Vâlcea în timpul Primului Război Mondial

July 3, 2024 by

Istorie Locala

 

Judeţul va fi împânzit de trupe. Totodată, s-au luat măsuri pentru repararea, în regim de urgenţă, a podurilor şi şoselelor – în special a celor de pe Valea Lotrului şi din Loviştea – care fuseseră serios avariate în timpul marilor inundaţii din 191439, Servicul Tehnic al Judeţului fiind concentrat special în acest scop. S-a realizat, de asemenea, fortificarea principalelor vârfuri din Munţii Lotrului (Robul, Vevereţul, Pietroasele, Rigla, Cotul ş.a.), acestea fiind „legate între ele cu căi de acces şi asigurată cooperarea în flancul stâng cu gruparea Jiu, prin şoseaua strategică Latoriţa-Jiu. În Loviştea argeşană se execută, de asemenea, fortificaţii, a căror cheie de boltă o constituia zona Titeşti-Perişani”40. Aici, în Loviştea vâlceană acţiona subgrupul Lotru, comandat de col. Traian Moşoiu şi o rezervă formată din grupul condus de lt. col. Mihăilescu, iar în Loviştea argeşană – detaşamentele subgrupului Olt, comandate de lt. col. A. Dumitrescu41. S-a consolidat şi extins reţeaua telefonică, s-au asigurat provizii şi s-au transportat spre frontieră (majoritatea, la Brezoi) importante cantităţi de produse agro-alimentare, furaje şi cai în vederea aprovizionării trupelor. La începutul anului 1916, în localul Şcolii de Meserii din Râmnicu-Vâlcea, au fost organizate ateliere ale armatei, destinate servirii unităţilor concentrate la graniţă şi s-a iniţiat o acţiune de rechiziţionare a cantităţilor de sârmă ghimpată existente în judeţ, necesare pentru întărirea punctelor fortificate din munţi.

La Râmnicu-Vâlcea, vestea despre intrarea României în război, a provocat stări de bucurie, dar şi de îngrijorare. Iată cum descrie atmosfera unul dintre combatanţi, profesorul şi avocatul Nicu Angelescu: „Sosise în sfârşit clipa pe care o aşteptam de atâta amar de vreme. Nu mă puteam dumiri, însă, de ce nu e toată lumea mulţumită şi de ce a intrat, parcă dintr-o dată, spaima în sufletul fiecăruia (. . .) pretutindeni în jur, vedeam numai feţe îngrijorate”42. În noaptea de 14 spre 15 (27/28) august, „treceau batalioane române Carpaţii” – cum se spune într-un cunoscut cântec de epocă, „spulberând vechea frontieră creată artificial cu nouă secole în urmă”43. Unul dintre punctele cheie ale pătrunderii în Transilvania, era Valea Oltului, al cărei principal drum străbătea şi teritoriul judeţului Vâlcea. Pe aici au trecut diviziile 2 şi 13 infanterie, care au înaintat până la marginea Sibiului, dar n-au reuşit să ocupe oraşul. Armata a II-a, însă, care pătrunsese prin trecătorile Bran, Predeal, Predeluş şi Buzău, a reuşit, într-un timp relativ scurt, să ocupe circa o treime din teritoriul Transilvaniei. Aşa cum observă istoricii şi analiştii evenimentelor, „Antanta nu şi-a îndeplinit însă promisiunea ca odată cu intrarea României în război, trupele aliate să pornească o ofensivă generală pe toate fronturile”44, ceea ce a permis inamicului să aducă trupe de rezervă şi altele retrase de pe fronturile din vest şi să treacă la contraofensivă.

După „Dezastrul de la Turtucaia” şi în urma lipsei oricărui ajutor din partea aliaţilor, Comandamentul român a fost nevoit să retragă o parte din trupele aflate în Transilvania, pentru a le trimite în Dobrogea, slăbind astfel frontul de aici, cu toate necazurile ce nu vor întârzia să apară: raportul de forţe se va schimba în favoarea Puterilor Centrale, acestea oprind ofensiva română care începuse victorios Ca urmare, românii au fost siliţi să se retragă şi apoi să evacueze toate teritoriile cucerite din Transilvania. În urma bătăliei nefavorabile de la Sibiu, Corpul I de armată română, comandat de generalul David Praporgescu, se va retrage, pentru a organiza, luptând eroic, o rezistenţă în Defileul Oltului, mai ales în zona Câinenilor – zonă deosebit de importantă şi strategică, mai ales în acest context; aici vor fi amenajate numeroase fortificaţii, legate între ele prin drumuri şi poteci şi, deopotrivă, prin linii telefonice conectate la reţeaua judeţeană de la Râmnic şi cu Societatea Forestieră „Curpenul” care îşi desfăşura activitatea în zonă45. La confruntările cu inamicul, au dat ajutor şi localnicii, cunoscută fiind acţiunea de rezistenţă a celor 13 ţărani din Câineni, care au ţinut piept inamicului timp de 5 ore, până la sosirea unor unităţi militare regulate46. Din păcate, Corpul de Armată care se afla aici în dispozitiv, a suferit o grea pierdere umană: în ziua de 30 septembrie  (stil nou: 13 octombrie 1916), generalul David Praporgescu fiind lovit mortal de o schijă de obuz inamică. Peste ani (1928), în memoria sa, la Câineni, în marginea şoselei din dreptul podului de peste Olt, Societatea „Cultul Eroilor” din Craiova a ridicat un monument (arhitect: Filip Gaster), cu fotografia generalului şi cu un text parţial ciuntit înainte de 1989, în care – printre altele – stă scris pentru eternitate: În anul 1928, luna septembrie ziua 30 (…). S-a ridicat această cruce în memoria şi vejnică amintire a Generalului DAVID PRAPORGESCU, mort în ziua de 30 Septembrie 1916 ca comandant al Corpului I Armată, pe muntele Coţi în războiul întregirei neamului. Ridicată de Societatea CULTUL EROILOR Craiova (…) În semn de vejnică amintire şi îndemnul pentru viitor că orice Român trebuie să-şi jertfească viaţa pentru Neam, Ţară şi <Rege> . . .47 (loc şters). În locul eroului căzut la datorie, a fost numit generalul Petala, adus din Dobrogea, unde se aflase, până atunci, la conducerea Diviziei a IX-a.

La scurt timp, trupele inamicului au început ofensiva pentru forţarea şoselei Câineni-Titeşti-Sălătruc, care le-ar fi deschis calea spre Curtea-de-Argeş şi partea de sud a ţării (Muntenia). Iniţial, încercările trupelor germano-austro-ungare au fost respinse de români, cu pierderi grele, după lupte înverşunate, în care s-au distins, printre alte unităţi, regimentele 44 Argeş, 2 Vâlcea şi 1 grăniceri. Întărit cu detaşamente din diviziile 8 şi 9 bavareze şi apoi cu Divizia 218 germană, inamicul va deveni superior din punct de vedere numeric şi ca armament, deşi fusese adusă şi de către trupele române, Divizia XIV-a, retrasă din Carpaţii Răsăriteni. În cele din urmă, bazinul Grebleşti-Titeşti-Perişani şi apoi linia Călimăneşti-Scăuieni Şuici au fost ocupate de duşmani, după o rezistenţă de circa două luni a românilor, care au înscris şi aici fapte glorioase în istoria ţării48. Beneficiind de „o superioritate numerică de 7-1, austro-germanii reuşesc să ocupe Craiova, să forţeze Oltul (11/27 noiembrie 1916) (subl. n., I. S.) şi să înainteze spre Bucureşti (. . .) şi la 23 noiembrie/6 decembrie, Bucureştiul este ocupat”49. A urmat o perioadă grea pentru poporul român, întrucât circa 2/3 din teritoriul României va fi invadat de trupele străine, care vor începe o exploatare sistematică a bogăţiilor ţării. Luptele au continuat, însă, în (şi pentru) zonele neocupate. În vestita bătălie de la Mărăşeşti („Verdunul românesc”), s-au distins cei 22 de luptători din Regimentul 2 Infanterie Vâlcea, care s-au oferit voluntari într-o misiune deosebit de dificilă; printre cei 4 supravieţuitori, s-a numărat şi soldatul Grigore Roman din Bujoreni, jud. Vâlcea (tatăl omului de cultură, prof. Vasile Roman), care pentru abnegaţia şi spiritul său de sacrificiu, a fost felicitat personal (şi îmbrăţişat în faţa regimentului) de către generalul francez Berthelot. Prin Decretul nr. 223 din 12 februarie 1918, semnat de către „Majestatea Sa Regele”, eroului vâlcean i s-a conferit Medalia „Virtutea Militară”.

În ziua de 12-25 noiembrie, Râmnicu-Vâlcea – inima judeţului, a fost ocupat de trupele invadatoare. În vederea „administrării” Vâlcii, în realitate – a stoarcerii de bogăţii a solului şi subsolului vâlcean, teritoriul judeţului a fost împărţit în două jumătăţi: partea de nord (cu sediul în reşedinţa de judeţ) era controlată de Comandatura de etapă 270 germană, iar cea de sud – cu reşedinţa la Drăgăşani – se va afla sub administrarea Comandaturii de etapă austro-ungară50. Cu meticulozitatea şi rigurozitatea specific nemţeşti, ocupanţii au luat o serie de măsuri privind inventarierea unor produse, catagrafierea şeptelului, interzicerea pe piaţa liberă a produselor agroalimentare şi a plantelor tehnice, raţionalizarea unor produse de strictă necesitate (pâinea, gazul, sarea, chibriturile ş.a.) etc. – toate acestea în scopul strângerii unor cantităţi cât mai mari din aceste produse – vite, lactate, fructe proaspete (sau de pădure) şi mai ales uscate sau conservate ori transformate în marmeladă şi dulceţuri; plante tehnice şi medicinale, cherestea etc., pentru a fi trimise în Germania sau date spre folosinţă trupelor germane 51. Desigur, populaţia vâlceană s-a opus acestei nemiloase exploatări, prin diferite metode şi mijloace: refuzul predării cotelor fixate la produsele alimentare (Mateeşti, Turceşti, Slăviteşti, Buneşti, Păuşeşti-Otăsău, Brezoi, Câineni, Călimăneşti, Zmeurăt etc.), înaintarea de jalbe către comandaturi, refuzul corvezilor şi al transporturilor obligatorii (inclusiv la fabricile de cherestea de pe Lotru) şi părăsirea localităţilor unde erau duşi cu forţa în acest scop, cum s-a întâmplat, de pildă, cu locuitorii din comuna Cheia (63 la număr) şi din Călimăneşti (5), care s-au opus trimiterii forţate la Brezoi52 etc. Represaliile inamicului nu au întârziat: au urmat numeroase arestări (Gh. Luculescu din Drăgăşani, de pildă, pentru politică antigermană), condamnări, maltratări etc. Alţi răzvrătiţi au fost împuşcaţi fără milă şi fără judecată.

Printre cele mai semnificative (şi mai grave, din punctul de vedere al ocupanţilor), au fost acţiunile de sabotaj. Astfel, pe teritoriul comunei Suteşti, în primele zile ale lui octombrie 1917, „Administraţia militară (. . .) s-a văzut din nou silită a aplica o amendă de 1500 lei comunei rurale Suteşti, pentru că pe teritoriul ei s-a[u] distrus 100 de  izolatori de la liniile telegrafice şi telefonice”; i s-a cerut prefectului să ia măsuri pentru ca astfel de fapte să nu se mai întâmple, întrucât pedepsele se vor înăspri53. Un alt mijloc de sabotaj, l-au reprezentat provocarea de accidente feroviare, cum s-a întâmplat pe raza satului Zlătărei, unde în ziua de 22 august 1917, „răufăcători necunoscuţi au voit să întrerupă circulaţia trenului, punând peste calea ferată (. . .) un stâlp de lemn”5455.. Trenarea îndeplinirii unor ordine era, de asemenea, o metodă folosită de vâlceni: în 1918, Consiliul Comunal din Râmnicu-Vâlcea a tărăgănat cât a putut, sub diferite pretexte, construirea uscătoriei de fructe, salvând astfel mari cantităţi de fructe care ar fi luat drumul Germaniei56.

La 27 martie/9 aprilie 1918, românii din Basarabia şi-au declarat dorinţa de unire cu ţara mamă aflată în plin război. Vestea i-a bucurat nespus pe râmniceni; aceştia au trimis o telegramă primului ministru al ţării, în care îşi exprimau bucuria şi adeziunea în legătură cu acest eveniment. Evenimentele de pe fronturile vestic şi balcanic care s-au desfăşurat în 1918, s-au arătat din ce în ce mai defavorabile Puterilor Centrale, care au fost nevoite, în cele din urmă, să ceară pace (mai ales că aliaţii primiseră, în ultimul timp, sprijin şi din partea SUA: aceasta declarase război Germaniei şi participa cu un număr de unităţi militare pe frontul din Occident). La 29 octombrie/11 noiembrie 1918, la Compiègne pe Oise (Franţa), s-a semnat armistiţiul dintre Puterile Aliate şi Germania, ceea ce echivala cu sfârşitul ostilităţilor militare.

Înfrângerea Austro-Ungariei şi începutul declinului Imperiului Austro-ungar au creat condiţiile potrivite pentru unirea Transilvaniei cu România. După o serie de acţiuni pregătitoare şi de întruniri ale  Consiliului Naţional Român din Transilvania, şi luarea în stăpânire – de facto – a puterii în întreaga Transilvanie de către consiliile naţionale comitatense, locale şi muncitoreşti, la 18 noiembrie/ 1 Decembrie 1918 a avut loc la Alba Iulia, Marea Adunare Naţională, la care s-a citit textul rezoluţiei de unire cu România „a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”57. Se împlinea astfel visul de veacuri al românilor şi condiţia de bază a intrării lor în război: „speranţa realizării dezideratului legitim al ţării – desăvârşirea statului naţional unitar”58. Grandioasele acţiuni desfăşurate la 9 octombrie 1919 în Râmnicu-Vâlcea şi în întreg  judeţul, Te-Deum-ul de la catedrala Episcopiei Râmnicului, manifestaţiile de pe străzile oraşului şi de la Statuia Independenţei – toate acestea dovedeau bucuria şi satisfacţia vâlcenilor pentru concretizarea acestui vis secular, la care îşi aduseseră şi ei o importantă contribuţie şi numeroase jertfe de sânge”59..Numele eroilor Vâlcii, căzuţi în timpul războiului de reîntregire a neamului, stau înscrise pentru eternitate – mărturii pentru generaţiilor viitorare – pe soclul Statuii Independenţei de la poalele Capelei. 

 

_______________________

38. Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, 1916-1918 în Judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, 1979 (în cont., 1916-1918 în Vâlcea), pag. 11.

 

39. Sergiu Purece, Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, Ani de restrişte, Râmnicu-Vâlcea, 1997, pag. 11.

 

40. 1916-1918 în Vâlcea, pag. 11.

 

41. Ibidem, pag. 13.

 

42. Nicolae Angelescu, Memoriile unui om obscur, Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005, pag. 112.

 

43. Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, pag. 169.

 

44. Ibidem.

 

45. 1916-1918 în judeţul Vâlcea, pag. 12: v. şi Marian Pătraşcu, Nicolae Daneş, Monografia comunei Câineni, judeţul Vâlcea,  [Râmnicu-Vâlcea], Editura Fortuna, 2008 (în cont., Câineni), pag. 69.

 

46. Câineni, pag. 70-72.

 

47. Ibidem, pag. 79-81.

 

48. 1916-1918 în judeţul Vâlcea, pag. 15-18.

 

49. După Mircea N. Popa, Primul Război Mondial, 1914-1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, pag. 252-253.

 

50. Sergiu Purece, Lupta maselor populare din judeţul Vâlcea împotriva ocupaţiei germano-austro-ungare (1916-1918, în « Studii vâlcene », IV, Bălceşti pe Topolog, 1980, pag. 63.

 

51. Ibidem, pag. 63-64.

 

52. Ibidem, pag. 66.

 

53. Gh. Simeanu, Documente referitoare la rezistenţa maselor populare vâlcene împotriva ocupţiei germane (1917-1918), în « Studii vâlcene », III, pag. 140.

 

54. Ibidem, pag. 142.

 

55. Sergiu Purece, op. cit., pag. 67.

 

56. Ibidem, pag. 68.

 

57. Istoria României în date, coord. C-tin C. Giurescu, Bucureşti, 1972, pag. 311.

 

58. Mircea N. Popa, op.cit., pag. 234.

 

59. 1916-1918 în judeţul Vâlcea, pag. 26.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 175-178). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea. 


Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete