Categorii

Râmnicul medieval

July 3, 2024 by

Istorie Locala

În domeniul limbii, unul dintre cei mai buni cunoscători ai domeniului – Ovid Densuşianu spune că influenţa slavă „a fost mult mai intensă şi variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze”. Însăşi denumirea oraşului are o origine indirectă slavă (Vezi comentariul infra, subcapit. 1). Râmnicul va fi devenit oraş în secolul al XIII-lea, înainte de întemeierea statului feudal al Ţării Româneşti şi ca urmare a procesului intern al dezvoltării societăţii noastre, proces care a avut ca esenţă creşterea necontenită a producţiei şi a schimburilor de produse pe piaţa locală, aşezarea trecând prin fazele de sat, târg permanentizat şi oraş (Tamaş, 2006, 59-60). Ca să ajungă oraş, „Râmnicul trebuie să fi avut un trecut mai mult decât secular” – afirma Aurelian Sacerdoţeanu (A. Sacerdoţeanu, 1972, 32).

Părerea cercetătorilor este unanimă în privinţa existenţei, în secolele XII-XIII, a unei obşti teritoriale în zona actualului oraş Râmnicu-Vâlcea, şi anume în perimetrul cuprins înspre nord, între Dealul Cetăţuia, râul Olt spre est, dealurile Capela şi Troianu spre vest, iar spre sud –  până la Stolniceni (Dumitraşcu, Tamaş, 1995, 7). O legendă culeasă de Grigore Tocilescu vorbeşte despre o cetate puternic fortificată, din sec.     XIII-XIV, aflată în zona Malu Alb, şi despre o căpetenie locală, Olea (Bănică-Ologu, 2000, 25). Se pare că tradiţia este întărită de investigaţiile arheologilor: în 1980, cu prilejul unor lucrări de terasare amplasate în imediata apropiere a oraşului Râmnicu-Vâlcea, în cartierul Goranu, au fost scoase la iveală două diademe din aur. Depuse iniţial la Banca Naţională a României, ele au fost încredinţate Muzeului Naţional de Istorie. (Dumitru, 2001, 72-73).

Sub protecţia cavalerilor teutoni (1211-1225), încă din secolul al XIII-lea s-au stabilit în Râmnic meseriaşi şi negustori saşi şi români din Transilvania (Theodorescu, 1974, 170).

Prima atestare documentară a toponimului Râmnic, reşedinţa judeţului Vâlcea, apare într-un hrisov emis de Mircea cel Mare vv, la 20 mai 1388. Documentul este un act de danie prin care domnitorul dăruieşte ctitoriei sale de la Cozia, printre alte privilegii, şi „o moară la Râmnic […] şi curtea Hinăteştilor”, să le fie spre folos călugărilor de aici (AN Bucureşti, Condica M-rii Cozia, 244v-247), ceea ce mărturiseşte despre o intensă populare relativ timpurie a acestei zone. Într-un alt hrisov, emis în Râmnic la 4 septembrie 1389, domnul numeşte Râmnicul „oraşul domniei mele” (DRH B, I, 1966, 28-30). Astfel, Râmnicul apare ca al treilea oraş, în ordine cronologică, după Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş. Numele oraşului este citat timp de două secole, sub forma de Râbnic, Ribnic sau Râmnic, uneori precizându-se că este „la Olt” (în documentele slavo-române: «na Olte»). În hrisovul din 8 ianuarie 1392,apare şi prima menţionare documentară a judeţului Vâlcea. Domnitorul mai dăruieşte şi o moară la Râmnic (AN Bucureşti, Condica M-rii Cozia, nr. 712, f. 237-239). În document se menţionează şi „Uliţa la Râmnic”, vechi sat care se suprapune cu Uliţa bisericii „Sf. Gheorghe”, cu drept de stăpânire al mănăstirii Cozia. În acelaşi document, Hinăteşti apare ca sat, cu hotar până la Troian şi până în apa Râmnicului (DRH B, I, 1966, 44).

Documentele menţionează şi o curte feudală a lui Tatul, pe domeniul căreia se afla o biserică. A. Sacerdoţeanu consideră că domeniul ar fi aparţinut unui mare boier, a cărui genealogie avea cel puţin două-trei generaţii, şi, neavând moştenitori direcţi, domnul trece această proprietate în domeniul Coziei (Sacerdoţeanu, 1972, 40-41). Cât despre cel de-al doilea component al toponimului, acelaşi istoric consideră că Vâlcea va fi ajuns determinativ pentru Râmnic „pe la începutul secolului al XVI-lea, când începe să se dezvolte Râmnicul Sărat (Slam-Râmnic), de care a trebuit să se deosebească” (Ibidem).

Aducâmd în sprijin mărturiile hrisoavelor, istoricul Corneliu Tamaş prezintă Râmnicul secolului al XIV-lea ca pe un important centru economic, cultural şi religios, o aşezare unde se întâlneau negustorii cei străini, veniţi de la nord de Carpaţi şi de la sud de Dunăre, dar mai ales cu numeroşi ţărani, locuitori ai satelor de pe văile numeroaselor râuri ale ţinutului vâlcilor (Tamaş, 2004, 53-58; apud Gorjan, 2012, 52)  Autorul, menţionând documente de arhivă, ne spune că oraşul era condus de un sudeţ (termen slav ce însemna judecată) şi 12 pârgari, şi ne oferă numele sudeţilor sau judeţilor, astfel: la 1613, Stan judeţul; la 1623, Gheorghe judeţul; la 1625, Oprea judeţul; la 1626, Vancea judeţul; la 1627, Gheorghe judeţul; tot la 1627, Saacea judeţul, şi la 1631, Daniil judeţul; la 1638, Tudor judeţul; la 1639, Daniil judeţul; la 1652, Proca judeţul; la 1635, Stoica judeţul; la 1657 Daniil judeţul; la 1661, Ion judeţul. Ultimul judeţ al Râmnicului, după cum precizează autorul, este Ioan judeţul, menţionat la 1 ianuarie 1758 (Ibidem).

Hrisoavele din veacul al XV-lea se referă la întărirea unor proprietăţi în Râmnic, de multe ori acestea reprezentând danii acordate de domnitori ctitoriilor lor. Astfel, la 19 iunie 1421, la Creaţa, Radu al II-lea Prasnaglava întăreşte mănăstirii Cozia, printre altele, „metohurile de la Râmnic cu 5 mori şi iarăşi 45 sălaşe de ţigani şi satul Hinăteşti şi o ocnă de la Ocna de sus”.Dan al II-lea confirma şi el proprietăţi la Râmnic, daniile anterioare făcute de Mircea cel Bătrân (DRH B, I, 1966, 99).Vlad Dracul emite documentul de la 16 septembrie 1440, unde apare Licura, care se afla peste râu de Uliţa, ca o prelungire dincolo de apa Râmnicului. Basarab cel Tânăr – Ţepeluş cedează mănăstirii Cozia „moara domniei mele care este în târgul Râmnicului pe Olt, pentru că am schimbat domnia mea cu egumenul de au dat domniei mele morile care sunt la Târgovişte să fie domneşti” (9 ianuarie 1478) (Ibidem, 316). Satul Copăcelul, este cunoscut dintr-un document emis în cancelaria lui Radu cel Mare, la 14 aprilie 1496) (Ibidem, 431), pentru Mânăstirea Govora, care avea vii la Copăcel încă din vremea lui Vlad Dracul. Radu cel Mareeste cel care şi-a legat numele de întemeierea celei de-a două Episcopii a Ţării Româneşti, la Râmnic, înlocuind-o pe cea de la Severin, prin aducerea – cu probabilitate, în anul 1503 – a lui Nifon, patriarhul Constantinopolului, să păstorească ţara, din cetatea de scaun de la Târgovişte. Reşedinţa noii Episcopii, numită chiar din secolul al XVI-lea, „a Noului Severin”, a fost Biserica „Sfântul Nicolae” – ctitoria lui Dan I (1385-1386), fratele şi asociatul la domnie al lui Mircea cel Bătrân. Primul conducător al Râmnicului, menţionat documentar şi cunoscut până în prezent, este „jupan Ştefin judeţ”, care are o îndelungată activitate politică şi comercială. De la el, ni s-a păstrat primul sigiliu al Râmnicului, una din cele mai vechi matrice sigilare din Ţara Românească, aplicat pe o scrisoare şi adresată pe la 1506, magistratului oraşului Braşov (Bogdan, 1902, 308).Neagoe Basarab s-a îngrijit de Mânăstirea Bistriţa, care va fi pictată (1519) şi va primi, printre alte daruri, la 10 aprilie 1520, un document de întărire a posesiunilor ei, între acestea aflându-se şi „viile de la Râmnic şi cu locul”, şi „via de la Căzăneşti” (DRH B, II, 1972, 373-374).

Domnul Radu de la Afumaţi vv. a sfârşit asasinat în urma unui complot boieresc, la 2 ianuarie 1529. Cea mai veche variantă păstrată a cronicii interne, arată că „vornicu Neagu şi postelnicul Drăgan s-au ridicat împotriva lui şi au venit cu ostaşi în taină împotriva lui Radu-voievod. Domnul a prins de veste, dar n-a avut vreme să-şi strângă ostaşii şi a fugit cu fiul său Vlad-voievod ca să se ducă la banii de Craiova. Dar când a ajuns la Episcopia Râmnicului, boierii l-au ajuns din urmă, l-au prins, l-au legat şi i-au tăiat capul lui şi capul fiului său Vlad-voievod şi i-au ucis împreună la Râmnic, în anul 7037 al lumii” (Cândea, 1970, 685). La 28 iulie 1529, Moise Vodă (ianuarie 1529 – iunie 1530) întăreşte Mănăstirii Ostrov, o cantitate de 200 vedre de vin din vinăriciul domnesc de la Râmnic, 200 obroace de grâu şi 100 de orz din judeţul Vâlcea şi 1.000 bolovani de sare „din Ocnele de la Râmnic” (DIR, B, XVI, I, 73-74).

Mircea Ciobanul este considerat ctitor al bisericilor „Buna Vestire” (1510-1522) şi „Sf. Nicolae” din Râmnic. Pătraşcu cel Bun (1554-1557), domnitorul care a îndrăgit mult Râmnicul, a zidit „din temelie” biserica „Cuvioasa Paraschiva” (1554-1557), cel mai vechi lăcaş care s-a păstrat la Râmnicu-Vâlcea (Bălan, 2005, 33). Încă din luna mai, el se afla la Râmnic pentru aer, îngrijit de un medic trimis de sibieni. La 5 octombrie 1564, Petru cel Tânăr vv. întăreşte Mănăstirii Arhanghelul „care este la Râmnic, Olt” nişte sate, în urma unor judecăţi cu Ianachi stolnicelul, printre alte proprietăţi şi o ocină „cu vad de moară în oraşul domniei, în Râmnic”; la 8 ianuarie al anului următor, mănăstirii i se acorda stăpânirea asupra moşiei din jurul ei, „cu tot hotarul, însă din jos de Vlădeşti, la Gâlmele, apoi pe culme până la via lui Silea dinspre oraşul Râmnic”. La 27 iunie 1569, Alexandru al II-lea Mircea vv. dăruieşte mănăstirii Ostrov 200 vedre de vin din vinăriciul domnesc din Râmnic (DRH, B, VI, 190-191). În timpul domniei sale a avut loc o încercare nereuşită de mărire a hotarului oraşului Râmnic. În anul 1576, episcopul Mihail termină de ctitorit biserica Episcopiei Râmnicului şi a fostului schit Olteni. Petru Cercel (1583-1585) întăreşte Episcopiei Râmnicului, la 8 ianuarie 1584, ocine le Bujoreni, la Uliţa şi la Copăcel, partea lui Seman (DRH, B, VI, 1985, 190-191). Mihnea Turcitul măreşte domeniul de la Copăcelu al Episcopiei, prin actul de la 25 ianuarie 1575 şi prin dania făcută de marele vistier Mitrea, ocină cumpărată cu 3.200 aspri de la Rada, fiica logofătului Radu din Râmnic. Crucea Mişeilor, o piatră de hotar de la anul 1718, care era odinioară amplasată la Licura (astăzi se află în curtea bisericii „Buna Vestire”), are înscrisă pe ea textul documentului din 25 iunie 1580, prin care Mihnea Turcitul întăreşte mănăstirii Cozia „moşia de la Râmnic, pe hotarul cel bătrân de la Mişei, până la via lui Oprea Spăreatului” (Bălan, 2005, 796). În anul 1583, stareţul Amfilohie al Coziei clădeşte Paraclisul mănăstirii Cozia (DIR, B, XVI, V, 1952, 53).

Ultimul deceniu al secolului al XVI-lea reprezintă, pentru românii de pretutindeni, epoca istorică marcată de glorioasa domnie a lui Mihai Viteazul(1593-1601). S-a pus problema atribuirii meritului său la isprăvirea bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din Râmnicu-Vâlcea, rămasă neterminată din cauza decesului prematur al tatălui său Pătraşcu cel Bun. Savantul Nicolae Iorga înclină să atribuie lui Mihai Viteazul terminarea construcţiei, dar documentele  nu confirmă acest fapt. În Râmnic, are loc înfiinţarea unei „mori de postav pe Uliţa”. Moara, care funcţiona în 1598, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, se pare că exista şi în timpul domniei lui Matei Basarab. Primul document dat de Mihai Viteazul, emis pentru un locuitor din Vâlcea, este cel conferit lui Oancea, la 3 mai 1594, prin care domnul îi întăreşte acestuia ocine, vii şi o casă la Voinigeşti (DRH, B, XI, 1975, 567). La 5 iulie 1598, Mihai Viteazul va interveni şi în conflictul dintre egumenul de la Cozia şi conducerea oraşului Râmnic, în legătură cu modul ilegal de percepere a birului de către orăşeni asupra vecinilor din satul Uliţa. În cadrul judecăţii, Domnul a cercetat cărţile din timpul lui Mircea Voievod cel Bătrân şi al altor domni, hotărând ca mânăstirea să-şi păstreze proprietatea pe vechiul hotar „de la moara de postav pe Uliţa cu ţiganii şi până la Mişei şi cu Licura toată şi cu tot hotarul”. Porunceşte judeţului şi celor 12 pârgari „din oraşul domniei mele de la Râmnic”, la vederea „cărţii, să nu tragă pe vecini la bir, şi să dea domniei bir cu ţara”(DRH, B, XI, 1975, 411-412).

După eşecul de la Mirăslău, domnul s-a retras spre apus, la Curtea de Argeş, „până la satul Ruda”. Aici a ajuns Mihai Viteazul pe la 20 octombrie 1600, trecând prin Râmnic, unde a stat mai mult de o lună de zile. La 25 noiembrie 1600, a trecut Oltul pe la Râmnicu-Vâlcea şi s-a îndreptat spre Craiova, unde a executat o seamă de boieri trădători, l-a învins pe beiul de Vidin, la Dunăre, apoi a intrat în Transilvania, prin pasul Vulcan şi de aici, spre Viena (Ştefănescu, Mureşanu, 2001, 636). În primăvara anului 1603, în urma călătoriei întreprinse la Viena, cu ajutorul lui Radu Şerban, doamna Stanca şi fiica sa Florica s-au reîntors în Ţara Românească. După ce a sosit în Râmnic, doamna Stanca s-a îmbolnăvit de ciumă, nesupravieţuind acestei boli. A fost înhumată în curtea Episcopiei Râmnicului, cu cinstea cuvenită. Ceremonia s-a desfăşurat sub cârmuirea episcopului Efrem, cu puţin timp înainte de 28 decembrie 1603. Împrejurările au făcut ca mormântul soţiei voievodului,  ca şi altele, să fie jefuite şi distruse în timpul războiului din 1736-1739. Piatra de mormânt ce ar aparţine doamnei Stanca, spartă în mai multe fragmente, a fost păstrată la Seminarul din Râmnic, apoi la Muzeul Mănăstirii Cozia şi adusă, în sfârşit, la Muzeul Judeţean Vâlcea, unde se păstrează şi astăzi (Florea, 1992, 66-67).

În anul 1620, Mihail Moxa (călugărit sub numele Moxalie – „cel păcătos”) tipăreşte Chronograful Ţării Româneşti, prima istorie universală în limba română, care narează istoria lumii de la creaţia biblică până la anul 1489. Îndemnător la lucru, i-a fost cărturarul episcop al Râmnicului – Teofil (Bardaşu,        2002, 54-55).

Matei Basarab(1632-1654) este unul dintre cei mai apropiaţi domnitori ai meleagurilor vâlcene. Din cronica lui Georg Kraus aflăm că Abaza paşa ar fi numit mai înainte ca domn pe un fals pretendent: tăbăcarul Stănimir din Râmnicu-Vâlcea. Înainte de 1634, acesta a fost predat lui Matei Basarab care l-a „sluţit” pentru cutezanţa sa (Kraus, 1965, 88-89). Domnitorul i-a pedepsit pe boierii care în anumite împrejurări îi deveneau ostili, aşa cum este cazul lui Chisar, paharnicul din Ruda Vâlcii (DRH, B, XXIV, 1974, 172). Despre existenţa primei fabrici de hârtie din Ţara Românească, în vremea acestui domn, aflăm din prefaţa scrisă în slavonă de către Udrişte Năsturel la Antologhionul tipărit la Câmpulung-Muscel în 1643. Autorul laudă acţiunea domnului de a înfiinţa „moara făcătoare de hârtie”. Această „fabrică” se afla amplasată pe iazul morilor, vecină cu biserica „Sf. Gheorghe” –  situată în piaţa Râmnicului (Bianu, 1910, 2).

Matei Basarab a efectuat unele lucrări la complexul arhitectonic al Episcopiei. Un document austriac din anul 1731, precizează că voievodul a construit „casa tipografiei cu pivniţa de sub ea“ (Sacerdoţeanu, 1960, nr. 5-6). În vremea când Matei Basarab se afla la „plimbare” peste Olt, în oraşul Râmnic, egumenul Coziei a cerut să i se dea vinăriciul din Jiblea, în schimbul vinăriciului din Uliţa cea Mare din Râmnic, ceea ce domnul aproba prin actul din 11 august 1638 (AN Bucureşti, Condica M-rii Cozia, pach. XLIX/9). În lunile iunie-iulie 1657, Râmnicul este vizitat de diaconul sirian Paul de Alep, care îl însoţea pe tatăl său – Macarie al III-lea Zaim, patriarhul Antiohiei. Oaspeţii sunt primiţi de Ignatie Grecul, episcopul de atunci al Râmnicului şi vor sta aici în două rânduri: 20 – 28 iunie şi 30 iunie – 2 iulie. Călătorul sirian  scrie în jurnalul său de călătorie: „Am ajuns la Râmnicul mare, care este scaun episcopal. Palatul episcopal de aici seamănă cu acela al mitropolitului din Târgovişte, atât prin clădirile şi grădinile sale, cât [şi] prin livezile şi heleşteiele sale, numai că este mai mic (Alexandrescu-Dersca Bulgaru, 1970, 118 -120).

În primăvara anului 1656, domnul Constantin Şerban Basarab (1654-1658)ridică o cruce mare de piatră în curtea Episcopiei Râmnicului, pe locul unde odinioară se întindeau viile lăcaşului: „[…] Şi a ridicat această cruce, Io Constandin Şerban voievod şi doamna lui, Bălaşa, cu binecuvântarea părintelui Dionisie, episcopul Râmnicului; luna martie 9, anul 7164” (Bălan, 2005, 823). În vremea luiGheorghe Ghica      (1659-1660),Gabriel Tomasi se plângea la 1660 că la Râmnic, biserica catolică era ruinată „n-au mai rămas decât zidurile, ar putea fi restaurată, dacă ar fi cu ce, şi ar fi de mare folos, pentru că aici vin mulţi catolici şi s-ar înmulţi şi mai tare, mulţumită faptului că în apropiere se afla[u] ocnele de sare ale domnului. Alesul apostolic, referindu-se la Râmnic, afirma că „de altfel, este un oraş bun” (Iorga, 1928, 8). La 2 mai 1677, domnitorul Gheorghe Duca(1673-1678) acordă bisericii care începuse a se construi în acest an pe dealul Cetăţuii, „via de la Cetate” şi o scuteşte de vinărici şi de dijma de stupi, conferindu-i dreptul de a ţine „un vier, om strein, iertat de bir şi de seamă” (AN Bucureşti, Episcopia Râmnicului, pach. XXX, doc. 3). Episcopul Teodosie ridică crucea de piatră „a lui Duca Vodă” (20 mai 1675), care se află astăzi în faţa Muzeului de Istorie din Râmnicu-Vâlcea. La 26 martie 1679, Şerban Cantacuzino(1678-1688),domnitorul care i-a însoţit pe turci la asediul Vienei (1683), reînnoieşte milele domneşti ale schitului Cetăţuia din Râmnic. Pe Dealul Cetăţuia, pe locul unei biserici mai vechi, mitropolitul Teodosie a ridicat un schit, în 1677-1680, pe care-l înzestra cu moşii, „vaduri de moară, mertice de sare si robi”. La 20 martie 1682, în partea de jos a Râmnicului se afla un vad de moară, pe care Vlad Vişinescu îl dăruieşte Episcopiei „aicea în apa Râmnicului, pe pârâul despre oraş, din jos de biserica „Sf. Gheorghe”, mai jos de moara lui Dima spătar Bujoreanul (Ibidem, XLVI/11).

Domnul Ţării Româneşti – Constantin Brâncoveanu (1688-1714) îl aduce, de la Constantinopol, pe Antim Ivireanul, care cunoştea, pe lângă arta tiparului, şi sculptura, pictura, gravura în lemn şi broderia. La 16 martie 1705, episcopul Ilarion al Râmnicului a fost înlocuit, pentru simpatii marcante faţă de catolici, cu Antim, care a fost hirotonit arhiereu a doua zi, de către Teodosie, mitropolitul Ţării Româneşti. Cu sprijinul domnului şi cu strădania noului ierarh, tiparniţa (adusă de Antim de la Snagov) cu posibilităţi de imprimare în greceşte şi româneşte, va scoate de sub teascurile sale numeroase cărţi, ceea ce va face ca oraşul de la poalele dealului Capela să fie perceput ca o adevărată „Capitală a tipografilor”(Iorga, 1969, 442). Prima carte care apare în noua tipografie râmniceană, este una în greceşte – Tomul bucuriei (1705) – ripostă la tendinţele de extindere ale catolicismului şi calvinismului. Antim va traduce în româneşte două cărţi fundamentale pentru practica ecleziastică: Molitvenicul – rămas până aproape de epoca noastră în forma dată de el – şi Octoihul, tipărit în 1706 cu sprijinul material al lui Mihail Cantacuzino.

Începutul secolului al XVIII-lea este dominat de conflictele din ce în ce mai deschise dintre cele trei imperii central şi est-europene; pe de altă parte, turcii nu mai aveau încredere în domnitorii români şi au înlocuit domniile pământene cu un nou regim, cel fanariot. Secolul fanariot a coincis cu intensificarea ofensivei austriece şi ruse pentru adjudecarea spaţiului deţinut de Imperiul otoman aflat în regres. În urma mazilirii lui Ştefan Cantacuzino, tronul Ţării Româneşti este luat de Nicolae Mavrocordat(1716;           1719-1730). În urma victoriei austriecilor împotriva Imperiului otoman, prin războiul început în 1716, şi pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718), învingătorii au ocupat nordul Serbiei cu Belgradul, Banatul şi Oltenia. Antim Ivireanul va fi caterisit, pe nedrept, de către Patriarhia ecumenică, şi trimis în exil, spre M-rea „Sfânta Ecaterina” de la muntele Sinai. Nu va apuca să ajungă la destinaţie pentru că, în urma unui ordin, a fost ucis pe drum de ostaşii turci în dreptul localităţii Galiopi, după data de 22 septembrie, iar trupul i-a fost aruncat în râul Tundja (Bulgaria), afluent al Mariţei, undeva în apropierea Adrianopolului (Ştrempel, 1997, 362-370).

La 20 ianuarie 1717, căpitanul Schwantz se ocupa, la Râmnic, cu întocmirea unei hărţi a Olteniei. El urmărea să deschidă şoseaua pe partea dreapta a Oltului de la Sibiu la Râmnic şi totodată să iniţieze lucrările de întărire a mănăstirii Cozia, precum şi pe acelea de fortificare a episcopiei. O inscripţie pusă pe stânca muntelui, pe şoseaua ce duce de la Câineni la Râul Vadului, ne spune despre vitejia comandantului Eugeniu de Savoia şi despre construirea acestui drum – Via Carolina -, opera arhitectului Friederic Schwantius, la anul 1717 (Bălan, 2005, 346). Domnitorul Ion Mavrocordat, venit în scaun cu voia turcilor, a trimis la Braşov pe marele logofăt Iordache Creţulescu – ginerele lui Nicolae Mavrocordat, cu cinci pungi de bani, insistând ca germanii să se retragă din zonele fortificate şi de la Mănăstirea din Râmnic. Imperialii, însă, nu numai că nu se gândeau să părăsească Oltenia, ci erau hotărâţi chiar să o lege mai strâns de Transilvania printr-o serie de măsuri administrative.

În anii 1715-1718, preotul catolic Antonie baratul cumpără de la orăşenii din Râmnic mai multe proprietăţi, în vederea amplasării noii biserici. Imediat după 1718, în centrul oraşului se construieşte un important lăcaş din piatră. La 29 noiembrie 1719, egumenii principalelor mănăstiri vâlcene – Ioan de la Hurezi, Ştefan de la Bistriţa, Ştefan de Arnota şi Pahomie de la Govora, participă la „sinodul“ organizat la Mânăstirea Hurezi de către episcopul Damaschin (1708-1725), care a cerut ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie, precum şi înfiinţarea de şcoli în Râmnic şi în Craiova (BAR, CCLXV/90). Episcopia Râmnicului a fost pusă sub jurisdicţia canonică a mitropolitului din Belgradul sârbesc.

Episcopii care vor urma în scaunul Episcopiei Râmnicului (Damaschin Voinescu, Inochentie, Climent – confirmat de împăratul austriac), vor continua activitatea de tipărire a cărţilor bisericeşti. Oraşul a devenit scenă pentru teatrul de război iscat între marile imperii ale timpului, cu urmări nefaste pentru istoria sa; astfel, în timpul războiului turco-austriac din 1736-1738, „Pârjolul războiului a distrus reşedinţa episcopală din Râmnic” (Gherasim Cristea, 2009, 189). Cete de turci şi tătari au incendiat Râmnicul, răpind vite, luând în robie pe locuitorii pe care i-au putut prinde, alţi oameni fugind prin munţi şi prin peşteri. Episcopul Climent s-a refugiat şi el pe Valea Lotrului, unde se aflau 3.000 de militari austrieci.

Prin Pacea de la Belgrad (18 septembrie 1739), care a pus capăt războiului ruso-austro-otoman, Imperiul habsburgic a fost obligat să restituie Oltenia, readusă la hotarele Ţării Româneşti. Episcopul Climent a început refacerea Episcopiei arse şi distruse de turci, a reclădit între 1739-1749 biserica mare, cu clopotniţa şi cu casele dimprejur, precum şi biserica-bolniţă, clădită din temelie la 1745. Tot cu cheltuiala sa, a fost ridicată biserica de la Goranu. Climent a tipărit, la Râmnic, multe din traducerile înaintaşului său Damaschin, care rămăseseră în manuscris, a retipărit Cazania lui Varlaam (1748, cu anumite schimbări), unele broşuri originale, precum şi câteva pastorale. În prefaţa din Evanghelia tipărită de el la Râmnic în 1746, se adresa domnului Constantin Mavrocordat, menţionându-se că aceasta s-a tipărit ca să lumineze „nu numai celor din casă, adică din Ţara Măriei Tale, ci tuturor celor ce vorbesc limba rumânească”.

Luminile culturale din „veacul de aur al Râmnicului” au fost prelungite de ceilalţi episcopi renumiţi care i-au urmat lui Climent:  Grigore Socoteanu – ziditor al Paraclisului Episcopiei şi ctitor de biserici râmnicene; Partenie – originar din Mihăeştii Vâlcii – , în timpul căruia s-au tipărit 7 cărţi;  Chesariea cărui operă de căpetenie o constituie tipărirea a 6 mineie, însoţite de strălucite prefeţe. Epoca de strălucire a Episcopiei Râmnicului a fost continuată de Filaret, ales episcopla 3 martie 1780. Bun gospodar, el a facut eleşteul Episcopiei şi – la 1 septembrie 1784 – fântâna de la Olt, mutată ulterior în curtea Episcopiei, unde se află şi astăzi. În timpul păstoriei sale, s-au tipărit peste 25 cărţi, toate pe cheltuiala sa. Din cauza războiului ruso-austro-turc, în 1788, activitatea tipografiei a încetat, episcopul refugiindu-se la Sibiu; activitatea tipografică va fi reluată în 1792.

La 13 iunie 1790, se organizează serviciul poştelor la Râmnicu-Vâlcea, iar la 12 noiembrie 1791, domnitorul Mihai Suţu semnează ordinul de numire a lui Iacov judeţ, „la oraşul Domniei Mele Vel Ocna sud Vâlcea” – târgul Ocnele Mari care apare la 1700, în harta stolnicului Cantacuzino. Nectarie,grec de laMoreea, a stat pe scaunul episcopal de la Râmnic douăzeci de ani (1792-1812), dar în această perioadă destul de mare, nu s-au tipărit decât câteva cărţi, care fuseseră pregătite de tipar de către Filaret.

Dezintegrarea structurilor feudale din Ţara Românească, începută de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, a dus la apariţia naţiunii române moderne, afirmarea conştiinţei şi idealurilor naţionale. În plan cultural, Şcoala Ardeleană a fost aceea care a trezit conştiinţele prin glorificarea trecutului şi prefigurarea unui viitor prosper nu numai în Transilvania, ci pentru toţi românii. În plus, marea răscoală a ţăranilor transilvăneni din 1784 şi în special revoluţia de la 1821, condusă de Tudor, nu au reprezentat episoade sporadice, ci momente marcante de istorie naţională, fundamentul dezvoltării istorice, care au condus la prăbuşirea feudalismului şi crearea statului modern român. 

Note bibliografice

1. Vâlcea. Monografie, Bucureşti, Editura „Sport-Turism”, 1980, pag. 51.

2. C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874, pag. 225; Istoria românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enclopedică, 2003, pag. 296.

3. D. Bălaşa, P. Purcărescu, Luptele pandurilor şi eteriştilor de pe Valea Oltului (1821), în „Buridava”, 1/ 1972,                 pag. 295-320.

4. Istoria românilor, pag. 44; C. D. Aricescu, Op. cit., pag. 282-283.

5. C. Tamaş, Op. cit., pag. 184; v. şi D. Bălaşa, P. Purcărescu, Luptele pandurilor şi eteriştilor de pe Valea Oltului (1821), în „Buridava”, 1972, pag. 311.

6. Ibidem.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012 (pag. 29-34). 

Coordonator: Ion SOARE; Autori Pr. C-tin CÂRSTEA, N. DANEŞ, Paul DINU, Gh. DUMITRAŞCU, D. DUMITRESCU, Florin EPURE, Emilian FRÂNCU, Ioan St. LAZĂR, Sorin OANE, Marian PĂTRAŞCU, Petre PETRIA, Gh. PLOAIE, Silviu PURECE, Ion SOARE. Colaboratori: Gh. DEACONU, Eduard DULĂCIOIU, Titi Mihai GHERGHINA, Ion MĂLDĂRESCU, Vasile ROMAN, Laurenţiu STILEA.

. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete