Categorii
- Arhitectura peisagista (81)
- Articole si studii (60)
- Bibliografii tematice (2)
- Cladiri. Monumente (133)
- Geografie. Turism (5)
- Institutii (38)
- Istoria pentru copii (19)
- Istorie locala (1.247)
- Personalitati. Genealogii (34)
- Recomandarile bibliotecarului (21)
- Resurse utile (712)
- Traditii. Obiceiuri (22)
- Vâlcea — recuperare Joomla (149)
- Arhitectura peisagista (1)
- Cladiri. Monumente (1)
- Geografie. Turism (1)
- Istorie (119)
- Personalitati. Genealogii (7)
- Recomandarile bibliotecarului (7)
- Resurse utile (10)
- Traditii. Obiceiuri (3)
#𝘼𝙣𝙙𝙧𝙚𝙞𝙋𝙖𝙣𝙙𝙧𝙚𝙖 #𝙈𝙚𝙙𝙞𝙘𝙡𝙖𝘽𝙤𝙞𝙨𝙤𝙖𝙧𝙖 (XVI)
Drumul nostru spre Cornet e acoperit din loc în loc de-un nisip avînd finețea celui marin. Impresia tactilă e de covor oriental, gros și moale, întins maiestuos sub copitele grele ale cailor noștri. Însoțim apa zglobie a Băiașului de lîngă poienile înclinate și verzi ale Coziei, aflate în stînga, pe cînd din față, de unde adie spre noi un curent răcoros, încep să crească stîncile unei chei…
Trecem de jumătatea drumului dintre cătunele Băiașului din Perișani și Copăcenii Racoviței. Calea noastră șerpuiește între vîrfuri masive și colțuroase, înalte și golașe, în dreapta, și înverzite de ierburi în Cozia cea din stînga, toate ridicate semeț peste albia în care pîrîul se zbenguie neastîmpărat, verde și înspumat, din toplițe-n săritori, răcorindu-ne și înveselindu-ne. După o cotitură a drumului, acolo unde valea se lărgește întrucîtva, zărim pe neașteptate, spre dreapta, forma ciudată a unei stînci. Acolo se află turnul. Privim muntele cu ochi critic, ca pe-o redută, și ne transformăm în… strategi ! Pe unde să urcăm? Descălecăm, legăm caii de-un gard și încercăm întîi prin vîlceaua din dreapta.
Ne bălăcim prin smîrcuri și ierburi cu miros puternic, iute-amărui, bîzîiți de musculițe în roi, și căutăm o potecă pe care să urcăm stîncile din stînga. Deasupra, bolta scundă, alcătuită din frunze împletite și crengi de arini și fagi stingheri, cerne cu zgîrcenie, din bogăția de lumină a aurului solar din slăvile necuprinse, umbre palide de seară.
Ne împotmolim într-un loc, supți spre adîncuri cu viclenie de-o mlaștină apătoasă. Ne retragem speriați. Pe-aici, se vede, urcușul este și va fi fost extrem de greu… Cel puțin din această parte, fortificația era bine apărată de teren!
Ieșim în soare transpirați, clipind des. Caii, nepăsători, pasc. Evaluăm din ochi versantul dinspre drum, unde un urcuș frontal ar fi posibil, deși foarte greu…
Încercăm, pînă una-alta, și prin stînga. În curînd dăm de-o potecuță. Înconjurăm o dată cu ea dealul și, suind, ajungem în șa. Stînca din vîrf o vedem înainte, unită de masivitatea culmii printr-o limbă de pămînt, în a cărei existență și geneză ar putea fi bănuită și participarea mîinii omului. Stînca are forma unei elipse, cu diametrul mai lung orientat aproximativ (din păcate, n-am busola cu mine !) nord-vest — sud-est. Limba de pămînt întinsă dinspre răsărit spre apus ne conduce spre Turnul lui Doancă. Oprim puțin, prelungindu-ne conștient plăcerea și emoția…
Pătrundem între ziduri. Turnul are baza aproximativ circulară. Spre nord și nord-vest, zidăria se menține încă bine — înaltă de aproape patru metri —, dar masivitatea turnului scade treptat spre vest, unde, de altfel și terenul este mai ridicat. Examinăm și interiorul turnului, și exteriorul lui. Blocurile masive de piatră, cioplite numai în afară, sînt solidarizate între ele printr-un ciment, care, trecînd proba unui timp probabil multisecular, dacă nu aproape bimilenar, se dovedește de o foarte bună calitate. Spre sud-sud-est, adică spre Cozia, zidul lipsește totuși. Va fi fost dărîmat de cineva?
Facem diverse măsurători. Diametrele interioare variază între 7 și 10 metri. Aproape de ungherul dinspre apus al peretelui de stîncă (acolo unde se află una din curburile sale), găsim gura unui puț cu un diametru de vreo 2 metri, nu mai adînc de 3 metri, săpat în stîncă. Astupat azi cu pămînt, e posibil ca în momentul construcției să fi fost mult mai adînc. Fîntînă ? Intrarea în vreo galerie subterană?
Admirînd împrejurimile policrome și liniștite, medităm totodată la semnificația și rolul inițial pe care-l va fi avut fortificația. În cazul mai mult decît probabil că relieful nu se va fi modificat sensibil în decursul timpului trecut de la construcția turnului și pînă azi, destinația care i s-a atribuit de către unii, de a fi fost turn de observație, nu mi se pare a fi cea adevărată : drumul și valea Băiașului nu se văd de-aici decît pe-o porțiune de aproximativ 500 de metri, ascunse de relieful înalt și apropiat mult de Cozia, în avalul și în amontele pîrîului Băiașului.
Chiar admițînd că deasupra zidurilor de piatră vor fi fost altele de lemn, cu un observator în vîrf, la cîțiva metri deasupra zidului, nici de-acolo nu cred că se va fi văzut cu mult mai mult, din pricina înălțimii stîncilor vecine și-a direcției mereu nestatornice și cotite a apei și-a drumului.
Atunci, care va fi fost rațiunea lui strategică de-a fi ? Poate turn de pază ? E iarăși puțin probabil, deși mai posibil. Loc de refugiu, cu galerie de salvare? Refugiul, în această din urmă posibilitate, n-ar fi putut fi decît temporar și util unui mic număr de oameni. O altă întrebare care ne frămîntă e aceea a originii constructorilor: romani sau români? După tehnica folosită, turnul pare roman. Cetățile noastre de la începutul istoriei Valahiei cred că erau mai puțin trainice sau, dacă erau temeinic construite, se vor fi găsit, desigur, în regiuni situate mai în calea primejdiilor, decît această izolată vale a Băiașului.
Ne-am dezbrăcat cămășile și, pe zidurile late și fierbinți „ale lui Doancă“, întinși cît sîntem de lungi, facem plajă, vorbind între noi de daci, de romani, despre Turnul lui Doancă, despre centura strategică a fortificațiilor din lungul acelui străvechi limes alutan…
Încerc să-mi sintetizez impresiile : cred că turnul poreclit azi „al lui Doancă“ va fi fost durat de romani, ca un pion și ca o verigă de legătură din șirul fortificațiilor limes-ului alutan, situată în lungul unui drum, în Dacia abia cucerită ; construcția e sistematică și trainică, metodică și logică, cum era tot ce construiau inginerii acelui mare popor, dar era nu mai mult decît un punct fortificat, fără valoare strategică proprie deosebită, între Olt și mult mai însemnatul castru de la Pripoare.
Între Călimănești și Boița de azi, cuceritorii romani întăriseră pavimentum-ul de-abia construit care însoțea Oltul cu un lanț continuu de castre și burguri, avînd menirea pazei și a întreținerii lui. Urmele lor sînt vizibile pe-alocuri și azi, iar pe altundeva — ca la Cîineni, după indicațiile Tabulei Peutingeriene, privind situarea în spațiu a acelui Pons Vetus — aceste urme, bănuite, sînt aproape certe. Așa, de pildă, la Gura Văii se afla Castra Trajani ; la Bivolari, în defileul Coziei, romanii construiseră un alt burg, Arutela ; îi urma, în susul Oltului, Castrul de la Rădăcinești ; apoi Praetorium-ul, din stînga apei, la confluența Clocoticiului cu Oltul, în marginea Racoviței. Un vecin apropiat al castrului Praetorium zidiseră ostașii imperiului și la Gura Băiașului. În dreptul Cîinenilor și pe dreapta Oltului, va fi fost Pons Vetus, cele din urmă două castre ale limes-ului, spre nord, fiind unul aproape de Rîul Vadului, iar ultimul, Caput Stenarum, la Boița.
În legătură strînsă cu limes-ul, adică cu sistemul de fortificații din lungul Oltului (căci val de pămînt — limes propriu-zis — nu construiseră aici romanii, rîul înlocuindu-l cu prisosință), dar în chiar trupul Loviștei, aceleași legiuni vor fi construit și cele trei sau patru castre cunoscute nouă azi, aflate la Pripoare, Titești, ipotetica și invizibila „Cetățea“ a Boișoarei și Turnul „nostru“, „al lui Doancă“…
Din vorbă în vorbă, Loviștea ni se înfățișează dintr-o dată, într-o străfulgerare, ca o viziune luminoasă, plasîndu-se în plină romanitate și într-o veche istorie…
Cu caii de dîrlogi ajungem în Perișani, la timp totuși, ca să prind Rata spre Boișoara.
Va urma:
— Marți, 17 iulie 1962 —
Written By
Valentin Smedescu
