Categories
63

Vâlcea – Comuna Titești: Oameni și fapte

       După terminarea procesului cu Bucşăneştii, deţinea şi cea mai mare parte din averea lor, aparţinându-i toate căminele de casă din centru satului până-n Vălcea, pe ambele părţi ale drumului.

       Tradiţia spune că ar fi cerut domnitorului îngăduinţa să acopere casa cu ruble (monede), ceea ce nu i s-a permis. Alţii susţin că i s-ar fi permis, dar dacă aşază monedele în dungă. Încercând în acest mod, nu i-au ajuns rublele şi a renunţat.

       Casa a făcut-o într-un an de foamete, când plătea lucrătorilor numai câte o strachină (blid) de mălai la zi.

       Îmbogăţirea sa se darorează faptului că pe aici trecea drumul ce venea de la Piteşti şi Bucureşti şi mergea spre Austro–Ungaria. La Râul–Vadului exista Vama pe unde urmau să treacă negustorii cu diferite cirezi de vaci, porci, cai, oi etc., pe care le mânau spre Ardeal, unde luau legătură cu alţi negustori.

       Nicolae Gurbăţ, fiind el însuşi negustor, avea legături negustoreşti cu alţii, având cârciumă cu han, unde poposeau negustorii cu turmele de vite ce aveau.

       Unii din aceşti negustori „groşi la pungă”, după ce erau găzduiţi, erau şi omorâţi peste noapte, îngropaţi şi jefuiţi de banii găsiţi asupra lor.

       Aşa după cum ne-au confirmat bătrânii satului: Gheorghe Văcăruş, zis Geacarel, şi Dinu Mărcoiu au fost martori la data când locuitorul Mihai R. Popescu, nepotul acestuia, demolând casa veche, fostă a Domnicăi lui Gurbăţ, a găsit trei schelete de oameni, dintre care unul cu inel, cu iniţialele I. Z., care nu este altul decât Ioniţă Zavera–Copăceanu, fostul ginere al lui Nicolae Gurbăţ (din prima căsătorie a Domnicăi),iar celelalte două schelete au fost ale unor greci fanarioţi, care pe timpuri încasau birurile de la locuitori.

       Dar proverbul „Ulciorul nu merge de multe ori la apă” şi-a găsit şi aici înţeleapta aplicare. Nicolae Gurbăţ încheie o afacere mare cu alt negustor – Furduiescu, din Câmpulung, care-i dă pe credit o turmă de porci, urmând a-i restitui la termenul scadent contravaloarea, un burduf (coburi) cu galbeni (aur). Toamna, boierul creditor trimise la debitorul său – Gurbăţ pe Gheorghe Credinciosul (un ţigan voinic, pe atunci rob), să ridice datoria.

       După ce a numărat toată datoria, Nicolae Gurbăţ, conform angajamentului ce avea de a-l trece pe ţigan Plaiul Loviştei (la Sălătruc – Argeş), îl însoţeşte cu slugile sale: Zgărdaru şi Mătuşan (doi ţigani din Boiţa – Sibiului, de unde era şi soţia lui), cărora avusese grijă mai înainte să le dea instrucţiuni cum să omoare ţiganul şi să-i ia înapoi burduful cu galbeni.

       Slugile lui Gurbăţ, de teamă să nu-i apuce ziua, au ucis şi jefuit ţiganul la Râul Alb (Poiana – Perişani), dând drumul calului slobod, prin Sălătruc, iar cadavrul l-au ascuns între bolovani şi răgălii, în marginea apei.

       Negustorul creditor, văzând cele întâmplate, a cerut socoteală debitorului său – Nicolae Gurbăţ, care, asigurat de slugile lui că au executat întocmai după cum ordonase el, a garantat cu întreaga avere că el s-a achitat de obligaţia luată, adică de a-i achita suma integrală ţiganului rob şi de a-l trece hotarul Loviştei.

       Primăvara, mergând localnicii să pescuiască, au găsit cadavrul ţiganului încălţat cu cizme, acoperit cu bolovani şi răgălii. Vestea s-a întins ca fulgerul, iar creditorul pune în executare obligaţia asumată de debitorul său, Nicolae Gurbăţ.

       Vin aici,în sat, călăreţi înveşmântaţi în ipingele de dimie albă, cu găitane (jnururi negre), costumaţie de mare ţinută şi ceremonie pe acele vremuri, îl leagă pe Nicolae Gurbăţ, ducându-l la închisoare, la Bucureşti, unde se otrăveşte. Soţia sa, văzând dezastrul, averea pierdută şi bărbatul mort, se duce la râul Olt, unde se îneacă.

       Averea sa colosală a fost confiscată şi vândută la mezat (licitaţie), care a avut loc pe data de 27 aprilie 1851.

         Turmele de oi,vaci şi porci confiscate, abia aveau loc pe o lungime de drum de 1,5 km, de la podul de la Gura Dosului, până la Dobrineşti – Vârful Spinului (drumul cobora pe Calea Spinului) (m;pag.68).

       Averea lui Gurbăţ este cumpărată de săteni, după data ţinerii mezatului, 6 aprilie 1858, când au pus mână de la mână, după posibilităţi, sume de bani, atât pentru cumpărarea terenului din vatra satului, cât şi a drepturilor din obşte.

       Sătenii au declarat creditorului mai puţin cu 30 ha teren, de bună calitate, fără să mai fie inventariat, de care au beneficiat cei doi moştenitori ai lui Gurbăţ: Domnica şi Ghiţă Gurbăţilă.    

     Tot atunci, sătenii au cumpărat şi casa lui Gurbăţ, fiind folosită ca local de şcoală şi primărie, până când s-au construit localuri proprii (şcoala în anul 1904,iar primăria-1910). Rămânând în părăsire, casa s-a deteriorat. Reparaţia casei a fost dată de primărie în seama lui Ioniţă Dorea Lungu. Reparaţia, costând enorm de mult, primăria a vândut-o reparatorului, astăzi aparţinând strănepotului acestuia – Popa Niţă Gheorghe.

       Spre a putea cumpăra averea lui Gurbăţ, sătenii au împrumutat bani de la deţinătorii de capital din Câineni, despre care vom vorbi în capitolul următor.

       Obligaţia garantării integrităţii unei persoane (slujbaş) însărcinate a efectua serviciul stăpânului (a purta corespondenţa, a purta bani etc.) se menţine în Ţara Românească încă din timpul lui Vlad Vodă. Prezentăm în acest sens următorul ordin referitor la un slujbaş al Porţii, având valabilitate şi pentru serviciile interioare ale ţării:

„…În fiecare an un slujbaş al Porţii va veni în Ţara Românească ca să primească tributul şi va fi însoţit la întoarcerea sa cu slujbaş al voievodului până la Giurgiu, unde din nou se va număra suma dată şi se va da o a doua încredinţare de primire, apoi când se va trece dincolo de Dunăre, ţara nu va mai fi răspunzătoare de orice se va mai întâmpla …” (n;pag.107).

         Neamul gurbăţeştilor a fost destul de numeros şi, pentru că acest Nicolae Gurbăţ făcuse ruşinea de a tâlhări, toţi cei dintr-o rudenie cu el îşi îndepărtau pe cât puteau legătura de neam.

         Menţionăm faptul că acest Nicolae Gurbăţ, nu este cel ce a participat în partea finală a procesului cu Bucşăneştii. El este altul, cu acelaşi nume, decedat în anul 1836, aşa cum reiese dintr-un act cel prezentăm mai jos:

         „ Adică eu Floarea soţia răposatului Nicolae Gurbăţ dimpreună cu fiul meu Ghiţă Gurbăt ot Titeşti, dăm bună şi încredinţată zapisul nostru la mâna lui Martin zet Diaconu Dumitru ot Titeşti precum să se ştie că i-am vândut săliştea cumpărată de la Marin Vârvoră ce se hotărăşte pe dinjos cu a lui Ghiţă sin Alex. Mardale pe dinsus se hotărăşte cu a lui Gheorghe zet Diaconu Dumitru şi cu malul şi prin vale şi cu un capăt de drum despre Răsărit şi tocmeala ne a fost aşa taleri 350” (m:anexe).

       Nicolae Gurbăţ, cel descris de noi, trăia, dar era prea tânăr în anul 1836, şi nici nu se afla în sat, el fiind argat la curtea paşei din Giurgiu, de unde a fost nevoit să se refugieze într-un loc ascuns, pentru că necinstise fata paşei, fugind cu o parte din banii acestuia. (din însemnările învăţătorului Tică C. Popescu, din Titeşti).

         Prezentăm şi alte zapise din care se observă alte încrengături ale neamului lui Gurbăţ, care astăzi poartă alte denumiri, cel de Gurbăţ dispărând:

  1. 1)„ Adică eu Maria răposatului vătafu Barbu ot Titeşti datam încredinţat zapisu meu la mâna Radului sin Stanciu Gurbăţ i la mâna lui Nicolae brat. Nepoţii mei precum să se ştie că i-am vândut Partea mea din Moară jumătate i cu cuprinsu ei că jumătate este vândută mai dinainte care este cu zapisu şi o am vândut la Păsul meu. Părăsindu-mă şi feciori şi ne avându cine căuta de mine şi o am vândut stătută ohamnică în vecilor şi copiilor lor şi câtă Dumnezeu le va Dărui şi Tomeala ne au fost Tal. 40: adică Patru zeci Bani gata şi le-am dat şi zapisele cele vechi ca să le stăpânească cu Bună Pace şi cându sau făcut acest zapisu au fost Preoţi şi Megiaşi martori care sunt iscăliţi şi pentru mai adevărată credinţă mau Iscălitu şi Miau Pusu şi degetul în loc de Pecetie ca să se Crează”.

                                         – 1809,iulie,5 –

(S.S.)Maria răposatului Barbu am vândut stătut.

(S.S.)Sandu Voinea-martor: Eu Enaiche Bolovan martor; Eu Barbu Guşoi martor; (S.S.)Eu Tudose Bolovan martor;

(S.S.)Eu Martin … martor.

Şi am scris eu Barbu Boerescu cu zisa Naşi Marii şi martori.

 

  1. 2)„ Adică Eu Martin Popescu ot Titeşti încredinţatu cu zapisul meu la mâna vătafului Niculae i la mâna vărului Radu Gurbăţ precum să se ştie că i-am dat locu din capu Eazului de le Moara Dumnealor cel alături cu valea până în rozoru şi dă cu capul întra l Cârstoiului din josu şi i l-am dat Eazul prin trânsul la vadu Morii şi Tocmeala ne-au fost Talere 20 adică douăzeci fiindcă aşa ne am Învoitu şi l-am dat stătut în veacu Dumnealor şi copiilor Dumnealor şi i l-am dat de a mea Bunăvoie ne silitu de nimeni şi când s-au făcut acestu zapisu au fostu şi oameni Martori şi pentru noi adevărata Credinţă m-am iscălitu ca să se crează”.  

                                         – 1824, iunie, 12 –  

(S.S.) Eu Martin Popescu am vândutu stătutu.

(S.S.) Eu Pătru sin vita Gheorghe-martor;

(S.S.) Eu Toma Murariu-martor;

(S.S.) Eu Cârstea Popescu-martor;

Şi am scris eu Ghiţă sin Martin Popescu-martor.

( i=şi; sin=fiu;zet=ginere; brat=frate ).  

    

  1. 3)„ Ca să fie ştiut că Nicolae Radu Gurbăţ la cumpărătoarea moşii de la Gheorghe Bucşănescu prin carte de mezat din leatul 1851, Aprilie, 27 sub No. 3602 au dat una mie în No. 1000. Şi i se am cuvenit a treia parte de livadie din Frăsinet care este lungu în 70 stânjeni şi latu 52 stânjeni peste tot şi din dramuri din Munte i s-au cuvenit douăzeci şi opt. Totu pomenitul la cumpărătoarea moşii Bucşănescului de la D-lui Ion Nicolopul din Piteşti prin zapis formăluit de Tribunal au mai dat lei cinci sute şi patru şi i s-au cuvenit o parte din patru o jumătate din lazuri din mesteacăn şi şapte dramuri din munte şi ţărcători spre ştiinţă şi urmarea stăpânirii i s-au dat aceasta.

                                   – 1862, Martie, 18 –

Se adaugă – Asemenea şi partea ce i se va cuveni din casa mare de la Gurbăţu din sat.

(S.S.) Ghiţă Lungu; Ioniţă Răducanu–Taiche Popescu; Ilie Petrescu; Ioniţă Anghelescu; Nicolae Radu; Ion Popa Bucur; Ion Diaconu Vătăşescu; T. Ion Lungu; Preotul Ghiţă Stăncioiu.”

4)

„ Subscris Gheorghe Gurbăţ funcţionar în calea ferată română din gara Turnu Măgurele fiu al defunctului Niţă Nicolae Gurbăţ fost domiciliat şi proprietar în comuna Titeşti, Plaiu Loviştea, Judeţul Argeşul.

         Declar că prin bună înţelegere am vândut de veci şi fără nici o rezervă către domnu Ion Stănescu din comuna Titeşti – Plaiul Loviştea – Judeţul Argeş, care cumpără de la mine următoarea avere: 1 (una) din 5 (cinci) părţi dreptul meu de proprietate în indiviziune ce stăpânesc cu fraţii mei: Radu N. Gurbăţ, Lae Gurbăţ, Dumitra căsătorită cu Dincă Ciopei şi Domnica căsătorită cu Nicolae Crastea; cei dintâi trei din comuna Titeşti şi cea de-a patra din comuna Boişoara – Jud.Argeş – adică din pădure, izlaz, Suhat, munte şi Pleş, situat în comuna Titeşti – Argeş, cum s-a stăpânit de părintele nostru Niţă Nicolae Gurbăţ – decedat, de la care ne-a rămas moştenire cum şi de noi până-n prezent.

           Preţul acestei vânzări fiind de lei (90) nouăzeci; l-am primit deplin a zi de la cumpărătorul Ion Stănescu deplin, rămânând absolut stăpân împreună cu numiţii mei fraţi în indiviziune, conform dreptului ce aveam şi eu acolo.

           Pentru care am dat acest act scris şi subscris de mine propriu, fără să mai am vreo pretenţie pe viitor putând cumpărătorul Ion Stănescu a cere la tribunalul Argeş transcrierea actului în registru şi exercita drepturile pe care le-am avut şi eu înainte de a face această vânzare”

         Anul 1901, oct., 13 – scris şi redactat de mine Gheorghe Gurbăţ.

 

 

         II)   Ghiţă Lungu.

 

       „ În timpul acestor frământări, apare figura luminoasă a fiului satului – Ghiţă Lungu, născut în preajma Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.

       Fire prietenoasă, blajină şi cuminte, şi-a atras prietenia de nedespărţit, de mic copil, a băiatului lui N. Gurbăţ – Ghiţă Gurbăţilă, care n-a vrut să meargă la şcoală, la Piteşti, fără să ia cu el de tovarăş pe prietenul său – Ghiţă Lungu. Vrând –nevrând, proprietarul Nicolae Gurbăţ a dat la şcoală şi a întreţinut şi pe Ghiţă Lungu.

         Ghiţă Lungu a fost elev cuminte şi silitor, în timp ce colegul său, Ghiţă Gurbăţ se bătea cu ceilalţi colegi (fii de „oameni cu vază”) şi, de teamă să nu fie pedepsit, fugea de la şcoală, stând căţărat prin plute sau ascuns în locuri dosnice.

         Ghiţă Lungu se întoarce în sat om cu mintea luminată şi îndeplineşte, pe rând, funcţia de învăţător, notar, primar în comuna natală şi de logofăt al tuturor comunelor din Lovişte, unde se face repede cunoscut datorită priceperii şi spiritului său de dreptate. Vajnic apărător al drepturilor satului, stăruieşte şi aduce în localitate un inginer hotarnic – Mănoiu care, în anul 1861, întocmeşte hotărnicia întregii moşii a satului Titeşti. Pune la punct tabelele de drepturi din obşte ale comunelor Titeşti şi Boişoara (de unde soţia sa–Maria-era originară), este chemat cu încredere spre a stabili hotare între anumiţi împricinaţi din sat, împarte legal şi drept fiecăruia veniturile provenite din bâlci, trecere pe plai etc.

         Introduce ca unitate de măsură pentru suprafaţa păşunabilă – dramul, submultiplul ocalei.

         Ghiţă Lungu a luat parte activă, cu fapta şi cu sfatul său priceput, la toate evenimentele ce s-au succedat în sat în urma arestării lui N. Gurbăţ. Împreună cu ceilalţi săteni, împrumută bani de la deţinătorii de capital din Câineni, spre a nu lăsa să se liciteze averea lui Gurbăţ de către străinii de sat, pentru a nu se repeta trista amintire cu Bucşăneştii.

         A murit în anul 1888” (m;pag.80).

         Pe crucea ridicată de nepotul său – Ioniţă Lungu, pe care l-a crescut, data naşterii şi a decesului sunt trecute greşit. Crucea ridicată în podgradia bisericii, la loc de cinste, a fost mutată de Nicolaie I. Lungu-strănepot-în noul cimitir. Mormântul său a fost ocupat de Cica Popescu, născută Lungu – strănepoata acestuia, unde sunt înhumaţi: Ioniţă Gh. Popescu, cu copiii săi: Puiu şi Niculina.

         Prezentăm actul de deces al lui Ghiţă Lungu.

         „ No. 41, din anul una mie opt sute optzeci şi opt, ziua douăzeci şi trei, ora unu post meridian, Actu de moartea lui Ghiţă Lungu, căsătorit cu Maria Vârvoră – Agricultoare domiciliată în această comună Titeşti; de ani şaizeci şi opt – Agricultor Născut în această comună Titeşti, fiu al lui Mitu Lungu şi al Marii muma, ambii decedaţi din viaţă.

         Încetatu din vieaţă alantăieri douăzeci şi una iulie curent la orele 10 (zece) anti meridian în casa sa din această comună. Martori au fost Nae Mardale şi Dumitru Baciu ambii agricultori domiciliaţi în această comună vecini cu casa Mortului care au subscrisu acest act împreună cu noi după ce le-am cetit şi după ce am constatat moartea noi însuşi Nicolae Mitu locţiitorul de primar şi oficer de stare civilă al comunei Titeşti din Plaiul Loviştei – Judeţu Argeşu.

         Eu Nae Mardale; Eu Dumitru Baciu, ambii martori neştiind carte s-au subscrisu de noi”.

         Ajutorul de primar Nicolae Mitu.

                   Off. st. civile                                     Notar

                                                     N. Mitu                                     R. N. Gurbăţ                                                

                  

 

 

           Ghiţă Lungu a fost primul învăţător care a funcţionat la şcoala din satul Titeşti, înfiinţată în anul 1839.

         Deci este născut în anul 1820,corectând înscrisul de pe cruce, unde e trecut greşit ca an al naşterii 1830.

 

                          

                                       III)   Ioniţă Răducanu, zis Rouă (Roo).

  

         „ Ioniţă Răducanu – Rouă, originar din comuna Hinova, judeţul Mehedinţi, vine în sat ca tolvar sau tolbar (negustor ambulant) în prima jumătate a secolului al-XIX-lea, însoţit de Anghel Chipu (cu nume adoptat – Ioniţă Anghelescu) – tatăl Angheleştilor, originar de le Mănăstirea dintr-un Lemn, Frânceşti – judeţul Vălcea.

       Amândoi se căsătoresc cu fete de gospodari înstăriţi din satul Titeşti şi anume: Ioniţă Răducanu cu Anica, singurul copil al lui Tache Popescu, iar Anghel Chipu cu Floarea, fiica lui Ghiţă al lui Martin Popescu, fratele lui Tache.

       Pe lângă faptul că erau oameni dezgheţaţi, au avut şi mari sume de bani asupra lor, pentru că, de la venirea lor şi a celorlalţi trei cunoscuţi ai lor: Ilie Petrescu, Ion Coldanul şi Matei Simion, zis Bursuc, satul nostru capătă o nouă înfăţişare şi importă moravuri noi şi dăunătoare, ca jocul de cărţi.

       Se porneşte o acţiune de întrecere, de la acapararea de averi şi de terenuri la poziţii favorabile exercitării comerţului.

       În locul celor două cârciumi câte existau în timpul procesului cu Bucşăneştii, se construiesc şapte case noi, cu încăperi adecvate funcţionării de hanuri cu cârciumă, toate proprietatea lui Ioniţă Răducanu şi a moştenitorilor Angheleşti (Chipuleştii).

       Recordul în cumpărarea şi acapararea de averi îl deţine Ioniţă Răducanu, care avea debitele de cârciumi arendate, de la Râul Vadului (Câineni), cele de pe Valea Lotrului şi cele dinspre Curtea de Argeş.

       Ioniţă Răducanu devine persoană renumită în tot plaiul şi în plaiurile învecinate, adresându-i-se cuvinte reverenţioase de ,,chir’’, ,,logofăt’’ etc. Cu siguranţă a făcut parte din ceata haiducilor lui Dăianu, cu care se întâlnea în pădurea Suhatului Titeşti.

       Despre haiducul Dăianu am vorbit când am descris „Piatra cu douăsprezece cruci”.

       Rouă, fiind un apropiat al haiducilor, n-a fost călcat de „lotri”, iar datorită anumitor neînţelegeri avute cu haiducii, fiul lui Ioniţă a fost răpit în pădurea Clocoticiului (Sălătruc) de aceştia şi luat în haiducie unde a fost ţinut patru luni” (m;pag.70).

       Casa Serafinei Diaconeasa din Boişoara (gazdă de haiduci) a devenit proprietatea lui Ioniţă Răducanu, după decesul acesteia.

       În legătură cu bogăţia lui Ioniţă Răducanu – Rouă, am prezentat în subcapitolul „Ape” întâmplarea cu butoiul ce conţinea polii de aur şi care a fost luat de ape, la potopul din anul 1864.

       Ioniţă Răducanu repară în anul 1862, împreună cu Ioniţă şi Ghiţă Lungu, aşa cum arată înscrisul de pe piatra de la poarta bisericii, zidul împrejmuitor al acesteia – podgradia.

       Rouă a utilizat drept consilier al său pe Ghiţă Lungu care era bun cunoscător al legilor şi al situaţiei juridice a terenurilor şi a altor averi ce le cumpăra. Spre a fi mai sigur că nu aruncă la voia întâmplării banii, în majoritatea actelor de cumpărătoare găsim şi pe Ghiţă Lungu, tovarăş la cumpărătoare, pus de către Ioniţă Răducanu, aceasta fiind garanţia că tranzacţia făcută este durabilă şi inatacabilă. Ghiţă Lungu, pe parcurs, întorcea banii datoraţi lui Ioniţă Răducanu. Prezentăm în acest sens fragmente din aceste acte:

a) „…pentru această datorie din faţă, de una mie lei, a lui Ion Copăceanu – Zavera zăt Gurbăţ, m-am despăgubit de la Chir I. Răducanu şi rămâne să primească dumnealui banii de pe acest zapis de la datornic…”.

b) „…Am dat acum numitului chir Ioniţă şi sineturile cuprinse în acest zapis, încă unul din leatul 1852, mai, 21 al Florii Stăncioiului şi unul din 1830, decembrie al lui Gheorghe Mărcoiu. Semnează Steriogopolos, data 2, iulie, 1854 …”.

c) „…la acest zapis a dat şi Ghiţă Lungu banii pe jumătate şi rămâne numitul tovarăş cu mine, subiscălitul, I. Răducanu, 1855”.

       Averea cumpărată de Rouă şi Ghiţă Lungu constituia aproximativ jumătate din hotarul satului, fapt pentru care au cerut sătenilor să comaseze toate terenurile ce le aparţin, într-o chingă echivalentă, fie în partea de miazăzi, fie în cea de miazănoapte.

       Nu s-a putut pune în aplicare cererea lor, deoarece sătenii, care se pomeniseră devălmaşi, n-au fost de acord, deşi în prima fază aprobaseră cererea acestora.

       Cei doi, vrând să pună în aplicare planul lor, pe proprie cheltuială, stabilesc hotarul cu moşnenii din Boişoara – Găujani şi cu moşnenii din Spinu – Podeni.

       Ioniţă Răducanu – Rouă decedează în anul 1881, iar lui Ghiţă Lungu unii dintre săteni îi fac felurite acte de sabotaj, printre care şi incendierea povernei din Vălceaua Şipotului. În iulie 1888, a decedat şi Ghiţă Lungu, rămânând hotărârea nepusă în execuţie.

       Alexe Ciopei din satul Bratoveşti a fost mai norocos, reuşind să obţină chinga din partea de apus a satului, care capătă denumirea de „Chinga lui Alexe”, ce se întindea din satul Blănoi până-n Valea Stogului. Chinga a fost mărită de Pr. Gh. Dimescu, zis Bobocu, ginerele lui Alexe Ciopei şi de nepotul acestuia, Alexe Dimescu.

       Marginea de apus a acestei chingi, formează limita hotarului de apus al satului Bratoveşti, despărţindu-l de satele comunei Racoviţa.

       Asemănător, şi ceauşul Ghiţă Dobrin, din satul Spinu, comuna Perişani, obţine, în anul 1828, de la moşnenii spineni, o chingă în lăţime de 1 stânjen şi jumătate, din totalul de 12 stânjeni, din întreaga moşie Spinu, în partea de miazănoapte a satului, de la hotarul cu moşnenii bratoveşteni şi copăceni (la apus), până în hotarul satului Podeni, la răsărit, numită „Chinga ceauşului” sau „Vârful Spinului”.

       Facem menţiunea că în aproape toate satele loviştene, hotarul acestora a fost împărţit pe douăsprezece părţi, numite „moşi” sau neamuri.

       Revenind la moravurile uşoare aduse în sat de cei arătaţi mai înainte, de acestea s-au molipsit mulţi săteni, făcând din urâta patimă a jocului de cărţi o pasiune pe urma căreia mulţi şi-au pierdut avutul, aşa cum au fost fraţii Haralambie şi Răducanu Anghelescu. Alţi săteni au devenit atât de înrobiţi acestei patimi, încât jucau cărţi şi pe „cioarecii”(pantalonii de dimie) cu care erau îmbrăcaţi, plecând la casele lor cu picioarele goale, noaptea, în timp de iarnă, speriindu-şi famililea (ex: Ştefan Teleabă). În aceeaşi urâtă patimă au căzut şi locuitorii Ion Ilie Petrescu şi Ioniţă Lungu.

       O întâmplare hazlie a fost povestită de lăutarul satului din acel timp – Ioniţă Botea, care a jucat cărţi pe vioară (terminând banii), pe care i-a câştigat-o Constantin Pătru din Bărâce, la cârciuma Cojocăriţei din Vălcea (azi proprietatea lui Năiţă Stăncescu).

       Pe la miezul nopţii, plecând după vioară, el continuând să stea la cârciumă, la locuinţa lui Constantin Pătru din Bărâce, la mari rugăminţi ale lăutarului, i se dă instrumentul. Întorcându-se la cârciumă, la şipotul din Vălcea s-a întâlnit cu o haită de lupi. Neştiind ce să facă, a început să le cânte din vioară, lupii însoţindu-l pe lăutar până-n preajma cârciumii. Probabil lupilor le-a plăcut cântecul, mărturisea lăutarul, de nu l-au atacat, pentru că era iarnă, cu multă zăpadă, când lupii flămânzi atacă pe trecători.

       Prezentăm averea mobilă şi imobilă a lui Ioniţă Răducanu – Rouă, găsită la data decesului, inventariată de fiul său, Mieilă I. Rouă şi de Gh. Popescu Lotru, zis Proianu, ginerele (zet) lui Ioniţă Răducanu, căsătorit cu Sâmzeana – fiica acestuia.

          

 

                                           Domnule Preşedinte

        

       Încetând din viaţă părintele nostru Ioniţă Roo din com. Titeşti, Plaiul Loviştea – jud. Argeş şi rămânându-i mai multă avere atât mişcătoare cât şi nemişcătoare care se va arăta mai jos şi având în vedere că subsemnaţii fii majori din prima căsătorie a tatălui nostru voim a ieşi din indiviziunea averii rămasă pe care urmează a o împărţii cu fraţii noştri ambii minori, precum şi cu Maria Răducanu Roo a doua soţie a părintelui nostru care este săracă şi urmează a primi partea ei directă în uzufruct, conform articolului 728 din codul civil şi următor, cum şi a articolului 691 ordin procedură civilă, vă rugăm a cita la judecată pe Maria Răducanu Roo atât în numele ei, cât şi în calitate de tutore a minorilor fiii Ion şi Petre, toţi din com. Titeşti, Plaiul Loviştii, jud. Argeş, pentru ca conform regulelor prevăzute în citatele articole, să efectueze partajul averii ce urmează:

1) O pereche case mari de piatră cu două etajuri, având grajd, un salon, o cuhnie cu două camere şi grădiniţă de zarzavat, toate situate în Com. Titeşti.

2) Săliştea cu un pătul pe dânsa, în uliţa com. Titeşti.

3) Hanul de la Ioniţă Copăceanul, cu curtea lui în care e un grajd, un şopru şi o cuhnie şi o magazie, cum şi o grădiniţă.

4) Una bucată sălişte dinjos de drum cu un pătul şi garduri.    

5) Locul cu pruni, o povarnă, magazie de buţii, cumpărate de la Florea Cârstea.

6) O livadie după Mlacă de la Semeon Sădeanu şi Mitu Flori.

7) O altă livadie tot După Mlacă, în izlaz, tovărăşie cu Ghiţă Lungu.

8) Un loc Submlacă de la Tudor şi Ion Popa Bucur.

9) Un loc Submlacă de la Dogăroaia.

10) Un loc în Topliţă de la popa Nicolaie.

11) Un altul mai jos de cel de la nr. 10, tot de la popa Nicolaie.

12) O livadie în Frăsânet, de la Maria Stanciu Stăncioiu.

13) Un loc în Vălcea de la Dumitrache Rogojină.

14) O livadie în Glod de la Floarea Cârstea Popa.

15) Un loc după Grui de la Sădeanu.

16) O livadie în Glod de la Ilie Mandolu.

17) Una idem tot în Glod de la Costache.

18) Una idem de la Nicolae Lazăr.

19) Una idem de la Ioniţă Copăceanu.

20) O livadie în Lazuri de la Iagăru.

21) Una idem de la Ghiţă Gurbăţ.

22) Una idem de la Robeasca.

23) Una idem de la Simeon Sădeanu.

24) Una livadie în Hocioroabe de la G.G.Sădeanu.

25) Una livadie Sub Pleaşă de la Florea.

26) Una livadie în Bersicioi de la Theodor.

27) Una livadie în Gura Plaiului de la Gurbăţ.

28) Una livadie în Gura Plaiului de la Popa.

29) Una livadie în Detunătură de la Gurbăt.

30) Două ogrăzi cu pruni.

31) Una idem la Zavera cu ceea ce se află pe dânsa.

32) Una ogradă la Scapăt de la Popa Niculaie.

33) Una idem de la Ion Popa Bucur, tot de la Scapăt.

34) Una ogradă Peste Cruce de la Martin Şenghea.

35) Una idem de la Nicolae Ilă şi Ghiţă Stăncioi.

36) Una ogradă sub Coasta Putineiului de la Pătru.

37) Un loc în Grui de la G. G. Vârvoră cu pruni pe el.

38) Una ogradă După Grui pe locu Boerescu.

39) Una livadie în Glod de la feciorii lui Popa Bucur cu un grajd pe dânsa.

40) O casă cu pământul ei şi livadie de la Diaconeasa Serafina, hotarul Comunei Boişoara.

41) Casele cu curtea unde şed eu, Mieilă Roo.

42) O ogradă cu pruni de la Ioniţă Copăceanu – pe Valea Bârzănii.

43) Casa cu pământul ei de la Lotru.

44) Un loc în cătunul Bratoveşti cumpărat de la Ghiţă Ciopei.

45) A treia parte din muntele Mâzgavu şi Scara (drept 1700 oi).

46) Jumătate din muntele Coasta de la D-l. Brătianu.

47) Parte din muntele Titescu după actele găsite la casa defunctului nostru tată, ca cumpărate.

48) Parte în munţii Boişoarei şi Găujani după cum vor arăta actele de cumpărătoare.

49) Parte din muntele Stâna Mare socotite în dramurile cumpărate de la Florea Popescu.

 

                                                                                       – Mobile –

                             50) Şase căruţe de boi din care una ulubită.

                             51) O maşină de vânturat.

                             52) Cincizeci buţii mari şi mici cu butoaie şi putini.

                              53) Patruzeci de doage de ştejar.

54) Patruzeci şi cinci napoleoni cu dobânda lor depusă ca garanţie la casa de depuneri pentru arenda moşiei Copăceni, de la Eforie.

55) Cincisprezece napoleoni cu dobânda depuşi garanţie la Casa de depuneri pentru munţii Galbena şi Vemeşoaia, arendate de la Eforie.

56) Zece napoleoni cu dobânda depusă garanţie pentru cârciuma Propoare (poiană păşunabilă) şi muntele Coarneşu, tot de la Eforie a plăti la casa de depuneri.

57) Optzeci de napoleoni preţul vânzării vacilor ce au fost adunate pentru cireadă.

                             58) Un cazan nemţesc cu accesorile lui.  

                             59) Un idem turcesc.

                             60) Un alt cazan nemţesc.

                             61) Cincizeci şi opt de vaci cu mică cu mare.

                             62) Cincisprezece cai cu mic cu mare.

                             63) Patruzeci şi cinci râmători cu mic cu mare.

                             64) Una sută şaizeci de oi cu mică cu mare.

                           65) Optisprezece capre.

                             66) Partea cuvenită la partea din prăvălie.

                             67) Partea din efectele casei.

        

       Drept taxa de timbru constat că am făcut petiţiu pe douăzeci şi cinci coli. Alăturăm două copii pentru Maria I. Roo fiind citată atât în numele ei cât şi ca epitroapă binevoind ca să i se trimită citaţiunea cu colile sus arătate în com. Titeşti – Plaiul Loviştea – jud. Argeş iar pentru subsemnaţii şi adresaţi-vă singuri citaţiune d-lui avocat M. Bădulescu din Piteşti.

       Primiţi vă rog asigurarea consideraţiunii noastre.”

                                                

       Mihail I. Răducanu, G. Popescu – soţul defunctei Sâmzeana şi epitrolul minorilor.

      

La punctul 40 din acest inventar se află trecută „casa cu pământul ei şi livadia de la Serafina Diaconeasa, hotarul comunei Boişoara”. Dobândirea averii Diaconesei, gazdă de haiduci, demonstrează, o dată în plus, că Ioniţă Răducanu Roo a avut legături cu haiducii. Prezentăm cele scrise despre Serafina Diaconeasa:

 

 

 

                

                             „ Serafina Diaconeasa – gazdă de haiduci’’

           „ Multă bogăţie a strâns pe seama haiducilor o femeie vădană din Boişoara, numită Serafina Diaconeasa. Ea era gazda cetei de haiduci a lui Stan. Aceştia jefuiau pe tolvarii din Ardeal care veneau peste munţi cu mărfuri ca să le vândă prin satele Loviştei.

           Tolvarii aduceau în tolvele lor opinci, pălării, chimire, curele de încins pentru chimire, bumbac şi arnici.

           Serafina Diaconeasa, fiind în legătură cu haiducii, îi ademenea pe tolvari ca să rămână peste noapte la ea. Casa Serafinei avea patru odăi. Una dintre ele era însă în aşa fel făcută, încât nu se putea observa nici din afară şi nici dinăuntru. Nu avea nici o fereastră. Nu avea decât o uşă mică, într-unul din pereţii interiori ai casei şi era tot timpul acoperită cu o zăveadă. În aceea chilioară, luminată cu aţă de seu de vită, stăteau ascunşi haiducii, ca nu cumva să dea potera peste ei.

             În hodaia din stânga cum intri, erau primiţi de fiecare dată tolvarii. Haiducii ieşeau din chilioara lor imediat ce erau anunţaţi de Serafina şi se duceau peste tolvari, înarmaţi până-n dinţi. După ce-i omorau pe aceştia, îi aruncau în pivniţă, printr-o tarabă, care era făcută după uşă, special pentru acest lucru.

             Mai târziu, haiducii au fost descoperiţi de un rudar care umbla cu linguri de vânzare. Apucându-l o dată noaptea în Boişoara şi simţindu-se obosit peste măsură, s-a rugat de Serafina Diaconeasa să-l găzduiască până dimineaţa.

            La început Serafina nici n-a vrut să audă; însă, până la urmă, s-a înduplecat şi l-a lăsat să doarmă pe prispă. Şi-a aşternut rudarul haina, şi-a pus drept căpătâi, traista în care avea lingurile şi s-a culcat. După câteva clipe, aude prin curte tropăituri de cai şi şoapte din ce în ce mai multe. Venise Stan cu ceata lui. Serafina Diaconeasa a ieşit repede în întâmpinarea haiducilor şi i-a asigurat că nu e nici un pericol.

             Urcându-se pe prispă, haiducii au şi dat cu ochii de rudar.

             – Cine este acesta şi ce caută aici, întrebă Stan, că-l omor!

             – Fii liniştit, dragul meu, că e un amărât de călător, îi spune Serafina Diaconeasa.

             Tot timpul cât a stat de vorbă cu haiducii, rudarul s-a făcut că doarme adânc. Sforăia de ziceai că a dat în somnul morţii.

             Haiducii, crezând că el doarme şi că nu i-a simţit, au intrat liniştiţi în casă. Rudarul, speriat de cele auzite, şi-a luat doar traista şi a fugit. Pe unde mergea, pe acolo spunea că Serafina Diaconeasa e gazdă de haiduci.

Dimineaţa de noapte, când s-au sculat haiducii, ia-l pe rudar de unde nu e. I-au găsit doar haina. Stan, văzând că nu e lucru curat cu rudarul, s-a adresat tovarăşilor săi:

           – De-acum în munţi, în munţi, fraţilor, că de vom mai întârzia cu şederea la Serafina, ne vom pierde viaţa.

           Când se luminase bine de ziuă, haiducii ajunseseră deja în munţi. Din acea zi, au părăsit-o pentru totdeauna pe buna lor gazdă, căci poterele porniseră pe urmele lor” (3: pag.63).

 

 

           Cât o fi de adevărată această povestire nu cunoaştem, dar că aici, în Lovişte, haiducii nicăieri n-ar fi putut găsi o ascunzătoare mai bună este o certitudine. Acest lucru este consemnat şi de profesorul Conea:

         „ Nicăieri, însă, în toţi Carpaţii, nu putea fi un cuib, pentru haiduci şi tâlhari, mai bun decât acel pe care-l dă Loviştea: o groapă uriaşă plină cu sate, în mijlocul unui masiv orografic larg de 60 km, cu Valea Lotrului, minunată ca ascunzătoare, alături şi, în plus, cu nesfârşit convoi de călători, totdeauna ziua şi noaptea, pe drumul dintre Argeş şi Sibiu.” (4: pag. 148).

 

 

         IV) Mieilă I. Rouă.

„Este fiul lui Ioniţă Răducanu Rouă, rezultat din prima căsătorie, împreună cu Sânzeana, soră-sa, căsătorită cu Gheorghe Popescu – Lotru, zis Proianu.

           S-a născut în Titeşti,în anul 1850, ofiţier al Stării civile semnând Popa Niculae. Ca fiu de proprietar, a moştenit o frumoasă avere de la tatăl său şi o dotă bună de la soţia sa Madalina, din Câineni, din neamul lui Bălan.

Om priceput la vorbă şi cu comportare amabilă faţă de conducerea judeţeană din Piteşti, în curând s-a făcut cunoscut tuturor, devenind primar în comună şi nelipsit consilier judeţean, împreună cu Ştefan Bucur din Câineni.

           Om cu „vază” şi cu multă trecere pe lângă mai marii-zilei, cuvântul său atârna greu în cântar, oriunde era pus, astfel că orice sătean care avea vreo supărare: proces, amendă etc. găsea sprijin de nădejde în Mieilă Rouă.

           << Obrazul subţire cu cheltuială se ţine>>. În cinstea mai-marilor zilei, făcea ospeţe copioase şi costisitoare, iar spre a-i distra şi a-i face să se simtă bine, în bâlci, la Sf. Ilie, trecea cu trăsura cu patru cai peste oalele de pământ aduse spre vânzare, achitând olarilor costul oalelor sparte.

           Pentru oamenii leneşi, ca să-i dezbare de acest prost obicei, găsise următoarea metodă. Îi aduna pe aceştia la coasă, obligându-i să simuleze că cosesc pe şoseaua din Vârful Spinului, până După Mlacă. Le dădea mâncare şi băutură la conace, plătindu-le preţul unei zile de coasă. La prânz şi amiază le îngăduia să bată şi coasele.

           Avea un câine credincios, la care a ţinut atât de mult, încât, atunci când câinele a murit,i-a făcut pomană, aşa cum se cuvine unei rude apropiate.

           În anul 1902, a trecut prin Titeşti prinţul Ferdinand venind dinspre Curtea de Argeş.

           A fost întâmpinat de primarul comunei – Mihail Rouă, cu pâine şi cu sare, conform obiceiului pământului, acesta conversând cu prinţul în limba germană, în admiraţia asistenţei. Invitat în casa primarului, prinţul a privit din făişorul casei, hora ţărănească ce se juca în drum. Prinţului i-a plăcut mult cum era costumată şi cum juca săteanca Dumitra Căldăraru, soţia meşterului fierar din sat, Manole,lângă care s-a prins în horă” (m:pag. 81).

           Rivalul său politic din localitate, Tudorică Adrian, i-a făcut un denunţ, prin care defăimează pe Mieilă Rouă. Reclamaţia a adresat-o lui Constantin Dobrescu – Argeş, spre a fi publicată, fără să scrie cine a făcut sesizarea.

           Prin intermediul subprefectului de Argeş, denunţul a fost dat lui Mieilă Rouă. Avea următorul conţinut:

           „ … Este cel mai depravat om între ţăranii noştri, nu ştie de sărbătoare sau lucrătoare, de şcoală ori biserică, de Dumnezeu sau dracul ,tot într-un fel se poartă şi trăieşte, se plimbă în trăsură, alături cu zapciul Melinescu, când vine în comune şi aceasta este cea mai mare răsplată a sa pentru trădările ce face relativ cauzei noastre ţărăneşti. Este ciocoiul cel mai tiran al satului, nu suferă ţărani înaintea sa tot ca dracu tămâia, dar parale tufă, vinde pe fiecare an din pământul pe care l-a agonisit tatăl său decedat; şi apoi în colegiu I pus de zapciu din A. T. Mai are la activul său ca fapte îndeplinite următoarele:

1) La 1867 a împuşcat în piapt pe G. G. Vârvoră, că şi azi poartă semnele şi parte din plumb, în umăr, căci trăieşte încă.

2) La 1879 a descărcat armă turcească cu glonţ în Brănescu, care trăieşte prin fericire, că glonţul nu l-a atins.

           Acestea sunt fapte probate de justiţie, nu vorbe.

           Bătut şi schilodit o sumă de oameni, pentru care fapte tatăl-său a cheltuit multe parale până l-au scăpat din toate astea. Pentru el alceva nu e bun zice dânsul, decât băutura gurii, muieri la plăcere şi căruţa cu cai şi când ar lipsi una din aceasta măcar un cartuş cu glonţ îi va alina suferinţa.

           Ţine o armă cazonă „Menlicher”, dată de căpitanul a- 8- a Sălătruc, cu care armă trage repetite focuri mai cu seamă când e turmentat de băuturi, cu scop ca să intimideze şi pe cei mai bravi, deşi în sus, dar binenţeles cu scop anume, ştiind toţi nărăvit în asemenea meserie, trebuie atrasă atenţia Ministerului de Resbel în această privinţă ca armele ţării să se întrebuinţeze la locul lor de cei în drept nu de particulari şi încă de cei netrecuţi prin armată, poate fi favorit cineva al guvernului dar nu favorit al armatei.

            Vă rog onorabilule domnule Dobrescu, nu încetaţi luptând şi publicând tot ce vâ scriem aveţi încredere că nu toţi peştii sunt de mâncat de către Cioclovinele ţării noastre, vom fi destui şi cei cu dinţii ascuţiţi ca să sfâşiem pielea pretinicilor noştri, vam mai scris altele încă în 3 rânduri până acum şi nu s-a publicat nimic, nu înţeleg din ce împrejurare.

           Aveţi drept liber a culege din aceasta ce veţi crede şi bine poate că veţi mai împodobi unde se crede necesar, însă iscălitura mea veţi ţine în secretu nu că nu garantez de exactitate dar de a mă feri totodată de spionajul trădătorilor mai mult timp, până ne vom forma partidă pe comună.

           Trageţi cât mai nezăbovit prin gazetă la opinia publică pentru conduită pe acele două persoane anume Melinescu subprefectul şi Mihail Rouă trădătorul şi spionul zapciului nu încetaţi până nu se va alege neghina din grâu”.

 

                                   Al dumneavoastră servitor sincer

                 T. Adrian din Com. Titeşti – Plaiul Loviştea – Delegat.

                                                                                             (m: pag. 81)

                                                       – II –

 

 

       V) Teodor Adrian.

„ Dornic de a cunoaşte trecutul satului, m-am prezentat într-una din zile, şi aceasta înainte cu un an de a muri, la cel mai în etate om din sat, Tudorică Adrian, pe care-l anunţasem mai înainte, prin nepotul său Mihai Nicolescu, despre intenţia mea, şi mi-a răspuns că este de acord să-l vizitez.

           M-am hotărât să-l vizitez deoarece îi găsisem multe semnături prin arhiva primăriei, unde fusese primar în mai multe perioade, cum şi în arhiva Obştii Moşnenilor din Titeşti, al cărui preşedinte a fost mai mulţi ani. Eram sigur că de la acest bătrân voi culege informaţii preţioase.

           Îmbrăcat cu iţari şi damasc pe afară, cu picioarele în opinci, cu ciorapi curaţi, om bine legat, cu cap mare bine proporţionat în raport cu corpul, frunte lată, cu privire atentă şi severă, cu un cioc de barbă asemănător cu al lui Cuza, stând pe laviţa de lângă masa pe care se aflau câteva ziare, de la prima vedere îţi inspira sobrietate, simplitate şi gravitate. În mod instinctiv şi pe bună dreptate, îţi înclinai capul în faţa acestui om care, deşi în vârstă de aproape 90 ani, veteran al războiului din 1877, avea totuşi o judecată şi conştiinţă clară.

           Spre bucuria mea, am găsit bătrânul bine dispus şi gata a sta de vorbă cu mine. M-a invitat să iau loc pe scaunul de lângă masa unde el era aşezat. Spre a ne putea înţelege mai bine (pierduse din auz), am luat loc pe pat, la capătul mesii, pentru a fi mai aproape de el.

           A început să-mi spună că a trăit cu tatăl meu ( Ion F. Vlădescu) în bune raporturi de prietenie şi că în viaţa sa a depus multă stăruinţă pentru binele satului, îndemnându-ne ca şi noi, cei tineri, să facem la fel.

           Îl mai vizitasem înainte cu 7-8 ani pe bătrân, când tatăl meu „încolţit” de datorii la fisc (erau pe atunci împovărătoare), şi mai ales de cheltuielile ce le necesita întreţinerea la şcoală (a mea şi a celorlalţi fraţi mai mari), apela la bătrân să-i acorde împrumut câte una, ori două mii de lei.Fără a sta pe gânduri, îmi număra banii ceruţi, ştiind că tatăl meu era bun platnic.

           Văzând că eu dau importanţă celor spuse de bătrân şi că notez în caietul personal, din fugă, faţa i se însenina şi vedeam cum depune toate eforturile să răspundă cât mai exact, gândind întâi câteva clipe şi apoi îmi dădea răspunsurile pe care le ştia şi eu scriam.

           A început să-mi povestească cele ce urmează:

           S-a născut în Titeşti, în anul 1853, tatăl său – Nicolae şi mama sa – Floarea, fetiţa cu care Cerneanca venise înainte vreme de mână, din părţile Vâlcii, de pe râul Cerna, să-l vadă pe fratele său, Ioniţă Copăceanu – Zavera, venit aici, în Titeşti, în timpul „zaverei” – Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Fiind angajat băiat de prăvălie de Nicolae Gurbăţ şi văzându-l isteţ şi priceput, l-a făcut ginere. Ulterior, l-a omorât.

          Bătrânul Adrian a mărturisit că până la încorporarea în armată nu a ştiut carte, deşi îl dăduseră părinţii la şcoala înfiinţată în sat, care funcţiona în fosta casă a lui Nicolae Gurbăţ, unde învăţau copiii din satele ce compun comunele Titeşti şi Boişoara.

           Certându-se cu un băiat din Bumbuieşti, n-a mai venit la şcoală, mai ales că, văzând pe logofătul Ghiţă Lungu că vine spre şcoală cu învăţătorul străin de sat, cu o frănghie în mână,i s-a făcut frică.

           După cum adaugă bătrânul, ulterior s-a convins că Ghiţă Lungu, deşi nu avea copii, îi iubea mult pe copiii satului, şi, nevoind să rămână neştiutori de carte, venise cu frânghia, să-i înfricoşeze pe cei ce fugeau de la şcoală, că vor fi aduşi legaţi, aşa cum se proceda cu cei ce urmau să fie luaţi în armată, prinzându-i cu arcanul. Aceasta, desigur, după apariţia legii obligativităţii învăţământului primar, dată de Cuza.

           Ne mai spune bătrânul că Ghiţă Lungu, unde vedea un grup de copii, pentru a le imprima respectul, se descoperea de departe, spunându-le „bună ziua, copii”.

           Povesteşte apoi cum a fost avansat sergent în batalionul de vânători din Piteşti, când stagiul militar dura patru sau mai mulţi ani.

           A participat la Războiul de Independenţă din anul 1877, unde s-a aflat aproape de locul unde maiorul Gh. Şonţu a rostit înflăcărata cuvântare, înainte de a porni la atac, ca, după scurt timp, să vadă moartea eroului.

           Referitor la hotarul despărţitor dintre satul Titeşti şi satul Boişoara, bătrânul a spus că este o linie dreaptă ce pleacă din vârful dealului Tătaru şi ajunge la podeţul din spatele casei celei noi (care s-a demolat) a lui Nasture.

           Mi-a mai povestit de lupta pe care a dus-o cu ocazia traseului şoselei care duce spre locul unde se ţine bâlciul anual, în punctul Sumlaca, luptă în care a reuşit să-şi impună planul făcut de el, în calitate de primar şi să respingă proiectul întocmit de inginer, prin intervenţia prefectului judeţului Argeş.

           A vorbit de dârza împotrivire pe care a făcut-o la punerea în executare a hotărârii câştigate de Ghiţă Lungu şi Ioniţă Răducanu Rouă, de a li se alege o chingă, fie înspre hotarul cu Boişoara, fie înspre hotarul cu Spinu.

           La acest act anarhic, ca şi cel cu respingerea proiectului cu traseul de drum pe Sumlacă, spre mirare, s-a ataşat şi preotul Gh. Popescu– Vlădescu, cum şi alţi oameni ‚,cu vază” în sat, oamenii simpli, dar rezonabili, rămânând imparţiali.

A arătat că, cu Gheorghe Nicolescu, care semnează în arhiva primăriei ca notar ( anii 1877-1879), a fost frate. Acela era cu trei ani mai în vârstă şi a murit tânăr, la 50 de ani, lăsând o datorie mare de bani, care se evalua la preţul mai multor perechi de boi. Datoria provenea încă de când era tânăr, când, împreună cu Mihail Rouă şi Ioniţă Călinoiu, au cauzat moartea, prin împuşcare, a ţiganului Brănescu, pe când făceau parte din formaţia paramilitară ce exista în sat.

             Gheorghe Nicolescu a cheltuit sume importante, ipotecând întreaga avere, ca şi Mieilă Rouă, pentru a scăpa de pedeapsă, iar Ioniţă Călinoiu a executat doi ani de temniţă.

             Legat de cele povestite despre fratele său, a exprimat următoarea cugetare: ,,Un singur om ridică un neam, după cum îl poate şi coborî”.

           A povestit că a împrumutat sume importante de bani, sume cu care ar fi putut cumpăra 15 – 20 pogoane de pământ de calitate, împrumuturi rămase nerestituite. A fost nevoit să se judece la Jiblea, unde, pierzând terenul, a fost silit să meargă pe jos 35-40 de km, numai să nu piardă procesul, având în acel timp vârsta de 80 de ani.

           Nici prin judecată n-a reuşit să-şi recupereze sumele împrumutate, din care cauză a lăsat prin testament bisericii satului mai multe terenuri cumpărate de datornicii săi, câştigate prin judecată.

            Până-n prezent, observ că preotul satului nu s-a interesat de punerea în aplicare a celor testate de mine, pentru aceste terenuri, cât şi pentru drepturile cumpărate de datornici, în Obştea Scara – Mâzgavu.

            Ajuns acasă, am povestit tatălui meu cele povestite de bătrân. Majoritatea le cunoştea şi tatăl meu şi m-a sfătuit să pun bază pe cele afirmate de bătrân, că este un om integru şi respectat în sat.

           L-am vizitat pe bătrân în anul 1941” (m;pag. 92).

 

                                                               – II –

  

           Tatăl lui Tudorică Adrian a fost Nicolae Andrei Vătăşescu, fiul lui Şerban Andrei Vătafu, numele de „Vătafu” fiind adoptat de la „vătaf” – cel însărcinat să adune dările.

           Vătafu Şerban a avut şi două fete care au murit înainte de căsătorie, de ciuma care a bântuit satul de multe ori. Gospodăria Vătafului Şerban era pe terenul unde îşi are amplasată gospodăria Niculae Şerban, din Titeşti. Vătafu Şerban şi-a îngropat fetele în grădina casei, unde le-a ridicat o impunătoare cruce de piatră, care se află momentan aşezată la poarta gospodăriei lui Nicolae Şerban. Crucea este scrisă cu litere chirilice, frumos reliefate în piatră.

           Textul scris pe cruce, în partea din faţă:

           „ Cu vrerea tatălui, cu ajutorul fiului

           S-a ridicat această cruce în zilele Domn

           Io Nicolae Voievod şi cu ajutorul lui

           Şerban Vătaf. Neaga, Tudor, Ana Moartă D-tru”

                              Pe latura stângă:

           „ Andrei Fluor, Mihail, Gavril

           Erei: D-tru, Erei: Radu.

                       Martie 30 H. 7234” (1726).

                

           Se spune că această cruce a fost împodobită cu salbele de aur care au aparţinut fetelor, fiind înfăşurate de cruce prin trei rotocoliri.

           Descifrarea de pe cruce a fost făcută de savantul Nicolae Iorga, cu ocazia trecerii prin Ţara Loviştei. Tot atunci a fost descifrată şi crucea de la Ion Tache, alături de actuala troiţă ridicată de familia Iorga Văcăroiu.

           „ Ridicatu sa ac. Sf. Cruce întru cinstea fs. Cuv.

           Paraschiva de D-tru ereu Tudose, Vasile, Ioana

           Ereu Radu, Dempreună Ereiţa Floarea, Maria,

                          Ilie (sau) Ilinca”.

 

Pentru completarea şi înţelegerea istoriei acestor sate, prezentăm acest subcapitol, pe care-l redăm în forma lui din lucrarea: „Spicuiri din analele satului Titeşti” – scris de N.I.Vlădescu şi completat de noi.

 

 

I) Nicolae Gurbăţ.

 

       „La începutul secolului al-XIX-lea se găseşte un om bogat aici, în satul Titeşti: Nicolae Gurbăţ, ce deţinea aproximativ 150 ha teren de cultură şi drept de 3 moşi în obşte, aproape un sfert din întregul hotar.

       După terminarea procesului cu Bucşăneştii, deţinea şi cea mai mare parte din averea lor, aparţinându-i toate căminele de casă din centru satului până-n Vălcea, pe ambele părţi ale drumului.

       Tradiţia spune că ar fi cerut domnitorului îngăduinţa să acopere casa cu ruble (monede), ceea ce nu i s-a permis. Alţii susţin că i s-ar fi permis, dar dacă aşază monedele în dungă. Încercând în acest mod, nu i-au ajuns rublele şi a renunţat.

       Casa a făcut-o într-un an de foamete, când plătea lucrătorilor numai câte o strachină (blid) de mălai la zi.

       Îmbogăţirea sa se darorează faptului că pe aici trecea drumul ce venea de la Piteşti şi Bucureşti şi mergea spre Austro–Ungaria. La Râul–Vadului exista Vama pe unde urmau să treacă negustorii cu diferite cirezi de vaci, porci, cai, oi etc., pe care le mânau spre Ardeal, unde luau legătură cu alţi negustori.

       Nicolae Gurbăţ, fiind el însuşi negustor, avea legături negustoreşti cu alţii, având cârciumă cu han, unde poposeau negustorii cu turmele de vite ce aveau.

       Unii din aceşti negustori „groşi la pungă”, după ce erau găzduiţi, erau şi omorâţi peste noapte, îngropaţi şi jefuiţi de banii găsiţi asupra lor.

       Aşa după cum ne-au confirmat bătrânii satului: Gheorghe Văcăruş, zis Geacarel, şi Dinu Mărcoiu au fost martori la data când locuitorul Mihai R. Popescu, nepotul acestuia, demolând casa veche, fostă a Domnicăi lui Gurbăţ, a găsit trei schelete de oameni, dintre care unul cu inel, cu iniţialele I. Z., care nu este altul decât Ioniţă Zavera–Copăceanu, fostul ginere al lui Nicolae Gurbăţ (din prima căsătorie a Domnicăi),iar celelalte două schelete au fost ale unor greci fanarioţi, care pe timpuri încasau birurile de la locuitori.

       Dar proverbul „Ulciorul nu merge de multe ori la apă” şi-a găsit şi aici înţeleapta aplicare. Nicolae Gurbăţ încheie o afacere mare cu alt negustor – Furduiescu, din Câmpulung, care-i dă pe credit o turmă de porci, urmând a-i restitui la termenul scadent contravaloarea, un burduf (coburi) cu galbeni (aur). Toamna, boierul creditor trimise la debitorul său – Gurbăţ pe Gheorghe Credinciosul (un ţigan voinic, pe atunci rob), să ridice datoria.

       După ce a numărat toată datoria, Nicolae Gurbăţ, conform angajamentului ce avea de a-l trece pe ţigan Plaiul Loviştei (la Sălătruc – Argeş), îl însoţeşte cu slugile sale: Zgărdaru şi Mătuşan (doi ţigani din Boiţa – Sibiului, de unde era şi soţia lui), cărora avusese grijă mai înainte să le dea instrucţiuni cum să omoare ţiganul şi să-i ia înapoi burduful cu galbeni.

       Slugile lui Gurbăţ, de teamă să nu-i apuce ziua, au ucis şi jefuit ţiganul la Râul Alb (Poiana – Perişani), dând drumul calului slobod, prin Sălătruc, iar cadavrul l-au ascuns între bolovani şi răgălii, în marginea apei.

       Negustorul creditor, văzând cele întâmplate, a cerut socoteală debitorului său – Nicolae Gurbăţ, care, asigurat de slugile lui că au executat întocmai după cum ordonase el, a garantat cu întreaga avere că el s-a achitat de obligaţia luată, adică de a-i achita suma integrală ţiganului rob şi de a-l trece hotarul Loviştei.

       Primăvara, mergând localnicii să pescuiască, au găsit cadavrul ţiganului încălţat cu cizme, acoperit cu bolovani şi răgălii. Vestea s-a întins ca fulgerul, iar creditorul pune în executare obligaţia asumată de debitorul său, Nicolae Gurbăţ.

       Vin aici,în sat, călăreţi înveşmântaţi în ipingele de dimie albă, cu găitane (jnururi negre), costumaţie de mare ţinută şi ceremonie pe acele vremuri, îl leagă pe Nicolae Gurbăţ, ducându-l la închisoare, la Bucureşti, unde se otrăveşte. Soţia sa, văzând dezastrul, averea pierdută şi bărbatul mort, se duce la râul Olt, unde se îneacă.

       Averea sa colosală a fost confiscată şi vândută la mezat (licitaţie), care a avut loc pe data de 27 aprilie 1851.

         Turmele de oi,vaci şi porci confiscate, abia aveau loc pe o lungime de drum de 1,5 km, de la podul de la Gura Dosului, până la Dobrineşti – Vârful Spinului (drumul cobora pe Calea Spinului) (m;pag.68).

       Averea lui Gurbăţ este cumpărată de săteni, după data ţinerii mezatului, 6 aprilie 1858, când au pus mână de la mână, după posibilităţi, sume de bani, atât pentru cumpărarea terenului din vatra satului, cât şi a drepturilor din obşte.

       Sătenii au declarat creditorului mai puţin cu 30 ha teren, de bună calitate, fără să mai fie inventariat, de care au beneficiat cei doi moştenitori ai lui Gurbăţ: Domnica şi Ghiţă Gurbăţilă.    

     Tot atunci, sătenii au cumpărat şi casa lui Gurbăţ, fiind folosită ca local de şcoală şi primărie, până când s-au construit localuri proprii (şcoala în anul 1904,iar primăria-1910). Rămânând în părăsire, casa s-a deteriorat. Reparaţia casei a fost dată de primărie în seama lui Ioniţă Dorea Lungu. Reparaţia, costând enorm de mult, primăria a vândut-o reparatorului, astăzi aparţinând strănepotului acestuia – Popa Niţă Gheorghe.

       Spre a putea cumpăra averea lui Gurbăţ, sătenii au împrumutat bani de la deţinătorii de capital din Câineni, despre care vom vorbi în capitolul următor.

       Obligaţia garantării integrităţii unei persoane (slujbaş) însărcinate a efectua serviciul stăpânului (a purta corespondenţa, a purta bani etc.) se menţine în Ţara Românească încă din timpul lui Vlad Vodă. Prezentăm în acest sens următorul ordin referitor la un slujbaş al Porţii, având valabilitate şi pentru serviciile interioare ale ţării:

„…În fiecare an un slujbaş al Porţii va veni în Ţara Românească ca să primească tributul şi va fi însoţit la întoarcerea sa cu slujbaş al voievodului până la Giurgiu, unde din nou se va număra suma dată şi se va da o a doua încredinţare de primire, apoi când se va trece dincolo de Dunăre, ţara nu va mai fi răspunzătoare de orice se va mai întâmpla …” (n;pag.107).

         Neamul gurbăţeştilor a fost destul de numeros şi, pentru că acest Nicolae Gurbăţ făcuse ruşinea de a tâlhări, toţi cei dintr-o rudenie cu el îşi îndepărtau pe cât puteau legătura de neam.

         Menţionăm faptul că acest Nicolae Gurbăţ, nu este cel ce a participat în partea finală a procesului cu Bucşăneştii. El este altul, cu acelaşi nume, decedat în anul 1836, aşa cum reiese dintr-un act cel prezentăm mai jos:

         „ Adică eu Floarea soţia răposatului Nicolae Gurbăţ dimpreună cu fiul meu Ghiţă Gurbăt ot Titeşti, dăm bună şi încredinţată zapisul nostru la mâna lui Martin zet Diaconu Dumitru ot Titeşti precum să se ştie că i-am vândut săliştea cumpărată de la Marin Vârvoră ce se hotărăşte pe dinjos cu a lui Ghiţă sin Alex. Mardale pe dinsus se hotărăşte cu a lui Gheorghe zet Diaconu Dumitru şi cu malul şi prin vale şi cu un capăt de drum despre Răsărit şi tocmeala ne a fost aşa taleri 350” (m:anexe).

       Nicolae Gurbăţ, cel descris de noi, trăia, dar era prea tânăr în anul 1836, şi nici nu se afla în sat, el fiind argat la curtea paşei din Giurgiu, de unde a fost nevoit să se refugieze într-un loc ascuns, pentru că necinstise fata paşei, fugind cu o parte din banii acestuia. (din însemnările învăţătorului Tică C. Popescu, din Titeşti).

         Prezentăm şi alte zapise din care se observă alte încrengături ale neamului lui Gurbăţ, care astăzi poartă alte denumiri, cel de Gurbăţ dispărând:

  1. 1)„ Adică eu Maria răposatului vătafu Barbu ot Titeşti datam încredinţat zapisu meu la mâna Radului sin Stanciu Gurbăţ i la mâna lui Nicolae brat. Nepoţii mei precum să se ştie că i-am vândut Partea mea din Moară jumătate i cu cuprinsu ei că jumătate este vândută mai dinainte care este cu zapisu şi o am vândut la Păsul meu. Părăsindu-mă şi feciori şi ne avându cine căuta de mine şi o am vândut stătută ohamnică în vecilor şi copiilor lor şi câtă Dumnezeu le va Dărui şi Tomeala ne au fost Tal. 40: adică Patru zeci Bani gata şi le-am dat şi zapisele cele vechi ca să le stăpânească cu Bună Pace şi cându sau făcut acest zapisu au fost Preoţi şi Megiaşi martori care sunt iscăliţi şi pentru mai adevărată credinţă mau Iscălitu şi Miau Pusu şi degetul în loc de Pecetie ca să se Crează”.

                                         – 1809,iulie,5 –

(S.S.)Maria răposatului Barbu am vândut stătut.

(S.S.)Sandu Voinea-martor: Eu Enaiche Bolovan martor; Eu Barbu Guşoi martor; (S.S.)Eu Tudose Bolovan martor;

(S.S.)Eu Martin … martor.

Şi am scris eu Barbu Boerescu cu zisa Naşi Marii şi martori.

 

  1. 2)„ Adică Eu Martin Popescu ot Titeşti încredinţatu cu zapisul meu la mâna vătafului Niculae i la mâna vărului Radu Gurbăţ precum să se ştie că i-am dat locu din capu Eazului de le Moara Dumnealor cel alături cu valea până în rozoru şi dă cu capul întra l Cârstoiului din josu şi i l-am dat Eazul prin trânsul la vadu Morii şi Tocmeala ne-au fost Talere 20 adică douăzeci fiindcă aşa ne am Învoitu şi l-am dat stătut în veacu Dumnealor şi copiilor Dumnealor şi i l-am dat de a mea Bunăvoie ne silitu de nimeni şi când s-au făcut acestu zapisu au fostu şi oameni Martori şi pentru noi adevărata Credinţă m-am iscălitu ca să se crează”.  

                                         – 1824, iunie, 12 –  

(S.S.) Eu Martin Popescu am vândutu stătutu.

(S.S.) Eu Pătru sin vita Gheorghe-martor;

(S.S.) Eu Toma Murariu-martor;

(S.S.) Eu Cârstea Popescu-martor;

Şi am scris eu Ghiţă sin Martin Popescu-martor.

( i=şi; sin=fiu;zet=ginere; brat=frate ).  

    

  1. 3)„ Ca să fie ştiut că Nicolae Radu Gurbăţ la cumpărătoarea moşii de la Gheorghe Bucşănescu prin carte de mezat din leatul 1851, Aprilie, 27 sub No. 3602 au dat una mie în No. 1000. Şi i se am cuvenit a treia parte de livadie din Frăsinet care este lungu în 70 stânjeni şi latu 52 stânjeni peste tot şi din dramuri din Munte i s-au cuvenit douăzeci şi opt. Totu pomenitul la cumpărătoarea moşii Bucşănescului de la D-lui Ion Nicolopul din Piteşti prin zapis formăluit de Tribunal au mai dat lei cinci sute şi patru şi i s-au cuvenit o parte din patru o jumătate din lazuri din mesteacăn şi şapte dramuri din munte şi ţărcători spre ştiinţă şi urmarea stăpânirii i s-au dat aceasta.

                                   – 1862, Martie, 18 –

Se adaugă – Asemenea şi partea ce i se va cuveni din casa mare de la Gurbăţu din sat.

(S.S.) Ghiţă Lungu; Ioniţă Răducanu–Taiche Popescu; Ilie Petrescu; Ioniţă Anghelescu; Nicolae Radu; Ion Popa Bucur; Ion Diaconu Vătăşescu; T. Ion Lungu; Preotul Ghiţă Stăncioiu.”

4)

„ Subscris Gheorghe Gurbăţ funcţionar în calea ferată română din gara Turnu Măgurele fiu al defunctului Niţă Nicolae Gurbăţ fost domiciliat şi proprietar în comuna Titeşti, Plaiu Loviştea, Judeţul Argeşul.

         Declar că prin bună înţelegere am vândut de veci şi fără nici o rezervă către domnu Ion Stănescu din comuna Titeşti – Plaiul Loviştea – Judeţul Argeş, care cumpără de la mine următoarea avere: 1 (una) din 5 (cinci) părţi dreptul meu de proprietate în indiviziune ce stăpânesc cu fraţii mei: Radu N. Gurbăţ, Lae Gurbăţ, Dumitra căsătorită cu Dincă Ciopei şi Domnica căsătorită cu Nicolae Crastea; cei dintâi trei din comuna Titeşti şi cea de-a patra din comuna Boişoara – Jud.Argeş – adică din pădure, izlaz, Suhat, munte şi Pleş, situat în comuna Titeşti – Argeş, cum s-a stăpânit de părintele nostru Niţă Nicolae Gurbăţ – decedat, de la care ne-a rămas moştenire cum şi de noi până-n prezent.

           Preţul acestei vânzări fiind de lei (90) nouăzeci; l-am primit deplin a zi de la cumpărătorul Ion Stănescu deplin, rămânând absolut stăpân împreună cu numiţii mei fraţi în indiviziune, conform dreptului ce aveam şi eu acolo.

           Pentru care am dat acest act scris şi subscris de mine propriu, fără să mai am vreo pretenţie pe viitor putând cumpărătorul Ion Stănescu a cere la tribunalul Argeş transcrierea actului în registru şi exercita drepturile pe care le-am avut şi eu înainte de a face această vânzare”

         Anul 1901, oct., 13 – scris şi redactat de mine Gheorghe Gurbăţ.

 

 

         II)   Ghiţă Lungu.

 

       „ În timpul acestor frământări, apare figura luminoasă a fiului satului – Ghiţă Lungu, născut în preajma Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.

       Fire prietenoasă, blajină şi cuminte, şi-a atras prietenia de nedespărţit, de mic copil, a băiatului lui N. Gurbăţ – Ghiţă Gurbăţilă, care n-a vrut să meargă la şcoală, la Piteşti, fără să ia cu el de tovarăş pe prietenul său – Ghiţă Lungu. Vrând –nevrând, proprietarul Nicolae Gurbăţ a dat la şcoală şi a întreţinut şi pe Ghiţă Lungu.

         Ghiţă Lungu a fost elev cuminte şi silitor, în timp ce colegul său, Ghiţă Gurbăţ se bătea cu ceilalţi colegi (fii de „oameni cu vază”) şi, de teamă să nu fie pedepsit, fugea de la şcoală, stând căţărat prin plute sau ascuns în locuri dosnice.

         Ghiţă Lungu se întoarce în sat om cu mintea luminată şi îndeplineşte, pe rând, funcţia de învăţător, notar, primar în comuna natală şi de logofăt al tuturor comunelor din Lovişte, unde se face repede cunoscut datorită priceperii şi spiritului său de dreptate. Vajnic apărător al drepturilor satului, stăruieşte şi aduce în localitate un inginer hotarnic – Mănoiu care, în anul 1861, întocmeşte hotărnicia întregii moşii a satului Titeşti. Pune la punct tabelele de drepturi din obşte ale comunelor Titeşti şi Boişoara (de unde soţia sa–Maria-era originară), este chemat cu încredere spre a stabili hotare între anumiţi împricinaţi din sat, împarte legal şi drept fiecăruia veniturile provenite din bâlci, trecere pe plai etc.

         Introduce ca unitate de măsură pentru suprafaţa păşunabilă – dramul, submultiplul ocalei.

         Ghiţă Lungu a luat parte activă, cu fapta şi cu sfatul său priceput, la toate evenimentele ce s-au succedat în sat în urma arestării lui N. Gurbăţ. Împreună cu ceilalţi săteni, împrumută bani de la deţinătorii de capital din Câineni, spre a nu lăsa să se liciteze averea lui Gurbăţ de către străinii de sat, pentru a nu se repeta trista amintire cu Bucşăneştii.

         A murit în anul 1888” (m;pag.80).

         Pe crucea ridicată de nepotul său – Ioniţă Lungu, pe care l-a crescut, data naşterii şi a decesului sunt trecute greşit. Crucea ridicată în podgradia bisericii, la loc de cinste, a fost mutată de Nicolaie I. Lungu-strănepot-în noul cimitir. Mormântul său a fost ocupat de Cica Popescu, născută Lungu – strănepoata acestuia, unde sunt înhumaţi: Ioniţă Gh. Popescu, cu copiii săi: Puiu şi Niculina.

         Prezentăm actul de deces al lui Ghiţă Lungu.

         „ No. 41, din anul una mie opt sute optzeci şi opt, ziua douăzeci şi trei, ora unu post meridian, Actu de moartea lui Ghiţă Lungu, căsătorit cu Maria Vârvoră – Agricultoare domiciliată în această comună Titeşti; de ani şaizeci şi opt – Agricultor Născut în această comună Titeşti, fiu al lui Mitu Lungu şi al Marii muma, ambii decedaţi din viaţă.

         Încetatu din vieaţă alantăieri douăzeci şi una iulie curent la orele 10 (zece) anti meridian în casa sa din această comună. Martori au fost Nae Mardale şi Dumitru Baciu ambii agricultori domiciliaţi în această comună vecini cu casa Mortului care au subscrisu acest act împreună cu noi după ce le-am cetit şi după ce am constatat moartea noi însuşi Nicolae Mitu locţiitorul de primar şi oficer de stare civilă al comunei Titeşti din Plaiul Loviştei – Judeţu Argeşu.

         Eu Nae Mardale; Eu Dumitru Baciu, ambii martori neştiind carte s-au subscrisu de noi”.

         Ajutorul de primar Nicolae Mitu.

                   Off. st. civile                                     Notar

                                                     N. Mitu                                     R. N. Gurbăţ                                                

                  

 

 

           Ghiţă Lungu a fost primul învăţător care a funcţionat la şcoala din satul Titeşti, înfiinţată în anul 1839.

         Deci este născut în anul 1820,corectând înscrisul de pe cruce, unde e trecut greşit ca an al naşterii 1830.

 

                          

                                       III)   Ioniţă Răducanu, zis Rouă (Roo).

  

         „ Ioniţă Răducanu – Rouă, originar din comuna Hinova, judeţul Mehedinţi, vine în sat ca tolvar sau tolbar (negustor ambulant) în prima jumătate a secolului al-XIX-lea, însoţit de Anghel Chipu (cu nume adoptat – Ioniţă Anghelescu) – tatăl Angheleştilor, originar de le Mănăstirea dintr-un Lemn, Frânceşti – judeţul Vălcea.

       Amândoi se căsătoresc cu fete de gospodari înstăriţi din satul Titeşti şi anume: Ioniţă Răducanu cu Anica, singurul copil al lui Tache Popescu, iar Anghel Chipu cu Floarea, fiica lui Ghiţă al lui Martin Popescu, fratele lui Tache.

       Pe lângă faptul că erau oameni dezgheţaţi, au avut şi mari sume de bani asupra lor, pentru că, de la venirea lor şi a celorlalţi trei cunoscuţi ai lor: Ilie Petrescu, Ion Coldanul şi Matei Simion, zis Bursuc, satul nostru capătă o nouă înfăţişare şi importă moravuri noi şi dăunătoare, ca jocul de cărţi.

       Se porneşte o acţiune de întrecere, de la acapararea de averi şi de terenuri la poziţii favorabile exercitării comerţului.

       În locul celor două cârciumi câte existau în timpul procesului cu Bucşăneştii, se construiesc şapte case noi, cu încăperi adecvate funcţionării de hanuri cu cârciumă, toate proprietatea lui Ioniţă Răducanu şi a moştenitorilor Angheleşti (Chipuleştii).

       Recordul în cumpărarea şi acapararea de averi îl deţine Ioniţă Răducanu, care avea debitele de cârciumi arendate, de la Râul Vadului (Câineni), cele de pe Valea Lotrului şi cele dinspre Curtea de Argeş.

       Ioniţă Răducanu devine persoană renumită în tot plaiul şi în plaiurile învecinate, adresându-i-se cuvinte reverenţioase de ,,chir’’, ,,logofăt’’ etc. Cu siguranţă a făcut parte din ceata haiducilor lui Dăianu, cu care se întâlnea în pădurea Suhatului Titeşti.

       Despre haiducul Dăianu am vorbit când am descris „Piatra cu douăsprezece cruci”.

       Rouă, fiind un apropiat al haiducilor, n-a fost călcat de „lotri”, iar datorită anumitor neînţelegeri avute cu haiducii, fiul lui Ioniţă a fost răpit în pădurea Clocoticiului (Sălătruc) de aceştia şi luat în haiducie unde a fost ţinut patru luni” (m;pag.70).

       Casa Serafinei Diaconeasa din Boişoara (gazdă de haiduci) a devenit proprietatea lui Ioniţă Răducanu, după decesul acesteia.

       În legătură cu bogăţia lui Ioniţă Răducanu – Rouă, am prezentat în subcapitolul „Ape” întâmplarea cu butoiul ce conţinea polii de aur şi care a fost luat de ape, la potopul din anul 1864.

       Ioniţă Răducanu repară în anul 1862, împreună cu Ioniţă şi Ghiţă Lungu, aşa cum arată înscrisul de pe piatra de la poarta bisericii, zidul împrejmuitor al acesteia – podgradia.

       Rouă a utilizat drept consilier al său pe Ghiţă Lungu care era bun cunoscător al legilor şi al situaţiei juridice a terenurilor şi a altor averi ce le cumpăra. Spre a fi mai sigur că nu aruncă la voia întâmplării banii, în majoritatea actelor de cumpărătoare găsim şi pe Ghiţă Lungu, tovarăş la cumpărătoare, pus de către Ioniţă Răducanu, aceasta fiind garanţia că tranzacţia făcută este durabilă şi inatacabilă. Ghiţă Lungu, pe parcurs, întorcea banii datoraţi lui Ioniţă Răducanu. Prezentăm în acest sens fragmente din aceste acte:

a) „…pentru această datorie din faţă, de una mie lei, a lui Ion Copăceanu – Zavera zăt Gurbăţ, m-am despăgubit de la Chir I. Răducanu şi rămâne să primească dumnealui banii de pe acest zapis de la datornic…”.

b) „…Am dat acum numitului chir Ioniţă şi sineturile cuprinse în acest zapis, încă unul din leatul 1852, mai, 21 al Florii Stăncioiului şi unul din 1830, decembrie al lui Gheorghe Mărcoiu. Semnează Steriogopolos, data 2, iulie, 1854 …”.

c) „…la acest zapis a dat şi Ghiţă Lungu banii pe jumătate şi rămâne numitul tovarăş cu mine, subiscălitul, I. Răducanu, 1855”.

       Averea cumpărată de Rouă şi Ghiţă Lungu constituia aproximativ jumătate din hotarul satului, fapt pentru care au cerut sătenilor să comaseze toate terenurile ce le aparţin, într-o chingă echivalentă, fie în partea de miazăzi, fie în cea de miazănoapte.

       Nu s-a putut pune în aplicare cererea lor, deoarece sătenii, care se pomeniseră devălmaşi, n-au fost de acord, deşi în prima fază aprobaseră cererea acestora.

       Cei doi, vrând să pună în aplicare planul lor, pe proprie cheltuială, stabilesc hotarul cu moşnenii din Boişoara – Găujani şi cu moşnenii din Spinu – Podeni.

       Ioniţă Răducanu – Rouă decedează în anul 1881, iar lui Ghiţă Lungu unii dintre săteni îi fac felurite acte de sabotaj, printre care şi incendierea povernei din Vălceaua Şipotului. În iulie 1888, a decedat şi Ghiţă Lungu, rămânând hotărârea nepusă în execuţie.

       Alexe Ciopei din satul Bratoveşti a fost mai norocos, reuşind să obţină chinga din partea de apus a satului, care capătă denumirea de „Chinga lui Alexe”, ce se întindea din satul Blănoi până-n Valea Stogului. Chinga a fost mărită de Pr. Gh. Dimescu, zis Bobocu, ginerele lui Alexe Ciopei şi de nepotul acestuia, Alexe Dimescu.

       Marginea de apus a acestei chingi, formează limita hotarului de apus al satului Bratoveşti, despărţindu-l de satele comunei Racoviţa.

       Asemănător, şi ceauşul Ghiţă Dobrin, din satul Spinu, comuna Perişani, obţine, în anul 1828, de la moşnenii spineni, o chingă în lăţime de 1 stânjen şi jumătate, din totalul de 12 stânjeni, din întreaga moşie Spinu, în partea de miazănoapte a satului, de la hotarul cu moşnenii bratoveşteni şi copăceni (la apus), până în hotarul satului Podeni, la răsărit, numită „Chinga ceauşului” sau „Vârful Spinului”.

       Facem menţiunea că în aproape toate satele loviştene, hotarul acestora a fost împărţit pe douăsprezece părţi, numite „moşi” sau neamuri.

       Revenind la moravurile uşoare aduse în sat de cei arătaţi mai înainte, de acestea s-au molipsit mulţi săteni, făcând din urâta patimă a jocului de cărţi o pasiune pe urma căreia mulţi şi-au pierdut avutul, aşa cum au fost fraţii Haralambie şi Răducanu Anghelescu. Alţi săteni au devenit atât de înrobiţi acestei patimi, încât jucau cărţi şi pe „cioarecii”(pantalonii de dimie) cu care erau îmbrăcaţi, plecând la casele lor cu picioarele goale, noaptea, în timp de iarnă, speriindu-şi famililea (ex: Ştefan Teleabă). În aceeaşi urâtă patimă au căzut şi locuitorii Ion Ilie Petrescu şi Ioniţă Lungu.

       O întâmplare hazlie a fost povestită de lăutarul satului din acel timp – Ioniţă Botea, care a jucat cărţi pe vioară (terminând banii), pe care i-a câştigat-o Constantin Pătru din Bărâce, la cârciuma Cojocăriţei din Vălcea (azi proprietatea lui Năiţă Stăncescu).

       Pe la miezul nopţii, plecând după vioară, el continuând să stea la cârciumă, la locuinţa lui Constantin Pătru din Bărâce, la mari rugăminţi ale lăutarului, i se dă instrumentul. Întorcându-se la cârciumă, la şipotul din Vălcea s-a întâlnit cu o haită de lupi. Neştiind ce să facă, a început să le cânte din vioară, lupii însoţindu-l pe lăutar până-n preajma cârciumii. Probabil lupilor le-a plăcut cântecul, mărturisea lăutarul, de nu l-au atacat, pentru că era iarnă, cu multă zăpadă, când lupii flămânzi atacă pe trecători.

       Prezentăm averea mobilă şi imobilă a lui Ioniţă Răducanu – Rouă, găsită la data decesului, inventariată de fiul său, Mieilă I. Rouă şi de Gh. Popescu Lotru, zis Proianu, ginerele (zet) lui Ioniţă Răducanu, căsătorit cu Sâmzeana – fiica acestuia.

          

 

                                           Domnule Preşedinte

        

       Încetând din viaţă părintele nostru Ioniţă Roo din com. Titeşti, Plaiul Loviştea – jud. Argeş şi rămânându-i mai multă avere atât mişcătoare cât şi nemişcătoare care se va arăta mai jos şi având în vedere că subsemnaţii fii majori din prima căsătorie a tatălui nostru voim a ieşi din indiviziunea averii rămasă pe care urmează a o împărţii cu fraţii noştri ambii minori, precum şi cu Maria Răducanu Roo a doua soţie a părintelui nostru care este săracă şi urmează a primi partea ei directă în uzufruct, conform articolului 728 din codul civil şi următor, cum şi a articolului 691 ordin procedură civilă, vă rugăm a cita la judecată pe Maria Răducanu Roo atât în numele ei, cât şi în calitate de tutore a minorilor fiii Ion şi Petre, toţi din com. Titeşti, Plaiul Loviştii, jud. Argeş, pentru ca conform regulelor prevăzute în citatele articole, să efectueze partajul averii ce urmează:

1) O pereche case mari de piatră cu două etajuri, având grajd, un salon, o cuhnie cu două camere şi grădiniţă de zarzavat, toate situate în Com. Titeşti.

2) Săliştea cu un pătul pe dânsa, în uliţa com. Titeşti.

3) Hanul de la Ioniţă Copăceanul, cu curtea lui în care e un grajd, un şopru şi o cuhnie şi o magazie, cum şi o grădiniţă.

4) Una bucată sălişte dinjos de drum cu un pătul şi garduri.    

5) Locul cu pruni, o povarnă, magazie de buţii, cumpărate de la Florea Cârstea.

6) O livadie după Mlacă de la Semeon Sădeanu şi Mitu Flori.

7) O altă livadie tot După Mlacă, în izlaz, tovărăşie cu Ghiţă Lungu.

8) Un loc Submlacă de la Tudor şi Ion Popa Bucur.

9) Un loc Submlacă de la Dogăroaia.

10) Un loc în Topliţă de la popa Nicolaie.

11) Un altul mai jos de cel de la nr. 10, tot de la popa Nicolaie.

12) O livadie în Frăsânet, de la Maria Stanciu Stăncioiu.

13) Un loc în Vălcea de la Dumitrache Rogojină.

14) O livadie în Glod de la Floarea Cârstea Popa.

15) Un loc după Grui de la Sădeanu.

16) O livadie în Glod de la Ilie Mandolu.

17) Una idem tot în Glod de la Costache.

18) Una idem de la Nicolae Lazăr.

19) Una idem de la Ioniţă Copăceanu.

20) O livadie în Lazuri de la Iagăru.

21) Una idem de la Ghiţă Gurbăţ.

22) Una idem de la Robeasca.

23) Una idem de la Simeon Sădeanu.

24) Una livadie în Hocioroabe de la G.G.Sădeanu.

25) Una livadie Sub Pleaşă de la Florea.

26) Una livadie în Bersicioi de la Theodor.

27) Una livadie în Gura Plaiului de la Gurbăţ.

28) Una livadie în Gura Plaiului de la Popa.

29) Una livadie în Detunătură de la Gurbăt.

30) Două ogrăzi cu pruni.

31) Una idem la Zavera cu ceea ce se află pe dânsa.

32) Una ogradă la Scapăt de la Popa Niculaie.

33) Una idem de la Ion Popa Bucur, tot de la Scapăt.

34) Una ogradă Peste Cruce de la Martin Şenghea.

35) Una idem de la Nicolae Ilă şi Ghiţă Stăncioi.

36) Una ogradă sub Coasta Putineiului de la Pătru.

37) Un loc în Grui de la G. G. Vârvoră cu pruni pe el.

38) Una ogradă După Grui pe locu Boerescu.

39) Una livadie în Glod de la feciorii lui Popa Bucur cu un grajd pe dânsa.

40) O casă cu pământul ei şi livadie de la Diaconeasa Serafina, hotarul Comunei Boişoara.

41) Casele cu curtea unde şed eu, Mieilă Roo.

42) O ogradă cu pruni de la Ioniţă Copăceanu – pe Valea Bârzănii.

43) Casa cu pământul ei de la Lotru.

44) Un loc în cătunul Bratoveşti cumpărat de la Ghiţă Ciopei.

45) A treia parte din muntele Mâzgavu şi Scara (drept 1700 oi).

46) Jumătate din muntele Coasta de la D-l. Brătianu.

47) Parte din muntele Titescu după actele găsite la casa defunctului nostru tată, ca cumpărate.

48) Parte în munţii Boişoarei şi Găujani după cum vor arăta actele de cumpărătoare.

49) Parte din muntele Stâna Mare socotite în dramurile cumpărate de la Florea Popescu.

 

                                                                                       – Mobile –

                             50) Şase căruţe de boi din care una ulubită.

                             51) O maşină de vânturat.

                             52) Cincizeci buţii mari şi mici cu butoaie şi putini.

                              53) Patruzeci de doage de ştejar.

54) Patruzeci şi cinci napoleoni cu dobânda lor depusă ca garanţie la casa de depuneri pentru arenda moşiei Copăceni, de la Eforie.

55) Cincisprezece napoleoni cu dobânda depuşi garanţie la Casa de depuneri pentru munţii Galbena şi Vemeşoaia, arendate de la Eforie.

56) Zece napoleoni cu dobânda depusă garanţie pentru cârciuma Propoare (poiană păşunabilă) şi muntele Coarneşu, tot de la Eforie a plăti la casa de depuneri.

57) Optzeci de napoleoni preţul vânzării vacilor ce au fost adunate pentru cireadă.

                             58) Un cazan nemţesc cu accesorile lui.  

                             59) Un idem turcesc.

                             60) Un alt cazan nemţesc.

                             61) Cincizeci şi opt de vaci cu mică cu mare.

                             62) Cincisprezece cai cu mic cu mare.

                             63) Patruzeci şi cinci râmători cu mic cu mare.

                             64) Una sută şaizeci de oi cu mică cu mare.

                           65) Optisprezece capre.

                             66) Partea cuvenită la partea din prăvălie.

                             67) Partea din efectele casei.

        

       Drept taxa de timbru constat că am făcut petiţiu pe douăzeci şi cinci coli. Alăturăm două copii pentru Maria I. Roo fiind citată atât în numele ei cât şi ca epitroapă binevoind ca să i se trimită citaţiunea cu colile sus arătate în com. Titeşti – Plaiul Loviştea – jud. Argeş iar pentru subsemnaţii şi adresaţi-vă singuri citaţiune d-lui avocat M. Bădulescu din Piteşti.

       Primiţi vă rog asigurarea consideraţiunii noastre.”

                                                

       Mihail I. Răducanu, G. Popescu – soţul defunctei Sâmzeana şi epitrolul minorilor.

      

La punctul 40 din acest inventar se află trecută „casa cu pământul ei şi livadia de la Serafina Diaconeasa, hotarul comunei Boişoara”. Dobândirea averii Diaconesei, gazdă de haiduci, demonstrează, o dată în plus, că Ioniţă Răducanu Roo a avut legături cu haiducii. Prezentăm cele scrise despre Serafina Diaconeasa:

 

 

 

                

                             „ Serafina Diaconeasa – gazdă de haiduci’’

           „ Multă bogăţie a strâns pe seama haiducilor o femeie vădană din Boişoara, numită Serafina Diaconeasa. Ea era gazda cetei de haiduci a lui Stan. Aceştia jefuiau pe tolvarii din Ardeal care veneau peste munţi cu mărfuri ca să le vândă prin satele Loviştei.

           Tolvarii aduceau în tolvele lor opinci, pălării, chimire, curele de încins pentru chimire, bumbac şi arnici.

           Serafina Diaconeasa, fiind în legătură cu haiducii, îi ademenea pe tolvari ca să rămână peste noapte la ea. Casa Serafinei avea patru odăi. Una dintre ele era însă în aşa fel făcută, încât nu se putea observa nici din afară şi nici dinăuntru. Nu avea nici o fereastră. Nu avea decât o uşă mică, într-unul din pereţii interiori ai casei şi era tot timpul acoperită cu o zăveadă. În aceea chilioară, luminată cu aţă de seu de vită, stăteau ascunşi haiducii, ca nu cumva să dea potera peste ei.

             În hodaia din stânga cum intri, erau primiţi de fiecare dată tolvarii. Haiducii ieşeau din chilioara lor imediat ce erau anunţaţi de Serafina şi se duceau peste tolvari, înarmaţi până-n dinţi. După ce-i omorau pe aceştia, îi aruncau în pivniţă, printr-o tarabă, care era făcută după uşă, special pentru acest lucru.

             Mai târziu, haiducii au fost descoperiţi de un rudar care umbla cu linguri de vânzare. Apucându-l o dată noaptea în Boişoara şi simţindu-se obosit peste măsură, s-a rugat de Serafina Diaconeasa să-l găzduiască până dimineaţa.

            La început Serafina nici n-a vrut să audă; însă, până la urmă, s-a înduplecat şi l-a lăsat să doarmă pe prispă. Şi-a aşternut rudarul haina, şi-a pus drept căpătâi, traista în care avea lingurile şi s-a culcat. După câteva clipe, aude prin curte tropăituri de cai şi şoapte din ce în ce mai multe. Venise Stan cu ceata lui. Serafina Diaconeasa a ieşit repede în întâmpinarea haiducilor şi i-a asigurat că nu e nici un pericol.

             Urcându-se pe prispă, haiducii au şi dat cu ochii de rudar.

             – Cine este acesta şi ce caută aici, întrebă Stan, că-l omor!

             – Fii liniştit, dragul meu, că e un amărât de călător, îi spune Serafina Diaconeasa.

             Tot timpul cât a stat de vorbă cu haiducii, rudarul s-a făcut că doarme adânc. Sforăia de ziceai că a dat în somnul morţii.

             Haiducii, crezând că el doarme şi că nu i-a simţit, au intrat liniştiţi în casă. Rudarul, speriat de cele auzite, şi-a luat doar traista şi a fugit. Pe unde mergea, pe acolo spunea că Serafina Diaconeasa e gazdă de haiduci.

Dimineaţa de noapte, când s-au sculat haiducii, ia-l pe rudar de unde nu e. I-au găsit doar haina. Stan, văzând că nu e lucru curat cu rudarul, s-a adresat tovarăşilor săi:

           – De-acum în munţi, în munţi, fraţilor, că de vom mai întârzia cu şederea la Serafina, ne vom pierde viaţa.

           Când se luminase bine de ziuă, haiducii ajunseseră deja în munţi. Din acea zi, au părăsit-o pentru totdeauna pe buna lor gazdă, căci poterele porniseră pe urmele lor” (3: pag.63).

 

 

           Cât o fi de adevărată această povestire nu cunoaştem, dar că aici, în Lovişte, haiducii nicăieri n-ar fi putut găsi o ascunzătoare mai bună este o certitudine. Acest lucru este consemnat şi de profesorul Conea:

         „ Nicăieri, însă, în toţi Carpaţii, nu putea fi un cuib, pentru haiduci şi tâlhari, mai bun decât acel pe care-l dă Loviştea: o groapă uriaşă plină cu sate, în mijlocul unui masiv orografic larg de 60 km, cu Valea Lotrului, minunată ca ascunzătoare, alături şi, în plus, cu nesfârşit convoi de călători, totdeauna ziua şi noaptea, pe drumul dintre Argeş şi Sibiu.” (4: pag. 148).

 

 

         IV) Mieilă I. Rouă.

„Este fiul lui Ioniţă Răducanu Rouă, rezultat din prima căsătorie, împreună cu Sânzeana, soră-sa, căsătorită cu Gheorghe Popescu – Lotru, zis Proianu.

           S-a născut în Titeşti,în anul 1850, ofiţier al Stării civile semnând Popa Niculae. Ca fiu de proprietar, a moştenit o frumoasă avere de la tatăl său şi o dotă bună de la soţia sa Madalina, din Câineni, din neamul lui Bălan.

Om priceput la vorbă şi cu comportare amabilă faţă de conducerea judeţeană din Piteşti, în curând s-a făcut cunoscut tuturor, devenind primar în comună şi nelipsit consilier judeţean, împreună cu Ştefan Bucur din Câineni.

           Om cu „vază” şi cu multă trecere pe lângă mai marii-zilei, cuvântul său atârna greu în cântar, oriunde era pus, astfel că orice sătean care avea vreo supărare: proces, amendă etc. găsea sprijin de nădejde în Mieilă Rouă.

           << Obrazul subţire cu cheltuială se ţine>>. În cinstea mai-marilor zilei, făcea ospeţe copioase şi costisitoare, iar spre a-i distra şi a-i face să se simtă bine, în bâlci, la Sf. Ilie, trecea cu trăsura cu patru cai peste oalele de pământ aduse spre vânzare, achitând olarilor costul oalelor sparte.

           Pentru oamenii leneşi, ca să-i dezbare de acest prost obicei, găsise următoarea metodă. Îi aduna pe aceştia la coasă, obligându-i să simuleze că cosesc pe şoseaua din Vârful Spinului, până După Mlacă. Le dădea mâncare şi băutură la conace, plătindu-le preţul unei zile de coasă. La prânz şi amiază le îngăduia să bată şi coasele.

           Avea un câine credincios, la care a ţinut atât de mult, încât, atunci când câinele a murit,i-a făcut pomană, aşa cum se cuvine unei rude apropiate.

           În anul 1902, a trecut prin Titeşti prinţul Ferdinand venind dinspre Curtea de Argeş.

           A fost întâmpinat de primarul comunei – Mihail Rouă, cu pâine şi cu sare, conform obiceiului pământului, acesta conversând cu prinţul în limba germană, în admiraţia asistenţei. Invitat în casa primarului, prinţul a privit din făişorul casei, hora ţărănească ce se juca în drum. Prinţului i-a plăcut mult cum era costumată şi cum juca săteanca Dumitra Căldăraru, soţia meşterului fierar din sat, Manole,lângă care s-a prins în horă” (m:pag. 81).

           Rivalul său politic din localitate, Tudorică Adrian, i-a făcut un denunţ, prin care defăimează pe Mieilă Rouă. Reclamaţia a adresat-o lui Constantin Dobrescu – Argeş, spre a fi publicată, fără să scrie cine a făcut sesizarea.

           Prin intermediul subprefectului de Argeş, denunţul a fost dat lui Mieilă Rouă. Avea următorul conţinut:

           „ … Este cel mai depravat om între ţăranii noştri, nu ştie de sărbătoare sau lucrătoare, de şcoală ori biserică, de Dumnezeu sau dracul ,tot într-un fel se poartă şi trăieşte, se plimbă în trăsură, alături cu zapciul Melinescu, când vine în comune şi aceasta este cea mai mare răsplată a sa pentru trădările ce face relativ cauzei noastre ţărăneşti. Este ciocoiul cel mai tiran al satului, nu suferă ţărani înaintea sa tot ca dracu tămâia, dar parale tufă, vinde pe fiecare an din pământul pe care l-a agonisit tatăl său decedat; şi apoi în colegiu I pus de zapciu din A. T. Mai are la activul său ca fapte îndeplinite următoarele:

1) La 1867 a împuşcat în piapt pe G. G. Vârvoră, că şi azi poartă semnele şi parte din plumb, în umăr, căci trăieşte încă.

2) La 1879 a descărcat armă turcească cu glonţ în Brănescu, care trăieşte prin fericire, că glonţul nu l-a atins.

           Acestea sunt fapte probate de justiţie, nu vorbe.

           Bătut şi schilodit o sumă de oameni, pentru care fapte tatăl-său a cheltuit multe parale până l-au scăpat din toate astea. Pentru el alceva nu e bun zice dânsul, decât băutura gurii, muieri la plăcere şi căruţa cu cai şi când ar lipsi una din aceasta măcar un cartuş cu glonţ îi va alina suferinţa.

           Ţine o armă cazonă „Menlicher”, dată de căpitanul a- 8- a Sălătruc, cu care armă trage repetite focuri mai cu seamă când e turmentat de băuturi, cu scop ca să intimideze şi pe cei mai bravi, deşi în sus, dar binenţeles cu scop anume, ştiind toţi nărăvit în asemenea meserie, trebuie atrasă atenţia Ministerului de Resbel în această privinţă ca armele ţării să se întrebuinţeze la locul lor de cei în drept nu de particulari şi încă de cei netrecuţi prin armată, poate fi favorit cineva al guvernului dar nu favorit al armatei.

            Vă rog onorabilule domnule Dobrescu, nu încetaţi luptând şi publicând tot ce vâ scriem aveţi încredere că nu toţi peştii sunt de mâncat de către Cioclovinele ţării noastre, vom fi destui şi cei cu dinţii ascuţiţi ca să sfâşiem pielea pretinicilor noştri, vam mai scris altele încă în 3 rânduri până acum şi nu s-a publicat nimic, nu înţeleg din ce împrejurare.

           Aveţi drept liber a culege din aceasta ce veţi crede şi bine poate că veţi mai împodobi unde se crede necesar, însă iscălitura mea veţi ţine în secretu nu că nu garantez de exactitate dar de a mă feri totodată de spionajul trădătorilor mai mult timp, până ne vom forma partidă pe comună.

           Trageţi cât mai nezăbovit prin gazetă la opinia publică pentru conduită pe acele două persoane anume Melinescu subprefectul şi Mihail Rouă trădătorul şi spionul zapciului nu încetaţi până nu se va alege neghina din grâu”.

 

                                   Al dumneavoastră servitor sincer

                 T. Adrian din Com. Titeşti – Plaiul Loviştea – Delegat.

                                                                                             (m: pag. 81)

                                                       – II –

 

 

       V) Teodor Adrian.

„ Dornic de a cunoaşte trecutul satului, m-am prezentat într-una din zile, şi aceasta înainte cu un an de a muri, la cel mai în etate om din sat, Tudorică Adrian, pe care-l anunţasem mai înainte, prin nepotul său Mihai Nicolescu, despre intenţia mea, şi mi-a răspuns că este de acord să-l vizitez.

           M-am hotărât să-l vizitez deoarece îi găsisem multe semnături prin arhiva primăriei, unde fusese primar în mai multe perioade, cum şi în arhiva Obştii Moşnenilor din Titeşti, al cărui preşedinte a fost mai mulţi ani. Eram sigur că de la acest bătrân voi culege informaţii preţioase.

           Îmbrăcat cu iţari şi damasc pe afară, cu picioarele în opinci, cu ciorapi curaţi, om bine legat, cu cap mare bine proporţionat în raport cu corpul, frunte lată, cu privire atentă şi severă, cu un cioc de barbă asemănător cu al lui Cuza, stând pe laviţa de lângă masa pe care se aflau câteva ziare, de la prima vedere îţi inspira sobrietate, simplitate şi gravitate. În mod instinctiv şi pe bună dreptate, îţi înclinai capul în faţa acestui om care, deşi în vârstă de aproape 90 ani, veteran al războiului din 1877, avea totuşi o judecată şi conştiinţă clară.

           Spre bucuria mea, am găsit bătrânul bine dispus şi gata a sta de vorbă cu mine. M-a invitat să iau loc pe scaunul de lângă masa unde el era aşezat. Spre a ne putea înţelege mai bine (pierduse din auz), am luat loc pe pat, la capătul mesii, pentru a fi mai aproape de el.

           A început să-mi spună că a trăit cu tatăl meu ( Ion F. Vlădescu) în bune raporturi de prietenie şi că în viaţa sa a depus multă stăruinţă pentru binele satului, îndemnându-ne ca şi noi, cei tineri, să facem la fel.

           Îl mai vizitasem înainte cu 7-8 ani pe bătrân, când tatăl meu „încolţit” de datorii la fisc (erau pe atunci împovărătoare), şi mai ales de cheltuielile ce le necesita întreţinerea la şcoală (a mea şi a celorlalţi fraţi mai mari), apela la bătrân să-i acorde împrumut câte una, ori două mii de lei.Fără a sta pe gânduri, îmi număra banii ceruţi, ştiind că tatăl meu era bun platnic.

           Văzând că eu dau importanţă celor spuse de bătrân şi că notez în caietul personal, din fugă, faţa i se însenina şi vedeam cum depune toate eforturile să răspundă cât mai exact, gândind întâi câteva clipe şi apoi îmi dădea răspunsurile pe care le ştia şi eu scriam.

           A început să-mi povestească cele ce urmează:

           S-a născut în Titeşti, în anul 1853, tatăl său – Nicolae şi mama sa – Floarea, fetiţa cu care Cerneanca venise înainte vreme de mână, din părţile Vâlcii, de pe râul Cerna, să-l vadă pe fratele său, Ioniţă Copăceanu – Zavera, venit aici, în Titeşti, în timpul „zaverei” – Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Fiind angajat băiat de prăvălie de Nicolae Gurbăţ şi văzându-l isteţ şi priceput, l-a făcut ginere. Ulterior, l-a omorât.

          Bătrânul Adrian a mărturisit că până la încorporarea în armată nu a ştiut carte, deşi îl dăduseră părinţii la şcoala înfiinţată în sat, care funcţiona în fosta casă a lui Nicolae Gurbăţ, unde învăţau copiii din satele ce compun comunele Titeşti şi Boişoara.

           Certându-se cu un băiat din Bumbuieşti, n-a mai venit la şcoală, mai ales că, văzând pe logofătul Ghiţă Lungu că vine spre şcoală cu învăţătorul străin de sat, cu o frănghie în mână,i s-a făcut frică.

           După cum adaugă bătrânul, ulterior s-a convins că Ghiţă Lungu, deşi nu avea copii, îi iubea mult pe copiii satului, şi, nevoind să rămână neştiutori de carte, venise cu frânghia, să-i înfricoşeze pe cei ce fugeau de la şcoală, că vor fi aduşi legaţi, aşa cum se proceda cu cei ce urmau să fie luaţi în armată, prinzându-i cu arcanul. Aceasta, desigur, după apariţia legii obligativităţii învăţământului primar, dată de Cuza.

           Ne mai spune bătrânul că Ghiţă Lungu, unde vedea un grup de copii, pentru a le imprima respectul, se descoperea de departe, spunându-le „bună ziua, copii”.

           Povesteşte apoi cum a fost avansat sergent în batalionul de vânători din Piteşti, când stagiul militar dura patru sau mai mulţi ani.

           A participat la Războiul de Independenţă din anul 1877, unde s-a aflat aproape de locul unde maiorul Gh. Şonţu a rostit înflăcărata cuvântare, înainte de a porni la atac, ca, după scurt timp, să vadă moartea eroului.

           Referitor la hotarul despărţitor dintre satul Titeşti şi satul Boişoara, bătrânul a spus că este o linie dreaptă ce pleacă din vârful dealului Tătaru şi ajunge la podeţul din spatele casei celei noi (care s-a demolat) a lui Nasture.

           Mi-a mai povestit de lupta pe care a dus-o cu ocazia traseului şoselei care duce spre locul unde se ţine bâlciul anual, în punctul Sumlaca, luptă în care a reuşit să-şi impună planul făcut de el, în calitate de primar şi să respingă proiectul întocmit de inginer, prin intervenţia prefectului judeţului Argeş.

           A vorbit de dârza împotrivire pe care a făcut-o la punerea în executare a hotărârii câştigate de Ghiţă Lungu şi Ioniţă Răducanu Rouă, de a li se alege o chingă, fie înspre hotarul cu Boişoara, fie înspre hotarul cu Spinu.

           La acest act anarhic, ca şi cel cu respingerea proiectului cu traseul de drum pe Sumlacă, spre mirare, s-a ataşat şi preotul Gh. Popescu– Vlădescu, cum şi alţi oameni ‚,cu vază” în sat, oamenii simpli, dar rezonabili, rămânând imparţiali.

A arătat că, cu Gheorghe Nicolescu, care semnează în arhiva primăriei ca notar ( anii 1877-1879), a fost frate. Acela era cu trei ani mai în vârstă şi a murit tânăr, la 50 de ani, lăsând o datorie mare de bani, care se evalua la preţul mai multor perechi de boi. Datoria provenea încă de când era tânăr, când, împreună cu Mihail Rouă şi Ioniţă Călinoiu, au cauzat moartea, prin împuşcare, a ţiganului Brănescu, pe când făceau parte din formaţia paramilitară ce exista în sat.

             Gheorghe Nicolescu a cheltuit sume importante, ipotecând întreaga avere, ca şi Mieilă Rouă, pentru a scăpa de pedeapsă, iar Ioniţă Călinoiu a executat doi ani de temniţă.

             Legat de cele povestite despre fratele său, a exprimat următoarea cugetare: ,,Un singur om ridică un neam, după cum îl poate şi coborî”.

           A povestit că a împrumutat sume importante de bani, sume cu care ar fi putut cumpăra 15 – 20 pogoane de pământ de calitate, împrumuturi rămase nerestituite. A fost nevoit să se judece la Jiblea, unde, pierzând terenul, a fost silit să meargă pe jos 35-40 de km, numai să nu piardă procesul, având în acel timp vârsta de 80 de ani.

           Nici prin judecată n-a reuşit să-şi recupereze sumele împrumutate, din care cauză a lăsat prin testament bisericii satului mai multe terenuri cumpărate de datornicii săi, câştigate prin judecată.

            Până-n prezent, observ că preotul satului nu s-a interesat de punerea în aplicare a celor testate de mine, pentru aceste terenuri, cât şi pentru drepturile cumpărate de datornici, în Obştea Scara – Mâzgavu.

            Ajuns acasă, am povestit tatălui meu cele povestite de bătrân. Majoritatea le cunoştea şi tatăl meu şi m-a sfătuit să pun bază pe cele afirmate de bătrân, că este un om integru şi respectat în sat.

           L-am vizitat pe bătrân în anul 1941” (m;pag. 92).

 

                                                               – II –

  

           Tatăl lui Tudorică Adrian a fost Nicolae Andrei Vătăşescu, fiul lui Şerban Andrei Vătafu, numele de „Vătafu” fiind adoptat de la „vătaf” – cel însărcinat să adune dările.

           Vătafu Şerban a avut şi două fete care au murit înainte de căsătorie, de ciuma care a bântuit satul de multe ori. Gospodăria Vătafului Şerban era pe terenul unde îşi are amplasată gospodăria Niculae Şerban, din Titeşti. Vătafu Şerban şi-a îngropat fetele în grădina casei, unde le-a ridicat o impunătoare cruce de piatră, care se află momentan aşezată la poarta gospodăriei lui Nicolae Şerban. Crucea este scrisă cu litere chirilice, frumos reliefate în piatră.

           Textul scris pe cruce, în partea din faţă:

           „ Cu vrerea tatălui, cu ajutorul fiului

           S-a ridicat această cruce în zilele Domn

           Io Nicolae Voievod şi cu ajutorul lui

           Şerban Vătaf. Neaga, Tudor, Ana Moartă D-tru”

                              Pe latura stângă:

           „ Andrei Fluor, Mihail, Gavril

           Erei: D-tru, Erei: Radu.

                       Martie 30 H. 7234” (1726).

                

           Se spune că această cruce a fost împodobită cu salbele de aur care au aparţinut fetelor, fiind înfăşurate de cruce prin trei rotocoliri.

           Descifrarea de pe cruce a fost făcută de savantul Nicolae Iorga, cu ocazia trecerii prin Ţara Loviştei. Tot atunci a fost descifrată şi crucea de la Ion Tache, alături de actuala troiţă ridicată de familia Iorga Văcăroiu.

           „ Ridicatu sa ac. Sf. Cruce întru cinstea fs. Cuv.

           Paraschiva de D-tru ereu Tudose, Vasile, Ioana

           Ereu Radu, Dempreună Ereiţa Floarea, Maria,

                          Ilie (sau) Ilinca”.

 

Pentru completarea şi înţelegerea istoriei acestor sate, prezentăm acest subcapitol, pe care-l redăm în forma lui din lucrarea: „Spicuiri din analele satului Titeşti” – scris de N.I.Vlădescu şi completat de noi.

 

 

I) Nicolae Gurbăţ.

 

       „La începutul secolului al-XIX-lea se găseşte un om bogat aici, în satul Titeşti: Nicolae Gurbăţ, ce deţinea aproximativ 150 ha teren de cultură şi drept de 3 moşi în obşte, aproape un sfert din întregul hotar.

       După terminarea procesului cu Bucşăneştii, deţinea şi cea mai mare parte din averea lor, aparţinându-i toate căminele de casă din centru satului până-n Vălcea, pe ambele părţi ale drumului.

       Tradiţia spune că ar fi cerut domnitorului îngăduinţa să acopere casa cu ruble (monede), ceea ce nu i s-a permis. Alţii susţin că i s-ar fi permis, dar dacă aşază monedele în dungă. Încercând în acest mod, nu i-au ajuns rublele şi a renunţat.

       Casa a făcut-o într-un an de foamete, când plătea lucrătorilor numai câte o strachină (blid) de mălai la zi.

       Îmbogăţirea sa se darorează faptului că pe aici trecea drumul ce venea de la Piteşti şi Bucureşti şi mergea spre Austro–Ungaria. La Râul–Vadului exista Vama pe unde urmau să treacă negustorii cu diferite cirezi de vaci, porci, cai, oi etc., pe care le mânau spre Ardeal, unde luau legătură cu alţi negustori.

       Nicolae Gurbăţ, fiind el însuşi negustor, avea legături negustoreşti cu alţii, având cârciumă cu han, unde poposeau negustorii cu turmele de vite ce aveau.

       Unii din aceşti negustori „groşi la pungă”, după ce erau găzduiţi, erau şi omorâţi peste noapte, îngropaţi şi jefuiţi de banii găsiţi asupra lor.

       Aşa după cum ne-au confirmat bătrânii satului: Gheorghe Văcăruş, zis Geacarel, şi Dinu Mărcoiu au fost martori la data când locuitorul Mihai R. Popescu, nepotul acestuia, demolând casa veche, fostă a Domnicăi lui Gurbăţ, a găsit trei schelete de oameni, dintre care unul cu inel, cu iniţialele I. Z., care nu este altul decât Ioniţă Zavera–Copăceanu, fostul ginere al lui Nicolae Gurbăţ (din prima căsătorie a Domnicăi),iar celelalte două schelete au fost ale unor greci fanarioţi, care pe timpuri încasau birurile de la locuitori.

       Dar proverbul „Ulciorul nu merge de multe ori la apă” şi-a găsit şi aici înţeleapta aplicare. Nicolae Gurbăţ încheie o afacere mare cu alt negustor – Furduiescu, din Câmpulung, care-i dă pe credit o turmă de porci, urmând a-i restitui la termenul scadent contravaloarea, un burduf (coburi) cu galbeni (aur). Toamna, boierul creditor trimise la debitorul său – Gurbăţ pe Gheorghe Credinciosul (un ţigan voinic, pe atunci rob), să ridice datoria.

       După ce a numărat toată datoria, Nicolae Gurbăţ, conform angajamentului ce avea de a-l trece pe ţigan Plaiul Loviştei (la Sălătruc – Argeş), îl însoţeşte cu slugile sale: Zgărdaru şi Mătuşan (doi ţigani din Boiţa – Sibiului, de unde era şi soţia lui), cărora avusese grijă mai înainte să le dea instrucţiuni cum să omoare ţiganul şi să-i ia înapoi burduful cu galbeni.

       Slugile lui Gurbăţ, de teamă să nu-i apuce ziua, au ucis şi jefuit ţiganul la Râul Alb (Poiana – Perişani), dând drumul calului slobod, prin Sălătruc, iar cadavrul l-au ascuns între bolovani şi răgălii, în marginea apei.

       Negustorul creditor, văzând cele întâmplate, a cerut socoteală debitorului său – Nicolae Gurbăţ, care, asigurat de slugile lui că au executat întocmai după cum ordonase el, a garantat cu întreaga avere că el s-a achitat de obligaţia luată, adică de a-i achita suma integrală ţiganului rob şi de a-l trece hotarul Loviştei.

       Primăvara, mergând localnicii să pescuiască, au găsit cadavrul ţiganului încălţat cu cizme, acoperit cu bolovani şi răgălii. Vestea s-a întins ca fulgerul, iar creditorul pune în executare obligaţia asumată de debitorul său, Nicolae Gurbăţ.

       Vin aici,în sat, călăreţi înveşmântaţi în ipingele de dimie albă, cu găitane (jnururi negre), costumaţie de mare ţinută şi ceremonie pe acele vremuri, îl leagă pe Nicolae Gurbăţ, ducându-l la închisoare, la Bucureşti, unde se otrăveşte. Soţia sa, văzând dezastrul, averea pierdută şi bărbatul mort, se duce la râul Olt, unde se îneacă.

       Averea sa colosală a fost confiscată şi vândută la mezat (licitaţie), care a avut loc pe data de 27 aprilie 1851.

         Turmele de oi,vaci şi porci confiscate, abia aveau loc pe o lungime de drum de 1,5 km, de la podul de la Gura Dosului, până la Dobrineşti – Vârful Spinului (drumul cobora pe Calea Spinului) (m;pag.68).

       Averea lui Gurbăţ este cumpărată de săteni, după data ţinerii mezatului, 6 aprilie 1858, când au pus mână de la mână, după posibilităţi, sume de bani, atât pentru cumpărarea terenului din vatra satului, cât şi a drepturilor din obşte.

       Sătenii au declarat creditorului mai puţin cu 30 ha teren, de bună calitate, fără să mai fie inventariat, de care au beneficiat cei doi moştenitori ai lui Gurbăţ: Domnica şi Ghiţă Gurbăţilă.    

     Tot atunci, sătenii au cumpărat şi casa lui Gurbăţ, fiind folosită ca local de şcoală şi primărie, până când s-au construit localuri proprii (şcoala în anul 1904,iar primăria-1910). Rămânând în părăsire, casa s-a deteriorat. Reparaţia casei a fost dată de primărie în seama lui Ioniţă Dorea Lungu. Reparaţia, costând enorm de mult, primăria a vândut-o reparatorului, astăzi aparţinând strănepotului acestuia – Popa Niţă Gheorghe.

       Spre a putea cumpăra averea lui Gurbăţ, sătenii au împrumutat bani de la deţinătorii de capital din Câineni, despre care vom vorbi în capitolul următor.

       Obligaţia garantării integrităţii unei persoane (slujbaş) însărcinate a efectua serviciul stăpânului (a purta corespondenţa, a purta bani etc.) se menţine în Ţara Românească încă din timpul lui Vlad Vodă. Prezentăm în acest sens următorul ordin referitor la un slujbaş al Porţii, având valabilitate şi pentru serviciile interioare ale ţării:

„…În fiecare an un slujbaş al Porţii va veni în Ţara Românească ca să primească tributul şi va fi însoţit la întoarcerea sa cu slujbaş al voievodului până la Giurgiu, unde din nou se va număra suma dată şi se va da o a doua încredinţare de primire, apoi când se va trece dincolo de Dunăre, ţara nu va mai fi răspunzătoare de orice se va mai întâmpla …” (n;pag.107).

         Neamul gurbăţeştilor a fost destul de numeros şi, pentru că acest Nicolae Gurbăţ făcuse ruşinea de a tâlhări, toţi cei dintr-o rudenie cu el îşi îndepărtau pe cât puteau legătura de neam.

         Menţionăm faptul că acest Nicolae Gurbăţ, nu este cel ce a participat în partea finală a procesului cu Bucşăneştii. El este altul, cu acelaşi nume, decedat în anul 1836, aşa cum reiese dintr-un act cel prezentăm mai jos:

         „ Adică eu Floarea soţia răposatului Nicolae Gurbăţ dimpreună cu fiul meu Ghiţă Gurbăt ot Titeşti, dăm bună şi încredinţată zapisul nostru la mâna lui Martin zet Diaconu Dumitru ot Titeşti precum să se ştie că i-am vândut săliştea cumpărată de la Marin Vârvoră ce se hotărăşte pe dinjos cu a lui Ghiţă sin Alex. Mardale pe dinsus se hotărăşte cu a lui Gheorghe zet Diaconu Dumitru şi cu malul şi prin vale şi cu un capăt de drum despre Răsărit şi tocmeala ne a fost aşa taleri 350” (m:anexe).

       Nicolae Gurbăţ, cel descris de noi, trăia, dar era prea tânăr în anul 1836, şi nici nu se afla în sat, el fiind argat la curtea paşei din Giurgiu, de unde a fost nevoit să se refugieze într-un loc ascuns, pentru că necinstise fata paşei, fugind cu o parte din banii acestuia. (din însemnările învăţătorului Tică C. Popescu, din Titeşti).

         Prezentăm şi alte zapise din care se observă alte încrengături ale neamului lui Gurbăţ, care astăzi poartă alte denumiri, cel de Gurbăţ dispărând:

  1. 1)„ Adică eu Maria răposatului vătafu Barbu ot Titeşti datam încredinţat zapisu meu la mâna Radului sin Stanciu Gurbăţ i la mâna lui Nicolae brat. Nepoţii mei precum să se ştie că i-am vândut Partea mea din Moară jumătate i cu cuprinsu ei că jumătate este vândută mai dinainte care este cu zapisu şi o am vândut la Păsul meu. Părăsindu-mă şi feciori şi ne avându cine căuta de mine şi o am vândut stătută ohamnică în vecilor şi copiilor lor şi câtă Dumnezeu le va Dărui şi Tomeala ne au fost Tal. 40: adică Patru zeci Bani gata şi le-am dat şi zapisele cele vechi ca să le stăpânească cu Bună Pace şi cându sau făcut acest zapisu au fost Preoţi şi Megiaşi martori care sunt iscăliţi şi pentru mai adevărată credinţă mau Iscălitu şi Miau Pusu şi degetul în loc de Pecetie ca să se Crează”.

                                         – 1809,iulie,5 –

(S.S.)Maria răposatului Barbu am vândut stătut.

(S.S.)Sandu Voinea-martor: Eu Enaiche Bolovan martor; Eu Barbu Guşoi martor; (S.S.)Eu Tudose Bolovan martor;

(S.S.)Eu Martin … martor.

Şi am scris eu Barbu Boerescu cu zisa Naşi Marii şi martori.

 

  1. 2)„ Adică Eu Martin Popescu ot Titeşti încredinţatu cu zapisul meu la mâna vătafului Niculae i la mâna vărului Radu Gurbăţ precum să se ştie că i-am dat locu din capu Eazului de le Moara Dumnealor cel alături cu valea până în rozoru şi dă cu capul întra l Cârstoiului din josu şi i l-am dat Eazul prin trânsul la vadu Morii şi Tocmeala ne-au fost Talere 20 adică douăzeci fiindcă aşa ne am Învoitu şi l-am dat stătut în veacu Dumnealor şi copiilor Dumnealor şi i l-am dat de a mea Bunăvoie ne silitu de nimeni şi când s-au făcut acestu zapisu au fostu şi oameni Martori şi pentru noi adevărata Credinţă m-am iscălitu ca să se crează”.  

                                         – 1824, iunie, 12 –  

(S.S.) Eu Martin Popescu am vândutu stătutu.

(S.S.) Eu Pătru sin vita Gheorghe-martor;

(S.S.) Eu Toma Murariu-martor;

(S.S.) Eu Cârstea Popescu-martor;

Şi am scris eu Ghiţă sin Martin Popescu-martor.

( i=şi; sin=fiu;zet=ginere; brat=frate ).  

    

  1. 3)„ Ca să fie ştiut că Nicolae Radu Gurbăţ la cumpărătoarea moşii de la Gheorghe Bucşănescu prin carte de mezat din leatul 1851, Aprilie, 27 sub No. 3602 au dat una mie în No. 1000. Şi i se am cuvenit a treia parte de livadie din Frăsinet care este lungu în 70 stânjeni şi latu 52 stânjeni peste tot şi din dramuri din Munte i s-au cuvenit douăzeci şi opt. Totu pomenitul la cumpărătoarea moşii Bucşănescului de la D-lui Ion Nicolopul din Piteşti prin zapis formăluit de Tribunal au mai dat lei cinci sute şi patru şi i s-au cuvenit o parte din patru o jumătate din lazuri din mesteacăn şi şapte dramuri din munte şi ţărcători spre ştiinţă şi urmarea stăpânirii i s-au dat aceasta.

                                   – 1862, Martie, 18 –

Se adaugă – Asemenea şi partea ce i se va cuveni din casa mare de la Gurbăţu din sat.

(S.S.) Ghiţă Lungu; Ioniţă Răducanu–Taiche Popescu; Ilie Petrescu; Ioniţă Anghelescu; Nicolae Radu; Ion Popa Bucur; Ion Diaconu Vătăşescu; T. Ion Lungu; Preotul Ghiţă Stăncioiu.”

4)

„ Subscris Gheorghe Gurbăţ funcţionar în calea ferată română din gara Turnu Măgurele fiu al defunctului Niţă Nicolae Gurbăţ fost domiciliat şi proprietar în comuna Titeşti, Plaiu Loviştea, Judeţul Argeşul.

         Declar că prin bună înţelegere am vândut de veci şi fără nici o rezervă către domnu Ion Stănescu din comuna Titeşti – Plaiul Loviştea – Judeţul Argeş, care cumpără de la mine următoarea avere: 1 (una) din 5 (cinci) părţi dreptul meu de proprietate în indiviziune ce stăpânesc cu fraţii mei: Radu N. Gurbăţ, Lae Gurbăţ, Dumitra căsătorită cu Dincă Ciopei şi Domnica căsătorită cu Nicolae Crastea; cei dintâi trei din comuna Titeşti şi cea de-a patra din comuna Boişoara – Jud.Argeş – adică din pădure, izlaz, Suhat, munte şi Pleş, situat în comuna Titeşti – Argeş, cum s-a stăpânit de părintele nostru Niţă Nicolae Gurbăţ – decedat, de la care ne-a rămas moştenire cum şi de noi până-n prezent.

           Preţul acestei vânzări fiind de lei (90) nouăzeci; l-am primit deplin a zi de la cumpărătorul Ion Stănescu deplin, rămânând absolut stăpân împreună cu numiţii mei fraţi în indiviziune, conform dreptului ce aveam şi eu acolo.

           Pentru care am dat acest act scris şi subscris de mine propriu, fără să mai am vreo pretenţie pe viitor putând cumpărătorul Ion Stănescu a cere la tribunalul Argeş transcrierea actului în registru şi exercita drepturile pe care le-am avut şi eu înainte de a face această vânzare”

         Anul 1901, oct., 13 – scris şi redactat de mine Gheorghe Gurbăţ.

 

 

         II)   Ghiţă Lungu.

 

       „ În timpul acestor frământări, apare figura luminoasă a fiului satului – Ghiţă Lungu, născut în preajma Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.

       Fire prietenoasă, blajină şi cuminte, şi-a atras prietenia de nedespărţit, de mic copil, a băiatului lui N. Gurbăţ – Ghiţă Gurbăţilă, care n-a vrut să meargă la şcoală, la Piteşti, fără să ia cu el de tovarăş pe prietenul său – Ghiţă Lungu. Vrând –nevrând, proprietarul Nicolae Gurbăţ a dat la şcoală şi a întreţinut şi pe Ghiţă Lungu.

         Ghiţă Lungu a fost elev cuminte şi silitor, în timp ce colegul său, Ghiţă Gurbăţ se bătea cu ceilalţi colegi (fii de „oameni cu vază”) şi, de teamă să nu fie pedepsit, fugea de la şcoală, stând căţărat prin plute sau ascuns în locuri dosnice.

         Ghiţă Lungu se întoarce în sat om cu mintea luminată şi îndeplineşte, pe rând, funcţia de învăţător, notar, primar în comuna natală şi de logofăt al tuturor comunelor din Lovişte, unde se face repede cunoscut datorită priceperii şi spiritului său de dreptate. Vajnic apărător al drepturilor satului, stăruieşte şi aduce în localitate un inginer hotarnic – Mănoiu care, în anul 1861, întocmeşte hotărnicia întregii moşii a satului Titeşti. Pune la punct tabelele de drepturi din obşte ale comunelor Titeşti şi Boişoara (de unde soţia sa–Maria-era originară), este chemat cu încredere spre a stabili hotare între anumiţi împricinaţi din sat, împarte legal şi drept fiecăruia veniturile provenite din bâlci, trecere pe plai etc.

         Introduce ca unitate de măsură pentru suprafaţa păşunabilă – dramul, submultiplul ocalei.

         Ghiţă Lungu a luat parte activă, cu fapta şi cu sfatul său priceput, la toate evenimentele ce s-au succedat în sat în urma arestării lui N. Gurbăţ. Împreună cu ceilalţi săteni, împrumută bani de la deţinătorii de capital din Câineni, spre a nu lăsa să se liciteze averea lui Gurbăţ de către străinii de sat, pentru a nu se repeta trista amintire cu Bucşăneştii.

         A murit în anul 1888” (m;pag.80).

         Pe crucea ridicată de nepotul său – Ioniţă Lungu, pe care l-a crescut, data naşterii şi a decesului sunt trecute greşit. Crucea ridicată în podgradia bisericii, la loc de cinste, a fost mutată de Nicolaie I. Lungu-strănepot-în noul cimitir. Mormântul său a fost ocupat de Cica Popescu, născută Lungu – strănepoata acestuia, unde sunt înhumaţi: Ioniţă Gh. Popescu, cu copiii săi: Puiu şi Niculina.

         Prezentăm actul de deces al lui Ghiţă Lungu.

         „ No. 41, din anul una mie opt sute optzeci şi opt, ziua douăzeci şi trei, ora unu post meridian, Actu de moartea lui Ghiţă Lungu, căsătorit cu Maria Vârvoră – Agricultoare domiciliată în această comună Titeşti; de ani şaizeci şi opt – Agricultor Născut în această comună Titeşti, fiu al lui Mitu Lungu şi al Marii muma, ambii decedaţi din viaţă.

         Încetatu din vieaţă alantăieri douăzeci şi una iulie curent la orele 10 (zece) anti meridian în casa sa din această comună. Martori au fost Nae Mardale şi Dumitru Baciu ambii agricultori domiciliaţi în această comună vecini cu casa Mortului care au subscrisu acest act împreună cu noi după ce le-am cetit şi după ce am constatat moartea noi însuşi Nicolae Mitu locţiitorul de primar şi oficer de stare civilă al comunei Titeşti din Plaiul Loviştei – Judeţu Argeşu.

         Eu Nae Mardale; Eu Dumitru Baciu, ambii martori neştiind carte s-au subscrisu de noi”.

         Ajutorul de primar Nicolae Mitu.

                   Off. st. civile                                     Notar

                                                     N. Mitu                                     R. N. Gurbăţ                                                

                  

 

 

           Ghiţă Lungu a fost primul învăţător care a funcţionat la şcoala din satul Titeşti, înfiinţată în anul 1839.

         Deci este născut în anul 1820,corectând înscrisul de pe cruce, unde e trecut greşit ca an al naşterii 1830.

 

                          

                                       III)   Ioniţă Răducanu, zis Rouă (Roo).

  

         „ Ioniţă Răducanu – Rouă, originar din comuna Hinova, judeţul Mehedinţi, vine în sat ca tolvar sau tolbar (negustor ambulant) în prima jumătate a secolului al-XIX-lea, însoţit de Anghel Chipu (cu nume adoptat – Ioniţă Anghelescu) – tatăl Angheleştilor, originar de le Mănăstirea dintr-un Lemn, Frânceşti – judeţul Vălcea.

       Amândoi se căsătoresc cu fete de gospodari înstăriţi din satul Titeşti şi anume: Ioniţă Răducanu cu Anica, singurul copil al lui Tache Popescu, iar Anghel Chipu cu Floarea, fiica lui Ghiţă al lui Martin Popescu, fratele lui Tache.

       Pe lângă faptul că erau oameni dezgheţaţi, au avut şi mari sume de bani asupra lor, pentru că, de la venirea lor şi a celorlalţi trei cunoscuţi ai lor: Ilie Petrescu, Ion Coldanul şi Matei Simion, zis Bursuc, satul nostru capătă o nouă înfăţişare şi importă moravuri noi şi dăunătoare, ca jocul de cărţi.

       Se porneşte o acţiune de întrecere, de la acapararea de averi şi de terenuri la poziţii favorabile exercitării comerţului.

       În locul celor două cârciumi câte existau în timpul procesului cu Bucşăneştii, se construiesc şapte case noi, cu încăperi adecvate funcţionării de hanuri cu cârciumă, toate proprietatea lui Ioniţă Răducanu şi a moştenitorilor Angheleşti (Chipuleştii).

       Recordul în cumpărarea şi acapararea de averi îl deţine Ioniţă Răducanu, care avea debitele de cârciumi arendate, de la Râul Vadului (Câineni), cele de pe Valea Lotrului şi cele dinspre Curtea de Argeş.

       Ioniţă Răducanu devine persoană renumită în tot plaiul şi în plaiurile învecinate, adresându-i-se cuvinte reverenţioase de ,,chir’’, ,,logofăt’’ etc. Cu siguranţă a făcut parte din ceata haiducilor lui Dăianu, cu care se întâlnea în pădurea Suhatului Titeşti.

       Despre haiducul Dăianu am vorbit când am descris „Piatra cu douăsprezece cruci”.

       Rouă, fiind un apropiat al haiducilor, n-a fost călcat de „lotri”, iar datorită anumitor neînţelegeri avute cu haiducii, fiul lui Ioniţă a fost răpit în pădurea Clocoticiului (Sălătruc) de aceştia şi luat în haiducie unde a fost ţinut patru luni” (m;pag.70).

       Casa Serafinei Diaconeasa din Boişoara (gazdă de haiduci) a devenit proprietatea lui Ioniţă Răducanu, după decesul acesteia.

       În legătură cu bogăţia lui Ioniţă Răducanu – Rouă, am prezentat în subcapitolul „Ape” întâmplarea cu butoiul ce conţinea polii de aur şi care a fost luat de ape, la potopul din anul 1864.

       Ioniţă Răducanu repară în anul 1862, împreună cu Ioniţă şi Ghiţă Lungu, aşa cum arată înscrisul de pe piatra de la poarta bisericii, zidul împrejmuitor al acesteia – podgradia.

       Rouă a utilizat drept consilier al său pe Ghiţă Lungu care era bun cunoscător al legilor şi al situaţiei juridice a terenurilor şi a altor averi ce le cumpăra. Spre a fi mai sigur că nu aruncă la voia întâmplării banii, în majoritatea actelor de cumpărătoare găsim şi pe Ghiţă Lungu, tovarăş la cumpărătoare, pus de către Ioniţă Răducanu, aceasta fiind garanţia că tranzacţia făcută este durabilă şi inatacabilă. Ghiţă Lungu, pe parcurs, întorcea banii datoraţi lui Ioniţă Răducanu. Prezentăm în acest sens fragmente din aceste acte:

a) „…pentru această datorie din faţă, de una mie lei, a lui Ion Copăceanu – Zavera zăt Gurbăţ, m-am despăgubit de la Chir I. Răducanu şi rămâne să primească dumnealui banii de pe acest zapis de la datornic…”.

b) „…Am dat acum numitului chir Ioniţă şi sineturile cuprinse în acest zapis, încă unul din leatul 1852, mai, 21 al Florii Stăncioiului şi unul din 1830, decembrie al lui Gheorghe Mărcoiu. Semnează Steriogopolos, data 2, iulie, 1854 …”.

c) „…la acest zapis a dat şi Ghiţă Lungu banii pe jumătate şi rămâne numitul tovarăş cu mine, subiscălitul, I. Răducanu, 1855”.

       Averea cumpărată de Rouă şi Ghiţă Lungu constituia aproximativ jumătate din hotarul satului, fapt pentru care au cerut sătenilor să comaseze toate terenurile ce le aparţin, într-o chingă echivalentă, fie în partea de miazăzi, fie în cea de miazănoapte.

       Nu s-a putut pune în aplicare cererea lor, deoarece sătenii, care se pomeniseră devălmaşi, n-au fost de acord, deşi în prima fază aprobaseră cererea acestora.

       Cei doi, vrând să pună în aplicare planul lor, pe proprie cheltuială, stabilesc hotarul cu moşnenii din Boişoara – Găujani şi cu moşnenii din Spinu – Podeni.

       Ioniţă Răducanu – Rouă decedează în anul 1881, iar lui Ghiţă Lungu unii dintre săteni îi fac felurite acte de sabotaj, printre care şi incendierea povernei din Vălceaua Şipotului. În iulie 1888, a decedat şi Ghiţă Lungu, rămânând hotărârea nepusă în execuţie.

       Alexe Ciopei din satul Bratoveşti a fost mai norocos, reuşind să obţină chinga din partea de apus a satului, care capătă denumirea de „Chinga lui Alexe”, ce se întindea din satul Blănoi până-n Valea Stogului. Chinga a fost mărită de Pr. Gh. Dimescu, zis Bobocu, ginerele lui Alexe Ciopei şi de nepotul acestuia, Alexe Dimescu.

       Marginea de apus a acestei chingi, formează limita hotarului de apus al satului Bratoveşti, despărţindu-l de satele comunei Racoviţa.

       Asemănător, şi ceauşul Ghiţă Dobrin, din satul Spinu, comuna Perişani, obţine, în anul 1828, de la moşnenii spineni, o chingă în lăţime de 1 stânjen şi jumătate, din totalul de 12 stânjeni, din întreaga moşie Spinu, în partea de miazănoapte a satului, de la hotarul cu moşnenii bratoveşteni şi copăceni (la apus), până în hotarul satului Podeni, la răsărit, numită „Chinga ceauşului” sau „Vârful Spinului”.

       Facem menţiunea că în aproape toate satele loviştene, hotarul acestora a fost împărţit pe douăsprezece părţi, numite „moşi” sau neamuri.

       Revenind la moravurile uşoare aduse în sat de cei arătaţi mai înainte, de acestea s-au molipsit mulţi săteni, făcând din urâta patimă a jocului de cărţi o pasiune pe urma căreia mulţi şi-au pierdut avutul, aşa cum au fost fraţii Haralambie şi Răducanu Anghelescu. Alţi săteni au devenit atât de înrobiţi acestei patimi, încât jucau cărţi şi pe „cioarecii”(pantalonii de dimie) cu care erau îmbrăcaţi, plecând la casele lor cu picioarele goale, noaptea, în timp de iarnă, speriindu-şi famililea (ex: Ştefan Teleabă). În aceeaşi urâtă patimă au căzut şi locuitorii Ion Ilie Petrescu şi Ioniţă Lungu.

       O întâmplare hazlie a fost povestită de lăutarul satului din acel timp – Ioniţă Botea, care a jucat cărţi pe vioară (terminând banii), pe care i-a câştigat-o Constantin Pătru din Bărâce, la cârciuma Cojocăriţei din Vălcea (azi proprietatea lui Năiţă Stăncescu).

       Pe la miezul nopţii, plecând după vioară, el continuând să stea la cârciumă, la locuinţa lui Constantin Pătru din Bărâce, la mari rugăminţi ale lăutarului, i se dă instrumentul. Întorcându-se la cârciumă, la şipotul din Vălcea s-a întâlnit cu o haită de lupi. Neştiind ce să facă, a început să le cânte din vioară, lupii însoţindu-l pe lăutar până-n preajma cârciumii. Probabil lupilor le-a plăcut cântecul, mărturisea lăutarul, de nu l-au atacat, pentru că era iarnă, cu multă zăpadă, când lupii flămânzi atacă pe trecători.

       Prezentăm averea mobilă şi imobilă a lui Ioniţă Răducanu – Rouă, găsită la data decesului, inventariată de fiul său, Mieilă I. Rouă şi de Gh. Popescu Lotru, zis Proianu, ginerele (zet) lui Ioniţă Răducanu, căsătorit cu Sâmzeana – fiica acestuia.

          

 

                                           Domnule Preşedinte

        

       Încetând din viaţă părintele nostru Ioniţă Roo din com. Titeşti, Plaiul Loviştea – jud. Argeş şi rămânându-i mai multă avere atât mişcătoare cât şi nemişcătoare care se va arăta mai jos şi având în vedere că subsemnaţii fii majori din prima căsătorie a tatălui nostru voim a ieşi din indiviziunea averii rămasă pe care urmează a o împărţii cu fraţii noştri ambii minori, precum şi cu Maria Răducanu Roo a doua soţie a părintelui nostru care este săracă şi urmează a primi partea ei directă în uzufruct, conform articolului 728 din codul civil şi următor, cum şi a articolului 691 ordin procedură civilă, vă rugăm a cita la judecată pe Maria Răducanu Roo atât în numele ei, cât şi în calitate de tutore a minorilor fiii Ion şi Petre, toţi din com. Titeşti, Plaiul Loviştii, jud. Argeş, pentru ca conform regulelor prevăzute în citatele articole, să efectueze partajul averii ce urmează:

1) O pereche case mari de piatră cu două etajuri, având grajd, un salon, o cuhnie cu două camere şi grădiniţă de zarzavat, toate situate în Com. Titeşti.

2) Săliştea cu un pătul pe dânsa, în uliţa com. Titeşti.

3) Hanul de la Ioniţă Copăceanul, cu curtea lui în care e un grajd, un şopru şi o cuhnie şi o magazie, cum şi o grădiniţă.

4) Una bucată sălişte dinjos de drum cu un pătul şi garduri.    

5) Locul cu pruni, o povarnă, magazie de buţii, cumpărate de la Florea Cârstea.

6) O livadie după Mlacă de la Semeon Sădeanu şi Mitu Flori.

7) O altă livadie tot După Mlacă, în izlaz, tovărăşie cu Ghiţă Lungu.

8) Un loc Submlacă de la Tudor şi Ion Popa Bucur.

9) Un loc Submlacă de la Dogăroaia.

10) Un loc în Topliţă de la popa Nicolaie.

11) Un altul mai jos de cel de la nr. 10, tot de la popa Nicolaie.

12) O livadie în Frăsânet, de la Maria Stanciu Stăncioiu.

13) Un loc în Vălcea de la Dumitrache Rogojină.

14) O livadie în Glod de la Floarea Cârstea Popa.

15) Un loc după Grui de la Sădeanu.

16) O livadie în Glod de la Ilie Mandolu.

17) Una idem tot în Glod de la Costache.

18) Una idem de la Nicolae Lazăr.

19) Una idem de la Ioniţă Copăceanu.

20) O livadie în Lazuri de la Iagăru.

21) Una idem de la Ghiţă Gurbăţ.

22) Una idem de la Robeasca.

23) Una idem de la Simeon Sădeanu.

24) Una livadie în Hocioroabe de la G.G.Sădeanu.

25) Una livadie Sub Pleaşă de la Florea.

26) Una livadie în Bersicioi de la Theodor.

27) Una livadie în Gura Plaiului de la Gurbăţ.

28) Una livadie în Gura Plaiului de la Popa.

29) Una livadie în Detunătură de la Gurbăt.

30) Două ogrăzi cu pruni.

31) Una idem la Zavera cu ceea ce se află pe dânsa.

32) Una ogradă la Scapăt de la Popa Niculaie.

33) Una idem de la Ion Popa Bucur, tot de la Scapăt.

34) Una ogradă Peste Cruce de la Martin Şenghea.

35) Una idem de la Nicolae Ilă şi Ghiţă Stăncioi.

36) Una ogradă sub Coasta Putineiului de la Pătru.

37) Un loc în Grui de la G. G. Vârvoră cu pruni pe el.

38) Una ogradă După Grui pe locu Boerescu.

39) Una livadie în Glod de la feciorii lui Popa Bucur cu un grajd pe dânsa.

40) O casă cu pământul ei şi livadie de la Diaconeasa Serafina, hotarul Comunei Boişoara.

41) Casele cu curtea unde şed eu, Mieilă Roo.

42) O ogradă cu pruni de la Ioniţă Copăceanu – pe Valea Bârzănii.

43) Casa cu pământul ei de la Lotru.

44) Un loc în cătunul Bratoveşti cumpărat de la Ghiţă Ciopei.

45) A treia parte din muntele Mâzgavu şi Scara (drept 1700 oi).

46) Jumătate din muntele Coasta de la D-l. Brătianu.

47) Parte din muntele Titescu după actele găsite la casa defunctului nostru tată, ca cumpărate.

48) Parte în munţii Boişoarei şi Găujani după cum vor arăta actele de cumpărătoare.

49) Parte din muntele Stâna Mare socotite în dramurile cumpărate de la Florea Popescu.

 

                                                                                       – Mobile –

                             50) Şase căruţe de boi din care una ulubită.

                             51) O maşină de vânturat.

                             52) Cincizeci buţii mari şi mici cu butoaie şi putini.

                              53) Patruzeci de doage de ştejar.

54) Patruzeci şi cinci napoleoni cu dobânda lor depusă ca garanţie la casa de depuneri pentru arenda moşiei Copăceni, de la Eforie.

55) Cincisprezece napoleoni cu dobânda depuşi garanţie la Casa de depuneri pentru munţii Galbena şi Vemeşoaia, arendate de la Eforie.

56) Zece napoleoni cu dobânda depusă garanţie pentru cârciuma Propoare (poiană păşunabilă) şi muntele Coarneşu, tot de la Eforie a plăti la casa de depuneri.

57) Optzeci de napoleoni preţul vânzării vacilor ce au fost adunate pentru cireadă.

                             58) Un cazan nemţesc cu accesorile lui.  

                             59) Un idem turcesc.

                             60) Un alt cazan nemţesc.

                             61) Cincizeci şi opt de vaci cu mică cu mare.

                             62) Cincisprezece cai cu mic cu mare.

                             63) Patruzeci şi cinci râmători cu mic cu mare.

                             64) Una sută şaizeci de oi cu mică cu mare.

                           65) Optisprezece capre.

                             66) Partea cuvenită la partea din prăvălie.

                             67) Partea din efectele casei.

        

       Drept taxa de timbru constat că am făcut petiţiu pe douăzeci şi cinci coli. Alăturăm două copii pentru Maria I. Roo fiind citată atât în numele ei cât şi ca epitroapă binevoind ca să i se trimită citaţiunea cu colile sus arătate în com. Titeşti – Plaiul Loviştea – jud. Argeş iar pentru subsemnaţii şi adresaţi-vă singuri citaţiune d-lui avocat M. Bădulescu din Piteşti.

       Primiţi vă rog asigurarea consideraţiunii noastre.”

                                                

       Mihail I. Răducanu, G. Popescu – soţul defunctei Sâmzeana şi epitrolul minorilor.

      

La punctul 40 din acest inventar se află trecută „casa cu pământul ei şi livadia de la Serafina Diaconeasa, hotarul comunei Boişoara”. Dobândirea averii Diaconesei, gazdă de haiduci, demonstrează, o dată în plus, că Ioniţă Răducanu Roo a avut legături cu haiducii. Prezentăm cele scrise despre Serafina Diaconeasa:

 

 

 

                

                             „ Serafina Diaconeasa – gazdă de haiduci’’

           „ Multă bogăţie a strâns pe seama haiducilor o femeie vădană din Boişoara, numită Serafina Diaconeasa. Ea era gazda cetei de haiduci a lui Stan. Aceştia jefuiau pe tolvarii din Ardeal care veneau peste munţi cu mărfuri ca să le vândă prin satele Loviştei.

           Tolvarii aduceau în tolvele lor opinci, pălării, chimire, curele de încins pentru chimire, bumbac şi arnici.

           Serafina Diaconeasa, fiind în legătură cu haiducii, îi ademenea pe tolvari ca să rămână peste noapte la ea. Casa Serafinei avea patru odăi. Una dintre ele era însă în aşa fel făcută, încât nu se putea observa nici din afară şi nici dinăuntru. Nu avea nici o fereastră. Nu avea decât o uşă mică, într-unul din pereţii interiori ai casei şi era tot timpul acoperită cu o zăveadă. În aceea chilioară, luminată cu aţă de seu de vită, stăteau ascunşi haiducii, ca nu cumva să dea potera peste ei.

             În hodaia din stânga cum intri, erau primiţi de fiecare dată tolvarii. Haiducii ieşeau din chilioara lor imediat ce erau anunţaţi de Serafina şi se duceau peste tolvari, înarmaţi până-n dinţi. După ce-i omorau pe aceştia, îi aruncau în pivniţă, printr-o tarabă, care era făcută după uşă, special pentru acest lucru.

             Mai târziu, haiducii au fost descoperiţi de un rudar care umbla cu linguri de vânzare. Apucându-l o dată noaptea în Boişoara şi simţindu-se obosit peste măsură, s-a rugat de Serafina Diaconeasa să-l găzduiască până dimineaţa.

            La început Serafina nici n-a vrut să audă; însă, până la urmă, s-a înduplecat şi l-a lăsat să doarmă pe prispă. Şi-a aşternut rudarul haina, şi-a pus drept căpătâi, traista în care avea lingurile şi s-a culcat. După câteva clipe, aude prin curte tropăituri de cai şi şoapte din ce în ce mai multe. Venise Stan cu ceata lui. Serafina Diaconeasa a ieşit repede în întâmpinarea haiducilor şi i-a asigurat că nu e nici un pericol.

             Urcându-se pe prispă, haiducii au şi dat cu ochii de rudar.

             – Cine este acesta şi ce caută aici, întrebă Stan, că-l omor!

             – Fii liniştit, dragul meu, că e un amărât de călător, îi spune Serafina Diaconeasa.

             Tot timpul cât a stat de vorbă cu haiducii, rudarul s-a făcut că doarme adânc. Sforăia de ziceai că a dat în somnul morţii.

             Haiducii, crezând că el doarme şi că nu i-a simţit, au intrat liniştiţi în casă. Rudarul, speriat de cele auzite, şi-a luat doar traista şi a fugit. Pe unde mergea, pe acolo spunea că Serafina Diaconeasa e gazdă de haiduci.

Dimineaţa de noapte, când s-au sculat haiducii, ia-l pe rudar de unde nu e. I-au găsit doar haina. Stan, văzând că nu e lucru curat cu rudarul, s-a adresat tovarăşilor săi:

           – De-acum în munţi, în munţi, fraţilor, că de vom mai întârzia cu şederea la Serafina, ne vom pierde viaţa.

           Când se luminase bine de ziuă, haiducii ajunseseră deja în munţi. Din acea zi, au părăsit-o pentru totdeauna pe buna lor gazdă, căci poterele porniseră pe urmele lor” (3: pag.63).

 

 

           Cât o fi de adevărată această povestire nu cunoaştem, dar că aici, în Lovişte, haiducii nicăieri n-ar fi putut găsi o ascunzătoare mai bună este o certitudine. Acest lucru este consemnat şi de profesorul Conea:

         „ Nicăieri, însă, în toţi Carpaţii, nu putea fi un cuib, pentru haiduci şi tâlhari, mai bun decât acel pe care-l dă Loviştea: o groapă uriaşă plină cu sate, în mijlocul unui masiv orografic larg de 60 km, cu Valea Lotrului, minunată ca ascunzătoare, alături şi, în plus, cu nesfârşit convoi de călători, totdeauna ziua şi noaptea, pe drumul dintre Argeş şi Sibiu.” (4: pag. 148).

 

 

         IV) Mieilă I. Rouă.

„Este fiul lui Ioniţă Răducanu Rouă, rezultat din prima căsătorie, împreună cu Sânzeana, soră-sa, căsătorită cu Gheorghe Popescu – Lotru, zis Proianu.

           S-a născut în Titeşti,în anul 1850, ofiţier al Stării civile semnând Popa Niculae. Ca fiu de proprietar, a moştenit o frumoasă avere de la tatăl său şi o dotă bună de la soţia sa Madalina, din Câineni, din neamul lui Bălan.

Om priceput la vorbă şi cu comportare amabilă faţă de conducerea judeţeană din Piteşti, în curând s-a făcut cunoscut tuturor, devenind primar în comună şi nelipsit consilier judeţean, împreună cu Ştefan Bucur din Câineni.

           Om cu „vază” şi cu multă trecere pe lângă mai marii-zilei, cuvântul său atârna greu în cântar, oriunde era pus, astfel că orice sătean care avea vreo supărare: proces, amendă etc. găsea sprijin de nădejde în Mieilă Rouă.

           << Obrazul subţire cu cheltuială se ţine>>. În cinstea mai-marilor zilei, făcea ospeţe copioase şi costisitoare, iar spre a-i distra şi a-i face să se simtă bine, în bâlci, la Sf. Ilie, trecea cu trăsura cu patru cai peste oalele de pământ aduse spre vânzare, achitând olarilor costul oalelor sparte.

           Pentru oamenii leneşi, ca să-i dezbare de acest prost obicei, găsise următoarea metodă. Îi aduna pe aceştia la coasă, obligându-i să simuleze că cosesc pe şoseaua din Vârful Spinului, până După Mlacă. Le dădea mâncare şi băutură la conace, plătindu-le preţul unei zile de coasă. La prânz şi amiază le îngăduia să bată şi coasele.

           Avea un câine credincios, la care a ţinut atât de mult, încât, atunci când câinele a murit,i-a făcut pomană, aşa cum se cuvine unei rude apropiate.

           În anul 1902, a trecut prin Titeşti prinţul Ferdinand venind dinspre Curtea de Argeş.

           A fost întâmpinat de primarul comunei – Mihail Rouă, cu pâine şi cu sare, conform obiceiului pământului, acesta conversând cu prinţul în limba germană, în admiraţia asistenţei. Invitat în casa primarului, prinţul a privit din făişorul casei, hora ţărănească ce se juca în drum. Prinţului i-a plăcut mult cum era costumată şi cum juca săteanca Dumitra Căldăraru, soţia meşterului fierar din sat, Manole,lângă care s-a prins în horă” (m:pag. 81).

           Rivalul său politic din localitate, Tudorică Adrian, i-a făcut un denunţ, prin care defăimează pe Mieilă Rouă. Reclamaţia a adresat-o lui Constantin Dobrescu – Argeş, spre a fi publicată, fără să scrie cine a făcut sesizarea.

           Prin intermediul subprefectului de Argeş, denunţul a fost dat lui Mieilă Rouă. Avea următorul conţinut:

           „ … Este cel mai depravat om între ţăranii noştri, nu ştie de sărbătoare sau lucrătoare, de şcoală ori biserică, de Dumnezeu sau dracul ,tot într-un fel se poartă şi trăieşte, se plimbă în trăsură, alături cu zapciul Melinescu, când vine în comune şi aceasta este cea mai mare răsplată a sa pentru trădările ce face relativ cauzei noastre ţărăneşti. Este ciocoiul cel mai tiran al satului, nu suferă ţărani înaintea sa tot ca dracu tămâia, dar parale tufă, vinde pe fiecare an din pământul pe care l-a agonisit tatăl său decedat; şi apoi în colegiu I pus de zapciu din A. T. Mai are la activul său ca fapte îndeplinite următoarele:

1) La 1867 a împuşcat în piapt pe G. G. Vârvoră, că şi azi poartă semnele şi parte din plumb, în umăr, căci trăieşte încă.

2) La 1879 a descărcat armă turcească cu glonţ în Brănescu, care trăieşte prin fericire, că glonţul nu l-a atins.

           Acestea sunt fapte probate de justiţie, nu vorbe.

           Bătut şi schilodit o sumă de oameni, pentru care fapte tatăl-său a cheltuit multe parale până l-au scăpat din toate astea. Pentru el alceva nu e bun zice dânsul, decât băutura gurii, muieri la plăcere şi căruţa cu cai şi când ar lipsi una din aceasta măcar un cartuş cu glonţ îi va alina suferinţa.

           Ţine o armă cazonă „Menlicher”, dată de căpitanul a- 8- a Sălătruc, cu care armă trage repetite focuri mai cu seamă când e turmentat de băuturi, cu scop ca să intimideze şi pe cei mai bravi, deşi în sus, dar binenţeles cu scop anume, ştiind toţi nărăvit în asemenea meserie, trebuie atrasă atenţia Ministerului de Resbel în această privinţă ca armele ţării să se întrebuinţeze la locul lor de cei în drept nu de particulari şi încă de cei netrecuţi prin armată, poate fi favorit cineva al guvernului dar nu favorit al armatei.

            Vă rog onorabilule domnule Dobrescu, nu încetaţi luptând şi publicând tot ce vâ scriem aveţi încredere că nu toţi peştii sunt de mâncat de către Cioclovinele ţării noastre, vom fi destui şi cei cu dinţii ascuţiţi ca să sfâşiem pielea pretinicilor noştri, vam mai scris altele încă în 3 rânduri până acum şi nu s-a publicat nimic, nu înţeleg din ce împrejurare.

           Aveţi drept liber a culege din aceasta ce veţi crede şi bine poate că veţi mai împodobi unde se crede necesar, însă iscălitura mea veţi ţine în secretu nu că nu garantez de exactitate dar de a mă feri totodată de spionajul trădătorilor mai mult timp, până ne vom forma partidă pe comună.

           Trageţi cât mai nezăbovit prin gazetă la opinia publică pentru conduită pe acele două persoane anume Melinescu subprefectul şi Mihail Rouă trădătorul şi spionul zapciului nu încetaţi până nu se va alege neghina din grâu”.

 

                                   Al dumneavoastră servitor sincer

                 T. Adrian din Com. Titeşti – Plaiul Loviştea – Delegat.

                                                                                             (m: pag. 81)

                                                       – II –

 

 

       V) Teodor Adrian.

„ Dornic de a cunoaşte trecutul satului, m-am prezentat într-una din zile, şi aceasta înainte cu un an de a muri, la cel mai în etate om din sat, Tudorică Adrian, pe care-l anunţasem mai înainte, prin nepotul său Mihai Nicolescu, despre intenţia mea, şi mi-a răspuns că este de acord să-l vizitez.

           M-am hotărât să-l vizitez deoarece îi găsisem multe semnături prin arhiva primăriei, unde fusese primar în mai multe perioade, cum şi în arhiva Obştii Moşnenilor din Titeşti, al cărui preşedinte a fost mai mulţi ani. Eram sigur că de la acest bătrân voi culege informaţii preţioase.

           Îmbrăcat cu iţari şi damasc pe afară, cu picioarele în opinci, cu ciorapi curaţi, om bine legat, cu cap mare bine proporţionat în raport cu corpul, frunte lată, cu privire atentă şi severă, cu un cioc de barbă asemănător cu al lui Cuza, stând pe laviţa de lângă masa pe care se aflau câteva ziare, de la prima vedere îţi inspira sobrietate, simplitate şi gravitate. În mod instinctiv şi pe bună dreptate, îţi înclinai capul în faţa acestui om care, deşi în vârstă de aproape 90 ani, veteran al războiului din 1877, avea totuşi o judecată şi conştiinţă clară.

           Spre bucuria mea, am găsit bătrânul bine dispus şi gata a sta de vorbă cu mine. M-a invitat să iau loc pe scaunul de lângă masa unde el era aşezat. Spre a ne putea înţelege mai bine (pierduse din auz), am luat loc pe pat, la capătul mesii, pentru a fi mai aproape de el.

           A început să-mi spună că a trăit cu tatăl meu ( Ion F. Vlădescu) în bune raporturi de prietenie şi că în viaţa sa a depus multă stăruinţă pentru binele satului, îndemnându-ne ca şi noi, cei tineri, să facem la fel.

           Îl mai vizitasem înainte cu 7-8 ani pe bătrân, când tatăl meu „încolţit” de datorii la fisc (erau pe atunci împovărătoare), şi mai ales de cheltuielile ce le necesita întreţinerea la şcoală (a mea şi a celorlalţi fraţi mai mari), apela la bătrân să-i acorde împrumut câte una, ori două mii de lei.Fără a sta pe gânduri, îmi număra banii ceruţi, ştiind că tatăl meu era bun platnic.

           Văzând că eu dau importanţă celor spuse de bătrân şi că notez în caietul personal, din fugă, faţa i se însenina şi vedeam cum depune toate eforturile să răspundă cât mai exact, gândind întâi câteva clipe şi apoi îmi dădea răspunsurile pe care le ştia şi eu scriam.

           A început să-mi povestească cele ce urmează:

           S-a născut în Titeşti, în anul 1853, tatăl său – Nicolae şi mama sa – Floarea, fetiţa cu care Cerneanca venise înainte vreme de mână, din părţile Vâlcii, de pe râul Cerna, să-l vadă pe fratele său, Ioniţă Copăceanu – Zavera, venit aici, în Titeşti, în timpul „zaverei” – Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Fiind angajat băiat de prăvălie de Nicolae Gurbăţ şi văzându-l isteţ şi priceput, l-a făcut ginere. Ulterior, l-a omorât.

          Bătrânul Adrian a mărturisit că până la încorporarea în armată nu a ştiut carte, deşi îl dăduseră părinţii la şcoala înfiinţată în sat, care funcţiona în fosta casă a lui Nicolae Gurbăţ, unde învăţau copiii din satele ce compun comunele Titeşti şi Boişoara.

           Certându-se cu un băiat din Bumbuieşti, n-a mai venit la şcoală, mai ales că, văzând pe logofătul Ghiţă Lungu că vine spre şcoală cu învăţătorul străin de sat, cu o frănghie în mână,i s-a făcut frică.

           După cum adaugă bătrânul, ulterior s-a convins că Ghiţă Lungu, deşi nu avea copii, îi iubea mult pe copiii satului, şi, nevoind să rămână neştiutori de carte, venise cu frânghia, să-i înfricoşeze pe cei ce fugeau de la şcoală, că vor fi aduşi legaţi, aşa cum se proceda cu cei ce urmau să fie luaţi în armată, prinzându-i cu arcanul. Aceasta, desigur, după apariţia legii obligativităţii învăţământului primar, dată de Cuza.

           Ne mai spune bătrânul că Ghiţă Lungu, unde vedea un grup de copii, pentru a le imprima respectul, se descoperea de departe, spunându-le „bună ziua, copii”.

           Povesteşte apoi cum a fost avansat sergent în batalionul de vânători din Piteşti, când stagiul militar dura patru sau mai mulţi ani.

           A participat la Războiul de Independenţă din anul 1877, unde s-a aflat aproape de locul unde maiorul Gh. Şonţu a rostit înflăcărata cuvântare, înainte de a porni la atac, ca, după scurt timp, să vadă moartea eroului.

           Referitor la hotarul despărţitor dintre satul Titeşti şi satul Boişoara, bătrânul a spus că este o linie dreaptă ce pleacă din vârful dealului Tătaru şi ajunge la podeţul din spatele casei celei noi (care s-a demolat) a lui Nasture.

           Mi-a mai povestit de lupta pe care a dus-o cu ocazia traseului şoselei care duce spre locul unde se ţine bâlciul anual, în punctul Sumlaca, luptă în care a reuşit să-şi impună planul făcut de el, în calitate de primar şi să respingă proiectul întocmit de inginer, prin intervenţia prefectului judeţului Argeş.

           A vorbit de dârza împotrivire pe care a făcut-o la punerea în executare a hotărârii câştigate de Ghiţă Lungu şi Ioniţă Răducanu Rouă, de a li se alege o chingă, fie înspre hotarul cu Boişoara, fie înspre hotarul cu Spinu.

           La acest act anarhic, ca şi cel cu respingerea proiectului cu traseul de drum pe Sumlacă, spre mirare, s-a ataşat şi preotul Gh. Popescu– Vlădescu, cum şi alţi oameni ‚,cu vază” în sat, oamenii simpli, dar rezonabili, rămânând imparţiali.

A arătat că, cu Gheorghe Nicolescu, care semnează în arhiva primăriei ca notar ( anii 1877-1879), a fost frate. Acela era cu trei ani mai în vârstă şi a murit tânăr, la 50 de ani, lăsând o datorie mare de bani, care se evalua la preţul mai multor perechi de boi. Datoria provenea încă de când era tânăr, când, împreună cu Mihail Rouă şi Ioniţă Călinoiu, au cauzat moartea, prin împuşcare, a ţiganului Brănescu, pe când făceau parte din formaţia paramilitară ce exista în sat.

             Gheorghe Nicolescu a cheltuit sume importante, ipotecând întreaga avere, ca şi Mieilă Rouă, pentru a scăpa de pedeapsă, iar Ioniţă Călinoiu a executat doi ani de temniţă.

             Legat de cele povestite despre fratele său, a exprimat următoarea cugetare: ,,Un singur om ridică un neam, după cum îl poate şi coborî”.

           A povestit că a împrumutat sume importante de bani, sume cu care ar fi putut cumpăra 15 – 20 pogoane de pământ de calitate, împrumuturi rămase nerestituite. A fost nevoit să se judece la Jiblea, unde, pierzând terenul, a fost silit să meargă pe jos 35-40 de km, numai să nu piardă procesul, având în acel timp vârsta de 80 de ani.

           Nici prin judecată n-a reuşit să-şi recupereze sumele împrumutate, din care cauză a lăsat prin testament bisericii satului mai multe terenuri cumpărate de datornicii săi, câştigate prin judecată.

            Până-n prezent, observ că preotul satului nu s-a interesat de punerea în aplicare a celor testate de mine, pentru aceste terenuri, cât şi pentru drepturile cumpărate de datornici, în Obştea Scara – Mâzgavu.

            Ajuns acasă, am povestit tatălui meu cele povestite de bătrân. Majoritatea le cunoştea şi tatăl meu şi m-a sfătuit să pun bază pe cele afirmate de bătrân, că este un om integru şi respectat în sat.

           L-am vizitat pe bătrân în anul 1941” (m;pag. 92).

 

                                                               – II –

  

           Tatăl lui Tudorică Adrian a fost Nicolae Andrei Vătăşescu, fiul lui Şerban Andrei Vătafu, numele de „Vătafu” fiind adoptat de la „vătaf” – cel însărcinat să adune dările.

           Vătafu Şerban a avut şi două fete care au murit înainte de căsătorie, de ciuma care a bântuit satul de multe ori. Gospodăria Vătafului Şerban era pe terenul unde îşi are amplasată gospodăria Niculae Şerban, din Titeşti. Vătafu Şerban şi-a îngropat fetele în grădina casei, unde le-a ridicat o impunătoare cruce de piatră, care se află momentan aşezată la poarta gospodăriei lui Nicolae Şerban. Crucea este scrisă cu litere chirilice, frumos reliefate în piatră.

           Textul scris pe cruce, în partea din faţă:

           „ Cu vrerea tatălui, cu ajutorul fiului

           S-a ridicat această cruce în zilele Domn

           Io Nicolae Voievod şi cu ajutorul lui

           Şerban Vătaf. Neaga, Tudor, Ana Moartă D-tru”

                              Pe latura stângă:

           „ Andrei Fluor, Mihail, Gavril

           Erei: D-tru, Erei: Radu.

                       Martie 30 H. 7234” (1726).

                

           Se spune că această cruce a fost împodobită cu salbele de aur care au aparţinut fetelor, fiind înfăşurate de cruce prin trei rotocoliri.

           Descifrarea de pe cruce a fost făcută de savantul Nicolae Iorga, cu ocazia trecerii prin Ţara Loviştei. Tot atunci a fost descifrată şi crucea de la Ion Tache, alături de actuala troiţă ridicată de familia Iorga Văcăroiu.

           „ Ridicatu sa ac. Sf. Cruce întru cinstea fs. Cuv.

           Paraschiva de D-tru ereu Tudose, Vasile, Ioana

           Ereu Radu, Dempreună Ereiţa Floarea, Maria,

                          Ilie (sau) Ilinca”.

 

 

 Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p.178-205.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *