Categorii
- Arhitectura peisagista (81)
- Articole si studii (60)
- Bibliografii tematice (2)
- Cladiri. Monumente (133)
- Geografie. Turism (5)
- Institutii (38)
- Istoria pentru copii (19)
- Istorie locala (1.247)
- Personalitati. Genealogii (34)
- Recomandarile bibliotecarului (21)
- Resurse utile (715)
- Traditii. Obiceiuri (22)
- Vâlcea — recuperare Joomla (149)
- Arhitectura peisagista (1)
- Cladiri. Monumente (1)
- Geografie. Turism (1)
- Istorie (119)
- Personalitati. Genealogii (7)
- Recomandarile bibliotecarului (7)
- Resurse utile (10)
- Traditii. Obiceiuri (3)
Ciobănia la ungurenii din dreapta Oltului*
- Comunele de Ungureni
Vieața pastorală, atât de desvoltată la Români, e practicată în deosebi de Românii de peste munte, de cei din părțile ungurene, locuitori ai ținutului Sibiului, cari pentru acest motiv sunt de asemenea numiți Ungureni. Cel puțin în Oltenia, ciobănitul este o ocupație exclusivă a Ungurenilor. Ei ocupă șirul de sate de sub poala muntelui, între Hurezu și Tismana, unde au roit venind din Ardeal pe valea Oltului, de s’au fixat la Băbeni, Măgura, Șirineasa, Mihăești și pe valea Jiului pe la Stănești.
Locurile lor de roire din Ardeal, sunt: Jina, Poiana-Sibiului, Săliștea, Rășinarii, adică obârșia Țuțuenilor, – cei la cari ciobănia se moștenește din tată în fiu. Majoritatea satelor mari de Ungureni se află între Jiu și Olt, pe o brână pe care stau înșirate: Cernădia, Baia de Fier, Polovragii. Capetele acestei brâne, Novacii- Gorjului și Vaideenii-Vâlcei, sunt centrele importante ale ungurenilor din Oltenia2. E bine cunoscut procesul de osmoză efectuat în decursul timpului între Românii de dincoace și de dincolo de munte. Ca o urmare a acestui fenomen sunt zecile de comune de ungureni din Oltenia, Muntenia și Moldova3. Nicăeri ca în Oltenia, ungurenii nu s’au păstrat mai bine.
Dacă aiurea Ungurenii s’au „pământenizat“, aici grație numărului lor mare și ocupației lor pastorale pe care o țin cu îndărătnicie, se păstrează aidoma locului lor de naștere. Aici nu numai că n’au suferit influența localnicilor, ba din potrivă au împrumutat acestora pe alocuri, chiar costumul.
Ajunge să pătrunzi într’un sat ungurean ca să-ți dai seama cu ce locuitori ai aface, când vezi la bărbați, pălăria mică – clopul -, cojocelul scurt ca un ilic, cămașa din sus de genunchi și cioarecii strânși pe picior, sau la femei portul săliștencelor, alb, cu bogate cusături cu arnici negru. Ei își poartă portul cu sfințenie și e foarte plăcut să-i vezi, chipeși la înfățișare, înțelepți la vorbă, curați și muncitori; ei respiră sănătate. De aceea nu e de mirare când întâlnești numeroși octogenari vioi, rumeni în obraji, purtându-și mândri pletele bătrânești, iar bătrâne trecute de 70 ani se prind în horă, alături de fiică și nepoată. Cele descrise reprezintă tablouri obișnuite în Vaideeni și Novaci.
Longevitatea și marea vitalitate care-i caracterizează, e susținută prin vieața la munte și traiul tihnit. Intrebându-i de origina lor, ei spun că sunt „Ungureni, tot Români, dar Ungureni și arătându-ți pe un „pământean“, spun că este „țăran“, în înțeles de plugar, nu „cioban“ ca el.
Pe lângă inteligență, ei au o mare dorință de instruire de cultură în general, – căci întâlnești Ungureni cari n’au decât cursul primar; totuși au cunoștințe de literatură și folklor, cari te uimesc. Din punct de vedere material, putem spune că Ungurenii, ori unde ar fi sunt mai înstăriți totdeauna decât „Pământenii“, mai practici și mai rezistenți față de loviturile vieții.
Pentrucă pretutindeni și totdeauna Țuțuenii4 s’au ocupat cu păstoria și au cutreerat întinse regiuni, sunt cunoscuți sub diferite apelative. Țuțueni la ei acasă, pentru Ardeleni sunt Margineni, căci locuesc în marginea Ardealului, pentru cei din afara Carpaților sunt Ungureni, căci veneau din părțile ungurene; Dobrogenii îi știu ca Mocani, prin confuzie cu adevărații Mocani din Săcelele Brașovului, iar Moldovenii, cari îi vedeau coborînd pe valea Trotușului, le ziceau Bârsani.
Cu privire la origina lor, Ungurenii spun că majoritatea au venit prin meleagurile acestea, după răscoala lui Horia, deci în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; de atunci au venit mereu câte una două familii, gonite din pricina atitudinii Ungurilor sau a legislației austriace și atrase de libertatea care domnea în partea cealaltă a muntelui.
Iată ce spune Nicolae Vinereanu5: „Tata tatii a venit dela Vinerea, iar Popa Cioacă, tata lui moș Mihăilă, prietenu tatii, a venit din Săliște.
Popa Cioacă6 a luat pământul dela oameni pe sărindare și de s’au înmulțit (oamenii), au ieșit din ei deștepți, de au dat pe popa în judecată și i-a rămas popa“. Tot moș Nicolae Vinereanu mai spune: „Satul nostru e de venetici, din toate părțile veniți. Nu i-a zis altfel decât Vaideeni; ne râdem noi de-i zicem Vaideei“. Satul de atunci a crescut, căci pe când pe la mijlocul veacului trecut, când m’am însurat eu“, spunea moș Nicolae, „satul avea 300 de ciobani“, astăzi are peste 600 capi de familie, adică ciobani.
Foarte mulți locuitori din Novaci și Vaideeni au nume cari trădează satul ardelean de obârșie. Ex .: Mohanii din Mohu, lângă Șelimbăr, Vinerenii din Vinerea, Sebeșeanu din Sebeșul Săsesc, Jienii depe Jiul transilvan, Jinarii din Jina. Tot din Jina au mai venit Mugeștii, iar din Vinerea: Ștefii, după cum declară ei, căci au rubedenii pe acolo cu același nume. Atunci a venit din Jina, Mugeasca cu doi gemenei ai ei și mulți dintre Băbenarii Vâlceni. Legăturile între Ungureni sunt foarte strânse. Căsătoriile se fac aproape exclusiv numai între ei. Astfel cu toate că în cei 30 km. cari despart Novacii de Vaideeni, se mai găsesc comune, totuși încuscririle se fac numai între novăceni și vaideence sau invers, căci în celelalte comune Ungurenii s’au mai amestecat cu Pământenii. Până și în chestiuni de afaceri, Ungurenii preferă să meargă la Sibiu, deși le-ar fi mai ușor să coboare la Craiova. Toate aceste împrejurări arată cât de înrădăcinată e în mintea ungurenilor, conștiința originii lor.
Iată ce spune părintele Grigore7: „,La 1782 a venit tata bătrânu din spre Petroșani și au fugit mulți atunci din Jina, Cheia, Vinerea. Veneau ei Ungurenii ca ciobani de când există Vaideenii, însă când au venit Ungurenii mai mulți, moșia Vaideeni era loc mânăstiresc, iar unde este acum șoseaua, mergea Luncavățu, spunea tata. Ungurenii se puseră bine lângă călugări, de au luat dela Costești pământul; numai spre Slătioara au rămas Costeștii iar restul au fost duduiți“ (goniți).
- Organizarea stânei și vieața pe munte
Noțiunea de Ungurean are două accepțiuni: a originii de peste munte și a ocupației permanente pastorale. Cu toată lovitura pe care a căpătat-o ciobănia prin expropriere, totuși după toate aparențele păstoritul Ungurenilor din Oltenia a mers progresând. O explicație ar sta în faptul că satele au mulți moșneni, cu cari oierii se pot înțelege mai ușor. Fiecare sat își are stânele lui, mai ales Polovragi, Cernădia, Baia de Fier și centrele de păstorie: Vaideeni și Novaci. Proprietarii mari de oi își trimit oile la o singură stână, care e stâna lor personală. De obicei se asociază mai mulți proprietari, cari convin să-și formeze o stână. In această situație fiecare proprietar poartă numele de „gazdă“. Așa dar mai multe gazde unindu-se formează o stână, la care fiecare gazdă vine cu oile sale, deci cu târla lui. Obișnuit gazdele nu stau la munte, întrucât fiind proprietari, adică gospodari înstăriți, au treburi în sat. De aceea gazdele își tocmesc ciobani la oi.
La o stână tovărășia se poate face nu numai între gazde din acelaş sat, ci și din sate diferite. Ex .: la stâna din Mușetoiu, unde sunt 2500 oi și patru gazde, două dintre ele sunt din Cernădia, una din Baia de Fier și alta din Novaci. Stâna din Bucium are 1100 oi și 5 gazde, toate din Racovița și Slătioara. Un mare avantaj al Ungurenilor din aceste părți e că locuitorii sunt mai toți moșneni și au în stăpânire munți întregi, pe cari îi arendează celor cari vor să înjghebeze stână. Singuri ungurenii din Novaci fuseseră clăcași până de curând, căci toți munții comunei erau proprietatea unui boer Palada. Banca Gilortul a cumpărat moșia, pe care a împărțit-o oamenilor, astfel că acum nu mai sunt clăcași. E interesant că loturile moșnenilor în munți, sunt împărțite; și denumite aproape în fiecare sat, în alt chip; e un obicei moștenit din bătrâni. Astfel moșnenii cernăzeni stăpânesc vreo 10 munți; moșia lor se întinde până spre Mânileasa pe Lotru. Ei își socotesc drepturile în munți pe „întregi“. Cei din Recea își împart munții în „lei“ (în înțeles de drepturi, iar nu de monedă). La Vaideeni(?) munții se împart în „moși“. Primăvara, obștea fiecărui sat scoate la licitație munții pentru pășunatul oilor. De ex .: cutare munte face 600 întregi, ori moși, ori lei. Suma care o încasează obștea din arendă se împarte la 600. Fiecărui țăran îi revine de atâtea ori a 600-a parte, câte drepturi are. Celui ce are 7 lei sau 7 întregi îi revine de 7 ori partea; celui cu 2 lei sau 2 moși, numai de două ori, etc.
Stâna are de obicei numele muntelui pe care se află, sunt cazuri însă, când stâna sau târla poartă nume de om. In acest caz numele e al gazdei cu cele mai multe oi; ex .: stâna lui Adam Jinaru. Tovărășia aceasta între gazde, începută primăvara, înainte de vărat, se termină odată cu vara când coboară oile. Pentru ernat se fac tovărășii noi, cu alte gazde, dar și cele vechi se pot prelungi. E curios că numele de târlă atât de obișnuit în vieața pastorală, n’are un înțeles bine definit, putând primi diferite accepțiuni după împrejurări. Astfel prin târlă se înțelege: a) Tovărășia între gazde. (S’au întovărășit ca să facă o târlă); b) Târla se mai cheamă locul de lângă strungă, unde dorm oile noaptea; cam ceea ce ar fi țarc la stânele mocănești; c) Tot târlă e – și acesta este înțelesul frecvent, – pâlcul de oi al unui proprietar, mai multe târle pot forma o turmă.
După topirea zăpezilor, către Sf. Gheorghe sau Sf. Constantin, turmele încolonate într’o ordine bine stabilită, identică aceleia care va fi descrisă la coborît, pornesc la munte la stână. Aici, lângă o pădure și aproape de un isvor „pe un loc poleșnic”8, se așează stâna. Pe când în sate casele se dau după soare, stânele din potrivă, evită versantul însorit al muntelui, adică fața și aleg dosul muntelui, care-i mai „văratec“, spun ciobanii. Explicarea stă într’un fapt climatic, răsuflarea muntelui, care prin boarea lui călduță topește mai curând zăpada depe dosul muntelui, dar și într’un fapt de practică ciobănească; iarba aspră cu negară e periculoasă oilor, dar mai ales cailor; de aceea și stâna se așează la dos, în mijlocul pășunii cu iarba mai fragedă. Altitudinea optimă pentru stână e 1500-1700 m. la limita superioară a pădurii, adesea coborîtă în interes pastoral: lărgirea spațiului de pășunat.
Totuși și în afara acestor limite există stâne; astfel unele coboară până la 1200 (stâna din Piatra Albă a Vaideenilor sau stâna novăceană din Țeapa), iar altele urcă până aproape de 2000 m. (stâna Coșioru). (Vezi graficul).
Stâna propriu zisă e o casoaie de formă dreptunghiulară, făcută din bârne necioplite, încheiate la colțuri. In interior are o singură încăpere destul de mare, până la 6-12 m. Desigur împrejurul camerei sunt mai multe paturi, în număr egal cu gazdele stânii și tot atâtea vetre. Dacă e o singură vatră, atunci sunt mai multe cârlige câte unul de gazdă, suspendate de grinda de sus. De cârlig se agață vasele în care fiecare gazdă își fierbe laptele. Lângă stână este celarul, o clădire asemănătoare stânei și la fel construit. Pe pereții celarului sunt așezate polițe, în care se pun trocile cu lapte; și celelalte produse lactice9. Ca și stâna, fiecare gazdă are partea lui, în care pune produsele laptelui oilor sale. Sunt unele stâne, la care celarul este sub acelaș acoperiș cu stâna propriu zisă, despărțită de un perete în care se află ușa, care de multe ori stă încuiată. Tipul acesta de stână este frecvent pe versantul transilvan. Tot lângă stână mai e și strunga, îngrădită și cu două deschideri: una pe unde intră oile în târlă și alta cu trei patru portițe, pe unde vin oile la mulsoare. Este acelaș lucru cu comarnicul stânelor din Muntenia și cu spăterul din Moldova.
Organizarea stânii ungurene e mai complicată și mai perfectă decât la stâna mocănească10. După ce oile au fost strânse la stână și vopsite cu câte o culoare specifică fiecărui proprietar sau însemnate cu fierul roșu la ureche, ca să le deosebească, oile sunt împărțite în ciopoare, adică în cârduri de mânzări, sterpe, mioare. Fiecare ciopor e dat în seama a câte un cioban, de aici numele de mânzărar, sterpar, miorar, dat ciobanilor respectivi. Ca orice întreprindere și ciobănia e organizată, așa că între conducători și subalterni există o erarhie. Astfel cel mai bătrân cioban dela stână și care s’a dovedit a fi și cel mai isteț, e vătaf. Vătăfia nu exclude dreptul de proprietar de oi. Pe lângă ciobanii amintiți, cel mai tânăr și mai puțin experimentat, un fel de prâslea în ale ciobăniei, e boitarul. Ciobănia la Ungurenii din Oltenia, e organizată la fel ca la Mărgineni11, de cari nu se deosebesc decât prin satele unde iernează. Ceea ce complică și mai mult organizația stânelor ungurene e prezența elementului femenin, care aiurea nu există. Ba încă sunt cazuri, când ca la stânele din jurul Brașovului, e superstiția, că dacă o femeie rămâne la stână, oile nu mai dau lapte, înțarcă12. Acestea sunt așa numitele băcițe, femei sau fete angajate pentru o vară la stână; de obicei sunt tocmite, nefiind rude cu ciobanii. Ele au foarte multe atribuții. In primul rând mulg oile, câte odată ajutate de ciobani sau gazde, apoi pun laptele la fiert, să se prindă, prepară brânza; într’un cuvânt au atribuțiile baciului, dela o stână obișnuită, plus mulsoarea. Dar chiar și aici, există un baciu, care are răspundera stânei; și el mulge oile și bate bâdâiul. Explicarea prezenței băcițelor, deci a femeilor la stâna Ungurenilor adică tocmai la aceea la cari vieața pastorală este mai desvoltată și mai bine organizată, se poate pune în legătură cu timpurile când păstoritul era cu mult mai intens decât astăzi. Forma primitivă a ciobăniei e cea care se observà până mai deunăzi și la păstorii macedoneni. Aceștia, când venea vremea urcatului la munte, plecau cu tot satul, cu femei, bătrâni și copii, cu „toată casa, toată masa“. Tot norodul se mutà la munte; satul rămâneà pustiu doar cu pasnicii tocmiți să aibe grije de gospodăriile ciobanilor. O reminiscență a acestui obiceiu se observă azi la stânele jinărești din părțile Sibiului13. O simplificare și tot odată o formă degradată a organizării pastorale se vede la Ungureni, la cari se simte încă nevoia mâinii femeiești la trebile dela stână. La majoritatea stânelor însă, în frunte cu cele mocănești, organizarea păstoritului e foarte simplificată; la acestea atribuțiile băciței le-a deprins unul dintre ciobani, care fiind învestit cu treburi în plus, se cere a fi cel mai destoinic dintre ei: acesta e baciul. In felul acesta emițând o părere cu titlu de informație, ne închipuim că baciul s’a substituit băciței.
In privința afinităților cari s’ar puteà presupune că existau între târgurile de fete și băcițele dela stână, credem că orice legătură trebue exclusă, întrucât rostul nedeilor era în vederea căsătoriilor între tineri, iar nicidecum în vederea angajerii unui personal de muncă așa cum e menirea băcițelor la orice stână. Un singur lucru e; doar de semnalat: coincidența că în aceiași munți ai Olteniei, există și nedei, precum și băcițe la stână.
Conform înțelegerii, gazdele își plătesc ciobanii, în bani sau în natură. Cazul din urmă erà foarte frecvent. De obiceiu la suta de oi, se da unui cioban pe vară, o oaie mare și un noatin14. Pentru iarnă, simbria era ceva mai mare, o oaie, un miel și o mioară la suta de oi. Astăzi însă majoritatea ciobanilor sunt tocmiți pe bani; simbria variază după vârstă și atribuție.
E interesant de relevat faptul, că Ungurenii au avut întotdeauna legături cu Macedonenii, pe cari câteodată îi numesc Sârbi, cari le cumpărau, produsele și le cumpără și astăzi. Și de aceea alt element la stânele ungurenilor, sunt acești Macedoneni angajați ca să prepare sus la stână cașcavalul grecesc.
(va urma)
Sursa
Mara N. Popp, „Ciobănia la Ungurenii din dreapta Oltului”, în „Buletinul Societății Regale Române de Geografie”, tomul LI (1932), pp. 149–158 (partea I din ediția de față; studiul continuă în original).
Note
- * Comunicare preliminară ținută la colocviul profesorilor de geografie, la 15 Februarie 1933.
- Ținem să aducem viile noastre mulțumiri d-lui Inv. I. Moinea din Vaideeni absolvent în Geografie, care ne-a înlesnit culegerea unora dintre informațiile coprinse în acest articol.
- Vezi și articolele: MARA N. POPP: 1. Drumul oilor pe valea Prahovei, Doftanei și Teleajenului, Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., tom. XLVIII, Buc. 1929. Idem: 2. Asupra comunelor de Ungureni și Pământeni, Rev. geografică Soveja, an. IV, nr. 1–2, Buc. 1932.
- N. POPP: Dealungul Carpaților meridionali, B. S. R. R. de G., tom. XLIX, 1930, pag. 288.
- Nicolae Vinereanu, cioban din Vaideeni, 89 ani, originar din Vinerea Sibiului.
- Popa Cioacă, avea stână, care se numește și azi ca atare, la Grâu Fiert, Coșana și Groșețu, în munții Vaideenilor.
- Preotul Grigore Stănilescu din Vaideeni, de 84 ani, originar din Cheia-Petroșani.
- Poleșnic = câmpos.
- Câteva unelte: Bâdâiu = putineiu; Mâtcă = bătătorul putineiului; Drugăleață = este acea cu care se îndeasă brânza în burduf; Hașcău = o măturică din cetină de brad, cojită, cu care spală vasele de lapte; Crestător = cu care se fărâmă cașul; Ciubăr = hârdău; Găleată = în care se mulg oile în formă de con; Fele = este un vas de lemn cu niște urechi, pe care-l pun deasupra găleții când mulg oile.
- Deasemenea pe când în Muntenia, aproape fiecare stână are și vite mari, în Oltenia stânele au numai oi.
- N. DRAGOMIR: Din trecutul oierilor Mărgineni din Săliște și comunele din jur, Lucr. Inst. Cluj vol. III, pag. 195, Cluj 1926.
- N. ORGHIDAN: informație verbală.
- N. DRAGOMIR: op. cit., pag. 196.
- Noatinii: miei fătați de cu toamnă, pe cari nu-i țin lângă oile mari, ci îi țin „bășcășiți“ (amestecați) cu mioarele. In Moldova însă prin noatin se înțelege mânz de un an.
Written By
Valentin Smedescu
