Categorii

Vâlcea – dezvoltarea economiei şi activităţilor industriale în sec. al XIX-lea, până în anul 1918

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

Potrivit catagrafiei din 1831, numai în Râmnic existau 26 profesiuni, cu un număr de 187 de meseriaşi şi negustori; o pondere mare o înregistrau calfele şi meseriaşii care practicau cojocăria, cizmăria, tăbăcăria, croitoria şi brutăria1. Dintr-o altă situaţie statistică, alcătuită în 1835, cu referiri numai la negustori şi meşteri, rezultă că în Râmnic existau 165 patentari; cele mai răspândite fiind profesiile: precupeţi (18), rachieri (22), povarnagii (22), cizmari (17), braşoveni (9), cojocari (14) ş. a.2. Dintr-un pomelnic al bisericii din Drăgăşani, întocmit în 1794, avem preţioase informaţii de ordin demografic şi profesional, din care rezultă că în acest târg existau un număr apreciabil de meseriaşi – cojocari, cizmari, zidari, zugravi, croitori, lăcătuşi şi negustori3. În 1830, în Drăgăşani existau 93 de meşteşuguri, cu tendinţă de creştere; peste 20 de negustori de prim rang erau cunoscuţi prin negoţul cu vinuri de bună calitate, iar 15 cupeţi aveau cuptoare de pâine care asigurau desfacerea produsului şi în satele din jur4.

La nivelul judeţului Vâlcea, în mediul urban, potrivit statisticii din 1831, se constată încercări de organizare a unor categorii de meşteşugari şi negustori. Breasla devenise o instituţie orăşenească; în mod autonom, aceasta organiza şi reglementa producţia mărfurilor, organizând desfacerea lor în cadrul pieţei interne. Astfel, la Râmnic existau 15 negustori de categoria a II-a, 77 de categoria a III-a, 2 meseriaşi de categoria a IV-a şi 73 de categoria a V-a. În categoria negustori erau înglobaţi atât micii negustori care făceau comerţ mărunt (precupeţi, telali), cât şi mari negustori ce practicau comerţul  de import şi export şi arendaşii care erau angrenaţi şi ei în afaceri de schimb, posedând importante capitaluri băneşti5. Alături de ei, primeau patentă spiţeri, doctori, arhitecţi şi avocaţi6. În schimbul unei taxe plătită la visterie, negustorii şi meseriaşii primeau patenta – o autorizaţie de liberă practică a profesiei lor. Ei puteau să intre sau nu în rândul patentarilor, putând să treacă de la o categorie inferioară la una superioară şi invers, şef fiind starostele corporaţiei. De pildă, în 1846, cojocarii, cizmarii, lemnarii, zidarii şi boiangii din Râmnic cer magistratului (primarul de mai târziu) să le aprobe organizarea în bresle. La fel solicitau şi negustorii din Drăgăşani. La 4 martie 1849, negustorul francez Joseph Condemine, stabilit prin 1845-1846 la Drăgăşani, elabora aici statutul unei „Societăţi de inologhie” (oenologie), având ca obiect principal comerţul cu vinuri; era prima încercare de industrializare a acestui produs. Printre acţionari, figurau Barbu Dimitrie Ştirbei – domnul Ţării Româneşti, boierii Ioan Filipescu, Ioan Otetelişanu, Constantin Şuţu, Bengescu  şi „alţi mai mulţi franţuzi”7.

Cu realizarea acestor statistici se vor ocupa, începând cu anul 1859, raportorii statistici din fiecare district, subordonaţi Oficiului Statistic Central, înfiinţat din iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Astfel, la 20 iunie 1859, din Darea de seamă asupra stării judeţului Vâlcea8, rezultă că exista o populaţie de 96.382 de locuitori, din care 22.186 birnici săteşti şi 461 orăşeneşti, 749 mazili şi 543 patentari; mai existau identificaţi 1.815 dezrobiţi dajnici şi 116 holtei  dajnici. Se menţionează şi numărul de familii cu locuinţă în judeţ, între care 66  boieri caftanlâi, 58 feciori  de boieri, 452 boieri de neam, 6 postelnici, 55 feţe cu deosebit caracter şi 113 sudiţi ai curţilor străine. Cât priveşte numărul caselor ridicate în judeţ, fără a se menţiona din ce materiale sunt confecţionate şi în ce mediu sunt amplasate (urban sau rural), el se ridica la 26.887. Printre patentarii existenţi în 1859, în judeţul Vâlcea se aflau şi 113 sudiţi (supuşi străini, n.n.), care erau arendaşi de moşii , surugii, braşoveni, hangii, cojocari etc. Din datele prezentate se poate constata că cei mai mulţi negustori şi meseriaşi acţionau, şi în această perioadă, în ramurile alimentară şi textilă9.

Analizând în continuare activitatea economico-socială a judeţului Vâlcea, constatăm că această zonă reflectă pregnant structura agrară a României şi premisele ce configurau „mica industrie”, în formele sale incipiente, din primele decenii ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. În preajma războiului de independenţă de la 1877, judeţul Vâlcea avea o suprafaţă de 4.239 kmp şi număra circa 120.000 de locuitori, din care numai 10.668 erau stabiliţi în comunele urbane, Râmnicu-Vâlcea, Ocnele Mari şi Drăgăşani, târguri al căror caracter economic este predominant agrar. Din punct de vedere administrativ, până la aplicarea legii comunale din 1874, în judeţ existau 163 de comune, din care trei urbane, iar după aplicarea Legii, începând cu 1875, localităţile rurale s-au comasat ajungând numai la 56 comune rurale şi cele trei comune urbane menţionate10.

Stabilimente industriale. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la Râmnicu-Vâlcea găsim unele începuturi timide de „industrializare”, prin apariţia unor ateliere de prelucrare a aramei, a unor tăbăcării şi cărămidării, zalhanale perfecţionate, ateliere de fabricare a oţelului, cazane speciale de produs ţuică în mari cantităţi şi nenumărate mori de apă, care puneau în funcţiune ateliere de confecţionat obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte (tăbăcării, manufacturi „mcanizate” etc)11.

Înainte de anul 1877, în judeţul Vâlcea existau resurse naturale suficiente pentru stimularea diferitelor ramuri „producătoare de industrie” – ca, de altfel în întreaga ţară -,         dar acestea nu au fost direcţionate întotdeauna spre o valorificare funcţională, datorită, pe de o parte, factorului extern care a împiedicat ascensiunea industriei româneşti, iar pe de altă parte, factorului intern care nu era pregătit suficient pentru punerea în aplicare, într-un ritm dinamic, a reformelor de modernizare lansate de domnia lui Cuza.

Această evoluţie este ilustrată şi de numărul „încurajator” de stabilimente cu profil industrial ce fiinţau în judeţ; astfel, în 1860 existau 482 de „stabilimente industriale”, concentrate în aşa-zisa „mica industrie”, unde munca salariată era folosită cu un număr redus de lucrători12. Potrivit datelor consemnate în Dicţionarul topografic şi statistic al României (Dimitrie Frunzescu, Bucureşti, 1872) şi în Analele statistice şi economice, rezultă că în anul 1860, din cele 482 stabilimente cu „profil industrial”, 59% foloseau forţa apei (mai mult de jumătate), 22% utilizau cuptoare, iar restul de 19% întrebuinţau forţa animală13. Din aceeaşi statistică, se constată că în Vâlcea erau 547 „meseriaşi”, iar numărul meseriilor practicate în aşezările urbane era mult mai mare decât în mediul rural. Se evidenţiază că, alături de unele meserii specifice – bragagiu, plăpumar, argintar etc. – în oraşe se practicau o seamă de meserii, altădată proprii doar satelor: cele de brutar, măcelar, postăvar, ceaprazar, curelar etc. În anul 1873 a luat fiinţă în comuna Brezoi prima unitate mecanică de prelucrare a lemnului; acum este introdusă o maşină cu două joagăre pentru spintecat buştenii. Era prima fabrică propriu-zisă din judeţul Vâlcea şi a doua fabrică de cherestea din ţară, după cea de la Galaţi14. Fabrica aparţinea unui cetăţean austriac de origine cehă, Carol Novac.

Un alt stabiliment industrial funcţiona la salinele Ocnele Mari, care dădeau în anii 1873-1877 aproape 20% din întreaga producţie de sare a ţării. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale celui de-al XX-lea, continuă exploatarea sistematică a sării din masivul Ocnele Mari, în antrepriza inginerului austriac Karol Voith.  La Râmnicu-Vâlcea, funcţiona o tipografie înzestrată cu toate utilajele necesare15. În aceeaşi perioadă, existau fabrici de bere la Râmnicu-Vâlcea, de spirt – la Drăgăşani şi Horezu, fiecare având un număr mic de salariaţi. Acestora li se adăugau, sub forma unor unităţi manufacturiere, aşa-zisele fabrici de lumânări şi săpun, mori cu aburi, tăbăcării, abagerii, nenumărate cazane de ţuică. Este edificator faptul că în anul 1877 sunt menţionaţi circa 1240 lucrători în zonă, la salinele Ocnele Mari, precum şi în comunele urbane. La Râmnicu-Vâlcea, în anul 1860, îşi desfăşurau activitatea, la diferite stabilimente, 240 de lucrători16, iar în anul 1877 se ajunsese la 366 „muncitori cu plată”. Din unele date statistice (incomplete), rezultă că din totalul muncitorilor, 778 lucrau în comunele rurale, iar o mare parte dintre aceştia erau „sezonieri” la Brezoi, Voineasa şi Malaia. Din rapoartele şi inspecţiile întocmite la faţa locului, rezultă că stabilimentele industriale şi atelierele meşteşugăreşti se aflau într-o stare necorespunzătoare sub raportul diversificării „producţiilor” pentru satisfacerea calitativă şi cantitavă a cerinţelor pieţii. Cauza o aflăm din paginile ziarului craiovean „Adevărul” care – în numărul său din 1 ian 1867, referitor la stabilimentele industriei din Oltenia – scria următoarele: „Apoi câţi industriaşi, în ţară la noi, n-am văzut că-şi abandonează meseria lor pentru ca să se ducă să se facă feciori, birtaşi, sluge pe la cafenele şi casinouri, numai pentru ca să poată să-şi scoată hrana jurnalieră, fiindcă meseria lui nu era în stare să-i procure, din cauza marii concurenţe ce le-o făcea străinul cu capitalul lui.  În care ţară, decât în a noastră, vedem că meseriaşul  îşi abandonă meseria sa, pentru că nu este în stare ca să-şi procure hrana jurnalieră?”. Cu toate acestea, la nivelul judeţului, cerinţele pentru export sporesc, concentrându-se asupra cantităţilor, tot mai însemnate, de lemn sub formă de cherestea prelucrată şi de buşteni fasonaţi. Ca urmare, constatăm o modernizare a utilajelor şi creşterea numărului de joagăre moderne la 17 „maşini” ce funcţionau cu forţa apei17. O analiză atentă a documentelor de arhivă, precum şi a situaţiilor statistice ale vremii, ne conduce la concluzia că în această perioadă, cu excepţia Tipografiei din Râmnicu-Vâlcea, a exploatărilor forestiere şi de sare din Vâlcea, a olăriilor, vărăriilor şi cărămidăriilor, celelalte stabilimente industriale din judeţul Vâlcea erau profilate îndeosebi pe prelucrarea produselor agricole, vegetale şi animale, iar morile, brutăriile, povernele, zalhanalele, pivele şi dârstele deţineau locul principal în această activitate. Aşadar, industria românească – stimulată de desfiinţarea, în timpul domniei lui Cuza, a privilegiilor boiereşti şi a serviciilor feudale ale ţărănimii, precum şi a măsurilor iniţiate în vederea dezvoltării sale – a cunoscut până în 1877 o evoluţie lentă, la aceasta contribuind în mare parte faptul că ţara – aflată sub suzeranitate turcească – suferea consecinţele unui regim de severe îngrădiri. Urmărind cu atenţie aceste aspecte, revista „Curierul financiar”, din 17 iunie 1877, conchidea: „Dacă alăturea cu bogăţia agricolă şi minerală, România ar avea puterea industriei, ar putea, pe drept cuvânt, să treacă printre ţările cele mai avansate ale Europei. Din lipsa industriei, România este birnică tuturor naţiunilor”.

Obţinerea independenţei de stat a României a creat premise importante pentru dezvoltarea economică a ţării, industria crescând într-un ritm mai mare. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, judeţul Vâlcea cunoaşte o nouă perioadă de progres în evoluţia sa, prin apariţia unor ateliere meşteşugăreşti şi a unor mici „fabrici” industriale. Astfel, în 1881, ramura industrială de tăbăcărie şi de încălţăminte din Râmnic îşi începe activitatea datorită iniţiativei „fraţilor Simian”, care deschid o fabrică modernă pentru confecţionarea de frânghii, curele şi opinci, bice şi încălţăminte diversă pentru armată18. Tot în domeniul „producţiunii de pielărie şi opinci”, fraţii Hanciu şi Moriţ Schland înfiinţează, în anul 1886, o fabrică modernă, cu sortimente de calitate, necesare pentru uzul intern şi produse din piele pentru îmbrăcăminte, destinate exportului19, iar în 1893, a luat  fiinţă societatea „Proprietatea”, în al cărei profil intra confecţionarea de căciuli, dar şi obiecte din tablă de aramă20.

În 1883, tot la Brezoi, lua fiinţă Societatea „Lotru” (cu bunurile preluate, după decesul lui Carol Novac, de la moştenitorii acestuia), care avea ca principal obiectiv exploatarea pădurilor din bazinul Lotrului. În majoritatea sa, capitalul societăţii era de provenienţă austro-ungară. În fabrică lucrau zilnic 766 de muncitori, ei prelucrând anual 63.000 mc material lemnos21. În 1908, numărul muncitorilor ajunsese la 1.34422. Cu timpul, Societatea “Lotru” acaparează toate fierăstraiele mecanice de pe valea Lotrului, împreună cu o bună parte din pădurile acestei zone şi concentrează la Brezoi instalaţii de debitare cu o capacitate de circa 160.000 mc anual23.

Vechile mori de apă îşi sporesc capacitatea de producţie diversificându-şi sortimentele de produse; apar altele noi, „sistematice”, ca „Santinela” – în 1885 (la Brezoi) şi moara „Andraşi Gheltsch”, în 1886 (la Râmnicu-Vâlcea). Ambele furnizau „producţiune de făină şi paste făinoase”.

Procesul de modernizare a industriei vâlcene sporeşte în anul 1891, cu înfiinţarea unei fabrici de tăbăcărie, de către aceiaşi fraţi Simian; după 1900. Aceasta devine proprietatea exclusivă a lui Oprea Simian; mărindu-şi capacitatea de producţie prin introducerea în procesul de prelucrare a unor maşini moderne, ea ajunnd repede să devină cea mai mare intreprindere industrială de acest gen din judeţ24. În anul 1900, la Râmnicu-Vâlcea funcţionau 5 fabrici de tăbăcărie, cu un număr apreciabil de muncitori calificaţi, produsele lor fiind apreciate în ţară şi peste hotare; datorită calităţii lor superioare, ele au fost prezentate şi la expoziţia universală de la Paris, din anul 191525.

Una din principalele ramuri industriale care s-a dezvoltat în judeţ, a fost prelucrarea şi industrializarea lemnului, reprezentată iniţial în Râmnic, prin înfiinţarea în 1889, a primei fabrici de cherestea a fraţilor Hanciu26. Curând, fabrica va fi înzestrată cu utilaje moderne, un joagăr cu abur, iar materialul lemnos care se prelucra era adus cu plutele pe Olt, de la Brezoi. O nouă fabrică de cherestea – „Stagni et Comp.”, cu un capital de 220.000 lei27, funcţiona în oraş cu utilaje perfecţionate, la care lucrau 90 de muncitori. O a treia fabrică, tot de cherestea, al cărui proprietar era N. C. Vămăşescu, completa ramura economică de industrializare a lemnului, aceasta confecţiona cherestea specială pentru export, cu maşini perfecţionate, folosind iniţial un număr de 45 de lucrători28.

În producţia uneltelor agricole tradiţionale, dar şi moderne, se afirmă atelierele mecanice „Frantz Eitel”, care iau fiinţă în anul 1890, iar producţia de unelte agricole sporeşte şi este comercializată prin comenzi ferme în câteva judeţe din jur; spre sfârşitul secolului, îşi măreşte capacitatea de producţie prin înfiinţarea unor ateliere de tâmplărie. Tot aici, în 1893, folosind o „tehnologizare” ridicată, se deschide o secţie de confecţionat tablă de aramă şi o alta de căciuli, a societăţii „Prosperitatea”29. Tot la sfârşitul secolului al XIX-lea, în oraşul Râmnicu-Vâlcea funcţionau aproape 100 de mici ateliere. Existau şi numeroase prăvălii, hanuri, hoteluri şi restaurante30.

La o populaţie de 5.802 locuitori, cât avea Râmnicul în anul 1900, „mica industrie” continua cu o serie de ocupaţii profesionale tradiţionale; altele se modernizaseră prin înzestrări tehnologice contemporane şi numai câteva domenii noi economice îşi făcuseră apariţia. Funcţionau din plin cu o capacitate de producţie sporită şi „mulţumitoare” pentru satisfacerea nevoilor economice ale populaţiei judeţului: 2 fabrici de frânghii, 5 tăbăcării, o fabrică de maşini agricole şi tâmplărie mecanică, 2 fabrici de ploscării, pălării şi pieptănării, o uzină pentru prelucrarea aramei, 2 fabrici de cherestea – cu vapori, 8 mori pe apa Râmnicului, dintre care una – cu turbine, 2 fabrici de apă gazoasă, 6 poverne, o piuă, 2 ateliere de dogărie, o fabrică de săpun, două fabrici de cărămidă, o fabrică de mezeluri şi două tipografii31.

Tot atunci, oraşul Drăgăşani, care era reşedinţa subprefecturei Plasei Oltului de Jos, avea 4.323 de locuitori, iar în aşa-zisa „industrie mică” funcţionau: 2 fierării, 4 tâmplării, 15 cojocării, 2 abagerii, 5 cizmării, 7 dogării, 2 tinichigerii, o moară cu abur, 9 tăbăcării şi o frânghierie32. Menţionăm că la Ocnele Mari (4323 locuitori) industria mică se limita la exploatarea salinelor, a băilor cu ape minerale; mai funcţionau o fabrică de apă gazoasă şi 30 de poverni de fabricat ţuică33.

În anul 1904, pentru a rezista concurenţei făcute de Societatea „Lotru”, exploatatorii români de păduri: Nae D. Simian, Teofil Raux, Alexandru Maxim şi Ştefan Gaillac au întemeiat Societatea în comandită pentru exploatare de păduri, „Oltul”, cu sediul în Brezoi, care construieşte o nouă fabrică de cherestea şi exploatează lemn pentru fabricile din Slatina, Stoeneşti (judeţul Romanaţi) şi Turnu Măgurele (judeţul Teleorman), lemnul fiind transportat cu plutele pe Olt. În 1908, la societatea “Oltul” din Brezoi lucrau în medie 400 de muncitori, la care se adaugă încă 150 de lucrători folosiţi, câte cinci luni pe an, la „plutire”.

O nouă societate forestieră – “Vasilatul”, aparţinând proprietarilor Vasile Mateescu şi Ion Ghiţescu, va lua fiinţă în 1909 la Brezoi, cu un capital de 750.000 lei; aceasta exploata pădurile de pe Valea Vasilatului, cumpărate de la moşneni. Ei construiesc o fabrică de cherestea şi o cale ferată îngustă de-a lungul Lotrului şi pe afluentul acestuia, Vasilatul. În 1914, fabrica este concesionată firmei austriece “Marcus Kislinger”. Societatea “Vasilatul” a fost singura care nu s-a integrat Societăţii “Carpatina”. Din cauza concurenţei, însă, producţia a scăzut însă continuu. În 1938, ea este închiriată firmei “Namax” din Palestina, care reuşeşte, pentru scurt timp, să o facă rentabilă34. În 1942, întreprinderea este preluată de inginerul Ion Davidescu din Bucureşti, de la Dumitru Alimănişteanu, cel care arendase terenul şi fabrica firmei Namax.

În 1912, societatea “Oltul” se transformă în societate anonimă pe acţiuni, cu un capital de 6.100.000 lei – împărţit în 12.200 acţiuni, în valoare de 500 de lei fiecare. Dintre acestea, 60 % erau transmisibile numai la cetăţenii români, iar restul de 40 % se aflau la purtător. Din consiliul de administraţie al noii societăţi, făceau parte Take Ionescu, Maurice Blank şi alţi finanţişti şi politicieni35. În vara anului 1918, fabrica de cherestea a Societăţii “Lotru”, rechiziţionată de germani, a fost distrusă de un incendiu.

 „Centre” de exploatare a lemnului, înzestrate cu fierăstraie şi turbine pentru tăiat lemne de brad şi alte esenţe, se aflau la Malaia, Olăneşti, Robeşti-Câineni şi Costeşti36. La mânăstirea Horezu existau 4 fierăstraie de fasonat lemnul, la Romaneşti funcţiona o fabrică de cherestea cu vapori, la Băbeni – o fabrică de confecţionat dimii, iar la Vaideeni – două războaie sistematice pentru fabricarea de stofe groase, dimii, pături etc. şi 10 poverne pentru fabricarea ţuicii37. În anul 1900, în întregul judeţ funcţionau peste 200 de mori, dintre care 35 cu aburi, 270 de poverne şi aproape 40 de pive38.

Veniturile importante şi rapide, obţinute din exploatarea şi prelucrarea lemnului, au accentuat procesul pătrunderii monopolurilor străine în sectorul forestier al judeţului, proces în care societăţile forestiere capitaliste au concentrat în mâna lor tot mai multe intreprinderi existente şi au înfiinţat, în paralel, alte instalaţii de prelucrare a lemnului. Astfel, Societatea „Lotru” acaparează toate fierăstraiele mecanice de pe valea Lotrului, împreună cu o bună parte din lemnul exploatabil al pădurilor acestei zone şi concentrează la Brezoi instalaţii de debitare cu o capacitate de circa 160.000 mc anual39. În anul 1912 începe exploatarea filoanelor de aur de pe valea Lotrului, proprietarul acestei mine fiind Ştefan Gaillac de la Societatea „Oltul” din Brezoi40.

În ajunul primului război mondial, populaţia judeţului ajunsese la 245.008 locuitori, cu o densitate de 58 de „suflete” pe kmp4142. Tot acum, mai funcţionau la Zătreni, Copăceni şi Bălceşti, fabrici de teracotă şi ţiglă pentru export, la Berbeşti – fabrica de culori, la Bujoreni – exploatări de cărbune etc.43.

Prima conflagraţie mondială aduce cu sine o perioadă de reducere a capacităţilor de producţie tradiţională, profilurile lor fiind îndreptate spre nevoile frontului. Industria judeţului, datorită nivelului său tehnic scăzut, reuşeşte cu greu să se adapteze noilor condiţii. În anul 1916, atelierele de tăbăcărie şi frânghii din Râmnicu-Vâlcea sunt părăsite de proprietarii lor, care se refugiază în Moldova. Armata germană de ocupaţie, preluând controlul acestor unităţi, le restrânge profilul şi le unilateralizează destinaţia. Potrivit nevoilor de război, se dezvoltă producţia de tăbăcărie şi harnaşamente. Lemnul, care într-o mare măsură cunoaşte prelucrarea primară, ia acum drumul frontului sub forma de trunchiuri, catarge sau cherestea groasă. Se restrânge, de asemenea, şi activitatea celorlalte unităţi industriale mici şi a atelierelor meşteşugăreşti.

 

b. Agricultura

 

La mijlocul secolului al XIX-lea, agricultura reprezenta, în continuare, principala ramură economică unde lucra imensa majoritate a locuitorilor judeţului. Circa 2/3 din totalul pământurilor cultivate erau însămânţate cu porumb şi grâu; urmau apoi culturile de orz, mei, ovăz, rapiţă etc. Deşi fertilitatea solului era mare, productivitatea rămânea în general redusă. Producţia de porumb a anului 1859 s-a ridicat la 90.151 chile şi 1.055 chile grâu, destinat consumului populaţiei. Utilizarea unor pluguri, tehnic înapoiate, impunea uneori folosirea şi a şase perechi de boi, deci exista o mare risipă de tracţiune animală. Creşterea vitelor pentru existenţa proprie a locuitorilor, dar şi pentru vânzare internă şi export, a făcut să crească numărul de vite mari – boi, vaci, bivoli şi cai – la 46.632, iar la „vite mici şi capre, precum şi râmători” – la 89.825 capete. Pentru Vâlcea, aceasta constituia un spor mediocru. Reforma agrară din 1864, cu toate consecinţele ei, nu rezolvase „chestia ţărănească”, nu desfiinţase relaţiile feudale cu tot cortegiul lor de necazuri generatoare de puternice frământări; totuşi, ea a favorizat parţiale înnoiri ale agriculturii, statornicind noi relaţii în acest domeniu şi contribuind la o treptată modernizare a domeniului, cel puţin în anumite direcţii.

Deşi a înregistrat unele ameliorări, tehnica agricolă a continuat şi după 1864 să fie deficitară. Cu toate că ţăranii munceau „din primăvară până în toamnă” ca să se achite de obligaţiile impuse, spre sfârşitul anului, la „facerea socotelilor”, ieşind din datorii, trebuiau să-şi vândă forţa de muncă pentru anii următori. În legătură cu această situaţie de mizerie a ţăranului, Ion Ionescu de la Brad sublinia, în febr. 1876, că soarta ţăranului „e mai rea decât la 1848”, deoarece are dări multe, iar moşierul „îl lasă pierzător de foame, cu ogoarele în paragină şi, fără milă, îi ia munca ce a robit-o prin bani şi îl stoarce subt umbra legii pentru tocmeli agricole44

În ceea ce priveşte situaţia ţăranului din Vâlcea, ea era asemănătoare cu cea a ţăranului din întreaga ţară. Aplicarea actului dat de Al. I. Cuza, în august 1864, prin care promulga legea rurală – se soldează cu împroprietărirea a 14.594 locuitori, cu 42.218 hectare45. Cele mai mari suprafeţe continuă să fie deţinute în mare parte de moşieri, mari proprietari, care posedau între 50 şi 5000 de hectare. O mare parte din suprafaţa existentă nu era arabilă: multe terenuri erau neproductive, păduri şi chiar pământuri nelucrate din lipsa uneltelor şi a vitelor de muncă.

Lipsa de pământ şi unelte de muncă, secetele devastatoare din anii 1865-1867 şi 1873-1874, faptul că ţăranul vâlcean era supus la tot felul de dări şi obligaţii faţă de proprietari şi arendaşi, conturează tabloul social din anii premergători războiului din 1877. Aşa se explică frământările sociale, formele de protest ale ţăranilor şi marile speranţe pe care aceştia şi le pun în cucerirea independenţei, pentru care vor face mari sacrificii materiale şi umane.

Numeroasele documente ale timpului ne dovedesc că pretutindeni, în toate plasele, în comunele judeţului se petreceau frecvente conflicte generate de tergiversarea aplicării legii rurale, excluderea unui număr mare de clăcaşi de pe tabelele de împroprietărire prin tot felul de fraude, trecerea lor dintr-o categorie superioară într-una inferioară sau repartizarea de loturi mai mici decât aveau dreptul. Mai mult, pe unele moşii, delimitarea şi măsurarea loturilor s-au făcut prin încălcarea totală a prevederilor legale: proprietarii îşi aduceau ingineri particulari, măsurau şi dădeau sătenilor locuri neproductive şi risipite46. O jalbă a ţăranilor din Laloşu, de pildă, demonstrează convingător că împroprietăriţilor li s-au dat „pământ sărăcăcios şi departe de locuinţa lor”47. Ei îl reclamă pe Ion Pârâianu, unul dintre marii proprietari ai comunei, care le-au nesocotit dreptul şi munca lor, repartizându-le „pământuri necultivatoare”48. Aceleaşi nemulţumiri sunt exprimate cu „fermitate” şi de sătenii comunelor Beneşti49, Lungeşti, Guşoieni şi Lăpuşata50. La fel procedase şi proprietarul Alecu Bujoreanu din comuna Bujoreni, care, fără să ţină cont de „doleanţele de drept” ale sătenilor, le-a repartizat terenuri pe dealuri şi râpe51, iar pe ţăranii din cătunul Surpatelor, comuna Pietroasa, proprietarul Costea Otetelişanu i-a „împovărat cu pământuri departe de locuinţele lor, la marginea satului”52.

Contestaţiile ţăranilor continuă şi după anul 1865. Prin acestea, ei îşi arată nemulţumirea şi protestul faţă de modul cum se delimitau loturile de pământ. Astfel, cei din Mihăeşti53, după mai multe jalbe adresate primarului, fără a avea vreun rezultat, se văd nevoiţi să arate starea disperată în care se aflau datorită nelegiuirilor şi abuzurilor autorităţilor judeţene, sperând în rezolvarea lor. La Părăuşani (Olteţul de Sus), ţăranii iau atitudine contra hotărârii comitetului local, deoarece au fost „excluşi cu desăvârşire de la dreptul devenirii de proprietari pălmaşi”, pe moşia lui Pleşoianu54. Ţăranii clăcaşi din comuna Cârstăneşti erau şi ei „revoltaţi” pentru că „li s-a micşorat” proprietatea repartizată şi au fost strămutaţi „prin văi şi râpi”55. De aceeaşi revoltă, sunt cuprinşi în masă şi ţăranii din Pojogi56 şi Bogdăneşti57.

Prin aceleaşi „situaţii nefericite” treceau şi oamenii de carte, fie aceştia preoţi sau învăţători, care, în pofida multor greutăţi materiale şi morale cu care se confruntau şi pe care trebuia să le depăşească, slujeau cu pasiune şi tenacitate cele două instituţii: şcoala şi biserica. Mai mulţi cântăreţi ai bisericilor ce aparţineau Mânăstirii Bistriţa, îşi exprimau nemulţumirea, într-o petiţie adresată Prefectului în octombrie 1864, împotriva comisiei de împroprietărire, deoarece ei se vedeau excluşi şi de la împroprietărire şi se temeau că astfel „vom pierde dreptul la pământul ce l-am avut în posesie când am îmbrăţişat, cu atâta zel, activitatea aceasta sacră” a nobilei noastre misiuni58. În situaţii similare se aflau mulţi dascăli ai şcolilor vâlcene. Astfel, învăţătorul G. Alexandrescu, de la şcoala din Costeşti59, deşi avea pogoanele sale „legiuite ca fruntaş”, pe care le-a cultivat în folosul său până la promulgarea legii rurale, „văz că mă exclude de la binefacerile acestei legi” – relata învăţătorul în petiţia adresată Prefectului de Vâlcea, din oct. 1866, sub cuvânt că citata lege nu prevedea nimic pentru învăţătorii comunali. „Eu, Domnule Prefect, mai înainte de a fi învăţător, sunt român, sunt agricultor, şi prin urmare, dacă noua lege nu mai prevede nici un beneficiu pentru învăţători, vă rog, Domnule Prefect, să fiu cel puţin clasificat ca (un) clăcaş şi să mi se lase pogoanele ce am cultivat şi am stăpânit până acum”. Învăţătorul din Costeşti speră că, „misiunea de învăţător pe care am îmbrăţişat-o cu atâta zel, nu va fi o piedică în împroprietărirea mea şi nu mă va pune în rând cu nevolnicii: căci atunci aş ajunge a mă căi că n-am rămas şi eu un simplu clăcaş60.

Un inconvenient întâlnit frecvent în judeţ pentru rezolvarea cât mai grabnică a contestaţiilor cu privire la delimitările proprietăţilor statului şi nu numai, era şi numărul de specialişti (ingineri) extrem de redus, chemaţi să facă toate operaţiile de măsurători solicitate de comunitate. Confruntându-se cu mari greutăţi, un singur inginer, la vremea aceea, trebuia să efectueze toate operaţiile necesare la peste 60 de proprietăţi, într-un interval foarte scurt care, de cele mai multe ori, depăşeau „marginile posibilului şi puterile sale”, deşi volumul lucrărilor necesita contribuţia „a 10 ingineri necesari pentru ca operaţiunile să poată progresa la un asemenea judeţ” 61 – invocat de prefectul judeţului într-un raport către autorităţile centrale, la 2 iunie 1865. Aşadar, lipsa personalului ingineresc şi a ajutoarelor sale, numeroasele contestaţii ce se făceau zilnic de cei nedreptăţiţi, precum şi tergiversarea „operaţiunilor” din partea celor interesaţi – autorităţi şi proprietari – au condus la prelungirea, cu ani de zile, a termenelor stabilite pentru definitivarea măsurătorilor şi intrarea ţăranilor în posesia terenurilor de împroprietărire.

Despre modul defectuos al aplicării Legii agrare din 1864, se aminteşte şi într-un raport al prefectului de Vâlcea către Ministerul de Interne, la 3 nob. 1874, prin care semnala „imixtiunea unor persoane influente …” în mai multe comune, unde statul, ca proprietar, a pus o regretabilă uşurinţă în examinarea titlurilor acelora care invocau calitatea de clăcaş şi o mulţime de persoane au fost împroprietărite fără drept pe cele mai frumoase moşii ale statului, luând cu preţul fixat de Legea rurală, pogoane care valorau chiar înzecit” 62 Era o recunoaştere a autorităţilor judeţene, că cei care au intrat în posesia acelor terenuri „frumoase”, nu după mult timp, au fost „strămutaţi”, ca schimb pe alte terenuri sărăcăcioase şi îndepărtate, „oferite” de aceleaşi persoane influente. Aşadar, victimele aranjamentelor ticluite de unii reprezentanţi ai autorităţilor locale şi proprietari de pământuri, erau tot foştii clăcaşi, neputincioşi în faţa celor care măsluiau, în interesul lor, legislaţia în vigoare. Deşi ţăranii se găseau într-o jalnică situaţie economică, autorităţile comunale – perceptorii satelor în primul rând – nu voiau să „ştie nimic”, acţionând cu brutalitate şi generând – prin atitudinea manifestată – o profundă stare de nemulţumire şi revoltă în rândurile truditorilor gliei.

În aceste condiţii grele – sărăcie, învoieli înrobitoare, execuţii silite, fiscalitate excesivă, tratament inuman, abuzuri de tot felul etc. – nu este de mirare că în unele sate vâlcene s-a aprins, atunci, flacăra revoltei. Documentele menţionează desfăşurarea unor asemenea acţiuni la Mădulari, Dăeşti, Zătreni, precum şi în nordul judeţului – la Brezoi şi Câineni63. Au avut loc, atunci – generate de aceleaşi mari lipsuri economice – şi unele manifestări de împotrivire şi revoltă în rândurile lucrătorilor. Astfel,  în vara anului 1876, o puternică manifestare de nemulţumire şi răzvrătire a muncitorilor de la şantierul de construcţie a şoselei Piatra-Olt – Râmnicu-Vâlcea, nu putea fi „liniştită” nici cu ajutorul unui detaşament de dorobanţi, adus „special la faţa locului”. Deşi s-au luat aspre măsuri de către autorităţi, muncitorii demonstranţi au recurs la un adevărat spirit de solidaritate în confruntarea cu cei trimişi să facă „ordine”. Ei s-au arătat hotărâţi să nu-şi reia lucrul până nu li se vor achita drepturile băneşti cuvenite64. Pe măsură ce ne apropiem de Războiul de Independenţă, situaţia economică a ţării cunoaşte o continuă înrăutăţire, industria nu iese din ritmul ei lent, anevoios, iar posibilităţile sale de a se dezvolta şi perfecţiona parcurg un drum sinuos; agricultura – puternic lovită de criza agrară şi secetă – nu reuşea să asigure cantitatea necesară de produse agro-alimentare, din care cauză foametea a lovit din plin regiuni întregi ale ţării, între care şi Vâlcea; comerţul, mai ales cu cereale – datorită slabelor producţii agricole şi a concurenţei la care era supus pe piaţa europeană – a cunoscut, de asemenea, o „spectaculoasă” degradare.

  

c. Maşinile agricole „moderne” şi  pieţele

de desfacere a produselor

 

 

În anii premegători obţinerii independenţei de stat a României – în pofida menţinerii unei economii predominant agrare a ţării – preocupările din partea guvernului pentru introducerea „maşinismului” şi a „modernizării” în agricultura românească, deşi nu sunt spectaculoase, se constituie într-un proces care tinde către schimbările impuse de progresele înregistrate în ţările europene. Nu întâmplător, aceste eforturi pentru înnoiri, sunt îmbrăţişate de oamenii responsabili de viitorul ţării, cu toate inerţiile începutului, atât la nivel central, cât şi local. Astfel, în agricultura vâlceană, deşi munca pământului continuă să se efectueze cu unelte tradiţionale, bazate pe forţa animalelor, acestea fiind şi ele insuficiente dacă le raportăm la numărul de familii ţărăneşti, influenţau negativ producţia obţinute65. În noile condiţii, se simte un anume „interes” pentru sporirea randamentului în activitatea agricolă. Cerinţele de produse agricole ale pieţii determină pe unii dintre marii proprietari din judeţ să fie mai receptivi la noul „curent”, precum şi la unele eforturi financiare ale statului, spre a da curs achiziţionării unor maşini agricole moderne. Dintr-o situaţie statistică din anul 1871, rezultă că în judeţ funcţionau „24 maşini, din care 22 simple, pentru vânturat grâu şi alte producte”. Noile maşini agricole de provenienţă austriacă se aflau la „domnii proprietari” în zonele cerealiere ale judeţului, astfel: în plasa Ocolu – 5, plasa Oltul – 12 şi plasa Olteţul de Sus – 766. Aceeaşi statistică menţionează şi „2 maşini de aburi pentru treieratul grâului, cu o forţă de la 8 până la 70 cai putere, aduse din Englitera, purtând denumirea fabricii „CLAITON”. Ca urmare, suprafeţele agricole cultivate cu produse cerealiere se află într-o continuă creştere, iar în anul 1875, numărul maşinilor agricole cu aburi ajunge la 7; acestea erau destinate pentru „treieratul, seceratul şi vânturatul grâului şi alte producţiuni” necesare judeţului şi nu numai67.

Caracterul predominant agricol al economiei judeţului este exprimat şi de numărul de pieţe pentru vânzarea-cumpărarea produselor agricole. De la Ocnele Mari se scurgeau importante cantităţi de sare, prin târgul de la Râureni, în diferite zone ale ţării, precum şi în Balcani. La Bălceşti, era un punct important, unde se desfăceau produsele agricole spre Craiova şi Turnu Măgurele; existau numeroase târguri (oboare) de vite la Titeşti, Tetoiu, Lăpuşata, Lădeşti, Horezu, Drăgăşani ş.a.

Analizând evoluţia agriculturii vâlcene la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, constatăm că suprafaţa arabilă s-a mărit, iar porumbul, principala cultură, a crescut la 50.645 ha, iar grâul la 8.113 ha, care reprezenta 85% din totalul structurii pe culturi a suprafeţelor cultivate.

Din totalul populaţiei judeţului de 190.271 locuitori înregistraţi în anul 1900, 86% lucrau în agricultură. Ţăranul din această zonă continua să muncească pământul cu „unelte tradiţionale”, recoltele depinzând, în cea mai mare măsură, de factorii naturali. În anul menţionat, producţia porumbului a fost „bună”, ajungând la 600.007 hectolitri iar cea a grâului la 63.262 hectolitri. Se mai cultiva pentru uzul intern orez, ovăz, fasole, cartofi, plante textile ş.a.68.

Numărul şeptelului vâlcean a crescut simţitor: cabaline – 8.987, cornute mari – 76.029, cornute mici – 122.183, caprine – 20.626 şi porcine – 36.400.

Perioada sfârşitului de secol XIX se consideră apogeul în materie de producţie şi de vinuri de calitate în judeţul Vâlcea, Drăgăşanii fiind un concurent de temut în expoziţiile de vinuri de la Paris, Napoli sau din alte oraşe europene. Conform cercetărilor, „viticultura drăgăşăneană a înregistrat două perioade istorice: A. Perioada prefiloxerică – până în anul 1890, şi B. Perioada postfiloxerică, marcată de intervenţia ştiinţei în cultura viei, dar şi în producerea de sortimente de vinuri nobile”69. Podgoriile de viţă de vie au ajuns, la cumpăna celor două secole, la 10.985 ha şi tot atunci a început procesul de înlocuire a viţei indigene cu viţă americană70.

Statisticile din preajma Primului Război mondial ne relevă că agricultura continuă să fie ramura economică de bază a locuitorilor judeţului. În anul 1915 cele două soiuri cerealiere – porumbul şi grâul – continuau cantitativ să fie preponderente în structura cultivabilă: grâul a fost extins pe o suprafaţă de 14.847 ha, iar porumbul – pe o suprafaţă arabilă de 54.397 ha. Producţiile obţinute erau slabe şi mediocre: la grâu s-au înregistrat 97.840 hectolitri şi la porumb – 488.302 hectolitri71. Explicaţia pentru producţiile nerentabile,  constă în faptul că majoritatea ţăranilor lucrau pământul după o tehnologie învechită, nefolosind nici soiurile de sămânţă recomandate de specialişti.

Judeţul Vâlcea continuă să fie un centru comercial însemnat de fructe: nuci, meri, peri, cireşi, vişini, caişi, piersici etc. existau în plantaţii extensive, tradiţionale, mai ales în zonele Horezu, Bistriţa şi Cozia, fructele fiind valorificate în pieţele din Bucureşti, Craiova, Brăila şi în multe alte oraşe din ţară. Livezile de pruni din judeţ ocupau, în anul 1915, o suprafaţă de 6.769 ha, cu o producţie totală de 80.345.760 kg, obţinându-se în medie 11.883 kilograme la hectar72.

 

d. Transporturile

(Drumuri şi poduri)

 

Dezvoltarea capitalistă a economiei ţării a impus şi o dezvoltare corespunzătoare a mijloacelor de transport. Devenise  necesară construirea de şosele şi poduri metalice peste ape şi, în special, a unei reţele de căi ferate, care să lege capitala cu celelelalte centre economice şi să contribuie la valorificarea mai rapidă a cerealelor şi a celorlalte produse româneşti.

Existenţa şi folosirea drumurilor pentru transportul produselor agricole, a călătorilor cu diligenţa sau a corespondenţei, influenţau, desigur, starea fizică a acestora, făcându-le impracticabile chiar în condiţii atmosferice nefavorabile. De la 1868 până în 1874, s-au dat  în folosinţă, în judeţ, 72 km de şosea naţională mixtă, 56 km de şosea judeţeană şi 15 km de şosea comunală73. Pentru a facilita transportul materialului lemnos, folosind plutele pe apa Oltului, de la Voineasa şi Brezoi până la Slatina, Turnu Măgurele şi Călăraşi, s-au amenajat şi drenat porţiuni largi pe acest traseu atât de important, mai ales pentru aprovizionarea trupelor şi confecţionarea pontoanelor peste Dunăre, în timpul Războiului pentru Independenţă. Dacă în 1859 existau 17 poduri plutitoare pe apa Oltului, în 1874 erau construite deja 48 de poduri sistematice şi peste 71 de poduri şi podeţe provizorii.

În anul 1873 s-a trecut la construirea drumului Băbeni-Horezu, iar la 1879 încep lucrările de refacere şi modernizare a a drumului Târgu Jiu – Horezu – Râmnicu Vâlcea74. În anul 1876 s-a dat în folosinţă şi „podul statornic pe apa Oltului, în dreptul oraşului Râmnic” (podul de la Goranu), această construcţie fiind necesară pentru intensificarea comerţului şi în stânga Oltului; devenea astfel accesibil şi drumul către Piteşti, Curtea de Argeş, Câmpulung etc.75. În 1880, încep lucrările la calea ferată pe traseul Piatra-Olt – Drăgăşani – Râmnicu-Vâlcea, considerat ca un drum „strategic” al viitorului spre Transilvania. Linia ferată sau „drumul de fier”, cum i se spunea la vremea respectivă, între Piatra-Olt şi Drăgăşani, a fost dat în folosinţă „provizorie” la 1 dec. 1886, iar la 20 iunie 1887 se inaugurează linia ferată Râmnicu-Vâlcea – Drăgăşani. Gara din Drăgăşani a fost construită în 1894, ea fiind distrusă, în 1964, de un incendiu devastator şi refăcută în 1968; cu această  ocazie, i s-a construit o faţadă modernă76. Începând cu anul 1896, sub conducerea inginerului Mihail Râmniceanu, se construieşte, în defileu, spre Sibiu, calea ferată care va străbate numeroase tunele săpate în munte, investiţie care, timp de mai bine de o jumătate de secol, a constituit o realizare românească de performanţă în materie de drumuri feroviare, iar prin darea ei în funcţiune, transportul de mărfuri a cunoscut o intensă dezvoltare în secolul al XX-lea77.

Deşi s-au înregistrat paşi importanţi în privinţa extinderii drumurilor, atât naţionale cât şi judeţene, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, drumurile locale au continuat să rămână în totalitate o grea povară, tot pe seama ţăranilor. Ritmul extinderii acestora în spaţiul rural, raportat la nivelul cerinţelor fiecărei localităţi, era fie ignorat de autorităţile judeţene sau de primarii comozi şi „nepricepuţi”, fie influenţat de vitregia timpului care, mai întotdeauna, afecta orice construcţie şi amenajare făcută pe drumurile rurale, distruse deseori de ploile terenţiale şi inundaţiile ce se abăteau ciclic, în toate zonele judeţului. Cu toate aceste disfuncţionalităţi, la sfârşitul secolului al XIX-lea reţeaua de drumuri şi poduri era extinsă în toate localităţile vâlcene, iar locuitorii beneficiau de drumuri „accesibile” pentru necesarul vieţii lor cotidiene. Astfel, printre multiplele lucrări realizate în anul 189878, s-au executat 33 kilometri de terasament şi s-au reparat 376 km de drumuri judeţene. Tot acum s-au drenat şi consolidat drumurile de la Râmnicu-Vâlcea către staţiunile balneo-climaterice Govora şi Olăneşti. Menţionăm că în anul 1900 s-a mărit lungimea cu reparaţii şi împietruiri pe o distanţă de 149 km, iar pe majoritatea circuitelor (60 km) s-au depus grămezi de rezervă cu pietriş, s-au executat noi terasamente (49 km), s-au curăţit şanţuri şi reparat terasamente pe o distanţă de 375 km. Tot la sfârşit de secol, s-au dat în folosinţă câteva poduri din lemn şi din piatră (mixte) pentru a asigura circulaţia pe râul Bistriţa la Costeşti (42 m), podul de pe apa Horezului la Romani (46 m), un alt pod peste apa Cheia la Sărăcineşti (27 m) etc. Ca poduri complete, construite din piatră, amintim podurile boltite, cu o largă deschidere, în comunele Grădiştea, Zătreni şi cel de la Bălceşti. Serviciul tehnic de drumuri şi poduri a fost dotat cu instrumente moderne de inginerie şi cu pompe necesare la construcţiile respective, iar mai multe comune s-au asociat şi au cumpărat o maşină cu aburi de bătut pari, „sistem Lacaur”, cu suma de 4000 lei. Este interesant că, la sfârşit de secol, prefectul Alexandru Crăsnaru a înfiinţat serviciul de „cantonieri comunali” pentru întreţinerea şoselelor din comune, plătiţi din bugetele locale, iar activitatea lor se desfăşura în baza unui „regulament” în care erau consemnate obligaţiile şi drepturile acestora79.

Iniţiativa modernizării tuturor şoselelor judeţene şi – parţial – a celor comunale aparţine prefectului  dr. Gh. Sabin, încă din anul 1904, care continuă şi în al doilea  mandat al său, începând cu 1911, când s-a reuşit ca mai multe drumuri să fie pietruite, iar la distanţă de 1 kilometru, să fie amenajate depozite stabile de nisip şi pietriş pentru intervenţii operative de reparaţii. Tot acum s-a reuşit ca drumul extrem de abrupt şi periculos de pe dealul Cotoşmanul să fie pietruit şi drenat. S-a trecut la refacerea unor variante de drumuri periculoase, la înlăturarea pantelor prea mari şi abrupte, iar şoselele joase, inundabile, între care şoseaua judeţeană de Cerna, au fost înălţate80.

În anii 1910-1912 au fost date în circulaţie multe şosele refăcute după tehnica vremii, precum şi traseele Şirineasa-Pesceana, Pleşoiu-Bălceşti, Pietroasa-Băbeni, Fumureni-Mădulari. În anul 1911, şoseaua Malaia-Voineasa se afla în plină lucrare, pe ea putându-se „merge cu trăsura până la kilometrul 9”; pietruirea şi finalizarea ei au fost efectuate în anul 1913. De-a lungul drumurilor judeţene s-a plantat un număr de 6000 de „arbori” din pădurea statului.

În anul 1911, s-au instalat, pe diferite trasee, 30 de podeţe tubulare de beton armat cu diametrul de 1,5 m pe valea Cernei şi Oltului, iar în nord au fost amplasate apeducte de-a lungul drumului, pe ruta Câineni – Râmnicu-Vâlcea – Drăgăşani81.

Începând cu anii 1914-1916 în afară de lucrările executate pentru drumurile comunale şi judeţene, s-au efectuat lucrări „strategice” şi speciale în vederea deplasării trupelor militare în campaniile de război. Dintre lucrările mai însemnate, executate în 1915, menţionăm podul din beton armat (10 m) peste iazul Bistriţa, apoi la Gura-Văii, la Lotrişor şi Puturoasa, la Drăgăşani ş. a.82. De asemenea, au fost „împietruite” şoselele Brezoi – Malaia – Voineasa şi Brezoi – Câineni. În regiunea muntoasă s-a construit şoseaua Lotriţa – Gorj, de 29 kilometri, şi alte poteci de 2,5 m lărgime, toate aceste lucrări din nordul judeţului fiind destinate „apărării naţionale”83.

Este semnificativ faptul că Vâlcea se număra printre puţinele judeţe din ţară care, în anul 1916, avea pe majoritatea traseelor „podeţe tubulare” peste pârâuri şi canale de scurgere a apelor, peste râurile mai mari, se construiseră poduri din beton armat, iar şoselele considerate strategice, erau pietruite şi canalizate.

e. Comunicaţiile şi telecomunicaţiile

 

    Încă de pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza, se aplica un sistem de măsuri privind organizarea comunicaţiilor, care cuprindea şi judeţul Vâlcea. În anul 1859, funcţionau deja, un număr de patru poşte la Câineni, Râmnic, Slăviteşti şi Zăvideni, cuprinzând artera nord-sud a judeţului.  Între anii 1855-1859, autorităţile din Râmnic au înfiinţat două linii telefonice speciale în oraş84.

În şedinţa din aug. 1864, a Consiliului de miniştri, se aprobă legea privind telegraful poştal, intrată în vigoare în anul următor. Documentele menţionează că, în acelaşi an, se dă în folosinţă, în judeţ, linia Râmnicu-Vâlcea – Drăgăşani, iar în 1866 se înfiinţează un oficiu poştal la Horezu, necesar pentru această zonă85. Primele linii telefonice se introduc şi se dau în folosinţă tot în anul 1866, pe traseul Râmnic – Piteşti. Prin Ordinul nr. 11271, din 10 oct. 1870, Mihail Kogălniceanu dispune ca prefecţii să se ocupe de organizarea serviciului de comunicaţii, pentru ca „săteanul să se poată bucura din plin de binefacerile poştei”.

Urmările nu întârzie să se arate nici în Vâlcea. Din anul 1872, apare un serviciu de poştă bine organizat. Astfel, la Horezu, se deschid o „staţie telegrafico-poştală şi o linie telefonică de 40 km”86 în zonă, iar în 1873 se înfiinţează o linie telegrafică şi o diligenţă pe traseul Râmnicu-Vâlcea – Drăgăşani. Serviciul judeţean de comunicaţii dispunea până în acel an, de „patru birouri poştale” şi două staţii de telegraf. Eficacitatea noilor servicii de comunicaţii determină autorităţile judeţene să sporească bugetul în această direcţie. Ca urmare, în anul 1874 se dă în folosinţă linia telegrafică de la Drăgăşani la Slatina, iar toate comunele rurale au fost dotate cu ştampile şi celelalte accesorii, pentru o bună funcţionare a poştei comunale87. Pentru faptul că se impunea o comunicare operativă la graniţe, cu imperiul austro-ungar, în anul 1875 s-a înfiinţat linia telegrafică Râmnicu-Vâlcea – Râul Vadului, în nordul judeţului, ceea ce sporea serviciul de comunicaţie judeţean la cinci birouri de poştă şi trei staţii telegrafice, ce serveau 64 de localităţi ale judeţului88.

Menţiuni documentare despre o poştă deja organizată ce funcţiona la Drăgăşani, avem din 2 oct. 1818. Desigur, acest „servici” funcţiona din evul mediu. Aici exista un canton dotat cu tot echipamentul necesar pentru un transport operativ, dovadă că însăşi stema judeţului Vâlcea – poştalionul cu 4 cai – evidenţiază clar faptul că pe şoseaua Drăgăşani – Sibiu, serviciul poştal era bine organizat, iar poştalionul transporta nu numai corespondenţe şi pachete, ci şi persoane care călătoreau dintr-un loc în altul. Legăturile poştale între localităţile mai importante, pe căile principale, au fost organizate după 1831, iar ruta Slatina – Drăgăşani  – Râmnicu-Vâlcea – Sibiu se numea „drumul olacului” pentru că mult timp, corespondenţa de mare urgenţă şi importanţă era dusă pe acest drum, de către olaci – curieri călări (numiţi şi „olăcari”) care duceau poşta; ulterior, termenul a fost  atribuit generic şi poştalioanelor (căruţelor de poştă, diligenţelor). Pe această rută erau cantoane de poştă la  Drăgăşani, Zăvideni, Slăviteşti, Râmnicu-Vâlcea.

„Biroul telegrafo-poştal” a fost reorganizat în 1872, iar pentru deschiderea liniei telegrafice Râmnicu-Vâlcea – Drăgăşani, în 1869, se tăiaseră 600 de stâlpi din pădurea Dobruşa, pentru a fi plantaţi pe traseele proiectate. Dotarea tehnică la începutul secolului al XX-lea corespundea necesităţilor moderne: aparate pentru transmiterea şi receptarea telegramelor, având legături directe cu Bucureşti, Slatina, Râmnicu-Vâlcea şi Piatra-Olt (Monografia municipiului Drăgăşani,               pag. 185-186).

În anul 1898 existau 11 oficii telegrafo-poştale, cinci agenţii speciale de poşte rurale şi un post telefonic la Grădiştea. Pentru oficiile Bălceşti, Zătreni şi Brezoi, administraţia judeţeană se îngrijea de localurile respective şi cheltuielile de întreţinere. Tot la sfârşit de secol, în judeţ funcţiona permanent o „poştă rurală” alcătuită din mai multe curse poştale, pe trasee ce acopereau întregul judeţ89.

Activitatea de poştă, telegraf şi telefon a cunoscut după 1900 o dezvoltare impresionantă, judeţul Vâlcea stabilind legături nu doar cu comunele administrate, dar şi cu celelalte judeţe. Astfel, în primul deceniu al secolului la XX-lea, serviciul telefonic din judeţ cunoaşte o extindere a reţelei şi modernizarea echipamentului tehnic şi de întreţinere.

Personalul „calificat” al poştei rurale s-a mărit, ajungând în anul 1908, la 110 agenţi poştali şi 32 factori rurali, iar serviciul poştal în activitate se desfăşura, ca periodicitate, „de la trei până la şase ori pe săptămână”. În judeţ funcţionau 9 oficii telegrafo-poştale şi cinci agenţii de poştă rurală90. Pentru ca serviciul poştal de la Măciuca – Lădeşti – Grădiştea să prezinte mai multă garanţie şi operativitate în distribuirea corespondenţelor, în anul 1908 s-a stabilit ca această activitate să fie făcută de „copii distribuitori”, salarizaţi de Direcţia Poştei Judeţene, renunţându-se la sistemul vechi ca aceste servicii să intre în atribuţiile oamenilor de gardă de la primării, care era deficitar91. În anul 1912 funcţionau 10 oficii stabile, din care unul era „balnear” – la Olăneşti – şi trei agenţii speciale.

Toate „birourile” menţionate îndeplineau multiple servicii, atât cele de telegraf şi telefon, cât şi poştal. Tot acum, oficiile din Râmnicu-Vâlcea, Ocnele Mari şi Govora au fost complet modernizate92.  În afară de serviciul telefonic care funcţiona la oficiile telegrafo-poştale şi la agenţiile speciale, în judeţ s-au înfiinţat posturi telefonice la toate administraţiile de plăşi, primării comunale şi la posturile de jandarmi care nu se aflau în apropiere de primării. Tot în cadrul administraţiei judeţene funcţiona şi centrala telefonică a Prefecturii, cu numai doi „impegaţi” telefonici, iar la centralele primăriilor din Drăgăşani şi Ocnele Mari, câte un „telefonist”. Celelalte posturi telefonice din localităţile rurale erau deservite de către notarii şi secretarii comunelor respective.

În anul 1915, serviciul de comunicaţii telefonice al judeţului dispunea  de 148 de posturi telefonice, fiind  întins pe o reţea de fire „speciale” în lungime de 1250 km93. În preajma războiului, serviciul de comunicaţii telefonice avea un personal modest, format din patru „amploaiaţi”, doi dintre aceştia ocupându-se de întreţinerea liniilor telefonice ale Societăţilor „Oltul”, „Lotru”, „Vasilaţi” şi „Carpenu” de la Voineasa, Brezoi, Malaia şi Câineni. Aceste societăţi erau conectate la centralele primăriilor respective94. Comunicaţiile rapide prin intermediul serviciilor telefonice existau la toate primăriile din judeţ, iar arterele telefonice erau legate de fiecare reşedinţă de plasă prin fir direct, precum şi cu centrala Prefecturii.

Cu toate realizările şi îmbunătăţirile aduse în sistemul de comunicaţie al judeţului, se simţea nevoia unei urgente modernizări prin refacerea întregii reţele telefonice (stâlpi, sârmă izolatoare, aliaje, aparate, personal de specialitate mai numeros etc.), care răspundea cu mari dificultăţi la cerinţele urgente şi operaţionale impuse de nevoile vremii, dar şi de condiţiile speciale create de prima conflagraţie mondială95.

f. Sistemul bancar şi de credit

 

În Vâlcea, acest sistem a evoluat pe baza măsurilor legislative luate după cucerirea Independenţei de stat. Momentul esenţial, în crearea sistemului bancar modern, l-a reprezentat înfiinţarea Băncii Naţionale a României în anul 1880, care a introdus un climat de ordine în circulaţia bancară, a alimentat piaţa cu moneda naţională, a încurajat şi promovat o atitudine de încredere în piaţa băncilor, a stimulat crearea sistemului bancar modern în toate zonele ţării96.  Printre acţionarii care au participat la prima Adunare Generală a Băncii Naţionale, din 15-17 iunie 1880, se aflau şi unii dintre reprezentanţii judeţului Vâlcea, între care  C. Dissescu şi C. Olănescu97.

Anul 1884 fiind un an de criză, provocată de o perioadă îndelungată cu producţii slabe în majoritatea judeţelor, s-a soldat cu înfiinţarea caselor judeţene de Credit Agricol, între care cea de la Vâlcea. La 2 dec. 1887, serviciile de credit ale oraşelor Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani au început să funcţioneze ca filiale pe lângă sucursala Băncii Naţionale din Caracal98. Mai târziu, la 13 dec. 1901, Consiliul General decide înfiinţarea la Râmnicu-Vâlcea a unei agenţii a Băncii Naţionale din România99. Operaţiunile sale fiind reduse încă de la început, ea va intra în funcţiune efectiv în primele luni ale anului 1902100.  La 13 dec. 1904, agenţia bancară din Vâlcea avea un buget de cheltuieli de 17.060 lei, iar pe anul 1905 îi revenea un buget de 18.460 lei101. Acesta sporeşte în anul 1910 la 21.197 lei, ca în 1914 bugetul de cheltuieli să ajungă la 29.671 lei. Pentru a întări stocul metalic al Băncii Naţionale a României, la 11 sept 1914,  aflăm de la viceguvernatorul  I. G. Bibicescu, că s-au cumpărat 36 kg aur nativ, extras din minele de la Valea lui Stan din comuna Brezoi (Vâlcea), precum şi aur monetizat care a fost plătit scump102.

Sucursala Vâlcea a Băncii Naţionale a României acorda credite importante intreprinderii „Oprea Simian şi Fiii” şi S. A. Carpatina – Brezoi pentru diversificarea producţiei şi modernizarea tehnologică a secţiilor intreprinderii, pentru mediul de afaceri cu străinătatea. Nevoia de finanţare a noilor intreprinzători vâlceni se reflectă şi în creşterea numărului de bănci de stat şi particulare. Astfel, Banca Râmnicului a început să funcţioneze în anul 1905, sub forma unei societăţi bancare pe acţiuni, cu sediul în oraş. Capitalul iniţial al băncii a fost de 200.000 lei, împărţiţi pe acţiuni de câte o sută de lei. Scopul acestei societăţi bancare, rezultat şi din statutul său, era acela de a stimula domeniile economice prioritare ale judeţului, precum industria mică şi agricultura, comerţul şi unele cooperative săteşti.

Organizarea şi activitatea sistemului bancar şi de credit din judeţ a fost intens sprijinită de către stat, prin participarea de capital sau prin garantarea operaţiunilor financiare. În anul 1902, în judeţ mai funcţionau câteva instituţii de credit care operau cu un mare număr de clienţi: Casa creditului agricol şi sucursala Băncii Agricole, o bancă particulară „Banca Vâlcea” cu un capital de 100.000 lei, pe acţiuni, o Societate cooperativă „Sentinela” pentru consum, cu un capital de 200.000 lei103. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, în judeţ erau create condiţii pentru asigurarea şi garantarea investiţiilor în principalele domenii de activitate (forestier, alimentar, tăbăcărie, minerit etc.), totuşi, ţărănimea, mica industrie, meseriaşii nu aveau la dispoziţie suficiente mijloace financiare pentru activitatea economică pe care proiectau s-o întreprindă şi s-o dezvolte.

De aceea, Spiru Haret, preocupat de redresarea materială a ţăranilor, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, pe când era ministrul Instrucţiunii Publice, concepea unele acţiuni asociative moderne sub triplă înfăţişare instituţională: băncile populare, casele rurale şi obştile ţărăneşti104. Încercări pentru înfiinţarea de asociaţii economice în judeţul Vâlcea, au existat chiar înainte de 1900. De pildă, în anul 1899, la şcoala din Horezu, „într-un cerc de întelectuali, învăţătorul Ion Dozescu deschide chestiunea înfiinţării de asociaţiuni economice, adică băncile populare, după modelul ţărilor străine, mai ales al Olandei”105.  Ideea este reluată în anul următor, în cadrul mai multor cercuri culturale, între care şi cel de la şcoala din comuna Pietrarii de Sus, de preotul învăţător G. Nicolaescu, care considera că prin asemenea asociaţii „va contribui la modernizarea agriculturii şi la ridicarea spirituală a sătenilor”. Aceeaşi idee este „propagată” cu mult entuziasm, în anul 1901, de învăţătorul Gh. Pretorianu şi „susţinută de preoţi şi câţiva fruntaşi din Costeşti”. Asemenea iniţiative se înmulţesc până la sfârşitul anului 1901, când sunt pregătite toate condiţiile şi documentele necesare în conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru înfiinţarea băncilor populare.

Prima asociaţie economică sătească înfiinţată în Vâlcea, a fost banca populară „Sărata” din comuna Pietrarii de Sus106. Ea şi-a început operaţiile financiare la 1 ian 1902 sub îndrumarea iniţiatorului asociaţiei – preotul învăţător Gh. Nicolaescu, cu 6 membri şi un capital de 25 de lei. Curând, această bancă populară îşi măreşte numărul de membri la 80, cu un capital social de 6.045 lei; la depunere spre fructificare, banca plăteşte o dobândă de 6% şi împrumută cu 10% pe membrii săi pentru „diferite nevoi agricole”107. Sumele împrumutate erau întrebuinţate pentru cumpărarea de vite, unelte de muncă şi pentru „refacerea sănătăţii” unora dintre membrii săi.

Numărul de bănci populare a crescut într-un ritm vertiginos. Iniţial, aceste bănci au funcţionat la nivel de judeţ, cu 699 de membri fondatori şi cu un capital de 7.380 lei, ca numai după un scurt timp de activitate, numărul de membri să crească la 1.048, cu un capital în plină dezvoltare de 16.624 lei în anul 1902108. În fruntea celor 37 de bănci populare care funcţionau în Vâlcea până în aug. 1903, cu un capital de 150.000 lei, se aflau ca preşedinţi 32 de învăţători inimoşi care acţionau cu dăruire pentru binele sătenilor, şi 18 vicepreşedinţi109. Referitor la creşterea numărului şi funcţionarea băncilor populare din judeţ, revizorul şcolar D. Constantinescu era mulţumit de dezvoltarea lor, apreciind că numai în 6 luni, din ianuarie până în iulie 1904, numărul lor a crescut de la 37 în 1903, la 58, şi la ele participau cu contribuţii numeroşi săteni din 83 de comune, ajungând la un capital social de aproximativ 300.000 lei. În anul 1905, numărul băncilor populare a crescut la 74, acestea având 6.489 de membri şi un capital social de 428.896, 40 lei110.

Dacă în Vâlcea, în 1906, băncile populare au luat un mare avânt, iar numărul lor a crescut la 98, cu 9.583 de membri şi dispunând de aproape 2 milioane lei capital, aceasta se datora în mare parte şi prefectului, doctorul Gheorghe Sabin, care a sprijinit înfiinţarea băncilor populare. Astfel, în Darea de seamă de la 1 sept 1906, el menţiona: „Câştigul înfiinţării lor s-a văzut atunci când sătenii de prin prejur dădeau năvală, se întreceau a se face membri, ei, care la înfiinţarea acestor bănci se îndoiau de efectele bune ale lor şi care astăzi se miră cum au trăit până acum fără astfel de instituţii”111.

În urma înfiinţării băncilor populare, tot mai mulţi săteni erau preocupaţi de îmbunătăţirea raselor de vite, de recurgerea la asolamente şi de folosirea maşinilor pentru lucrarea pământului, în vederea obţinerii unui randament sporit al producţiilor.

Pentru ridicarea stării economice a sătenilor din judeţ, în anul 1909 funcţionau 79 de bănci populare,  cu un capital colectiv de 3.212.720 lei. De asemenea, îşi desfăşurau activitatea 9 cooperative de consum, cu un capital de 81.050 lei. La Horezu funcţiona o asociaţie de lăptărie cu un capital de 12.000 lei. Interesant este faptul că spiritul de cooperaţie al sătenilor vâlceni este îndreptat spre „modernizarea” activităţii în agricultură –  finalizat, în acelaşi an, prin constituirea a patru cooperative de „grădinărit sistematic”, cu un capital de 39.550 lei112. În anul 1911 existau în judeţ 16 obşti săteşti şi 22 cooperative cu obiective extrem de variate care încorporau ţărani convinşi de foloasele asociaţiilor pentru „familiile lor şi pentru comunitatea în care trăiesc”113.

În raportul revizorului şcolar Al. Zugrăvescu, din 3 aug. 1916, adresat Inspectoratului şcolar al Circumscripţiei VII Craiova, privitor la activitatea extraşcolară a corpului didactic, se menţiona: „Ţin să arăt, sub raport economic, că învăţătorii vâlceni, pe lângă trebuinţele generale îşi fac un titlu de glorie pentru ridicarea economică a săteanului114. Această constatare era confirmată de rezultatele înregistrate în procesul de revigorare economică a satelor. Până în aug. 1916, numărul băncilor populare a sporit, ajungând la 104; acestea au fost extinse aproape în toate localităţile judeţului, ajungând la 25.830 membri şi având un capital de 7.837.000 lei, cu un fond de rezervă de 736.842 lei şi un fond cultural de 17.636,6 lei115.

Până în anii războiului, băncile populare au produs efectele necesare în privinţa emancipării unui mare număr de ţărani şi au contribuit într-o anumită măsură în mişcarea economică îndreptată spre consolidarea statului modern românesc pe temeiuri capitaliste.

Rolul şi funcţionalitatea asociaţiilor economice ţărăneşti se va diminua în timpul Primului Război Mondial, iar după anul 1918, ele vor căpăta noi sensuri şi dimensiuni economice, într-o direcţie capitalistă semnificativă, unde rolul burgheziei devine preponderent în viaţa satelor vâlcene.

 

Note bibliografice

1. Vladimir Diculescu, Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească (1830-1848), Bucureşti, 1973, pag. 112, 174-175.

2. Ibidem, pag. 189-190.

3. Monografie a municipiului Drăgăşani, pag. 68-69.

4. Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călătorii, II, 1929, pag. 213; cf. Monografia municipiului Drăgăşani, pag. 74-75.

5. Corneliu Tamaş, op. cit. pag. 195.

6. Ibidem, pag. 196.

7. Monografia Drăgăşani, pag. 157.

8. Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (în continuare, DJVAN), Fond Prefectura judeţului Vâlcea (în continuare, PJV), dos. 81/1859, f. 62-64; cf. Corneliu Tamaş, Gheorghe Dumitraşcu, Sergiu Purece, Petre Bardaşu, Contribuţia judeţului Vâlcea la Unirea Principatelor, Râmnicu-Vâlcea, 1982, pag. 219-222.

9. Ibidem, pag. 219.

10. PJV, dos. 53/1877, f. 132 şi dos. 128/1874, f. 9. În anul 1880, situaţia demografică a comunelor urbane era următoarea: Râmnicu-Vâlcea – 5.750 locuitori, Ocnele Mari – 3.840 locuitori, Drăgăşani – 3.070 locuitori.

11. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 246.

12. Andrei Nicolae, Pârnuţă Gheorghe, 1877 în Oltenia, 1998, Craiova, pag. 29.

13. Ibidem, pag. 31.

14. Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, Brezoi 1873-1973.100 de ani de industrie forestieră, Râmnicu-Vâlcea, 1973, pag. 29-30

15. Ibidem, f. 30.

16. PJV, dos. 3/1860, f. 164; DJVAN, fondul Primăria Râmnicu-Vâlcea (în continuare, Primăria Râmnicu-Vâlcea), dos. 44/1878, f. 23.

17. PJV, dos. 3/1860, f. 164; Idem, Primăria Râmnicu-Vâlcea, dos. 44/1878, f. 24.

18. Darea de seamă: Situaţia judeţului Vâlcea din perioada 1 sept 1914-1 sept 1915, Râmnicu-Vâlcea, 1915, pag. 9-10.

19. Ibidem, pag. 10.

20. Vâlcea. Monografie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1980 (în continuare, Vâlcea. Monografie), pag. 105

21. Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, op. cit., pag. 34.

22. Ibidem, pag. 37.

23. Vâlcea. Monografie, pag. 105

24. Darea de seamă: Situaţia judeţului Vâlcea din perioada 1 sept 1914-1 sept 1915, Râmnicu-Vâlcea, 1915, pag. 9-10.

25. Ibidem.

26. Ibidem.

27. Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2006, pag. 264-265.

28. Ibidem, pag. 265.

29. Ibidem

30. Ibidem

31. C. N.  Herescu, Op. cit., pag. 5-6.

32. Ibidem, pag. 6-7.

33. Ibidem, pag. 7.

34. Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, Op.cit., pag. 37, 42-43

35. Ibidem, pag. 37

36. C. N.  Herescu, Op. cit., pag. 8.

37. Ibidem, pag. 9.

38. Ibidem, pag. 6-11.

39. Vâlcea. Monografie, pag. 106.

40. Dr. Gh. Sabin (prefect), Situaţia judeţului Vâlcea pe anul 1911-1912, prezentată Consiliului Judeţean, în sesiunea ordinară din oct. 1912, Râmnicu-Vâlcea, 1912, pag. 21.

41. Gr. Otetelişanu (prefect), Op. cit., pag. 4.

42. Ibidem, pag. 11.

43. Ibidem, pag. 12.

 44. “Telegraful”, 11 febr. 1876.

45. G. D. Creangă, Proprietatea rurală în România, Bucureşti, Carol Göbl, 1907, pag. 131-137; 139-141; 144 şi în cont.

46. PJV, dos. 5/1865, f. 34; 164.

47. Ibidem, dos. 8/1865, f. 25.

48. Ibidem, f. 112.

49. Ibidem, f. 46.

50. Ibidem, f. 154.

51. Ibidem, dos. 5/1865, f. 47.

52. Ibidem, f. 149.

53. Ibidem, f. 36.

54. Ibidem, dos. 6/1865, f. 315.

55. Ibidem, f. 74.

56. Ibidem, f. 58.

57. Ibidem, dos. 5/1865, f. 395.

58. Ibidem, dos. 7/1865, f. 30.

59. Ibidem, f. 65:81.

60. Ibidem, f. 92.

61. Ibidem, dos. 6/1865, f. 88.

62. Ibidem, f. 96.

63. Ibidem, f. 139.

64. Ibidem, f. 305.

65. Ibidem, f. 397.

66. Ibidem, dos. 5/1865, f. 263.

67. Ibidem, dos. 100/1864, f. 219.

68. Ibidem.

69. Monografia municipiului Drăgăşani, pag. 228.

70. PJV, dos. 5/1865, f. 315.

71. Ibidem, dos. 14/1871, f. 102.

72. Ibidem, f. 3.

73. Ibidem, dos. 128/1874, f. 7.

74. Corneliu Tamaş, Istoria Horezului… pag. 112.

75. PJV, dos. 62/1876, f. 126; dos. 121/1876, f. 86-87; dos. 128/1874, f. 7.

76. Monografia municipiului Drăgăşani, pag. 183.

77. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 265.

78. Alexandru Crăsnaru (prefect), Situaţia judeţului Vâlcea… din anul 1898, Râmnicu-Vâlcea, 1898, pag. 61.

79. Situaţia judeţului Vâlcea… din anul 1900, Râmnicu-Vâlcea, 1900, pag. 45.

80. Dr. Gheorghe Sabin (prefect), Situaţia judeţului Vâlcea… din anul 1912, Râmnicu-Vâlcea, 1912, pag. 48.

81. Ibidem, pag. 49.

82. Grigore Otetelişanu (prefect), op. cit., pag. 91.

83. Ibidem, pag. 33-34.

84. PJV, dos. 81/1859, f. 62-64; Corneliu Tamaş, Gh. Dumitraşcu, P. Bardaşu, S. Purece, Contribuţia judeţului Vâlcea la Unirea Principatelor, Râmnicu-Vâlcea, 1982, pag. 7.

85. Ibidem

86. Ibidem, dos. 128/1874, f. 6; Corneliu Tamaş, Istoria Horezului, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1995, pag. 112.

87. Ibidem, f. 8.

88. Ibidem, f. 7.

89. Alexandru Crăsnaru, Situaţia judeţului Vâlcea… din anul 1898, Râmnicu-Vâlcea, 1898, pag. 58-59.

90. Dr. Gheorghe Sabin, Situaţia judeţului Vâlcea… din anul 1908, Râmnicu-Vâlcea, 1908, pag. 71-72.

91.  Dr. Gheorghe Sabin, Situaţia judeţului Vâlcea… din anul 1912, Râmnicu-Vâlcea, 1912, pag. 52.

92. Dr. Gheorghe Sabin, Situaţia judeţului Vâlcea… din anul 1911, Râmnicu-Vâlcea, 1911, pag. 55.

93.  Grigore Otetelişanu, Situaţia judeţului Vâlcea… din anul 1915, Râmnicu-Vâlcea, 1915, pag. 55-56.

94. Ibidem.

95.  Ibidem.

96. Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Bucureşti, 2003, pag. 123.

97. Mihaela Tone, Cristian Păunescu, Istoria Băncii Naţionale a României în date, vol. I, 1880-1914, Bucureşti, 2005, pag. 433 şi 434.

98. Ibidem, pag. 243.

99. Ibidem, pag. 292.

100. Ibidem, pag. 296, 305, 306, 313, 314.

101. Ibidem, pag. 317, 318, 326, 428.

102. Ibidem, pag. 423.

103. C. N. Herescu (prefect), Situaţia judeţului Vâlcea  din anul 1900, Râmnicu-Vâlcea, 1900, pag. 11; Corneliu Tamaş, op. cit., Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2006, pag. 266. În anul 1900 populaţia judeţului crescuse la 190.271 locuitori din care 95.664 bărbaţi şi 94.604 femei. Numărul celor care ştiau carte era de 21.764 (18.702 bărbaţi şi 3.062 femei), iar numărul neştiutorilor de carte se ridica la cifra de 171.150 (79.992 bărbaţi şi 91.218 femei). Cât priveşte “mişcarea” populaţiei în intervalul de la 1 sept 1899 până la 1 sept 1900, situaţia se prezenta astfel: născuţi – 7.464, morţi – 3.565, căsătoriţi – 4.334 (pag. 4-5).

104. Gheorghe Cristea,  Din istoria cooperativei agricole de producţie în România (1864-1918), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1999.

105. DJVAN, Fond Revizoratul şcolar (în continuare, Revizoratul şcolar), dos. 12/1905, f. 109.

106. Gh. Dumitraşcu, Haretismul în cultura românească (Judeţul Vâlcea), Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2008, pag. 364.

107. Anuarul Băncilor populare din România pe anul 1904, Bucureşti, pag. 1443.

108. Revizoratul şcolar, dos. 10/1902, f. 134.

109. Anuarul Băncilor populare din România pe anul 1904, Bucureşti, pag. 1446.

110. Revizoratul şcolar, dos. 5/1905, f. 9.

111. Gheorghe Sabin, Situaţia judeţului Vâlcea în perioada 1 sept 1905 – 1 sept 1906, Râmnicu-Vâlcea, 1906, pag. 46, 49.

112. Revizoratul şcolar, dos. 9/1909, f. 38-39.

113. Dr. Gheorghe Sabin, Situaţia judeţului Vâlcea pe anii 1911 -1912, Râmnicu-Vâlcea, 1912, pag. 49.

114. Revizoratul şcolar, dos. 6/1916, f. 129.

115. Idem, dos. 1/1915, f. 16; dos. 5/1916, f. 44-46.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 325-338). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 

Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete