple putem ajunge la o concluzie semnificativă. Pus în comparaţie cu celelalte două mari modele/tipuri de arhitectură religioasă – cel de la Curtea de Argeş (ctitoria lui Neagoe Basarab, 1521) şi cel de la Hurez (ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, 1693) -, care, prin caracterul excepţional al funcţiei, al planului şi al stilului, nu au cunoscut o reală emulaţie în timp (ultimul, chiar nu a avut…timp!), modelul athonit al Coziei, de proporţii mai modeste, robust şi armonios, a putut să fie adoptat/ şi adaptat atât la biserici din mediul monahal, cât şi la biserici din mediul mirean, încât se poate spune că, în spaţiul Olteniei (şi nu numai!), a fost cel mai important model medieval pentru arhitectura aulică de zid, în răstimp de mai bine de trei secole, contribuind la structurarea unui stil pentru arhitectura românească religioasă, stil configurat în epoca lui Matei Basarab.

Un alt model athonit instituit la noi prin biserica sfintei mănăstiri coziene este acela al picturii murale din pronaos (care ni s-a păstrat în starea originală de la 1388-1391). Programul iconografic de aici este deosebit faţă de acela de la Biserica domnească din Curtea de Argeş, care are aspecte de somptuozitate şi fast bizantin potrivite pentru catedrala unei capitale unde se primesc oaspeţi înalţi (conducători de state sau patriarhi). Or, la Cozia, potrivit dorinţei domnitorului-ctitor, a primat, potrivit pentru rostul ei funerar, aspectul monastic, auster, de reculegere şi evlavie; aici, unde şi arhitectura bisericii este de factură athonită, ajunsă pe filiera salbei de mănăstiri sărbeşti care o precedă, meşterii zugravi (sărbi şi, probabil, şi români) au aşezat pe peretele comun cu naosul, Sinoadele ecumenice şi întregul Imn Acatist al Maicii Domnului (ocrotitoarea Sfântului Munte şi a tuturor monahilor) în 24 de imagini erminice, iar pe peretele sudic câţiva dintre primii şi cei mai mari sihaştri ai pustiei – ceea ce cutremura cu modele de excepţie spiritul creştin autentic al acelei vremi18. Deşi nu se cunoaşte cu precizie o anume erminie care să fi stat la baza acestui program iconografic – indiferent dacă ar fi sau nu vorba de un manual de şcoală macedoneană a lui Manuil Panselinos?19, importantă este certa sorginte constantinopoliană, din epoca paleologică târzie –, este de presupus că a fost folosită o erminie consacrată, ea a existat, meşterii şi-au însuşit-o, nu doar transpunând-o în fresce, dar şi iniţiind, la scurt timp, o şcoală de zugravi la Cozia, atestată prin şcoala Mânăstirească din 1415.

Modelul picturii murale din pronaosul Coziei, marcat îndeosebi de cele 24 de imagini ilustrând Imnul Acatist – temă simbolizând dogma Întrupării Logosului, precum şi Parusia, ce implică învierea morţilor şi nemurirea celor aleşi (a se observa absenţa deliberată a temei Judecăţii de apoi!) – a fost şi el preluat în lăcaşuri din mediul monahal şi din cel mirean, dar cu un program iconografic, uneori, mai redus – ceea ce îi conferă lăcaşului cozian unicitatea proporţiilor, ca şi a „amprentei” isihaste. După opinia cercetătorului sârb Sv. Radojčic, pictura murală din secolul al XIV-lea de la noi, îndatorată picturii paleologice târzii şi marcată, în moduri funcţional-diferite, de către Biserica Sf. Nicolae – Domnesc din Curtea de Argeş şi pronaosul bisericii mari de la Cozia, constituie, nu un sfârşit, cât un început, un cap de serie pentru evoluţia stilului picturii din Ţara Românească în epoca post-bizantină, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea20. Ctitorie voievodală de mare importanţă spirituală, adevărată lavră în Evul Mediu românesc, Mânăstirea Cozia mai conţine, ca element de unicitate (remarcat de Răzvan Theodorescu), şi un însemn dinastic bizantin, respectiv, stema paleologică, aşezată în basorelief, afară, pe fereastra dinspre sud, din dreptul portretului votiv al lui Mircea cel Mare, stema reprezentând condiţia princiară – de „despot” la nivelul imperiului bizantin, obţinută prin stăpânirea întregului teritoriu al Ţării Româneşti până la mare.

Tot aşezământul Coziei este acela în care, convenţional, în jurul anului de graţie 1400 (v. Răzvan Theodorescu), se realizează şi un prim monument al culturii scrise din Ţara Românească, exprimând, de data aceasta, creativitatea/ originalitatea în raport cu un model bizantin şi având o largă rezonanţă în spaţiul Ortodoxiei. Filotei, monahul de la Cozia, creează, sub numele generic de „Pripe(a)le”, scurte imnuri religioase în versuri (tropare „de laudă şi de preamărire”) destinate „sărbătorilor domneşti, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor cuvioşi şi mucenici mai însemnaţi” şi care se cântă, în locul pripelei „Aliluia”, la fiecare din cei 20 de „psalmi aleşi” de Nichifor Vlemidis pentru a fi cântaţi în liturghiile acestor sărbători2122). Consemnăm câteva dintre Pripealele lui Filothei:

             III. Sfântului apostol şi evanghelist Ioan Teologul

   Veniţi cu toţi să-l slăvim pe Ioan fiul Tunetului;

               pe Ioan cel Fără de prihană,

               pe cel ce şi-a rezemat capul

               de pieptul lui Hristos.

   XXII. La duminica Floriilor

               Veniţi să-i ducem, precum copiii,

               lui Dumnezeu credinţa noastră

               în chip de ramuri

               şi dragostea în chip de mlădiţe.

                                                              (Traducere din medio-bulgară de Dan Horia Mazilu23 )

 

   Pripealele lui Filotei au cunoscut o largă răspândire în copii manuscrise (25 cunoscute din secolele XV-XVII) – chiar şi la popoarele ortodoxe vecine: sârbi, bulgari, ruşi, savanţii ruşi considerând că, prin aportul de originalitate, au constituit un simptom de ieşire din cultura canonului (medieval), marcând, în felul lor, prenaşterea răsăriteană24. La noi, Damaschin Voinescu, episcop al Buzăului şi, apoi, al Râmnicului, le-a imprimat, cu traducerea sa în limba română, în Psaltirea tipărită la Buzău, în 1703 (filele 179-192) şi, apoi, în Catavasierul tipărit la Râmnic în 1725 – această versiune fixându-se în Polieleul liturgic, în Moldova şi Ţara Românească, până în secolul al XIX-lea, iar, în Transilvania, până în zilele noastre (v. Tit Simedrea25).

   Iradierea cultural-spirituală a sfintei mănăstiri Cozia va continua să se producă în tot evul mediu românesc (mijlociu şi târziu) prin intermediul şcolilor mănăstireşti de copişti, de cântăreţi, zugravi ş.a., al cărturarilor-călugări autori de lucrări de mai largă rezonantă26ierografos (scriitor sfinţit, de cărţi religoase), ci s-au implicat şi în viaţa civilă, realizând lucrări de importanţă culturală: Mardarie Cozianul, în 1649, încheie în manuscris Lexiconul slavo-român şi tâlcuirea numelor, prima lucrare de acest fel de la noi; Ghenadie Cozianul, la 1747, traduce (după o lucrare rusească din 1712) Ithica sau ieropolitica sau filosofia învăţătoare de obiceiuri, cu simboluri şi cu chipuri luminată, spre îndreptarea şi folosul celor tineri, lucrare în 66 de strofe poetice, Antim ieromonahul, în 1766-1767, scrie o carte ce se cheamă Cosmografie, adică izvodirea lumii, toate rămase în manuscris.

   De asemenea, Mânăstirea Cozia va avea o contribuţie specială la susţinerea şi dezvoltarea vieţii spirituale româneşti, prin numărul relativ mare (21) de egumeni care au fost aleşi episcopi ori mitropoliţi27, între care vrednicii de pomenire episcopi ai Râmnicului: Dionisie (1653-1658), Ştefan (1679-1693), Clement (1735-1749), Iosif al Argeşului (1793-1820), mitropoliţii Iosif (c. 1464-?), Macarie I (c. 1482/1483-?), Efrem (c. 1558-1566), Eftimie (c. 1594-1603), colaborator al lui Mihai Viteazul, Mihail I (1586-1598), Ignatie Sârbul (1653-1656), colaborator al lui Matei Basarab, Teodosie (1668-1672, 1679-1708), colaborator al Cantacuzinilor şi al lui Constantin Brâncoveanul, Varlaam (1672-1679), Grigore Socoteanul (1770-1771) ş.a.

Înnobilată şi prin caracterul de necropolă domnească – a marelui voievod-ctitor -, Cozia îşi va păstra importanţa spirituală şi culturală în epoca medievală, chiar când ponderea iniţiativei va trece către sfintele mănăstiri Bistriţa, şi, apoi, Hurezi.


Note bibliografice

3. Vezi ipoteza lui Ion Conea (Ţara Loviştei, 1935), reluată cu noi argumente astăzi, privind localizarea bătăliei de la Posada în depresiunea Loviştei.

4. De notat, totuşi, pe teritoriul românesc, o scriere anterioară celei slavone, dar uzuală până în secolele al XII-lea – al XIII-lea, după cum atestă Codex Rohonczi.

5. Cf. arhim. Veniamin Micle, Şcoala Mânăstirească de la Bistriţa în cultura românească. Rm. Vâlcea, Editura „Almarom”, 2004 (Biblioteca programului cultural „Vâlcea în spaţiul spiritual naţional”), pag. 10: În jurul anului 1400 apar şcolile de grămătici, cu rol educativ şi social-cultural în viaţa poporului, fiind asemănătoare celor de ‹‹grammatici›› sau ‹‹ars notaria›› din Franţa, Ţările de Jos, ţările germanice şi Ungaria. La noi ele apar întâi în Transilvania, de unde se vor extinde şi în Ţara Românească.

6. Cf. P.P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Dan Horia Mazilu. Bucureşti, Editura „Minerva”, 2000, pag. 415-435.

7. Ioan St. Lazăr, Vâlcea al fresco. Rm. Vâlcea, Editura „Almarom”, 2003, pag. 27 (Biblioteca programului cultural Vâlcea în spaţiul spiritual naţional).

           8. Vezi: Ioan St. Lazăr, op.cit., pag. 24-26 (cap. Vâlcea sacră).

9. Vezi: Valeriu Anania, Cerurile Oltului. Scoliile arhimandritului Bart… Rm. Vâlcea, Episcopia Râmnicului şi Argeşului, ediţia I, 1990, pag. 30, 32, ediţia a II-a (Editura „Pro”), 1998, pag. 34, 36.

10. Vezi: Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor. Bucureşti, Editura Academiei, 1982, pp. 168-170 (descrierea planului şi structurii bisericii sfintei mănăstiri Cozia); Vezi: şi prezentarea generală a ansamblului arhitectural de la Cozia, în vol. Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice din judeţul Vâlcea. Repertoriu şi cronologie. Rm. Vâlcea, Editura „Conphys”, 2007, pag. 37-41.

11. Cf. Grigore Ionescu, op.cit., pag. 279, 368.

12. Op. cit., pag. 279.

13. Op. cit., pag. 284.

14. Op. cit., pag. 368.

15. Op. cit., pag. 369.

16. Ibidem.

17. Confruntarea planurilor de la mânăstirile sârbeşti cu cele două variante româneşti ale tipului cozian ar fi, probabil, soluţia tehnică pentru a stabili dacă lăcaşul de la Cozia a avut iniţial o turlă pe pronaos, formulă adoptată şi de către Antim la ctitoria sa din Bucureşti (pentru a sugera ritmul şi gradualitatea ascensiunii „la cer”, la care aspira şi melcul simbolic „înscris”, în piatră, la intrare).

18. Vezi: Corina Popa, în vol. Arta creştină din România, vol. 3. Bucureşti, Editura Academiei, pag. 92-96; Carmen Laura Dumitrescu, Pictura murală din Ţara Românească, în veacul XI VEZI: Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1978, pag. 29-31, 39-43.

19. Vezi: Victor Ieronim Stoichiţă, Studiu introductiv la vol. Dionisie din Furna, Carte de pictură… Bucureşti, Editura Meridiane, 1979, pag. 34-37, 39-41; v şi Erminia picturii bizantine după versiunea lui Dionisie din Furna, text îndreptat, completat şi indici de C. Săndulescu-Verna. Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului (1979), pag. 13, 15-16, 19.

20. S Vezi: Radojčic – apud. Carmen Laura Dumitrescu, op.cit., p. 5-6,92; arhim. Gamaliil Vaida, Mânăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare. 600 de ani de existenţă. Râmnicu-Vâlcea, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, 1986, pag.205-206, 207 şi urm.

21. Vezi: pr. drd. Ion Gavrilă, Filotei monahul de la Cozia – începătorul imnografiei bisericeşti la români – şi Pripealele sale, în: Lumina lumii”. Rm. Vâlcea, an XIII-XIV, nr. 13-14, 2006, pag. 19-28, îndeosebi pag. 21, 23, 25; v şi pr. conf. dr. Alexie Al. Buzera, Vetre de cultură muzicală: „Şcoala de la Cozia”, în: „Lumina lumii”. Râmnicu-Vâlcea, an VI, nr. 6, 1997, pag. 42 şi urm.

22. Alexie Al. Buzera, op.cit.

23. Vezi: Poezie veche românească. Antologie, postfaţă, bibliografie şi glosar de Mircea Scarlat. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1985, pag. 10, 12.

24. Vezi: Dan Zamfirescu, Prefaţă la vol. Dimitri Lihaciov, Prerenaşterea rusă. Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1975, pag. 14-15.

25. Vezi: Tit Simedrea, Les „Pripéla” du moine Philothée. Ètude-texte-traduction, în „Romanoslavica”. Bucureşti, XVII, 1970, pag. 195.

26. Gamaliil Vaida, Mânăstirea Cozia, vestită ctitorie a lui Mircea voievod cel Mare – 600 de ani de existenţă, ediţia a II-a, Rm. Vâlcea, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, 1986, pag. 213-230, care prezintă, pentru răstimpul de mai bine de patru secole (1400-1809), cel puţin 10 călugări cărturari ai Coziei rămaşi în memoria culturală.

27. Vezi: Gamaliil Vaida, Op. cit., pag. 182-199.

 

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 470-474). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”  


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

logo

I am text block. Click edit button to change this text. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper matti pibus leo.

Get Started

Tutorial

Resources

Docs

Example

About us

Story

Work with us

Blog

News

Downloads

Vertex 1.2

Templates

Sounds

Gradients

Copyright © My Company 2020