Cultura orală/populară vâlceană – Rădăcinile

   Rădăcinile. Suntem aici de când se ştiu Carpaţii/ Şi Dunărea şi tot ce e-n cuprins – afirmă fundamental peste veacuri poetul (un poet vâlcean, George Ţărnea). Ca şi celelalte zone etnofolclorice româneşti, cultura populară vâlceană îşi are obârşiile în epoca arhaică/ sau preistorică (din neoli­tic la epoca aramei, a bronzului şi cea a fierului); ea perpetuează, prin une­le tipuri de obiecte, forme şi decoraţiuni, o seamă de caracteristici ale cul­tu­ri­lor arheologice (Starčevo-Criş, cu grupul Cârcea-Valea Răii, Boian, Sălcuţa, Coţofeni, Glina, Verbicioara, Hallstatt ş.a.) stratificate în timp în arealul nord- şi sud-dunărean şi identificate şi pe teritoriul Vâlcii (v. Pr. Gheorghe Petre-Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei. Rm. Vâlcea, Ed. „Petras”, 1995). Descoperirile de aici evocă – desigur, fragmen­tar – o locuire neîntreruptă în zonă, un habitat mereu adaptat la condiţiile ei na­tu­rale, ca şi la transformările economice, sociale şi culturale produse în timp. Din neoliticul aşezării pentru cultivarea pământului, creşterea anima­lelor şi iniţierea meşteşugurilor (construcţia locuinţei, „ţesutul” pentru port şi textile de interior, olăria ş.a.) până în epoca metalelor, s-au produs, odată cu aşezarea migratorilor indo-europeni (proto-dacii) şi asimilarea (nu şi exterminarea!) autohtonilor, schimbări capitale în evoluţia locuitorilor: prima mare diviziune a muncii (între păstori şi agricultori), substituirea matriar­hatului cu patriarhatul, prelucrarea metalelor (inclusiv pentru arme), diversificarea meşteşugurilor şi a schimburilor de produse, trasarea drumu­rilor comerciale, cristalizarea unei noi viziuni religioase şi a ritualurilor aferente, stratificarea socială (incluzând nivelurile religios, militar şi productiv), rafinarea formelor şi decoraţiunilor obiectelor de cult şi utilitare – toate acestea reflectând o creştere pregnantă a civilizaţiei materiale şi a celei spirituale.

   Ţinutul Vâlcii, dăruit cu cele trei forme principale de relief (munţi, coline, şesuri), favorabile unor habitaturi stabile, precum şi cu bogăţii naturale excepţionale (păduri, ape, sare, aur ş.a.), va deveni, în spaţiul său subcarpatic, un veritabil centru economic (bazat pe exploataţiile de sare de la Ocnele Mari, încărcată în târgul antic de la Râureni şi transportată apoi cu plute pe Olt ori cu alte mijloace), dar şi un centru politic şi militar (prin constituirea cetăţii de pământ Buridava, a tribului buridavensilor, din care, probabil, provenea şi Burebista, întemeietorul statului dac). Deloc întâm­plător, locurile menţionate sunt aproape unele de altele, aparţin aceluiaşi areal central-vâlcean şi sunt înconjurate de aşezări rurale ce vor releva com­por­tamente etnografice semnificative (arhitectura de lemn, prelu­cra­rea lem­nu­lui, pieilor, textilelor, ceramică arsă ş.a.); unele aşezări (ca Buda, Vlădeşti, de azi) erau, desigur, centre meşteşugăreşti deservente, durabile în epoca feudală; tot aici au ieşit în evidenţă şi comportamente de natură spi­ri­tuală (altare şi alte relicve neolitice, decoraţiuni magice, modalităţi ritualice – de înhumare ori de incinerare, figurine mitologice precreştine ş.a.).

   Desigur, reliefarea mai recentă, într-o carte anume (a pr. Gh. Petre-Govora), a majorităţii materialului preistoric vâlcean (descoperit, descris şi identificat pe culturi) nu a permis interpretarea lui din perspectivă estetică (pentru forme şi decoraţiuni) – ca în sinteza Arta preistorică în România de Vladimir Dumitrescu (1974), şi nici configurarea treptată a vieţii spirituale – ca în capitolele referitoare la mitologiile „pre-dacă”, „proto-dacă” şi „dacă” din vol. Mitologia română de Romulus Vulcănescu (1985). Ca atare, a releva care dintre aspectele tradiţionale ale culturii populare vâlcene îşi au obârşia în „substratul” ei preistoric, nu poate fi decât o aproximare, pentru care, totuşi, n-ar putea fi negate unele repere precum:

   – în privinţa tipurilor de aşezare: evoluţia de la aşezări risipite către aşezări adunate;

   – în privinţa planurilor de locuinţă: formele cele mai vechi – bordeie, precum şi colibe din pari şi nuiele la suprafaţa solului, ambele ca locuinţe colective, uneori grupate pe movile în preajma izlazurilor pentru vite; spre sfârşitul intervalului, se adaugă cetăţile de pământ întărite cu şanţuri şi valuri ²