Categorii

Craioveștii şi Matei Basarab – continuatorii culturii scrise medievale vâlcene

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

 

În răstimp, legile interne ale societăţii feudale fac să se ridice economic şi politic noi familii boiereşti care încep să aibă un „cuvânt” important în alegerea (sau impunerea) domnitorilor; vremile nesigure fac să crească în însemnătate bănia din dreapta Oltului, pe care o dobândesc boierii Craioveşti, mai întâi, vlastelini, apoi, mari dregători; ei îşi asumă şi cultivarea vieţii spirituale, găzduind, pe moşia lor de la Strehaia, Episcopia Severinului, „refugiată” (ca şi bănia) de la reşedinţa iniţială.

Boierii Craioveşti – banul Barbu, ajutat şi de fraţii săi, Pârvu, Danciu şi Radu – sunt întemeietorii şi sprijinitorii tradiţionali ai sfintei mănăstiri Bistriţa, unde îşi află un loc mult mai adăpostit şi pentru familiile lor (căci, în jurul mănăstirii, Barbu şi Pârvu îşi fac reşedinţa de vară)30.

Cu sprijinul lor, noul lăcaş mănăstiresc din Oltenia subcarpatică, ctitorit în ultimul deceniu al secolului al XV-lea (data târnosirii este controversată: 1492, 1494, 1497) şi în care vor aduce moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, va dobândi treptat un ascendent în viaţa spirituală şi culturală a ţării; prin variatele şcoli mănăstireşti, pentru care Craioveştii vor aduce năstavnici de valoare, prin manuscrisele şi tipăriturile realizate, prin personalităţile ecleziale şi culturale ce s-au ridicat de aici, acest aşezământ va avea, în Ţara Românească, o importanţă analogă aceleia a sfintelor mănăstiri Neamţ şi Putna din Moldova.

Începutul ctitoriei bistriţene este legat, inerent, de o legendă istorică şi hagiografică deopotrivă, dacă se admite informaţia învăţatului rus Kovalevski că, anterior, aici a fost un schit închinat Sfântului Mare Mucenic Procopie (unele mărturii evocând, la Bistriţa, o viaţă de sihaştri încă din jurul anului 1300 31). Potrivit tradiţiei – evocă arhim. Veniamin Micle, o legendă consemnată în secolul al XIX-lea -, când Barbu Craiovescu avea 18 ani a fost prins de turci şi dus la Ţarigrad, ferecat în lanţuri şi condamnat la moarte. În ajunul executării sentinţei capitale, tânărul petrece noaptea în priveghere, rugând pe Marele Mucenic să-i salveze viaţa. Dimineaţa, intrând în celulă, temnicerii au rămas uimiţi, văzând că lipseşte condamnatul. În aceeaşi dimineaţă, egumenul schitului află pe Barbu în biserică, prosternat în faţa icoanei Sfântului Procopie, legat la mâini şi la picioare cu obezi de fier. Ca recunoştinţă pentru izbăvirea supranaturală, tânărul boier hotărăşte ca, în locul modestului schit, să înalţe o mănăstire monumentală 32. Tot legendă poate fi şi informaţia – descifrată de Gr. Tocilescu, confirmată de mai mulţi cercetători şi căreia îi dă credit monograful sfintei mănăstiri, arhim. Veniamin Micle -, anume că unul dintre meşterii constructori sau vătaful lor a fost un Manea, considerat a fi acelaşi cu legendarul Manea de la Curtea de Argeş33. În sfârşit, o anecdotă istorică devenită legendă hagiografică (insistăm asupra legendelor, în speranţa că se va realiza o antologie a legendelor vâlcene!) se referă la împrejurarea negocierii cu „un turc mare” pentru preluarea moaştelor Sfântului Grigore Decapolitul, în 1497, de către banul Barbu Craiovescu: Aşa ţi se vor da (moaştele – n.n.), a răspuns turcul, dacă le vei cumpăni cu galbeni, socotind agareanul că va lua mult aur. Cu acel răspuns s-a învoit banul Barbu, atras fiind de evlavia şi dragostea cea către Sfântul. Deci, punând sfintele moaşte în cumpănă şi atârnând mult în jos, banul Barbu a început a pune în cealaltă terezie galbeni şi, puţină sumă punând, îndată s-a ridicat cea cu sfintele moaşte şi au stătut întocmai, care lucru văzându-l turcul, a zis cu mirare: ‹‹Bacu, bacu, gheauri gheaura ţecher››, adică: ‹‹Vezi, vezi, cum creştin la creştin trage››. Şi aşa, luându-se sfintele moaşte, cu mare cinste s-au adus în Ţara Românească şi s-au adus în sfânta mănăstire Bistriţa34.

În decursul timpului, la Bistriţa, în preajma sfintei mănăstiri şi în Peştera Sfântul Grigore Decapolitul (monument al naturii), s-a constituit un adevărat complex arhitectonic şi spiritual, cuprinzând mai multe monumente istorice şi de artă35: biserica Bolniţă (sfinţită în 1520-1521, cu pictura a doua ca vechime din Oltenia – după aceea din pronaosul Coziei), bisericile „Sfinţii Îngeri” şi „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” (Ovidenia) – ambele în Peştera Sfântului Grigore Decapolitul, bisericile „Sfântul Grigore Decapolitul – Eleonul”, „Naşterea Domnului” şi „Sfântul Nicolae”, ale fostelor schituri Păpuşa, Peri (Ţigănia), „De su’ piatră” („44 de izvoare”), biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fostului schit Grămeşti (biserică din lemn, înălţată pe soclu, fără turle, datată: 1664, categoria A capodoperă a secolului al XVII-lea) – la care trebuie să adăugăm şi sfânta mănăstire Arnota, ctitorită, în 1633-1637, de către Matei Basarab, al doilea mare domnitor ce-şi doarme, aici, somnul de veci în Vâlcea.

Aceste aşezăminte „încifrează” mărturii frapante despre viaţa spiri­tuală bogată şi intensă din vremile trecute (în care şi un mare dregător precum banul Barbu Craiovescu, de la un timp, va îmbrăca schima monahală, sub numele de Pahomie, ridicându-şi şi un schit care-i poartă numele). O menţiune aparte se cuvine pentru cele două biserici din Peşteră, construite din vechime de sihaştri36: în ele, în momente de urgie, aici erau ascunse moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, odoarele sfintei mănăstiri, precum şi mulţime de oameni din jur.

Timpul istoric n-a fost totdeauna prielnic sfintei mănăstiri Bistriţa şi vieţuitorilor ei, care de multe ori au fost încercaţi cu incendii şi cutremure, cu asedii şi prădăciuni în timpul diferitelor războaie ce au avut loc şi pe teritoriul Vâlcii. Timpul lor etern le-a îngăduit, însă, contribuţii durabile la patrimoniul cultural, în domeniul culturii scrise, mai ales.

Aici au funcţionat succesiv mai multe tipuri de şcoli mănăstireşti, cu nastavnici şi discipoli remarcabili, autori de lucrări însemnate: şcoala de cultură slavonă (sec. al XVI-lea), şcoala slavo-română (sec. al XVI-lea – al XVII-lea), şcoala românească (sec. al XVIII-lea) – succesiunea lor ilustrând reducerea treptată a rolului limbii slavone şi creşterea corespunzătoare a rolului limbii române în cultul ortodox, prin autohtonizarea acestuia atât în cărţile manuscrise, cât şi în cele tipărite37..

Cel mai de seamă exponent al perioadei de început al Sfintei mănăstiri Bistriţa – respectiv, perioada şcolii slavone – rămâne egumenul Macarie, primul năstavnic al şcolii mănăstireşti, pe care cercetările mai noi, pe bază de documente ori supoziţii logice, îl considera a fi, în aceeaşi persoană, primul episcop al Râmnicului38 şi, apoi, ca părinte duhovnicesc al lui Neagoe Basarab (de pe vremea când acesta era frate de mănăstire la Bistriţa, în adolescenţă), ales mitropolit (Macarie al II-lea) al Ţării Româneşti39. În timpul lui, un alt Macarie, ieromonah bistriţean, român din Transilvania, meşter tipograf, devine primul tipograf din Ţara Românească40, realizând, aici, primele trei tipărituri (în limba slavonă): Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Evangheliarul (1512). Această perspectivă asupra lui Macarie ca tipograf român şi asupra Bistriţei ca loc de tipărire a cărţilor imprimate de el apare în prima monografie ce i s-a consacrat recent de către arhim. bistriţean Veniamin MicleIeromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512). Mânăstirea Bistriţa, 2008 – şi contrastează cu ipoteza tradiţională consacrată potrivit căreia Macarie ar fi fost tipograf sârb şi ar fi tipărit cărţile menţionate în tipografie domnească, la Târgovişte sau Mânăstirea Dealu, sub oblăduirea lui Radu cel Mare şi apoi a lui Mihnea al III-lea. În opinia arhim. Veniamin Micle, monograful sfintei mănăstiri Bistriţa, aici ar fi şi „vatra” tiparului românesc; aici, într-o tipografie adusă de către boierii Craioveşti (totuşi, încă neatestată!), s-ar fi realizat, în 1508, de către ieromonahul Macarie – conform cu opţiunea multor altor specialişti (Barbu Theodorescu, Virgil Cândea, Ştefan Ştefănescu, Augustin Z.N.Pop, precum şi vâlcenii: pr. D. Sandu, pr. E. Nedelescu, Costea Marinoiu) – prima tipăritură românească, Liturghierul lui Macarie, precum şi următoarele două ale aceluiaşi tipograf: Octoihul (1510) şi Evangheliarul (1512)41. „Prea frumoasă pentru a fi (în întregime) adevărată”, ipoteza (emisă în 2008), urmează a fi validată în timp, pe măsură ce se va răspunde şi la noile întrebări şi căutări pe care le provoacă.

Neagoe Basarab este considerat cel mai strălucit elev al Şcolii slavone de la Bistriţa (Veniamin Micle), pregătirea lui în cadrul acesteia fiind una din explicaţiile nivelului teologic înalt al operei sale parenetice, unul din argumentele principale pentru atribuirea paternităţii lui autentice asupra acestei opere. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, redactată mai întâi în slavona medio-bulgară a vremii autorului şi tradusă în limba română în secolul următor (în jurul anului 1635), reprezintă întâia mare carte a culturii româneşti (Constantin Noica)42, promovând întâiul model monarhic românesc de factură creştin-răsăriteană (opus aceluia din tratatul Principele de Macchiavelli), o primă sinteză a umanismului românesc (Dan Horia Mazilu43), de inspiraţie bizantină, într-un veac de Renaştere europeană, în care perspectiva nu mai este atemporală, ci face o translaţie la concretul istoriei, pentru a-l ţine în cumpănă cu înţelepciune. Alături de cealaltă „ctitorie” de seamă a lui Neagoe Basarab – biserica sfintei mănăstiri de la Curtea de Argeş, capodoperă de artă religioasă, Învăţăturile… dau seamă despre autorul lor ca despre Marc Aureliu al Ţării Româneşti (cf. B.P. Haşdeu) sau …una dintre cele mai cuprinzătoare expresii ale tempera­mentului, structurii morale şi geniului propriu al poporului nostru (Dan Zamfirescu)44.

Cele mai însemnate lucrări realizate, în perioada şcolii slavone, de către călugării la Bistriţa sunt manuscrisele, care transpun, pentru uzul curent al noii mănăstiri, cărţile de cult şi rânduielile tipiconale: Psaltirea, Trebnicul, Omiliarul patristic, Apostolul, mineele, Tetraevangheliarul45Albina (cunoscută, la noi, şi sub numele de Albinuşa ori Floarea Darurilor)46, traducere după antologia de povestiri cu tâlc moral, filosofic şi religios, realizată de călugărul italian Tomaso Gozzadini şi tipărită ca „Fiore di virtù”, la Venezia, în 1474.

Către mijlocul secolului al XVI-lea, boierii Craioveşti, privaţi de o descendenţă pe linie bărbătească, pierd şi poziţionarea privilegiată în stat, dar opera lor cultural-spirituală, iniţiată la sfânta mănăstire Bistriţa continuă să dea roade, aici profilându-se un centru al monahismului din Ţara Românească, cu un învăţământ mănăstiresc în care accentul se pune pe însuşirea gramaticii slavone şi a celei româneşti deopotrivă, obiectivul fiind traducerea cărţilor de cult şi a altor cărţi (apocrife, juridice, moral-filosofice) din limba slavonă în limba română47. Din această şcoală bistriţeană avem, la 1573, Zapisul lui Eftimie, primul act mănăstiresc redactat în limba română48.

Şcoala slavo-română de la Bistriţa (a cărei marcă poate fi socotită şi inscripţia jumătate în slavonă, jumătate în română – de pe racla Sfântului Grigore Decapolitul, la 1613) este dominată, în secolul următor, de câteva personalităţi, în raport de care se derulează „fazele” ei:

A. – fază marcată, în prima jumătate a veacului, de către egumenul Teofil şi de către călugărul Mihail Moxa(lie). Primul, considerat de Nicolae Iorga, drept îndrumătorul la scris al lui Moxalie49, va ajunge episcop al Râmnicului, apoi mitropolit al Ţării Româneşti („al întregii Ungrovlahii”), colaborator principal al domnitorului Matei Basarab şi al logofătului Udrişte Năsturel în opera cultural-spirituală de întărire a statului cu sprijinul Bisericii. Cel de al doilea, ucenicind de timpuriu în preajma egumenului şi dascălului Teofil, îşi însuşeşte „vaste cunoştinţe” teologice, istorice şi juridice, precum şi câteva limbi străine, în baza cărora traduce mai multe „izvoare” şi apoi redactează în limba română, renumitul său Hronograf universal (1620), precum şi vestita Pravilă mică, pe care o şi tipăreşte la Govora, în 1640.

Exegeza asupra Cronicii universale scrise de Moxa – care face începutul istoriografiei universale în limba română (G. Mihăilă), a pus în evidenţă nu numai izvoarele (şi erudiţia) cărturarului bistriţean, dar şi faptul că Moxa face trecerea de la istoriografia bizantino-slavă la cea românească nu numai prin limbă, ci şi prin conţinut, dând unele ştiri din istoria patriei, fie preluate din sursele sârbe şi bulgare, fie adăugate de el însuşi, pe baza tradiţiei locale şi a unor izvoare scrise româneşti în limba slavonă50. Între aceste „ştiri din istoria patriei” se remarcă prezentarea luptei lui Mircea cel Mare cu turcii la Rovine (prezentare considerată a fi unul din izvoarele lui Mihai Eminescu pentru Scrisoarea III): … să ridică Baiazit cu turcii spre rumâni, deci să loviră cu Mircea voievod, şi fu război mare cât se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeatelor, şi mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul; iară paşii şi voevozii periră toţi, atunci peri Constantin Dragovici şi Marco Cralevici, aşa de se vărsa sânge mult cât era văile crunte…51. Mihail Moxa vădeşte aşadar şi virtuţi literare încadrabile în conceptul de expresivitate involuntară introdus de criticul literar (vâlcean) Eugen Negrici cu aplicaţie întâi la epoca literaturii noastre vechi. Astfel, în remarca lui Al. Piru: Îndemnul de a întocmi cronograful l-ar fi primit Moxa de la episcopul Râmnicului, Teofil, dar intreprinderea de a face istoria atâtor împăraţi părându-i-se călugărului mai grea decât a număra stelele sau firele de nisip, s-a mărginit a scrie ‹‹ca în scurt şi ca în de tot››, grăbindu-se a pune ‹‹odihnă condeiului››, precum văslaşul ce vrea să ajungă mai repede la ţărm52.

Cea de a doua lucrare de care îşi va lega (re)numele Mihail Moxa, Pravila de la Govora, reprezintă traducerea lui după o pravilă în limba medio-bulgară, donată sfintei mănăstiri Bistriţa de către mitropolitul Teofan al III-lea al Moldovei, trăitor aici, în exil, timp de patru ani (1619-1623)53. Sorgintea acestei pravile, tentată de mulţi cercetători (între care: P.P. Panaitescu, Ioan Floca, I. Rizescu, G. Cronţ ş.a.), a fost elucidată recent de către teologul canonist şi juristul de excepţie Nicolae V. Dură (originar din Vâlcea), care o identifică într-un nomocanon slavon, întocmit în eparhia sud-dunăreană de la Vidin, către sfârşitul secolului al XIV-lea, de fapt, o colecţie de nomocanoane bizantine în care partea cea mai amplă o deţin canoanele Sfântului Ioan Postitorul, fost patriarh ecumenic54. Nomocanoanele din această pravilă au fost apreciate, în vremea lui Matei Basarab, de către logofătul Udrişte Năsturel55, drept cele mai potrivite pentru prima consacrare scrisă a unei legislaţii mixte, bisericeşti şi civile (gr. nomos = lege civilă; canon = lege bisericească) în Ţara Românească, după tradiţionalul model al legislaţiei bizantine56. Cât priveşte aportul personal al traducătorului Mihail Moxa, acesta reprezintă, în multe secvenţe, un frumos „monument” de limbă literară românească de la mijlocul secolului al XVII-lea, „calată” pe structura unui discurs de tipul juridic-bisericesc.

Să mai reţinem, prin exemplul acestei lucrări, că şcoala slavo-română bistriţeană nu se limitează la etapa manuscriselor, ci începe a se manifesta şi în planul tipăriturilor.

B. – fază marcată de mai mulţi copişti, între care Ştefan (care, de asemenea va ajunge episcop al Râmnicului şi, de aici, mitropolit al Ţării Româneşti, continuând „opera” cultural-spirituală a înaintaşului său Teofil) şi Ioan ieromonahul57Viaţa Sfântului Grigore Decapolitul – unul din cele mai frumos caligrafiate manuscrise (apud Moses Gaster), cunoscut, însă, ca manuscris nesemnat/„anonim”58, iar de la al doilea, într-o caligrafie artistică, Viaţa Sfântului Nifon.

C. – fază dominată de ieromonahul Ilarion, egumen din 1691, când îl găzduieşte pe domnitorul Constantin Brâncoveanu în momentele de supraveghere a construirii mănăstirii de la Hurez. Ilarion – care, din 1693, urcă în scaunul episcopal al Râmnicului – este secondat de Vlad grămăticul, care copiază (de două ori) Scara Sfântului Ioan Scărarul59, şi, mai ales, de către Alexandru Rusu, cunoscut şi ca Alexandru Dascălul, poliglot, adus în mod special din Şcheii Braşovului pentru a reorganiza învăţământul mănăstiresc; cei doi vor lucra, mai întâi, la mănăstire, apoi, la episcopie60. Urmaşul lui Ilarion, ca egumen, Ştefan ieromonahul, va fi el însuşi un valoros copist, lângă care creşte un altul, semnând mai întâi Stroe copilul, apoi ieromonahul Serafim61.

Cu această a III-a fază a Şcolii slavo-române de la Bistriţa ne aflăm deja în plină epocă brâncovenească, epocă pe care o considerăm, şi pentru cultura şi spiritualitatea Vâlcii, o epocă „a împlinirilor”, reper pentru dezvoltarea (şi nu stagnarea) lor în veacul fanariot.

Şcoala românească de la Bistriţa se manifestă pregnant în secolul al XVIII-lea şi primul sfert al secolului următor şi, în condiţiile în care Episcopia Râmnicului, cu marii ei episcopi cărturari şi marii ei tipografi, preia rolul principal în viaţa spirituală şi culturală a Vâlcii, asigură în continuare sfintei mănăstiri a Craioveştilor calitatea de a fi important centru al monahismului şi al învăţământului mănăstiresc românesc. Egumenii succesivi sunt, toţi, remarcabili conducători de şcoală, care promovează instrucţia pentru vieţuitorii de obşte, iar, prin lucrările manuscrise copiate ori redactate, contribuie la viaţa spirituală şi culturală românească. Printre manuscrisele însemnate realizate aici menţionăm: Minunile Maicii Domnului (1735), Vămile văzduhului (1736), Miscelaneu de învăţătură monahală (1745), Tâlcuirea Apocalipsei (1748), Învăţăturile sfinţilor Efrem Sirul şi Teodor Studitul – toate, copiate de ieromonahul Ilarion, Istoria mânăstirilor Sinai şi Raith (1796-1797), manuscrise miscelanee (din 1801 şi 1808), Tâlcuirea Sfintei Liturghii (1804), Miscelaneu de literatură monahală (1807) şi Theotocarion (Bogorodicină, 1809) – toate copiate de Ioan (Ioachim) Bărbătescu. Dar reprezentanţii cei mai notorii ai Şcolii româneşti de la Bistriţa vor fi Dionisie Eclesiarhul şi Chiriac Râmniceanul, ambii cu lucrări ecleziale, dar şi cu importante cronici ale vremii lor, opere de autor.

Asemenea lucrări şi asemenea personalităţi reprezentând şcolile bis­tri­ţene se regăsesc curent în diferitele istorii ale literaturii române vechi, pre­ţu­ite pentru contribuţia la dezvoltarea climatului cultural-spiritual şi co­ne­xa­rea lui la realitatea istorică, pentru mlădierea limbii române literare (după ce­rinţele „stilului” teologico-liturghic, ale celui sapienţial şi ale celui is­to­ric), precum şi pentru valoarea ilustraţiilor miniate cu talent şi vibraţie artistică.

De altfel, în tot răstimpul celor trei şcoli mănăstireşti succesive, la Bistriţa a funcţionat şi o şcoală de caligrafi şi miniaturişti62, la fel de apreciată ca acelea de la sfintele mănăstiri Neamţ şi Putna din Moldova.

Dintre cele mai însemnate manuscrise miniate în Bistriţa olteană men­ţionăm (apud arhim. V. Micle): Tetraevangheliarul postelnicului Marcea (1519) – numit astfel după numele plătitorului şi donatorului, Hronograful universal şi Pravila tradusă şi caligrafiată de Mihail Moxa (înainte de a fi tipărită), Viaţa Sfântului Grigore Decapolitul – datat la 1633 „sau chiar anterior” – şi preţuit de Moses Gaster, Condica (în trei volume) şi Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa – ultimele două, transcrise şi ilustrate (cu ucenicii săi) de ieromonahul Dionisie (Eclesiarhul), în perioada 1795-1807 (cât a vieţuit la Bistriţa); despre acest ultim caligraf, monograful său, pr. Dumitru Bălaşa, preciza că scrierea lui este de o fineţe rar întâlnită. Literele întrec în precizie tiparul. Ceva mai mult, tiparul nu se poate compara cu limpezimea, claritatea şi silueta literelor lui Dionisie. Scrisul său, când imită tiparul, întruchipează o eleganţă neîntrecută 63.

Sfânta Mănăstire Bistriţa se ilustrează în cultura şi arta românească şi prin „şcolile” de pictură şi de sculptură (în lemn şi în piatră) susţinute aici64. Sunt de menţionat, în acest sens, pentru secolul al XVI-lea:

zugravul anonim care a realizat fresca din biserica bolniţei, într-un colorit luminos şi delicat, într-o manieră mai puţin rigidă, mai comunicativă, fără elemente de stil „provincial” hibrid – un meşter pe deplin format, a cărui lucrare – afirmă Carmen Laura Dumitrescu – trebuie înţeleasă „în funcţie de stilul picturii de tradiţie paleologă, de evoluţia acestui stil în sensul unui grafism accentuat în decursul secolului al XV-lea, în tot cuprinsul zonei sud-estului european65

zugravul Dobromir (după Ştefan Meteş – sârb, după Nicolae Iorga – român), care, împreună cu Dumitru şi Chirtop, realizează pictura bisericii mari de la Mânăstirea Bistriţa (în 1519), după care este ales de Radu de la Afumaţi să picteze biserica Mănăstirii Curtea de Argeş (încheiată în 1526), stilul său având un caracter solemn, somptuos, bazat pe construcţiile grafice geometrice (cf. Vasile Drăguţ)66, deosebit de acela marcat de zugravul anonim de la bolniţa mănăstirii Bistriţa (care aminteşte, prin anahoreţi, şi de pronaosul de la Cozia).

Observăm, încă o dată, opţiunea fericită a banului Barbu (om luminat) de a-şi alege, în raport de profilul aşezământului şi destinaţia lucrării, pictorii cei mai potriviţi din arealul balcanic.

Evocând, în paginile de faţă viaţa cultural-spirituală românească din secolele al XV-lea – al XVIII-lea, mai întâi, prin „eşantionul” sfintei mănăs­tiri Bistriţa, am sugerat – de la nivelul micro – cât de laborioasă, complexă şi valorică a putut fi contribuţia pe care un asemenea „centru” al monahismului oltean a adus-o la continuitatea tradiţiei şi înnoirea ei treptată şi organică, pentru configurarea unei rezistenţe (şi cultural-spirituale) autohtone faţă de vitregiile istoriei. La nivelul ansamblului ţării, consoli­darea puterii otomane în sud-estul european, însoţită de aservirea politică şi economică, a determinat, în plan cultural-spiritual, reacţia fenomenului Bizanţul după Bizanţ, adoptarea şi adaptarea acestui model zonal-european consacrat şi, totodată, suscitarea, prin diferenţă, a resurselor unui stil identitar-autohton, căutat, promovat şi configurat pe traseul de la domnia lui Neagoe Basarab la aceea a lui Matei Basarab şi, mai departe, a lui Constantin Brâncoveanu.

Acest traseu care, totuşi, trebuie să-l includă, mai întâi, pe Radu cel Mare, are şi în Vâlcea, deopotrivă cu „eşantionul” Bistriţa (pe care l-am detaliat), numeroase „borne” însemnate, dintre care menţionăm:

– pentru sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea:

• continuarea funcţionării Râmnicului ca oraş domnesc, găzduind temporar curtea voievodală, prilej cu care domnitorii (după Mircea: Radu Praznaglava, Dan al II-lea, Vlad Dracul, Basarab al II-lea, Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos, Basarab cel Tânăr/Ţepeluş, Vlad Călugărul) fac scaun de jude­cată sau emit din cancelariile lor documente legate de oamenii şi locurile acestui ţinut. Ei vor fi participat la slujbe în biserica ridicată din temelii de către Dan I (1383-1386) la Râmnic, evocată într-o catagrafie latină din 1731 şi care a devenit mai târziu catedrala episcopală de la Râmnic67.

• personalitatea domnitorului Radu cel Mare, de care se leagă: începuturile schitului Iezer, ctitorirea bisericii sfintei mănăstiri Govora (1492-1496) şi înzestrarea acesteia cu proprietăţi, dar mai ales înfiinţarea Episcopiei Râmnicului (1503).

Episcopia Râmnicului – numită, poate, de la început, Episcopia Râmnicului – Noului Severin, în amintirea fostei mitropolii a Severinului, care, într-un răstimp (neprecizat, încă) a putut avea, în secolul al XIV-lea, reşedinţă (şi) la Râmnic68. Primul episcop de Râmnic, pentru perioada 1503-1505, a fost considerat călugărul sârb Maxim Brancovici (ulterior, mitropolit), dar în ultimul timp s-a demonstrat ipoteza lui Alexandru Odobescu, potrivit căruia ieromonahul Macarie, năstavnicul de la Bistriţa şi viitorul tipograf, a fost primul ales în scaunul episcopal râmnicean (v. Veniamin Micle69).

– pentru secolul al XVI-lea:

• ctitorirea de către Neagoe Basarab şi doamna Despina, fiica despotului sârb Ivan Brancovici, a schitului Ostrov70, unde, după moartea succesivă a soţului şi fiului său Theodosie, doamna Despina se va călugări, vieţuind, sub numele de monahia Platonida, încă 30 de ani – timp în care a putut comanda o mare icoană de lemn (azi, în colecţia Muzeului de Artă al României) cu tema coborârea de pe Cruce, cuprinzând într-un colţ de jos şi imaginea doamnei Despina cu fiul său Teodosie mort – o inovaţie de formula „Urmarea lui Hristos”, implicând starea de Pietà, dar şi speranţa în învierea mântuitoare după modelul şi făgăduinţa hristică. Biserica schitului Ostrov, impresionează prin farmecul deosebit al proporţiilor sale, care păstrează la scară redusă toate particularităţile structurale ale bisericilor Vodiţa II şi Cozia71, precum şi prin pictura sa murală, realizată în epoca brâncovenească şi postbrâncovenească. Azi, la schitul Ostrov, doar această biserică mai păstrează „aura” ei tradiţională72

• ridicarea, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, a unui ansamblu mănăstiresc la Stăneşti-Lunca (în actuala comună Lungeşti), având drept ctitori trei generaţii de boieri-mari dregători: Mogoş banul, fiul său Mogoş spătarul şi Giura logofătul (ginerele spătarului), împreună cu soţia sa Vilaia – după cum s-a consemnat în inscripţia din pronaosul bisericii, la 1536, când s-a încheiat pictarea acesteia73. Aceştia sunt primii ctitori, dar lor li se adaugă, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, urmaşii lor, vestiţii boieri Buzeşti (Radu, Preda şi Stroe), colaboratori principali ai lui Mihai Viteazul74, ctitori şi la apropiata mănăstire Căluiu. Biserica veche, de plan trilobat (triconc) cozian, cu turlă pe naos şi boltă semicilindrică pe pronaos, s-a păstrat în forma iniţială, cu cărămidă aparentă75Stroe Buzescu, rănit de moarte în lupta în care l-a învins pe Mârza, nepotul hanului tătar; peste un timp, Sima Stolniceasa, soţia lui, şi ea o figură legendară prin fidelitatea faţă de soţ, va fi înhumată, conform dorinţei sale, alături de acesta. „Povestea” acestei ctitorii se pierde apoi în alte vremi de urgii şi pustiiri, deplânse de Paul de Alep, în 1657, când o vizitează. Înfăţişarea ei actuală se datorează restaurării efectuate de Comisia Monumentelor Istorice, în 1937 (arhitect Horia Teodoru). Bogata istorie a acestui lăcaş este răsfrântă şi în aspectele artistice (din pictura murală şi sculptură), aici fiind una dintre cele mai însemnate mărturii vâlcene pentru relaţia bisericii cu lumea (istoria) şi a lumii (istoriei) cu biserica, pe dimensiunea istorică a artei religioase. Astfel, hramul iniţial al bisericii, ales de logofătul Giura, era neobişnuit, dar semnificativ: Fecioara Întrupării şi se integra tipului iconografic Vlahernitissa sau Nikopeia, adică Fecioara aducătoare de izbândăAdormirea Maicii Domnului – care, în timp, l-a estompat pe primul. Specialiştii (Carmen Laura Dumitrescu, de exemplu, subliniază raritatea acestui hram subtilitatea de gândire care se citeşte îndărătul opţiunii ctitorului76). Corelativă este şi opţiunea pentru Imnul Acatist în pronaos, întrucât Imnul era socotit – în mentalitatea epocii – o eficientă rugăciune de izbândă şi de scăpare din primejdie, ‹‹verificată›› în împrejurări istorice de notorietate77) (cele constantinopolitane). Cât priveşte ataşarea, la sfârşitul Imnului, a unei imagini fără legătură aparentă, Căinţa lui David, aceasta poate fi interpretată ca un apel alegoric la adresa domnitorului Radu Paisie, care omorâse câteva din rudele lui Giura şi ar fi trebuit să se căiască. Giura – scrie comentatorul – nu doreşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Dacă voievodul va face Metanoia şi îşi va modifica atitudinea, păcatele îi vor fi iertate; dacă nu, sabia răzbunării divine – figurată în reprezentare în mâna îngerului care o ridică – se va abate asupra sa78. Aşadar, cel puţin în pronaos, al cărui program erminic permite şi îndeplinirea unor dorinţe speciale ale ctitorului, se vădeşte faptul că limbajul plastic/iconografic ales se poate conexa aluziv (dar şi direct!) la necesităţile istoriei concrete, că Biserica, pe cât este de atemporală în esenţa ei, pe atât se poate deschide istoriei, slujind, cu semnele şi înţelesurile ei, la conturarea unor învăţăminte şi mesaje ale istoriei. În acelaşi sens, pot fi percepute şi componentele pietrei tombale a lui Stroe Buzescu: basorelieful reprezentând lupta dintre acesta şi tătarul Mârza, precum şi lunga inscripţie evocând faptele de arme ale vestitului oştean al lui Mihai Viteazul79. Nu am putea încheia această „povestire istorică” în imagini şi cuvinte, fără a remarca şi faptul că, în acelaşi timp, ea este şi o „povestire de dragoste”, marcată de floarea pe care Sima Stolniceasa i-a pus pe pietrari să o sape în dreptul soţului său, ca semnul dragostei aceleia care aşa îşi mai putea exprima gândul din urmă pentru ceea ce îndrăgise în viaţă80

biserica bolniţă a sfintei mănăstiri Cozia, ridicată, probabil, în 1540 – 1541 şi pictată în 1542 sau 1543, în timpul domniei lui Radu Paisie (care apare, cu familia, în pictura din naos, ţinând macheta bisericii, dar nu şi în pisanie). Apreciată drept una dintre cele mai frumoase realizări arhitecturale ale veacului al XVI-lea din Ţara Românească, are şi unul dintre cele mai bine păstrate ansambluri picturale din acest veac81

biserica domnească din Râmnicu-Vâlcea, iniţiată de către Pătraşcu cel Bun, în 1557, „în chiar inima Râmnicului”, desigur, după tradiţie, pe locul unei alte biserici, ceea ce implică unele presupuneri revelatoare: Nu excludem posibilitatea ca pe acest loc să fi existat înainte un alt loc religios, poate chiar biserica Episcopiei (aceea ctitorită de către Dan I – n.n.) – scriu autorii monografiei acestei biserici. După cum nu excludem posibilitatea ca aici să se fi desfăşurat tragedia de la 2 ian 1529 (uciderea lui Radu de la Afumaţi – n.n., ipoteza aparţinându-i scriitorului Doru Moţoc), ceea ce ar putea explica de ce, apoi, biserica a fost părăsită şi s-a ruinat, fapt care l-a determinat pe Pătraşcu, după aproape 30 de ani, să pună temeliile unui nou lăcaş religios82. Cu toate că Nicolae Iorga înclină să atribuie lui Mihai Viteazul desăvârşirea construcţiei, documentele nu confirmă acest fapt – opinează monograful Râmnicului, Corneliu Tamaş83. Legenda, însă, o confirmă. Important este faptul că, deşi a suferit multiple modificări în decursul timpului, … modulul arhitectonic principal datând din secolul XVI-lea şi prestigioşii ei ctitori iniţiali clasează biserica Sfânta Cuvioasa Paraschiva între monumentele istorice excepţionale din zonă84, prelungind, cum am mai arătat, modelul athonit adoptat şi la Cozia (la care trimite şi pictura veche din pronaos).

• biserica Dintr-un Lemn – construită, iniţial, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din lemnul unui singur stejar, în care, conform legendei locului (consemnată de Paul de Alep), un cioban a găsit icoana Maicii Domnului, iar Fecioara Sfântă i s-a arătat în vis, cerându-i să facă din el o biserică. Construcţia (înnoită în anii 1810-1814, după un incendiu, şi refăcută în 1955, după modelul iniţial85) se integrează tradiţionalei „civilizaţii a lemnului”, a caselor ţărăneşti şi bisericilor de lemn86 (dintre care se mai păstrează şi în Vâlcea – la Mariţa-Vaideeni, Grămeşti-Costeşti şi Dobruşa-Ştefăneşti – „mostre” admirabile), ilustrează sistemul Blockbau de aşezare a bârnelor în cununi orizontale87, dar are, de asemeni, prin tradiţie, o conotaţie spirituală prin imaginea metaforic-simbolică de navă plutitoare spre eshaton…nu numai sfinţită, dar şi sfântă…avându-l la cârmă pe Iisus Hristos…pururea în centru (Valeriu Anania88

relaţia lui Mihai Voievod Viteazul cu Vâlcea – subordonată îndeosebi interesului politic de pregătire a campaniei militare în Transilvania, în acest scop asigurându-şi sprijinul marilor mănăstiri Bistriţa şi Cozia (care îl ajută material). Doi vâlceni de frunte îi sunt de asemeni sprijinitori: mitropolitul Eftimie, fost egumen la Cozia, şi vistiernicul, apoi logofătul Theodosie Rudeanu. Acesta din urmă, în calitate de conducător al cancelariei domneşti, a coordonat şi, în parte, a redactat el însuşi în limba română, prima cronică de curte a domniei, supravegheată îndeaproape de voievod; aceasta, şi datorită faptului că, în bună măsură, cronica era folosită în diplomaţie, în diferite limbi, dintre care s-au păstrat două versiuni, în limbile latină şi polonă, prin intermediul cărora este cunoscută89. Sfârşitul tragic în Transilvania al marelui voievod are consecinţe semnificative şi în Vâlcea. Aici, la Cozia, mama domnitorului, aflând de moartea fiului său, se călugăreşte sub numele de Maica Teofana şi scrie (ori pune să se scrie) un testament plin de accente elegiace, într-o limbă română frumoasă; aici, în Vâlcea, unde, după legendă, se cununase cu Mihai Vodă (în biserica de la Proieni), revine din pribegie şi Doamna Stanca, împreună cu fiul ei, Nicolae Pătraşcu, dar n-are parte de zile, murind de ciumă şi fiind înhumată în grădina Episcopiei Râmnicului. Din vremea Viteazului, datează şi romantica legendă despre căpitanul său, Tudor Maldăr, luat prizonier la tătari şi fugit de acolo cu fata hanului, cu care a întemeiat casă la Măldăreşti – după cum „narează” şi fresca din Cula Greceanu.

pentru secolul al XVII-lea. Epoca lui Matei Basarab

Zbuciumata perioadă istorică a lui Mihai Viteazul a avut, pe lângă consecinţele ei tragice, un merit nepieritor: afirmarea istorică a identităţii şi unităţii poporului român, pe care „destinul” contextului geo-politic l-a împărţit vremelnic în trei (sau mai multe?) provincii istorice ori ţări. Exprimând dorinţa de emancipare a naţiunii române în formare, dar şi a creştinătăţii sud-est europene (şi nu un spirit aventurier al voievodului muntean!), această afirmare de sine etnică şi politică a avut urmări cores­punzătoare şi în planul cultural-spiritual, făcând începutul declinului oficial al limbii slavone în administraţie, cultură şi cult şi lărgind câmpul de ma­nifestare a tendinţei de scriere în limba română, de autohtonizare a lim­ba­ju­lui cultic, juridic, administrativ şi literar. Încercarea de nouă aser­vi­re, de da­ta aceasta, din partea cercurilor politico-economice din jurul Patriarhiei cons­tan­­tino­­politane, care doreau, între altele, preluarea limbii greceşti în cult în locul limbii slavone, primeşte o replică fermă prin ridicarea boierilor şi clericilor români care obţin acordul turcilor şi-l aduc la putere pe Matei Basarab (1632-1654); lunga domnie a acestuia a asigurat stabilitatea necesară pentru ca procesul politic şi cultural-spiritual de expresie autohtonă să-şi fortifice temeiurile şi să aspire la constituirea unui stil românesc de manifestare în vremi de pace. În paralel cu desfăşurarea unui proces analog în Moldova sub domnia lui Vasile Lupu (care, însă, ca om de încredere şi instrument al turcilor şi al cercurilor greceşti din Constantinopole şi din jur, acţiona împotriva „fratelui” omolog din Ţara Românească), Matei Basarab, vechi luptător al lui Mihai Viteazul, dar aspirând să concretizeze modelul de domn creştin promovat în Învăţăturile… lui Neagoe Basarab, ţine cum­păna dreaptă în privinţa influenţelor străine (din Răsărit, ca şi din Apus) şi promovează elementul românesc într-o coeziune internă, paşnică şi creativă.

Acest voievod împăciuitor de ţară, înfrăţitor de boieri, înălţător de biserici, sprijinitor al meşteşugurilor şi al ştiinţei celei bune de carte (Nicolae Iorga90), mult preţuit de Eminescu, este legat de Vâlcea nu numai prin începuturile domniei sale (căci, aici, după legendă, şi-a salvat, într-un ceas de cumpănă, viaţa), dar şi prin ctitoriile sale, dintre care Mânăstirea Arnota şi-a dorit-o necropolă domnească – ceea ce s-a împlinit. Asemeni lui Mircea cel Mare, de pe malul râului naţional Olt, Matei Basarab, din înălţimea muntelui Arnotei, veghează, ca al doilea lar al locului, ţinutul binecuvântat al Vâlcii, transmiţând, totodată, prin veac, din tradiţia noastră istorică, mesajul său românesc de pace şi armonie în spirit creştin.

Spre cinstea lor, cărturarii vâlceni, slujitori ai Bisericii, factor tradiţional de stabilitate, au participat concret la pregătirea şi realizarea strategiei politice şi cultural-spirituale promovate de către Matei Basarab. Amintim momentul 1620 de la sfânta mănăstire Bistriţa, unde Mihail Moxa realizează primul cronograf universal de la noi, în limba română, moment în care traduce şi Pravila ce va fi tipărită la Govora în 1640. El primeşte îndemn şi sprijin din partea egumenului său din anii 1610-1619, Teofil, care, cu un an înainte luase calea ierarhilor: episcop de Râmnic (1619-1637), după care păstoreşte ca mitropolit al Ţării Româneşti (1637-1648); în această ultimă „stepenă” se poate spune că, alături de logofătul Udrişte Năsturel şi postelnicul Constantin Cantacuzino, a fost între principalii colaboratori ai lui Matei Basarab în planul cultural-spiritual, ca şi în cel diplomatic. Meritele de excepţie ale lui Teofil sunt legate de revigorarea tradiţiei tiparului în limba română, după opera ctitorului Coresi din secolul al XVI-lea; ca bun şi luminat român ce era – scrie un istoric al bisericii –, a fost un mare sprijinitor şi chiar mentor al traducerii cărţilor, îndeosebi cele de cult, în limba poporului91. La îndemnurile lui, Matei Basarab îşi leagă numele nu doar de tipografia de la Câmpulung Muscel (1635), ci şi de acelea de la Govora şi Dealu. Tot prin intermediul lui (Teofil – n.n.), Matei Basarab trimite tipografiei, meşteri tipografi şi cărţi românilor din Transilvania92. Aceasta, pentru că domnitorul se convinsese că: … în întreaga mea ţară e foame şi sete, nu de însă de aceea a pâinii şi a apei, ci, după proroc, de vădită hrană şi adăpare sufletească 93 – ceea ce era cu atât mai stringent în Transilvania.

Cu cheltuiala domniei, călugări aleşi de Teofil, ajung la Petru Movilă şi primesc teascuri şi litere pentru aceste noi tipografii, astfel încât, în 1636, sub conducerea lui Meletie Macedoneanul, îşi începe activitatea tipografia de la Govora. Aici, în intervalul 1637-1642, s-au tipărit următoarele cărţi (pe care le prezentăm sumar, după Istoria mănăstirii Govora, tipărită de †Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului94):

1637 (ian, 30): Psaltire, bilingvă (în slavonă şi română), tipărită de Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii, care, în prefaţă, arată că această carte se adresează şi altor neamuri înrudite cu noi, după credinţă…şi cu deosebire Bulgarilor, Sârbilor, Ungrovlahilor, moldovenilor şi celorlalţi, nu pentru a obţine domnitorul vreun lucru pieritor, ci pentru a dobândi comori cereşti şi veşnice1638 (iunie, 30): Psaltire slavonă cu Ceaslov, tipărită de ieromonahul Ştefan din Ohrida, cărora ieromonahul Silvestru, noul egumen, le adaugă la sfârşit şi un sinaxar1638 (dec.): Ceaslov, slavonesc, tipărit de către Meletie Macedoneanul şi având o prefaţă a domnitorului Matei Basarab, care adresează o chemare contemporanilor şi urmaşilor, de a păstra şi îngriji tipografia ca un dar prea cinstit…, căci este o comoară mai scumpă decât toate comorile pământeşti… (întrucât) înfrumuseţează sufletele omeneşti1639: Paraclisul Precistei, bilingvă (în slavonă şi română); 1640: Pravila (cea mică), în româneşte, tipărită de Meletie Macedoneanul şi Ştefan din Ohrida, cu o introducere tradusă după nomocanonul tipărit de Petre Movilă, la Kiev, în 1629. A fost tipărită în două ediţii: una pentru Ţara Românească, cu o prefaţă semnată de mitropolitul Teofil şi una pentru Transilvania, cu o prefaţă semnată de mitropolitul acesteia, Ghenadie; 1640 (sept-oct.): Ceaslov; 1642: Cazanie sau Evanghelie învăţătoare, izvodită de ieromonahul Silvestru şi premenită de pe limba rusească pe limba românească de către logofătul Udrişte Năsturel. Cartea, cuprinzând peste 600 de pagini, se va termina de tipărit în 1644 la Dealu, unde, din 1642, va fi mutată tipografia govoreană, pentru a fi folosită mai îndeaproape în strategia cultural-spirituală a curţii domneşti şi a celei mitropolitane.

P.S. Gherasim Cristea, în monografia dedicată sfintei mănăstiri Govora, evocă şi şcoala înaltă înfiinţată aici, cu sprijinul financiar al domnitorului Matei Basarab şi sub patronajul patriarhului Teofan al Ierusalimuluice se arată destoinici să le împărtăşească înţelepciunea cea dinlăuntru şi cea dinafară95

Adăugând la lucrările de mai sus pe cele tipărite la Câmpulung Muscel şi Dealu în vremea lui Teofil, s-a putut remarca faptul că toate repre­zintă primele cărţi tipărite în româneşte la noi, îndreptăţindu-l pe Nicolae Iorga să-l considere pe Teofil drept unul dintre cei dintâi ctitori ai limbii româneşti în Biserică şi începătorul tipăriturilor în această limbă pe pământ românesc de ortodoxie96. Continuator al lui Coresi, acest îndră­gostit al cărţii româneşti, ieşit din şcoala Bistriţei oltene, imprimă vieţii căr­turăreşti din ţara lui, timbrul sufletului lui97, suflet luminat şi înduhovnicit; de aceea, afirmă un comentator, el trebuie rânduit între marii mitropoliţi ai secolului al XVII-lea, alăturea de Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, care şi ei au avut în faţa lor pilda cărţii româneşti a lui Coresi (Al. Procopovici). Teofil, însă, care, ca episcop, supraveghease construirea lăcaşului de zid al Arnotei, încheiată în 1637, trebuie privit şi ca sprijinitorul (şi, poate, uneori, inspiratorul) operei lui Matei Basarab de ctitorire şi renovare a peste 100 de aşezăminte de cult (în Vâlcea: Arnota, Dintr-un Lemn ş.a.), pe care le-a înzestrat cu proprietăţi şi diverse privilegii.

Un alt cărturar vâlcean de seamă, îndeaproape colaborator al lui Matei Basarab, este Ştefan din Râmeşti-Beica, scriptor la Bistriţa, apoi monah şi egumen la Tismana, apoi, din 1637, episcop la Buzău, iar, din 1648, după decesul lui Teofil, mitropolit al Ungrovlahiei. Ca şi mitro­politul Teofil, fiu al poporului, se ridică (în) contra penetraţiei elementului grecesc în dauna celui autohton în viaţa ţării şi a Bisericii, participând activ la sinoadele ţinute de Matei Basarab în 1639 şi 1640 care hotărăsc luarea de la greci a multor mănăstiri româneşti închinate acestora (din Vâlcea: Cozia, Bistriţa, Govora, Arnota, Dintr-un Lemn). Acest fapt însă i-a adus şi mari neplăceri din partea grecilor, care vor ţese în jurul persoanei sale numeroase intrigi 98 – arată istoricul bisericesc Ioan V. Dură. Va pierde pentru un timp (1653-1656) scaunul mitropolitan, dar îl va prelua din nou în 1656, după moartea lui Matei Basarab, păstorind încă 12 ani. Principalul merit al acestui ierarh cărturar constă în publicarea unui mare număr de ‹‹cărţi parenetice şi îndrumătoare în româneşte››, precum şi redarea în limba poporului a rugăciunilor şi rânduielilor de tipic, pentru prima dată99 – apreciază acelaşi comentator. Între lucrările alcătuite şi tipă­rite prin purtarea sa de grijă, la loc de frunte se află Îndreptarea legii sau Pravila mare de la Târgovişte (1652), lucrare fundamentală pentru insti­tu­i­rea legislaţiei scrise în evul nostru mediu, o sinteză din toate lucrările de pro­fil (pravile/nomocanoane) copiate sau tipărite până atunci în Ţara Românească, dar şi în Moldova. Despre rolul său, în elaborarea acestui cod juridic esenţial, însuşi mitropolitul Ştefan confirmă: ce voiiǔ cu toată inema ca cerbulǔ la izvoarăle apelor să-m puiǔ toată nădéjde…ca să nu las comoara ascunsă, nici grădina încuiată, ce să zic capetele dumnezăeştilor Pravile, să le adun şi să le prefac dă pe elinéşte pre cuvinte proaste rumâneşte…, rostul tipăriturii fiind ca să fie de folosulǔ tuturor de obşte, ca o grădină plină de flori mirositoare, sau ca un vistiariǔ deobşte Besericii…100. Se adaugă acestei lucrări Slujebnicul (sau Liturghierul), cunoscut şi ca Slujebnicul mitropolitului Ştefan (1653), manuscris copiat şi însoţit cu miniaturi alese ale unui artist nesemnat – creaţie de excepţie ce trădează virtuţile deosebite ale artistului anonim, de o ingeniozitate şi fantezie neîntrecute, pe care savanţi străini (precum Gabriel Millet, Louis Brèhier, Andrè Grabar) au apreciat-o ca fiind, datorită originalităţii şi unicităţii sale ca gen şi tematică, una dintre operele remarcabile ale miniaturii în general… un ‹‹Liturghier arhieresc, un Liturghier de zile mari››101.

Al treilea mitropolit al lui Matei Basarab, Ignatie Sârbu (1653-1656), a fost întâi episcop de Râmnic (1637-1653), succedându-i lui Teofil. Preot de mir la Nicopole, care a făcut mari servicii domnitorului pe lângă paşa de Rusciuc, Ignatie era un poliglot şi un bun gospodar, însă fără realizări de prim-plan. El îl primeşte pe patriarhul Antiohiei – Macarie şi pe însoţitorul acestuia – Paul de Alep, pe care îi trimite în pelerinaj la mânăstirile din Oltenia, mărturiile lui Paul de Alep rămânând peste timp documente preţioase despre aceste locuri102. Ignatie oficiază, împreună cu patriarhul Macarie, slujba de înmormântare a lui Matei Basarab şi unge cu mir pe noul domnitor, Constantin Şerban (1654-1658).

Pentru a întregi imaginea asupra tipăriturilor din vremea lui Matei Basarab, la care şi-au adus obolul şi cei trei mitropoliţi, adăugăm, mai întâi, preţuirea excepţională a tiparului de către domnitor, care îl reînfiinţează în Ţara Românească (de la Coresi, 1580, nemaitipărindu-se nimic) prin trei tipografii, care au scos atunci 17 cărţi, dintre care 9 în slavonă, 5 în română şi 3 „amestecate”, toate cu caracter bisericesc (chiar şi pravilele de la 1640 şi 1652). Încă în prefaţa la Molitvenicul din 1635 (Câmpulung) – cum o va face şi în prefaţa la Ceaslovul din 1638 (Govora) –, domnitorul considera (această) carte (a) ca pe o comoară cu adevărat dintre dăruirile cereşti103. În al doilea rând, din prefaţa lui Meletie Macedoneanul la Psaltirea din 1637 (Govora) rezultă că folosirea în continuare a limbii slavone avea, între altele, şi motivaţii de ordin pan-ortodox, cărţile mateine adresându-se şi tuturor creştinilor slavi, îndeosebi celor din sudul Dunării, năpăstuiţi de otomani şi care-şi pierdeau rând pe rând focarele vechi de cultură. De altfel, Matei Basarab însuşi, în aceeaşi prefaţă la Molitvenicul din 1635, consideră că se scrie acum la noi româneşte pentru Românii toţi, slavo­neşte pentru ortodocşii toţi…104.

Domnia lui Matei Basarab, experimentând cu succes modelul armonios proiectat de Neagoe Basarab, este recunoscută îndeobşte ca fiind cea mai bogată în ctitorii – 90 în ţară şi în afară şi încă 16 pe Valea Oltului, numărate şi prezentate recent105 –, iar domnitorul ca fiind cel mai mare ctitor de lăcaşuri de cult106, el fiind, de fapt, programatic – remarcă Răzvan Theodorescu –, un ziditor şi reziditor de lăcaşuri de cult, mai ales monahale, înrudite între ele stilistic…107. O hartă pe care s-ar însemna monumentele construite sau refăcute de Matei Basarab arăta că acestea sunt presărate în toate judeţele Tării Româneşti, fapt care reprezintă rezultatul politicii de supraveghere şi dezvoltare culturală a ţării, dar şi al îmbogăţirii considerabile a boierilor, pe care voievodul, pentru a se asigura de fidelitatea lor, îi răsplătea cu moşii unde aceştia construiau mănăstiri şi paraclise pentru reşedinţele lor, de unde – observă un alt istoric al artei – şi ‹‹democratizarea›› şi diversificarea stilului artistic tradiţional în interpre­tările variate ale meşterilor locali108. Prima parte a acestei perspective se reflectă şi în faptul că în pisaniile multora dintre biserici, voievodul este menţionat ca întemeietor principal, chiar dacă ele erau opera boierilor săi, uneori foşti adversari, pe care îi câştigase de partea sa109, căci acum, în spiritul Renaşterii, se pune accentul pe personalitatea conducătorului. Pentru cea de a doua parte, consemnăm proporţiile modeste ale ctitoriilor voievodului, datorită cheltuielilor mari pentru satisfacerea preten­ţiilor Porţii otomane, ca şi pentru întreţinerea armatei de mercenari, încât meşterii au trebui să adapteze modelele trecutului – devenite clasice – unor mijloace materiale modeste110.

Tradiţionalismul muntenesc (Răzvan Theodorescu) al epocii – ilustrat în Vâlcea de sfintele mănăstiri Arnota şi Dintr-un Lemn (biserica de zid, ctitorie a lui Preda Brâncoveanu şi a domnitorului) – nu avea însă doar cauze materiale, ci corespundea unui întreg program ideologic cu atât mai explicabil în vremea unui reflux al luptei antiotomane111. Acest program era sugerat de un aer comun al monumentelor epocii mateine, amintind de începuturile sobre şi lipsite de ostentaţie ale primelor ctitorii din voievodatul de la sud de Carpaţi în veacul ‹‹întemeierii de ţară››; un aer comun, constând într-o voită, parcă, simplitate şi robusteţe a principalelelor ctitorii ale timpului lui Matei Basarab – în marea lor majoritate biserici de mănăstiri…112. Toate acestea – relevă în continuare reputatul istoric de artă – au creat în două decenii de cârmuire mateină un peisaj artistic coerent şi unitar – asemănător celui al limbii româneşti, acum răspândite cu repeziciune prin cărţile ieşite din tiparniţele ţării –, un peisaj ce a fost socotit ca aparţinând primului stil efectiv ‹‹muntenesc›› sau ‹‹românesc››113 – peisaj cu totul deosebit de fastuosul stil promovat în Moldova de Vasile Lupu. Sprijinitor … al unei biserici apărătoare a ‹‹dreptei credinţe››, păstrătoare a tradiţiei culturale, dar şi cu un rol însemnat în oficializarea limbii române, în spiritul acelei ‹‹domnii de caracter ostăşesc şi patriarcal›› pe care Iorga i-l atribuia, „Matei Basarab a marcat timpul său printr-o orientare ‹‹naţională›› ‹‹avant la lettre››, ideologia cârmuirii sale avându-şi rădăcinile în… două ‹‹mituri istorice›› ale Ţării Româneşti: cel al ‹‹descălecatului›› – de unde voga personajului legendar şi ‹‹întemeietor de ţară›› Negru Vodă … precum şi cel al ‹‹noului Basarab›› al începutului de secol XVI care a fost Neagoe114 şi căruia, deloc întâmplător, tocmai în epoca lui Matei, i-au fost tălmăcite Învăţăturile din slavonă în română. Prin intermediul acestor iluştri voievozi şi al boierilor Craioveşti ai săi, domnitorul îşi cristaliza ascendenţa basarabă şi îşi legitima autoritatea pentru a asigura o domnie stabilă şi constructivă.

Bogate în realizări artistice specifice stilului tradiţionalist al epocii, dar şi cu deschideri contextuale înnoitoare ce pregătesc, în toate registrele, epoca brâncovenească – în arhitectură, tipul triconc şi cel dreptunghiular, ambele cu turlă şi clopotniţă pe pronaos şi cu primele exonarthexuri (pridvoare) adăugate; în pictură, modificări în compoziţia scenelor biblice (datorită apariţiei pridvorului), dar şi o tendinţă spre realism în portrete, chiar dacă încă se mai păstrează veşmintele clasice şi expresivitatea înseninată (vezi, ansamblul erminic compus la Arnota de către Stroe zugravul ot Târgoviştesculptură, predominanţa motivelor geometrice, dar şi apariţia de reprezentări figurative (ca pe piatra funerară a lui Stroe Buzescu, la Stăneşti-Vâlcea); în argintărie, în miniatură ş.a.115 -, ctitoriile lui Matei Basarab sunt expresia unei mentalităţi tradiţionale în schimbare lentă, însă organică, vizând manifestarea – cumpănită, dar netă – a spiritului autohton în „dialogul” cu formele cultural-artistice din Orient şi Occident, mai frecvente acum decât anterior.


Note bibliografice

28. De reţinut formularea concisă a umanistului italian Fillipo Buonaccori-Callimachus privind esenţa relaţiilor româno-otomane începute de Mircea: Românii (Vlachi), după ce au respins armele şi încercările ei (ale Porţii Otomane – n.n.F.C.), s-au învoit prin tratate nu ca învinşi, ci ca învingători – apud. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Bucureşti, Editura „Univers enciclopedic”, 1997, pag. 86.

29. Conflictul româno-otoman – conchide istoricul român, confirmând şi pe mulţi obser­va­tori străini – a înregistrat, în desfăşurarea sa multiseculară, această pendulare a clasei conducătoare între politica de rezistenţă armată şi cea de acceptare a suzeranităţii otomane. Obiectivul a fost întotdeaunaacelaşi – salvarea identităţii politice, mijloacele au fost diferite: războiul sau negocierile (Florin Constantiniu, op.cit.).

30. Arhim. Veniamin Micle, Mânăstirea Bistriţa Olteană. Sfânta mănăstire Bistriţa – Eparhia Râmnicului, 1996, pag. 29-37; idem, Boierii Craiovişti – ctitorii mănăstirii Bistriţa, în vol. „Studii vâlcene”, serie nouă, nr. II(IX)/2006. Rm. Vâlcea, Editura „Fântâna lui Manole”, 2006, pag. 29-50.

31. Veniamin Micle, Şcoala Mânăstirească de la Bistriţa în cultura românescă…, Râmnicu- Vâlcea, Editura „Almarom”, 2004, pag. 10-11.

32. Arhim. Veniamin Micle, Mânăstirea Bistriţa olteană…, 1996, pag. 14-15. S-a păstrat (iar mai recent i s-a făcut o copie) o icoană originală din vremea banului Barbu, în care acesta este reprezentat la picioarele sfântului militar Procopie, patronul oştenilor. Legenda menţionată s-a putut perpetua şi în relaţie cu prezenţa icoanei.

33. V. Micle, Boierii Craioveşti-ctitorii…, în vol. „Studii vâlcene”, II/2006, p. 33-34. Amintim, totuşi, că legendarul Manole a fost identificat şi cu meşterul Manolli din Nicosia ( Vezi: Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii din România I. De la orânduirea comunei primitive până la sfârşitul secolului al XVI-lea. Bucureşti, Editura Academiei, 1963, pag. 284).

34. Arhim. V. Micle, Mânăstirea Bistriţa…, 1996, p. 16. Pagini frumoase despre banul-ctitor, Vezi: şi la Carmen Laura Dumitrescu, Pictura murală din Ţara Românească în veacul al XVI-lea. Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1978, pag. 44-46.

35. Vezi: Ligia Elena Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice din judeţul Vâlcea. Repertoriu şi cronologie… Rm. Vâlcea, Editura „Conphys”, 2007, pag. 78-84.

36. Pagini expresive despre viaţa în duh a sihaştrilor din peşteri – Vezi: în vol. Valeriu Anania, Cerurile Oltului…, ediţia I, 1990, pag. 128-142; ediţia a II-a, 1998, pag. 152-162.

37. Vezi: Arhim V. Micle, Mânăstirea Bistriţa…, 1996, pag. 287-299; idem, Şcoala Mânăstirească de la Bistriţa…, 2004, pag. 11-38.

38. Arhim dr. Veniamin Micle, Primul episcop al Râmnicului – demonstrarea unei ipoteze, în vol. Episcopia Râmnicului, 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003). Râmnicu-Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2005, pag. 272-284.

39. Vezi: Arhim V. Micle, Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512). Mânăstirea Bistriţa Olteană, 2008, cap. „Macarie mitro­politul” (pag. 99-107).

40. Vezi: Arhim Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, tipograf român… 2008, cap. „Macarie Bistriţeanul” (pp. 93-98) şi „Macarie românul”, pag. 116-134.

41. Vezi: Arhim. Veniamin Micle, Mânăstirea Bistriţa olteană, 1996, p. 289; idem, cap. Locul activităţii tipografului Macarie, în vol. arhim. Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512). Mânăstirea Bistriţa olteană, 2008, pag. 135-184.

42. Cf. Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Bucureşti, Editura „Humanitas”, 1991, pag. 14.

43. Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998, pag. 277-297.

44. Dan Zamfirescu, Contribuţii la istoria literaturii române vechi. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, pag. 96 (vezi, însă tot cap. „Neagoeana”, pag. 91-110).

45. Pentru care, Vezi: arhim. V. Micle, Mânăstirea Bistriţa olteană…, 1996, pag.241-251.

46. Op.cit., pag. 246-247.

47. Op. cit.

48. Op. cit., pag. 293.

49. Ibidem.

50. Vezi: cap. Începuturile istoriografiei universale în limba română: Cronica lui Mihail Moxa (1620) şi izvoarele sale, în vol. G. Mihăilă, Cultura şi literatura română veche în context european. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, pag. 380-404; citatul – de la pag. 402.

51. Mihail Moxa, Hronograful universal – apud. Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pag. 75.

52. Cf. Al. Piru, op.cit., pag. 74

53. Vezi: şi arhim. V. Micle, Mânăstirea Bistriţa olteană…, 1996, pag. 251.

54. Cf. Nicolae V. Dură, 350 de ani de la tipărirea Pravilei de la Govora. Contribuţii privind identificarea izvoarelor sale, în: „Altarul Banatului”, I (1990), nr. 3-4, pag. 58-70.

55. Vezi: şi arhim. V. Micle, op.cit., pag. 252-253.

56. Vezi: şi P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii române. Problemele istoriografiei române, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Dan Horia Mazilu. Bucureşti, Editura „Minerva”, 2000, pag. 428-429.

57. Vezi: arhim. V. Micle, op.cit., pag. 294.

58. Vezi: op.cit., pag. 251-252.

59. Vezi: op.cit., pag. 256-257.

60. Op. cit., pag. 256-260, punctele 9, 10,11, 13.

61. Vezi: op.cit., pag. 258-263, punctele 12, 15, 17, 18, 19.

62. Vezi: op.cit., pag. 299-305.

63. Cf. pr. Dumitru Bălaşa, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, în: „Mitropolia Olteniei”, XXXIV (1982), nr. 1-3, pag. 89.

64. Vezi: arhim. V. Micle, op.cit., pag. 305-311.

65. Vezi: Carmen Laura Dumitrescu – apud. V. Micle, op.cit., p. 306, 313; Vezi: şi idem, Pictura murală…, 1978, pag. 67-68.

66. Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească. Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1976, pag. 45.

67. Vezi: Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului. Rm. Vâlcea, Editura „Antim Ivireanul”, 1994, pag. 46, nota 32 şi pag. 48, notele 86, 87. Informaţia este, totuşi, neclară, Cf. şi C.T.

68. Vezi: Pr. prof. uni Vezi: dr. Mircea Păcurariu, 500 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Râmnicului (1503-2003), în vol. Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003). Rm. Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2006, pag. 237-240.

69. Vezi: arhim. Veniamin Micle, Primul episcop al Râmnicului – demonstrarea unei ipoteze, în vol. Episcopia Râmnicului. 500 de ani…, 2006, pag. 272-286.

70. Pentru care Vezi: şi legenda locului, consemnată şi interpretată în vol. Valeriu Anania, Cerurile Oltului, ediţia I, 1991, pag. 68-70; ediţia a II-a, 1998, pag. 78-80.

71. Cf. Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice din judeţul Vâlcea…, 2007, pag. 41.

72. În anii `80 ai secolului al XX-lea, în timpul amplelor lucrări hidrotehnice de pe Olt, biserica a fost salvată prin ridicare pe verticală cu 4,85metri, performanţă tehnică re­marcabilă a proiectanţilor şi constructorilor români… – Vezi: L. Rizea, I. Ene, op.cit., pag. 42.

73. Vezi: Carmen Laura Dumitrescu, Pictura murală…, 1978, p. 15 – cu două ipoteze privind etapele acestei ctitorii; Vezi: şi Doru Căpătaru, Istoria bisericii de la Stăneşti şi a neamului ctitorilor ei. Drăgăşani, Editura „Kitcom”, 2006, pag. 14-15.

74. Vezi: cap. Buzeştii, în vol. Doru Căpătaru, op.cit., pag. 41-57, dar şi 57-63, cu referinţele bibliografice aferente.

75. Doru Căpătaru menţionează informaţia că în componenţa structurii de zidărie s-au găsit şi cărămizi de provenienţă română, aduse probabil de la un castru roman din apropiere (Strejeşti), de unde şi concluzia că materialele de zidărie – cărămizile – au fost realizate după tiparele romane – Cf. op.cit., pag. 18.

76. Vezi: Carmen Laura Dumitrescu, op.cit., pag. 54-55.

77. Op.cit., pag. 55-56.

78. Op.cit., pag. 55.

79. Vezi: Doru Căpătaru, op.cit., pp.117-121 şi fig. 21 (pag. 169).

80. Vezi: Despina Teodorescu, Femei din trecutul Olteniei, în: „Oltenia”, 1943, pag. 362.

81. Carmen Laura Dumitrescu, op.cit., pag. 16.

82. Cf. preot Sandu Cristescu, prof. Sanda Cristescu, Biserica Cuvioasa Paraschiva (Sfânta Vineri). Râmnicu-Vâlcea, Editura „Almarom”, 2004, pag. 72-73.

83. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului…, 1994, pag. 66.

84. Ligia Rizea, Ioana Ene, op.cit., pag. 11.

85. Op.cit., pag. 95.

86. Vezi: Arta populară românească. Bucureşti, Editura Academiei, 1969, pag. 15-34 (Casa ţărănească. Bisericile de lemn).

87. Vezi: Arta populară românească…, 1969, pag. 31-33; Vezi: şi Arta populară din Vâlcea, monografie-album. Râmnicu-Vâlcea, 1972, pag. 56-57 (Paul Petrescu).

88. Valeriu Anania, op.cit., ediţia I, 1991, pag. 80; ediţia a II-a, 1998, pag. 90.

89. Vezi: Istoria literaturii române, vol. I. Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1780)… Bucureşti, Editura Academiei, 1964, pag. 284-287.

90. N. Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688. Bucureşti, 1904, pag. 130.

91. Vezi: drd. Ioan V. Dură, Biserica din Ţara Românească în epoca lui Matei Basarab, în: „Biserica Ortodoxă Română”. Bucureşti, LXXXIX, 1971, nr. 5-6, mai-iunie, pag. 578.

92. Ibidem.

93. Matei Basarab, Predoslovie la Molitvenic (Câmpulung, 1635) – apud Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Dan Simonescu, Bibliografia Românească Veche, vol. I VEZI: Adăogiri şi îndreptări. Bucureşti, Socec, 1944, pag. 184

94.Gherasim Cristea, Episcop al Râmnicului, Istoricul mănăstirii Govora. Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului, 1995, pag. 73-79.

95. Vezi: † Gherasim Cristea, op.cit., pag. 79-81, 105-106.

96. Al. Procopovici, De la Coresi Diaconul la Teofil Mitropolitul lui Mateiu Basarab, în vol. „Omagiu lui I. Bianu”. Bucureşti, 1927, pag. 301; Vezi: şi Ioan V. Dură, op.cit.

97. Al. Procopovici, op.cit., pag. 302; Vezi: şi Ioan V. Dură, op.cit.

98. Vezi: Ioan V. Dură, op.cit., pag. 579-580.

99. Op.cit., pag. 580.

100. Mitropolitul Ştefan, Predoslovie la vol. Îndreptarea legii, Târgovişte, 1652 – Cf. şi Bibliografia românească veche. 1508-1830. Tomul I. 1508-1716. Bucureşti, Editura „Socec”, 1903, pag. 200-201.

101. Cf. Gheorghe Popescu-Vâlcea, Miniaturi româneşti. Miniatura şi ornamentul manuscriselor româneşti. Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1998, pag. 52, 53.

102. Vezi: Doru Căpătaru, Călător prin Oltenia medievală cu Paul de Alep. Drăgăşani, Editura „Kitcom”, 2007.

103. Apud Ioan V. Dură, op.cit., pag.586.

104. Apud op.cit., pag. 585.

105. Vezi: pr. Ion Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă, Un mare ctitor ortodox, Matei Basarab, prinţul limbii române. Parohia Câmpu-Mare, judeţul Olt, 2004, pag.19-48, 49-84. Paul de Alep dăduse o cifră globală de 150 de lăcaşuri, desigur, exagerată.

106. Cf. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român…, 1997, pag. 153. Deja C. C. Giurăscu îl numise pe Matei Basarab, cel mai mare ctitor bisericesc.

107. Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii

(1550-1800), vol. II. Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1987, pag. 9.

108. Cornelia Pillat, Variaţiuni pe teme date în arta medievală românească. Bucureşti, Editura „Vremea”, 2003, pag. 11.

109. Cornelia Pillat, op.cit., pag. 10.

110. Ibidem.

111. Răzvan Theodorescu, op.cit., pag. 10.

112. Op.cit., pag. 8-9.

113. Op.cit., pag. 9.

114. Op.cit., pag. 13-14.

115. Pentru acestea – Vezi: şi Ioan V. Dură, op.cit., pag. 587-589.



Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 474-484). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”  


Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete

logo

I am text block. Click edit button to change this text. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper matti pibus leo.

Get Started

Tutorial

Resources

Docs

Example

About us

Story

Work with us

Blog

News

Downloads

Vertex 1.2

Templates

Sounds

Gradients

Copyright © IstorieLocala.ro 2024