Vâlcea în tranziţia spre dictatura comunistă (1944-1949)

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

 Atentatul dejucat, contra lui Antonescu. La sfârşitul lunii iunie 1944, mareşalul Antonescu era la Olăneşti-Vâlcea pentru tratament, având o pază aproape simbolică. În noaptea de 28-29 iunie 1944, o echipă formată din 7 legionari (trei ofiţeri, doi subofiţeri şi doi radio-telegrafişti) a fost paraşutată de sovietici lângă Olăneşti, cu scopul înlăturării conducătorului român. Acest fapt denotă două lucruri: primul este acela că sovieticii se temeau de Antonescu, care, după căderea lui Mussolini, ajunsese al doilea om al Axei şi, în al doilea rînd, acest lucru este o mărturie indirectă a faptului că sovieticii considerau că principala forţă ce se putea opune mareşalului, din interior şi în acel moment, erau legionarii. După lansare, membrii grupului au reuşit să-şi ascundă toate materialele cu care fuseseră dotaţi, şi anume, explozivi, mai multe rânduri de acte false şi bani (aproximativ 3.000.000 lei). Unul dintre legionari, însă, Tudor Djonat, îmbrăcat în uniformă de căpitan al armatei române, s-a deplasat la Olăneşti pentru a lua legătura cu un curier legionar, soţia unui preot din Râmnicu-Vâlcea. El fost recunoscut de un ofiţer de jandarmi, care-l ştia din perioada rebeliunii legionare din 1941, ca pe unul dintre comandanţii legionari. Căzut prizonier la ruşi, Djonat, împreună cu un camarad, I. Al. Miron, tot şef legionar, şi-au propus să câştige încrederea sovieticilor, care tocmai aprobaseră constituirea Diviziei « Tudor Vladimirescu ». La sfârşitul anului 1943, cei doi au luat mai întâi legătura cu alţi legionari din lagărele de prizonieri, pe care i-au asigurat că vor lucra în realitate „numai în folosul mişcării legionare”, apoi au adresat un „memoriu” autorităţilor sovietice, prin care au cerut să fie paraşutaţi în România, unde, cu ajutorul altor legionari, trebuiau să organizeze o acţiune de răsturnare a guvernului Antonescu, concomitent cu ofensiva sovietică împotriva ţării. După primirea memoriului, autorităţile sovietice reacţionează favorabil şi, ceea ce pare greu de crezut, dar nu imposibil, grupul de legionari este primit de către Molotov, ministrul de externe sovietic, iar I. Al. Miron – chiar de către Stalin. Planul acesta pare, deci, o „alternativă” sovietică la tratativele eşuate purtate de U.R.S.S. cu guvernul României la Stockholm[1].

Informaţiile furnizate de Djonat, au dus la identificarea şi apoi la arestarea celorlalţi membrii ai echipei de legionari, care s-au dovedit şi ei cooperanţi cu anchetatorii, recunoscând cu toţii scopul pentru care fuseseră paraşutaţi. Pe baza rezultatelor cercetării, dar şi a asasinării lui Miron – probabil, conducătorul grupului -, s-a formulat ipoteza că echipa celor şapte legionari fusese lansată cu scopul asasinării mareşalului Ion Antonescu. După 23 august 1944, doi dintre legionarii impricinaţi, Tudor Djonat şi Cristu Gheracostea au fost eliberaţi de armatele sovietice şi luaţi ca oameni de încredere ai N.K.V.D.

Olăneşti, 1-19 aug. 1944. Între 1-19 august 1944, deci aproape timp de trei săptămâni, Antonescu şi-a plănuit o cură balneară la Olăneşti[2], întrucât suferea de ulcer gastric. Mareşalul avea 64 de ani şi era obosit de travaliul ultimilor ani. A fost însoţit de soţie şi de câţiva colaboratori apropiaţi, printre care Pamfil Şeicaru, cel mai bun condeier al presei româneşti interbelice, director al ziarului „Curentul”. Tot la Olăneşti, pe data de 3 august 1944, a primit Antonescu invitaţia lui Hitler de  a-l vizita. Conducătorul german dorea să ştie dacă, după prăbuşirea frontului de est, se putea baza necondiţionat pe fidelitatea României. Bănuind că serviciile secrete ale Reichului intuiseră intenţiile sale de a scoate ţara din război, înainte de a pleca la întâlnirea cu Hitler, Mareşalul a înmânat o scrisoare generalului Constantin Pantazi, ministrul său de război, pe care-l desemna drept succesor al său, în cazul în care ar fi fost arestat de führer, autorizându-l să încheie imediat armistiţiul pentru ieşirea României din război şi să asigure întoarcerea armelor împotriva nemţilor, dacă aceştia s-ar fi opus unei astfel de decizii. Totodată, el sugera măsuri pentru protecţia regelui şi a principalilor oameni politici ai ţării[3].

În zilele de 5-6 august, avea loc ultima întâlnire dintre Hitler şi Antonescu, la Rastenburg, în Prusia Orientală. Antonescu a răspuns evaziv cererii lui Hitler de a continua războiul. Totuşi, dictatorul nazist a rămas cu convingerea că mareşalul român îi rămâne un aliat fidel şi că era pe deplin stăpân pe situaţia din ţară. De aceea, a şi ordonat abandonarea planului Margareta II, ce viza ocuparea României de trupele germane, în situaţia în care aceasta ar fi intenţionat să treacă de partea Aliaţilor. Anularea planului a fost una dintre cauzele reuşitei lovituri de stat din 23 august 1944.

În seara lui 6 august însă, Antonescu era din nou la Olăneşti. Se întorsese din Germania cu convingerea fermă de a ieşi din război cu prima ocazie favorabilă. Ideea scoaterii României din război a şi început, timid, să fie pusă în practică. Pe 7 august, Antonescu discuta cu Pamfil Şeicaru posibilitatea ieşirii din război a ţării, în condiţiile în care sovieticii ar fi acceptat semnarea armistiţiului, cu respectarea următoarelor clauze: menţinerea administraţiei româneşti în teritoriile ocupate deja de ruşi, înlesnirea operaţiunilor ruşilor în direcţia pustei maghiare, interdicţia ruşilor de a face propagandă pe teritoriul ţării, ocolirea teritoriului românesc rămas liber şi somarea Reichului de a-şi retrage trupele din România în 10 zile.

În ziua de 15 august, la Olăneşti, a sosit ataşatul militar român de la Ankara, colonelul Traian Teodorescu, care va pleca de aici cu noi propuneri ale mareşalului, făcute aliaţilor, pentru ieşirea din război a României. Fatalitatea a făcut însă ca mesajul lui Antonescu să nu mai ajungă unde trebuia, colonelul Teodorescu îmbolnăvindu-se.

Pe 19 august, însă, a început ofensiva sovietică pe frontul Iaşi – Chişinău. Antonescu dispune părăsirea Olăneştilor. Pe drumul de întoarcere, mareşalul se opreşte la Râmnicu-Vâlcea, unde vizitează spitalul nr. 531 de la Liceul de băieţi „Alexandru Lahovari”, care era condus de căpitanul Dumitru Negoescu, fost primar legionar al Râmnicului între 1940-1941, dar un excelent profesionist, şi Spitalul nr. 534 de la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” (astăzi Colegiul „Mircea cel Bătrîn”), condus de doctorul Alexandru Teodorini[4]. Antonescu a făcut apoi popas la Mânăstirea Cozia. Ce a urmat, este bine cunoscut: vizita la Bacău, la comandamentul Armatei a IV-a, condusă de generalul Avramescu, pentru organizarea rezistenţei pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi apoi … arestarea sa la Bucureşti.

Vâlceni implicaţi în evadarea lui Dej de la Târgu-Jiu. În timp ce Ion Antonescu se trata la Olăneşti, din lagărul de la Târgu-Jiu evada Gheorghe Gheorghiu-Dej, împreună cu Ion Vidraşcu, iar din lagărul Târgu Cărbuneşti – 15 persoane, printre care Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici, Andrei Neagu, Alexandru Guşan, Marin Florea Ionescu, Dumitru Ivanovici etc. Evadaţii de la Târgu-Jiu au fost ajutaţi de vâlceanul Mihail Roşianu şi s-au adăpostit la familii din judeţ, până în ziua de 24 august 1944. Din noua conducere, provizorie  a PCR, alcătuită după „mazilirea” lui Ştefan Foriş, mai făcea parte încă un vâlcean, Constantin Pârvulescu.

Două persoane au jucat un rol important în această acţiune: Mihail Roşianu – secretarul Comitetului regional P.C.R. Oltenia şi Ion Gheorghe Maurer. În preziua evenimentului, căpitanul în rezervă Roşianu era comandant al unităţii militare care asigura paza lagărului din Târgu-Jiu. El a fost şi cel care a lăsat versiunea oficială a întâmplării, într-un articol din „Scânteia”, în aug. 1964, la aniversarea a 20 de ani de la eveniment. În realitate, nu el a fost „vioara întîi” în acest plan, ci Ion Gheorghe Maurer, care l-a luat ca ajutor, pentru că acesta cunoştea bine zona. Roşianu stabileşte mai întâi o serie de case conspirative, în locuri cât mai retrase, departe de şoselele principale, apoi au fost instruite călăuzele. Evadarea a fost fixată pentru data de 12 august, între orele 21-23. În după-amiaza acelei zile, Maurer şi Roşianu, în uniforme militare, au pornit din Craiova spre Târgu-Jiu, în Citroenul vechi al lui Dugăeşescu.

Prima casă conspirativă folosită de fugari a fost la Milostea, comuna Slătioara (Vâlcea), la Constantin Ţundrea (membru P. N. Ţ.), după care evadaţii au ajuns noaptea, pe poteci nu prea umblate, în comuna Vaideeni, unde îi aştepta o altă călăuză, Ion (Nake) Simionescu. După mai multe popasuri ferite, în localităţile Râmeşti, Bărbăteşti (gazdă – Petrişor Iliescu) şi Râmnicu-Vâlcea (gazdă – Ion Marina), pe 24 august, fugarii au pornit spre Bucureşti. Cu maşina lui Petrişor Iliescu, Dej, Roşianu şi Maurer au ajuns la locuinţa lui Bodnăraş din cartierul Vatra Luminoasă. Din ceea ce cunoaştem în momentul de faţă, „recompensele” lui Dej pentru ajutorul dat în problema evadării lui din lagărul de la Târgu-Jiu au fost următoarele:

Ion Gheorghe Maurer – principalul beneficiar al evenimentului, va deveni ministru al Afacerilor Externe (1957-1958), apoi preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1958-1961) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1961-1974);

Mihail Roşianu – devine din simplu învăţător, profesor universitar, membru al C.C al P.C.R (1945-1948 şi 1960-1973), adjunct al Ministrului Învăţământului (1948-1949), preşedinte al Comitetului Radio (1952-1953), ambasador în Bulgaria (1956-1961) şi Ungaria (1961-1966); de mai multe ori – deputat, în perioada 1946-1973;

Ion Vidraşcu – va fi recompensat prin funcţiile de preşedinte al Comitetului de Control al Statului (1950-1951), adjunct al ministrului agriculturii (1951) şi ministru al gospodăriilor agricole ale statului (1952-1953); deputat de Suceava, din 1952;

Ion Marina va deveni, la recomandarea lui Dej, primul patriarh comunist al României (1948-1977). Ascensiunea lui rapidă în ierarhia bisericească s-a datorat, în mod evident, simpatiei pe care i-o purta Dej, după găzduirea acestuia, la 23 august 1944, în casa sa de la Râmnicu-Vâlcea;

Constantin Ţundrea va fi, timp de 14 ani, preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Raional Horezu (1950-1964). În tot timpul regimului Dej, a fost cel mai cunoscut şi mai influent comunist din zona Horezu;

Ioniţă Bărbulescu – călăuza lui Dej de la Milostea la Vaideeni, devine deputat de Vâlcea în 1946 şi, în ciuda colectivizării, şi-a păstrat mult timp averea de circa 18 ha de pământ la Racoviţa;

Maria Ionescu, cea care l-a găzduit pe Dej timp de zece zile în casa sa din Râmeşti, va deveni, în 1952, după mutarea ei la Craiova, deputat al acestei regiuni şi chiar membru al Prezidiului M.A.N. (1953-1957). În 1957, ajunge directoare la şcoala Medie din Caracal.

Petrişor Iliescu este singurul care nu a fost răsplătit în nici un fel. Fusese primul politician din judeţ care trecuse la ţărănişti. Era şeful organizaţiei maniste din Bărbăteşti şi moşier, având peste 100 ha de pământ în satul menţionat mai sus. În 1946, a candidat pentru parlament pe listele P.N.Ţ – Maniu. Cel puţin însă, el nu a fost persecutat de comunişti. A fost nevoit să se mute din Râmnic tocmai la Corabia, pentru a fi rupt de vechile lui legături politice, casa lui de acolo fiind amplasată chiar lângă sediul partidului comunist din localitate[5].

23 August la Vâlcea. În cursul lunii mai 1944, la o şedinţă a Comisiei Speciale a C.C. al P.C.R., însărcinată cu organizarea aparatului militar al partidului, condusă de Emil Bodnăraş, a participat şi Mihail Roşianu – secretarul regionalei Oltenia, care avea sediul la Râmnicu-Vâlcea. Roşianu susţine acum ideea că partidul se putea baza, la Vâlcea, pe 6.500 de oameni (!), persoane din armată şi formaţiuni patriotice[6]. În realitate, comuniştii nu au putut prezenta decât cîteva minuscule grupări patriotice, la Dejoiu şi Fârtăţeşti, organizate de Ion Pătrăşcoiu şi, respectiv, Alexandru Godeanu, la Mateeşti – „ fieful” lui Roşianu, şi la Grădiştea, unde acţiona Dumitru Cumpănaşu. Un alt punct de sprijin comunist – nu mai mult de 40-60 de persoane – era la Brezoi, unde activa Carp Greceanu[7]. Iată deci cum „minciuna comunistă” începe chiar înainte de instaurarea regimului, Roşianu exagerând de circa 100 de ori numărul real al „ostaşilor” fideli comunismului la Vâlcea.

Ziua de 23 august a fost liniştită la Râmnicu-Vâlcea, ca şi în întreg judeţul. La Râmnic, evenimentul a avut chiar un aspect hazliu. Comandamentul trenului german, care era garat în staţia Râmnicu-Vâlcea, după ce a ascultat comunicatul regelui Mihai, a dispus să se ridice perdelele camuflate ale trenului. Gardianul Aurel Ţambrea, viitor comandat al Poliţiei comuniste vâlcene, care avea în patrulare sectorul gară, văzând trenul luminat, dimineaţa, pe 24 august, la predarea schimbului, a întocmit „un proces verbal de contravenţie la legea camuflajului contra trenului german care este cantonat în gară”[8].

Autorităţile au dispus însă ocuparea principalelor puncte strategice din oraş. Paza podului peste râul Olt a fost încredinţată elevilor de la şcoala de subofiţeri din Râmnicu-Vâlcea, conduşi de elevul Ion Caliniuc. O companie cu armament greu, formată din peste 200 rezervişti vâlceni din Regimentul 6 AA, ce urma să plece pe frontul de la Iaşi, a format Bateria AS Helkins, care, în zilele de 25-26 august, a dezarmat – în zona Sibiului – 800 germani, făcându-i prizonieri, şi a incendiat un avion inamic care căuta să bombardeze concentrările de trupe române din zona Sibiu[9].

La 25 august, locotenent-colonelul Radu Felix, comandantul garnizoanei Râmnicu-Vâlcea, a dat ordinul de operaţiuni nr. 4635, prin care se menţiona că: „orice militar se dezarmează şi se internează în lagăr, în caz de opunere se va deschide lupta împotriva lor[10]. Armata a ocupat toate instituţiile şi întreprinderile importante din Râmnic şi Drăgăşani, iar o grupă de ostaşi vâlceni, condusă de sergentul Constantin Săndoiu, a încercuit trenul militar care era garat în staţia Râmnicu-Vâlcea. Trenul militar a fost capturat a doua zi. În zona Ostroveni, la Regimentul de Geniu, s-a organizat un lagăr, soldaţii acestei unităţi răspunzînd şi de paza prizonierilor. Armamentul şi muniţia capturată urmau să se predea Regimentului 2 Dorobanţi.

Acţionând cu promptitudine, unităţile şi subunităţile Diviziei a II-a infanterie, condusă de generalul de brigadă Gheorghe Georgescu, care opera în zona Caracal-Slatina-Râmnicu-Vâlcea, au dezarmat alţi militari germani de pe teritoriul judeţului. Între 24-28 august, armata a curăţat de trupele hitleriste întreg teritoriul vâlcean. Odată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei fasciste, aveau să se evidenţieze şi faptele de vitejie ale locuitorilor din judeţ, care au făcut parte din Regimentul 2 Dorobanţi, şi din alte unităţi militare, în luptele pentru eliberarea Transilvaniei de nord, Ungariei şi Cehoslovaciei.

Într-un fel, 23 august 1944 are un final şi la Râmnicu-Vâlcea. Se ştie că Horia Sima a încercat să realizeze un ‘’23 aug. invers’’. Era, de fapt, şi dorinţa lui Hitler. Legionarii şi germanii au căutat un general român care să-şi asume rolul jucat anterior de Antonescu. Au fost contactaţi, printre alţii, generalii Gheorghe Avramescu, despre care se ştia că avea simpatii legionare, Radu Korne, progerman, dar şi generalul Petre Dumitrescu, fost comandant de armată pe frontul de est, între anii 1941-1944, trecut în rezervă, şi stabilit la… Râmnicu-Vâlcea[11].



[1]. Petre Bardaşu, Studii de istorie, Râmnicu-Vâlcea, Ed.Conphys, 2002, pag. 102-103.

[2]. Relatarea despre şederea mareşalului la Olăneşti, din august 1944, este după George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, vol. III, Bucureşti, Ed. Păunescu, 1991, pag. 27- 81.

[3]. Mihai Ţăprlea, Niciodată mâna mea nu va semna un document care ar încuviinţa intrarea trupelor ruseşti pe pământul României! în « Revista de istorie militară », nr. 4 / 1992, pag. 39-40.

[4]. Serghie Iandola, op.cit., în « Curierul de Vâlcea », nr. 954 din 27 oct. 1993, pag. 4.

[5]. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare, A.C.N.S.A.S), fond I 4591 / vol 2, f.  157.

[6]. Gheorghe Dumitraşcu, Corneliu Tamaş, Contribuţii la istoria locală privind desfăşurarea insurecţiei din aug. 1944 la Vâlcea, în „Anale de istorie”, nr. 4/1974, pag. 115-117.

[7]. Ibidem.

        [8]. Corneliu Tamaş, Participarea la actul insurecţional de la 23 August 1944, în „Orizont”, supliment, august 1979,   pag. 4

[9]. Ibidem.

[10]. Corneliu Tamaş, Pregătirea şi victoria actului insurecţional de la 23 August pe meleagurile vâlcene, în „Orizont” supliment, august 1979, pag. 4.

[11]. Radu Ciuceanu, Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Sumanele Negre. Dosarul operativ, în „Arhivele „ Anuarul Institutului de istorie A. D. Xenopol”, XXXIV, 1997, Iaşi, Editura Academiei Române, pag. 123.


Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 207-210). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea. 



Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Judete