Categorii

Vâlcea – Râmnicul la începutul secolului al XIX-lea

July 3, 2024 by

Istorie Locala

Tradiţia teilor în Rîmnic e veche. Apar ca din senin în faţa curţilor înflorite ale caselor, sau coborînd pe pajiştea bogată ce alcătuieşte lunca Oltului. Oraşul nu a prins un ritm de dezvoltare egal cu al altor localităţi din Ţara Românească. Dacă în vremea lui Mircea cel Bătrîn sau chiar a Brâncoveanului se număra printre oraşele de frunte ale ţării, el va rămîne treptat în urma multor altora, ceea ce va face ca la sfîrşitul secolului al XlX-lea să ajungă cea mai mică reşedinţa de judeţ din vechile judeţe ale ţării.

Renumele de urbe liniştită şi patriarhală trebuie să-i fi venit din acea vreme,de început de secol. Fireşte, oraşul a trăit în prima jumătate a veacului trecut toate frămîntările ce au marcat istoria epocii. Dacă ne aruncăm în fugă privirea asupra documentelor din timpul acela, putem vedea, de pildă, că mișcarea revendicativă a lui Tudor a avut în Vîlcea rădăcini puternice. El,însuşi, Tudor (sau unul din oamenii săi) conducea în anul 1819 plaiul Cîineni, ceea ce va fi făcut, probabil, ca revoluţia Vladimirescului să atragă un număr mare de panduri din Vîlcea. După războiul ruso-turc, urmează perioada "regulamentară", care aduce şi în Vîlcea un aer proaspăt, de înnoiri şi emulaţie a meşteşugurilor şi comerţului. Se dezvoltă ateliere manufacturiere şi agenţii comerciale. De asemenea, se intensifică activitatea de exploatare a sării la Ocnele Mari.

O înflorire în această perioadă o au bîlciurile. După un document de epocă, în 1839 funcţionau în tot judeţul 42 de bîlciuri şi 5 tîrguri. În Rîmnic locuitorii beneficiau de două tîrguri anuale, în afara tîrgului de săptămînă ce se ţinea în oraş, după tradiţie marţea, pe proprietatea comună a locuitorilor, a stolnicului loan Lahovary şi a mănăstirii franciscane. Dar cel mai mare şi mai însemnat tîrg va fi fără îndoială bîlciul Rîurenilor, care se deschidea în fiecare an la începutul toamnei. Despre acest bîlci s-a scris o întreagă literatură, ba chiar a intrat în legendă. Terenul pe care secole de-a rîndul s-au mijlocit atîtea schimburi de mărfuri, s-au consumat averi şi patimi, însăilîndu-se adevărate pagini de istorie, va fi cuprins în vremurile noastre în perimetrul urbanistic al Rîmnicului. Ne rezumăm să înserăm despre acest tîrg doar două mărturii de epocă, interesante fiindcă, în mod ciudat, ne apar, prin felul cum sînt redactate, ca nişte reconstituiri neverosimile, stîngace, făcute în zilele de astăzi de un reporter robit de litera înșelătoare a documentelor. Întîia e a unui Savva loan, din 9 septembrie 1819: "Tîrgul Rîurenilor au fost cam de mijloc. S-ar fi făcut şi mai bun, că au fost tot vreame frumoasă, numai astăzi, în ziua cea după urmă, au început a stropi ploaia. Dară din pricina avaetului domnesc care acum au crescut la vitele ce se vînd în oboarele bîlciurilor, s-au întors mulţimea de tuci cumpărători de cai fără a-m cumpăra un cap, şi aşa, rămîind vitele oamenilor nevîndute, şi lipsindu-le moneda din mînă, au simţit tîrgul mare scădeare. Din toţi neguţătorii, boltaşii sl cojocarii Craiovei au avut slab alişveriş, ceilalţi tot au făcut cîte cevaş." Textul e o versiune arhaică a jocului periculos al bursei din marile fiefuri de astăzi ale capitalului. A doua mărturie, din 6 septembrie 1820, mult mai prăpăstioasă ca prima, e a aceluiaşi Savva Ioan Tetoveanul: "Tîrgul a fost slab de tot, care altă dată nu s-a pomenit; dar nici mărfuri n-au venit atîtea ca anu; s-au tras oamenii. La obor să plîng vameşii că mai nimc n-au fost, ci numai Dumnezeu să-şi facă milă! Cafeaua aici 8 lei, 8,20 parale, dar puţină, şi întreabă de cafea, că aici oamenii sînt cu gîndul mai mult la luxos decît la ale mîncării…" Se vede că licoarea neagră era căutată nu numai la curţile boierilor dini Bucureşti, ci şi în tîrgul de pe malurile Oltului.

Arhivele Ocîrmuirii judeţului Vîlcea, subordonată Departamentului Treburilor din Lăuntru, ne dau o bogăţie de informaţii despre viaţa oraşului în primele decenii ale veacului al XlX-lea. Aflăm, de pildă, că în 1831 un ordin "de la Visterie" desfiinţează taxa pentru poduri şi transporturi comerciale, că Marea Vornicie (Consiliul de Miniştri) hotăreşte înarmarea poterelor şi poliţiei orăşeneşti (în perioada regulamentară se constată numeroase dezertări ale ostasilor armatei rusesti care fug probabil în Transilvania, prin Rîmnic), că tîrgul de săptămînă, care a funcţionat o vreme îndelungată pe pro­prietatea stolnicului Ioan Lahovary şi a bisericii franciscanilor, e mutat în anul 1832 "la marginea oraşului" (unde îşi va duce existenţa pînă în anii de după cel de-al doilea război mondial). Corespondenţă între Ocîrmuirea judeţului şi Marea Vornicie se duce și în legătură cu urmărirea şi prinderea lui Terentie Paliu precum şi a criminalulu Andrei Cocea (1833). În anii 1838-1844 e scos la licitație havaetul podului de peste Olt ce aducea, pesemne, venituri importante. Pentru asigurarea liniștii oraşului (şi pentru evitarea accidentelor) Departamentul Treburilor din Lăuntru interzice în anul 1835 folosirea armelor de foc în timpul nunţilor. Introducerea apei potabile în oraş prin conducte de lemn, înlocuite apoi cu olane, trebuie să fi constituit un eveniment remarcabil. În anul 1839 aflăm de conflictul lui Naum fîntînarul, din Craiova, cu autorităţile pentru motivul că nu a respectat contractul referi­tor la alimentarea cu apă. În domeniul edilitar, amintim pavarea străzilor principale ale oraşului cu piatră de rîu şi canalizarea Văii Episcopiei, care aducea mari pagube în an­otimpul primăverii.

Încetul cu încetul, Rîmnicul începe să ia alura unui oraş "modern". Se organizează astfel un serviciu public de pază prin angajarea a opt paznici care aveau în grijă aprinderea şi stingerea felinarelor. În anul 1831 se iau măsuri pentru con­struirea "unui bordei mare pentru arestul criminalilor" şi as­igurarea acestuia împotriva tentativelor de evadare. Falsificarea banilor se practica şi acum un veac şi jumătate, fiindcă Vornicia din Bucureşti corespondează cu Ocîrmuirea Rîmnicului în legătură cu elucidarea cazului de "calpuzanlîc" descoperit în Capitală, în care e implicat şi un Ilie, negustor din Rîmnic. De asemenea, ne-a reţinut atenţia efortul Departamentului Treburilor din Lăuntru de a familiariza pe cetăţeni cu noutatea citirii presei, de vreme ce trimite adrese repetate (1838-1841) prin care recomandă orăşenilor să se aboneze la "Curierul românesc", "Cantorul de avis şi comersiu" și Mercur" (ultimul apărea la Brăila). Oficialităţile dispun retragerea din circulaţie a unui supliment al "Curierului românesc" pe luna noiembrie 1839, deoarece în el e atacat cu vehemenţă un funcţionar superior.

Tradiţia şcolii în Rîmnic e continuată şi în acest început de veac al XlX-lea. Şcoala funcţionează cu doi dascăli, unul elinesc şi altul românesc, remuneraţi de Episcopie (după o rezoluţie domnească din anul 1813), dar cum aceasta nu-şi îndeplineşte întotdeauna îndatoririle, se iscă certuri, jalbe. Într-o anaforă din 25 aprilie 1815 se subliniază că "toţi boiernaşii" si "toată obştea" au arătat că în acest oraș "dintru început au avut şcoală la Episcopie" cu "dascăli procopsiţi". În încheiere se propune ca biv vel clucerul Socoteanu, "ce se află în şedere în acest oraş al Rîmnicului" să fie împuternicit a se îngriji de şcoală "prin povaţa noastră, a epitropilor", fapt ce se consfinţeşte printr-un hrisov emis de Caragea la 24 mai 1815. Înainte de înfiinţarea școlii naţionale la Rîmnic a funcţionat aici şi o şcoală particulară condusă de dascălul Dimitrie Serghiad.

Regulamentul Organic introduce înnoiri şi în domeniul învăţămîntului ce se desfăşura după "metodul lancasterian". Cum şcoala din Rîmnic nu avea local, ea va funcţiona la început în casele profesorului Serghiad, apoi la Episcopie. Localul era necorespunzător iar sala de cursuri avea pardoseala fără cărămizi, ceea ce "vatămă şcolarii de ochi şi înnegreşte tablele de cetit şi de scris". O vreme şcoala funcţionează în casele lui Ghiţă Vlădescu, în centrul urbei, acesta intenţionînd să-şi vîndă imobilul municipalităţii. Cum sfatul oraşului nu-i satisface dorinţa, Vlădescu evacuează şcoala. Intrarea si ieşirea din scoală erau anuntate într-un mod original, prin tragerea clopotului mic de la biserica Toţi Sfinţi de către preot care, inventiv fiind, îşi desenase pe magazia din curtea locuinţei un ceas de soare. Şcoala poseda şi un sigiliu, avînd încrustată o acvilă cruciată pe o traversă verde, iar în partea de jos inscripţia orgolioasă: "Şcoala naţională din Oraşul Rîmnicu Vîlcea".

 

De un comic caragialesc e reclamaţia profesorului Serghiescu adresată "maghistratului" (1834) prin care arată că "trei ţigani ai stăpînului Vlădescu" au scos ferestrele clădirii, apoi a intervenit el însuşi cu cinci ţigani, care au spart uşile, defăimat şi m-a atacarisit înverşunat ca o fiară sălbatică". În septembrie 1835, după o mare întrerupere, şcoala îşi va relua activitatea în hanul lui Zisu Papastate, local insalubru şi "plin de insecte", o "încăpere ticăloasă" (după aprecierea pro­fesorului Serghiescu), la un loc cu cîrciuma, de unde elevii aud tot felul de cuvinte "vicioase" ce "le strică moralitatea’'. Noul local al şcolii s-a ridicat pe locurile donate de medelnicerul Alecu Bujoreanul. Construcţia a durat, cu multe întreruperi şi tergiversări, din anul 1835 pînă în anul 1843. Şcoala nu va avea norocul să funcţioneze aici decît patru ani, fiindcă va arde în incendiul din 1847.

Oraşul va trăi, alături de tulburările istoriei, şi faptele mărunte ale vieţii. Prin anii 1830-1831 se semnalează în oras holera, se organizează carantine, se iau măsuri severe în legătură cu înhumarea victimelor. De altminteri, un serviciu medical gratuit pentru toţi cetăţenii "fără osebire de religie sau naţionalitate" s-a organizat în Rîmnic pentru prima oară încă din zilele lui Ipsilanti (1774 -1782 şi 1796 -1797), fiindcă într-o anaforă din anul 1817 se arată că "orăşenilor li s-a orînduit încă din zilele măriei sale Alexandru Ipsilante dohtor cu plată cîte taleri 50 pe lună din cutia milostivirii". Cum gratuitatea serviciului sanitar în Europa s-a împămîntenit mult mai tîrziu (în timpul primului război mondial), măsura domnitorului român, de toată lauda, ne apare luminată pentru epoca respectivă.

Alături de "medicina oficială" se foloseau şi practicile băbești, autorităţile fiind nevoite să ia măsuri de interzicere a acestora. Ele au concesionat unui negustor din Bucureşti aprovizionarea cu lipitori, la mare trecere în epocă, de vreme se se făcea cu ele contrabandă. În anul 1843 doctorul oraşului solicită înfiinţarea unui spital de boli lumeşti. Tot în această epocă se deschide farmacia "Salvador" a unui oarecare Misclotz, ce fusese calfă de spiţer la Deva.

O altă pricină tulbură oraşul în anul 1832, cînd un Ion Vladimirescu, "postelnicul din Vîlcea", ridică pretenţii asupra moştenirii lui Tudor Vladimirescu, întrucît "răposatul sluger, fiind necăsătorit, au fost avut cel mai aproape rudă pe fratele său, vistierul Popa, carele s-au prăpădit în trecuta răzvrătire. Şi de nu-i va fi rămas un copil pe urmă-i, altă rudenie nu mai are, afară de mine, aflîndu-se tată-său cu tată-mieu veri al doilea”.

O ştire despre extinderea urbană a Rîmnicului| deţinem din anii 1841 – 1844, cînd orăşenii fac jalbe la Ocîrmuire din pricina mutării barierelor oraşului dincolo de mahalaua Cetăţuii şi a Inăteştilor, fapt ce privează municipalitatea de accizele ce trebuiau plătite de posesorii hanurilor, cîrciumilor şi povernelor ce se înfiinţaseră în aceste mahalale, sustrăgîndu-se în felul acesta de la vămuire. Prin ofisul domnitorului George Bibescu barierele oraşului revin la tradiţionalul lor hotar.

Avem şi veşti despre cutremurele de pămînt ce au provocat în Rîmnic numeroase şi grave stricăciuni. Corespondenţa cu Marea Vornicie din anul 1832 ne oferă date despre măsurile ce urmau să fie luate pentru înlăturarea consecințelor seismului. Cutremurul din anul 1838, care a distrus o bună parte din oraş, găseşte ecou în publicaţia bucureşteană "Cantor de avis şi comersiu", unde, la rubrica "Ştiri din lăuntru" sînt puse la dispoziţia cititorilor următoarele informaţii despre nefastul eveniment: "În oraşul Rîmnic mai toate casele au crăpat dărîmîndu-se la unele păreţii, tavanurile şi altele. Zidurile dimprejurul Sfintei Episcopii au crăpat foarte rău, precum şi păreţii caselor din lăuntru. În lăuntru în biserică s-au rupt codrii de zid atît deasupra turlelor cît şi dimprejur. Policandrul din mijloc a căzut jos fărîmîndu-se foarte rău. În oraşul Ocna mare au căzut mai toate casele şi s-au dărîmat păreţi şi tavanuri ". Vedem că harnicul corespondent al Cantorului e impresionat mai mult de "policandrul din mijloc" al Episcopiei decît starea "tavanurilor" caselor ce trebuie să fi arătat în clipele acelea jalnic.

În legătură cu distracţiile şi agrementarea vieţii orășenilor ni s-au păstrat puţine mărturii din epocă. Prea multe posibilităţi de amuzament pesemne că n-aveau locuitorii Rîmnicului, în afara petrecerilor, nunţilor, botezurilor şi a altor „fericite ocasiuni". Oricum, la 10 august 1841 e semnalată în oras reprezentaţia dată de "Societatea călăreaţă şi gimnastă" a lui Anton Cualici, denumită pretenţios "Circul Olimpia", care prezintă publicului numere de călărie acrobatică şi sărituri. Vedeta "societăţii acrobate" e un oarecare Vitmainer, care, "între multe sărituri ce va face, va prezenta şi un asalt de o săritură peste încrucişarea a 24 pușci ţinute de soldaţi, care tot în acea săritură vor slobozi focuri." Nu ştim în ce loc al oraşului a avut loc reprezentaţia.

Puţine sînt şi mărturiile străinilor ce au trecut prin Rîmnic în această perioadă (comparativ cu alte oraşe ale Ţării Româneşti, mult mai căutate de vizitatori de peste hotare). Un călător englez, Salaberry, enumerînd podgoriile renumite ale ţării, aminteşte de Odobeşti, de Drăgăşani şi Rîmnic, lăudînd valoarea superioară a vinului şi regretînd că producătorii nu-l prelucrează după cuviinţă (1821). De alt-minteri, pe harta tipărită de la Padova în anul 1700, stolnicul Constantin Cantacuzino, însemnînd "dealurile care produc cele mai bune vinuri" în Ţara Românească, aminteşte şi Rîmnicul. E demn de remarcat că Rîmnicul, în primele decenii ale veacului trecut, constituia încă o regiune viticolă notabilă.

Un alt vizitator al Rîmnicului, căpitanul Radsitis, de origine croată (Generalstabs – Hauptmann Radsitis), într-o descriere a Principatelor Române de la 1822, notează scurt: Rîmnicul, "pe malul drept al Oltului, orăşel cu reşedinţa unui episcop, 5 biserici şi o mănăstire franciscană". Mai generoasă e o descriere rusească din anul 1833, în care se arată că Rîmnicul e considerat drept "unul din cele mai frumoase orașe ale Valahiei, atît prin poziţia sa, cît şi prin construcţia caselor. Terenul este aici nisipos şi uliţele din oraş sînt foarte uscate centrul oraşului este pavat cu piatră, aici se văd numeroase prăvălii în care se vînd mărfuri din Austria şi produse din ţară. Situaţia bună a comerţului acestui oraş depinde, în cea mai mare parte, de starea în care se găseşte drumul de aici în Transilvania direct pe malul drept al rîului Olt".

Facînd abstracţie de "frumuseţea oraşului", care apare exclamativ aproape în toate relatările făcute de călătorii veniți pe plaiurile Rîmnicului, ne atrage atenţia observaţia că "uliţele sînt foarte uscate" (nisipoase?) iar centrul e pavat cu piatră, ceea ce îi va fi dat oraşului un aer de urbanitate evoluat.

La jumătatea veacului trecut, oraşul încheie un ciclu al dezvoltării sale şi va începe un altul. Acest ev nou e demarcat pe de o parte de focul din 1847, care va arde cea mai mare parte a clădirilor, iar pe de altă parte de celălalt incendiu, al revoluţiei de la 1848, care a cunoscut în Rîmnic o virulenţă puțin obişnuită. Aşezarea intră fără grabă în epoca modernă, începînd să capete profilul, ca atîtea alte tîrguri ale ţării,: de "oraş patriarhal".

 

 

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 54-62.

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete