Râmnicu Vâlcea la jumătatea secolului al XIX-lea

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Rîmnicul sub semnul revoluţiei trebuie să fi clocotit de zarvă. Proclamaţia de la Izlaz însufleţise vechiul oraş de pe malul Oltului. La cîteva zile după citirea Proclamaţiei, pop­ulaţia era încunoştinţată despre semnificaţia evenimentelor într-o serie de documente în care se arata că "ziua de 11 iunie reprezintă cea mai mare revoluţie care s-a pomenit vreodată", cînd românul şi-a cucerit drepturile lui". D.Zăgănescu, numit administrator al districtului, întocmeşte împreună cu alţi com­isari "gvardia naţională" pentru paza ordinii publice, întrucît aceasta "este cea mai principală între datoriile comunale ale unui popor ce-şi are suveranitatea sa". Textul noii constituţii e răspîndit în toate colţurile oraşului. Un val de entuziasm şi o nemaiîntîlnită febrilitate agită spiritele.

În aceste împrejurări, scrisoarea din 28 iulie a generalului Magheru prin care anunţa pe administratorul dis­trictului Vîlcea că porneşte din Tîrgu Jiu spre Rîmnic cu un număr de 500 dorobanţi călări pentru a aşeza aici o tabără a pandurilor voluntari a stîrnit vîlvă. Dispoziţiile generalului in­vitau pe administrator să găsească un loc cu "poziţie mai bună și aer curat şi mai priincios sănătătii" pentru a putea găzdui trupele de dorobanţi şi panduri. Într-un timp relativ scurt Magheru îşi formează aici o armată revoluţionară cu un pro­nunţat caracter popular, la care participă mii de orăşeni şi ţărani din întreaga Ţară Românească, între care şi locuitori din Părţile Otăsăului, Coziei, Olteţului, Horezului. Sătenii se îndreptau spre tabără în mare număr, îngroşînd rîndurile armatei. Avîntul ostaşilor creştea zi de zi. Numărul dorobanţilor şi pandurilor trecea de 15 000, formînd împreună cu ţăranii o oaste de 30 000 de oameni, adevărat scut al revoluţiei. Sub pana înflăcărată a lui Al. Pelimon, tabăra de pe "cîmpul lui Traian" ni se înfăţişează ca o pictură alegorică de Rosenthal: "Dorobanţii şi pandurii ascultau de ordinele lui Magheru şi care putem zice că făcea partea cea mai mare a lagărului. Vestmîntaţi dorobanţii cu portul deosebitelor districte, unii cu ghebe lungi şi alţii cu scurte, lucrate cu flori găitănite, cu cioareci de aba asemenea găitaniţi, cu tusluci peste încălţăminte, încinşi cu sileaf peste mijloc, în care ei purtau pistoale si iatagan, pe cap cu căciulă de hărşie neagră numai cu un semn ostăşesc în fund, cu o sineaţă colea ghintuită si deprinşi a lua rîndunica din zbor; oameni foarte curajoşi, capabili de fapte eroice: merg ca o săgeată pe nişte căluşei mici dar foarte iuţi, şi ca şi pandurii cercaţi mai de multe ori în lupte şi deprinşi a mirosi iarba de puşcă, ei vorbeau de război ca și cum ar vorbi de ospeţe şi de cumetrie (…) Pandurii vestmîntati cu costumul vînătorilor munteni şi al poporului Olteniei, înarmaţi cea mai mare parte cu coase şi cu lănci, cu pistoale și cu sineţe de vînătoare, ei se credeau cei mai tari, despreţuind pe inamici, aşteptînd cu nerăbdare ziua luptei şi strîgînd într-una: < mergem asupra Bucureştilor să ne batem cu turcii….>

E greu de închipuit astăzi, în decorul pe care se profilează spre miazăzi cetatea de smoală şi de foc a chimiei, forfota ce va fi animat tabăra celor cîtorva zeci de mii de dorobanţi şi panduri. După evenimentele sîngeroase din Dealul Spirei, Magheru e hotărît să reziste. De altminteri, tabăra devenise acum singurul sprijin militar al revoluţiei. Un martor al acelor zile de îndoială si zbucium relata în "Gazeta de Transilvania" că vărsase lacrimi "văzînd o putere armată română atît de mare" care dorea să lupte cu orice sacrificii împotriva cotropitorilor. Soldaţii şi ofiţerii purtau în priviri demnitatea caracteristică celor ce luptă pentru apărarea patriei, fiind însufleţiţi "de cel mai viu foc", iar generalul Magheru era numit "speranţa libertăţii şi spaima vrăjmaşilor".

Lipsurile şi restricţiile trebuie să fi domnit în tabără, așa cum se întîmplă în vremurile de amar ale războiului. Începînd anotimpul ploilor, ostaşii şi-au făcut adăposturi improvizate. Generalul Magheru locuia într-o casă ţărănească, la doi kilometri de tabără, dar cel mai adesea înnopta în mijlocul pandurilor, ducînd aceiaşi viaţă de privaţiuni.

Cartierul general al taberei sălăşluia în casa de pe coama dealului Troian, ce adăposteşte azi complexul muzeistic »Gh Magheru". Casa a suferit prefaceri şi reparaţii de-a lungul timpului, dar ea mai sugerează încă, în singurătatea-i desăvîrşită, vizitată rar de grupuri de turişti, clocotul fierbinte al revoluţiei.

Dizolvarea taberei de pe "cîmpul lui Traian" s-a datorat slăbiciunii unor conducători ai revoluţiei, dar mai ales intervenţiei brutale a Turciei şi Rusiei. Cînd Magheru, consiliat de Effingham Grant, secretarul consulului englez la Bucureşti şi cumnatul lui C.A.Rosetti, luă hotărîrea de a trimite la vatră pe pandurii şi dorobanţii înarmaţi şi anunţă în dimineaţa următoare întristătoarea decizie, o linişte neagră s-a lăsat as­upra taberei aliniate. Oastaşilor nu le venea să dea crezare celor auzite. După relatarea aceluiaşi corespondent al Gazetei de Transilvania, mulţimea a început să protesteze şi să-i strige generalului că nu vor să se înapoieze la casele lor, ci că doresc să înfrunte pe străinii care cotropiseră ţara. "Sfaturile, poveţele, rugăciunile, şi de o parte şi de alta" ţinură mai mult timp, pînă cînd cei adunaţi sub arme să înţeleagă imperativele momentului. "Cea mai atingătoare" scenă a fost aceea cînd "mulţimea cea nenumărată de ţărani cari veniseră să întrebe cînd pleacă armia împotriva vrăjmaşilor, pentru ca ei să se ridice cu districtele lor, cu bătrîni, cu muieri şi copii spre a sprijinii Constituţia şi drepturile ţării" fu nevoită să plece sub cuvintele Magherului, care-i îndemnă "să aştepte alt timp cînd glasul patriei îi va chema". A urmat despărţirea ostaşilor ce speraseră timp de două luni în gloria armată a ţării. "M-am tras iute, spune corespondentul Gazetei de Transilvania, ca să nu mai aud suspinele şi lacrimile atît ale generalului cît şi aii ofiţerilor, precum şi ale soldaţilor, pandurilor şi ale ţăranilor". Tabăra şi-a încheiat astfel existenţa, iar Magheru trece frontiera pe la Cîineni împreună cu alţi cîţiva ofiţeri, luînd drumul împovărător al exilului.

Rîmnicul, devenit vremelnic cel mai important centru militar al ţării, cunoaşte în zilele revoluţiei o adevărată efervescenţă. Locuitorii arborează la ferestre steaguri tricolore, entuziasmul populaţiei atinge cotele cele mai ridicate. La 20 iunie 1848 e organizată o ceremonie de mare fast cu care prilej la biserica "Tuturor Sfinţilor" are loc "sfinţirea stindardului libertăţii naţionale după noua constituţie", la care participă autorităţile locale revoluţionare şi o mare parte a populaţiei oraşului. Solemnitatea depunerii jurămîntului s-a amînat însă cu o lună din cauza epidemiei de holeră ce bîntuia teribil în tot oraşul. La 29 iulie, Dumitru Zăgănescu, administratorul districtului Vîlcea, împreună cu alţi funcţionari și cu gvardia naţională condusă de căpitanul Grigore Davidescu, iau parte alături de locuitorii urbei la importanta sărbătoare da la marginea oraşului, pe o "cîmpie înconjurată de arbori", unde nu peste mulţi ani se va amenaja primul parc public al Rîmnicului, "Zăvoiul". Oragnizatorii au ridicat "un umbrar şi o tribună" împodobită cu ramuri verzi, precum şi un arc de triumf format din ghirlande de flori, pe sub care au trecut "persoanele ce se vor duce la solemnitate". În entuziasmul general sînt citite cele "21 puncturi" ale Constituţiei revoluţionare, iar administratorul districtului a ţinut o alocuţiune "cu cele mai vil expresii asupra drepturilor naţionale", la care rîmnicenii au răspuns prin ovaţii: "Să trăiască Constituţia, Să trăiască poporul român si guvernul provizoriu". Gvardia naţională a întărit aclamațiile mulţimii cu salve "de arme detunătoare".

Atracţia principală a zilei a constituit-o însă corul condus de Anton Pann, aflat în acele vremuri pe meleagurile Vîlcii și ajuns la mare cinste în ochii autorităţilor locale de vreme ce, în raportul său către ocîrmuire, administratorul districtului va omite să amintească de participarea sa la marea sărbătoare: "Într-acest pompos al constituţiu, aflîndu-se şi dumnealui Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu cîţiva cîntăreţi de aceeaşi profesie, au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton plin de armonie şi triumfal, cu care au ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor." Solemnitatea se încheie tîrziu, cînd mulţimea se întoarce în oraş în frunte cu corul, care nu conteneşte a intona imnul executat pentru prima oară sub arborii seculari ai Zăvoiului. După opinia celor mai mulţi cercetători, "versurile prea frumoase" aranjate pe muzică de "dumnealui Anton Pann" nu ar fi altele decît acelea ale marşului revoluţionar "Un răsunet" de Andrei Mureşanu, ceea ce ar însemna că locuitorilor Rîmnicului le revine cinstea de a fi ascultat pentru întîia oară armoniile cîntecului "Deşteaptă-te române", devenit unul dintre cele mai populare imnuri ale patriei noastre.

Seara se face "luminaţie la casele publice precum şi domnii cetăţeni la locuinţele dumnealor", iar oraşul fierbe încă mult timp de entuziasmul locuitorilor care inundă străzile cu steaguri în mînă, exprimîndu-şi bucuria nestăvilit, într-o atmosferă de adevărată sărbătoare.

Înfrîngerea revoluţiei este urmată ca peste tot în Ţara oniânească de greaua povară a intervenţiei străine. Rîmnicul este ocupat mai întîi de trupele lui Ismail Paşa, apoi de acelea ale . generalului rus Gasfort, care vor rămîne un timp destul de îndelungat în partea locului. Foştii conducători locali ai revoluției sînt arestaţi, anchetaţi, încarceraţi la închisoarea Văcăreşti. Abuzurile şi samavolniciile trupelor de ocupaţiei urmează legile nescrise ale istoriei. Populaţia oraşului şi a întregului judeţ e silită să întreţină cu mari sacrificii numeroasele unităţi militare străine. În anul 1850 părăseşte oraşul personalul spitalului militar rus Moghilov, care a fost întreţinut pe toată perioada ocupaţiei de municipalitate. O ştire din anul 1849 informează autorităţile oraşului despre : trecerea prin valea Oltului a ministrului din Lăuntru al Rusiei care se întorcea din Transilvania. Populaţia Rîmnicului a susţinut şi alte spitale ale armatelor de ocupaţie, cum ar fii spitalul pentru austrieci de la schitul Troian (200 soldaţi) şi cel pentru ostaşii turci. Dispoziţii ale Departamentului Treburilor din Lăuntru si ale comandamentului armatei rusesti hotărăsc dezarmarea locuitorilor şi strîngerea tuturor armelor primite de la generalul Magheru. "Gazeta de Transilvania" e oprită de a mai pătrunde în oraş. La punctul de frontieră de la Cîineni e numit un funcţionar care verifică identitatea tuturor celor ce intră în ţară. Entuziasmului revoluţiei îi urmează vremuri de grele încercări.

Rîmnicul, martor ca puţine dintre oraşele Ţării Româneşti a atîtor zile de înflăcărată aşteptare, va intra treptat în albia cuminte a uitării. Ruinele taberei s-au şters încetul cu încetul, pe dealul Troianului a crescut iarbă proaspătă, tîrgul de la Rîureni a cunoscut din nou vestita-i strălucire. Cumpăna drumurilor ce se îndreaptă spre Drăgăşani, Tîrgu Jiu, Ocnele Mari şi Govora, unde este instalată azi o benzinărie, a rămas singura neclintită piatră de hotar a taberei care a însemnat pentru un timp tăria şi mîndria revoluţiei.

A doua jumătate a veacului trecut găseşte Rîmnicul într-un proces de dezvoltare lentă. Oraşul se trezeşte greu din letargia care urmează anilor firbinţi ai revoluţiei. Un stimulent nedorit al înnoirii oraşului l-a constituit focul care a pîrjolit Rîmnicul în primăvara anului 1847. Sinistrul s-a declanşat în casele slugerului Stanciu Căpăţîneanu, închiriate unui austriac, tîrnplarul Leopold Steilingest. Imobilul, situat în zona de miazănoapte a oraşului, avea în curte un depozit de cherestea, care a favorizat incendiul. Focul s-a dezlănţuit cu o furie sălbatică, însoţit de iuţeala vîntului ce bătea dinspre răsărit, şi s-a întins în mai toate uliţele tîrgului. Nu au scăpat de la dezastru decît clădirile din partea de miazăzi, de pe malurile rîului Rîmnic. Au ars cu acest prilej Episcopia, biserica Toţi Sfinţii, Seminarul, Şcoala Naţională, puşcăria, hanul Elenei Vulturescu, o sumedenie de cîrciumi precum şi cancelaria plăşii Ocolului. Se pare că a fost cel mai distrugător incendiu ce a cuprins vreodată oraşul, fiind pomenit mulţi ani după aceea de martorii acestei neaşteptate desfăşurări de forţe ale naturii.

Dezvoltarea edilitară a oraşului e impulsionată de vizita făcută la Rîmnic de domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei în zilele de 7 şi 8 august 1850. În vederea acestui important eveniment se sporeşte numărul cailor de poştă, se împodobesc localităţile prin care va trece domnitorul, se pregătesc dis­cursuri de primire care înfăţişează amănunţit situaţia financiară şi administrativă a judeţului. Domnitorul va vizita, în afara Rîmnicului, Ocnele Mari şi mănăstirile Dintr-un Lemn, Hurezu şi Bistriţa, după care se va îndrepta spre Tîrgu Jiu.

Barbu Ştirbei şi-a legat numele de istoria modernă a Rîmnicului prin înfiinţarea Zăvoiului. De asemenea, el pune piatra de temelie unui nou local de şcoală (vechea clădire arsese în incendiul din 1847) terminat în anul 1854 şi existent și astăzi în curtea bisericii Toţi Sfinţii şi începe lucrările de restaurare a catedralei şi palatului Episcopiei Rîmnicului. Gh. Tattarescu, care primise de la Barbu Ştirbei rangul de pitar, va picta portretul votiv al domnitorului în catedrala episcopală. Domnitorul, îmbrăcat într-o tunică de culoare mohorîtă, peste care este petrecută o eşarfă roşie şi purtînd însemnele puterii, cu mîna dreaptă sprijinită pe centură, ne apare obosit, palid, învăluit într-o enigmatică tristeţe neagră. Portretului din catedrala Episcopiei, cea mai expresivă imagine ce ne-a rămas a lui Barbu Ştirbei, i se alătură monumentul ridicat domnitorului la intrarea în parcul Zăvoi, executat de sculptorul vîlcean C. Mihăilescu, delicată podoabă în marmură albă aducînd prinos de recunoştinţă ctitorului de frumos căruia i se datorează printre altele şi amenajarea grădinilor Cotroceni şi Cişmigiu din Bucureşti.

Anii din preajma Unirii conturează începutul primei emancipări urbanistice a Rîmnicului. Într-o corespondenţă a magistratului oraşului din 1855 se consemnează măsurile ce vor fi luate cu privire la asigurarea stării de igienă a urbei precum şi la alinierea caselor şi zidurilor dărăpanate, deschizîndu-se subscripţii pentru executarea unor lucrări edilitare. Oraşul fîntînilor cu apă limpede ducea pesemne lipsă de apă în acea vreme din moment ce Vestitorul românesc din 17 septembrie al aceluiaşi an acordă o importanţă atît de mare daniei inserate în publicaţia ministerială a "Departamentului din Năuntru" : "Prea cuvioşia sa Arhimandritul Ioanichie, egumenul mănăstirii Hurezu, preţuind aplecarea de a veni în ajutor la cele de obştesc folos, a dat o frumoasă dovadă de binefacere cu o sumă de lei zece mii (10 000) la subscripţia ce s-a făcut pentru înfiinţarea a patru fîntîni în oraşul Rîmnicu Vîlcii, atît de neapărat simţite pentru îndestularea oraşului, ca un element de întîia trebuinţă".

În această perioadă (1853-1856) ia fiinţă spitalul pub­lic care funcţionează la inceput în casele Pietrăresei, pe strada Traian, ca "Spital mixt" cu 15 paturi. Oraşul avea doi medici şi trei moaşe. Localul propriu în care va fiinţa spitalul mai mulţ de jumătate de veac, pînă în anii de după cel de-al doilea război mondial, cînd s-a edificat un stabiliment modern, s-a ridicat abia în anul 1890. În Rîmnic existau şi spiţerii, în anul 1854 luînd fiinţă cea de-a doua farmacie a oraşului în perimetrul vechii pieţe.

O oarecare tendinţă de modernizare a centrului lui aflăm din hotărîrea mănăstirii Franciscanilor de a închide drumul de acces spre Bărăţie cu gard, astfel încît Terasa din faţa bisericii Buna Vestire să se delimiteze de perimetrul mănăstirii, căpătînd autonomie urbanistică. În schimb, clucereasa Lahovary, proprietăreasa locului de pe întinderea de azi a Parcului, intră în conflict cu municipalitatea, fiindcă îngrădeşte piaţa de tîrg a urbei, aflată pe domeniile sale. Iluminaţia publică se bucură de atenţie din partea ad­ministraţiei, de vreme ce Rîmnicul posedă acum 50 de felinare. În anul 1868 se hotărăşte extinderea hotarelor oraşului peste rîul Rîmnic, cuprinzîndu-se în felul acesta şi satul Inăteştii. O corespondenţă a Departamentului Oştirii din anul 1855 ne informează despre construirea în oraş a cazarmei militare. Judeţul va fi gazda, în anul 1854, a împăratului Franz Joseph al Austriei, pentru întîmpinarea căruia, prin punctul Rîul Vadului, se cheltuiesc fonduri în vederea ridicării unui impunător arc de triumf.

Pustiitorul incendiu din anul 1847 determină autoritătile oraşului la straşnice măsuri de apărare împotriva focului. O primă însemnare documentară în legătură cu com­baterea incendiilor o aflăm la 28 iunie 1832, cînd magistratul oraşului alocă fonduri pentru cumpărarea unei "tulumbe de foc" şi a unor cai pentru transportarea pompei. O dispoziţie prevede repararea cişmelelor şi obligaţia locuitorilor de a-şi procura găleţi, butoaie pentru apă, topoare şi alte ustensile trebuitoare. În anul 1841 se trece la organizarea unui serviciu specializat de pompieri subordonat magistratului. Un ordin din acest an al ocîrmuirii ne pune la dispoziţie primul inventar al Pompierilor vîlceni, nu lipsit de savoare de epocă: "Lei 100, pentru dricul tulumbei ce urmează (a se face) pă roate şi legate cu fier şi văcsite; lei 200 pentru două sacale pe cîte două roate ce urmează a să face şi atît sacalele cît şi lemnele trăsurii legate cu fier şi văcsite; lei 200 pentru doi cai purtători de sacale; lei 250 hrana cailor pă un an, adică fînul, pentru potcovitul lor si pă vară păşunea, iarba; lei 50 o ţavă (furtun) de piele pentru tulumbă mai cerut, nefiind îndemînatică cea de alamă care o are; lei 100 un cerdac umblător pă plăşi dă sanie pentru apărarea tulumbii despre foc; lei 600 simbriile pentru un an la un tulumbagiu şi doi sacagii; iar peste tot lei una mie cinci sute."

În 1854 o corespondenţă cu magistratul oraşului Rîmnic ne dă detalii asupra întreţinerii "comenzii de foc" aflată în grija poliţiei, cu referiri la repararea scalei şi tulumbelor şi la hrana cailor. De asemenea se prevăd măsuri pentru renovarea clădirii "comenzii de foc".

Anii de dinaintea Unirii au cuprins Rîmnicul în valul de frămîntări pentru alegerea deputaţilor în Divanul Ad-hoc. Dintr-o adresă trimisă de Ocîrmuirea judeţului Vîlcea în anul 1857 Departamentului Treburilor din Lăuntru aflăm că în oraş locuiau 67 de cetăţeni avînd o avere de cel puţin 8000 lei (şi dreptul de a alege şi a fi aleşi), 10 mari proprietari (cu dreptul de a alege doi deputaţi) şi 3022 moşneni cu dreptul de a desemna delagaţii pentru alegerea unui deputat.

În vara anului 1859, Cuza, în turneul întreprins prin ţară după alegerea sa ca domn al Principatelor Unite, face un popas şi la Rîmnicu Vîlcea. El este întîmpinat la bariera dinspre Olt a podului plutitor ce ducea în comuna Goranu de un numeros alai de locuitori ai oraşului, în frunte cu Ghiţă Golescu, administratorul judeţului. În raportul prezentat domnitorului la 20 iunie acesta consemna faptul că judeţul are o populaţie de 96 382 locuitori, din care peste 22 500 birnici şi 543 negustori şi meşteşugari patentari. În cele 140 şcoli în care învăţau 3397 elevi, predau un număr de 131 cadre didactice. Industria judeţului, destul de precară, se limita la cîteva mici ateliere, mai mult joagăre, mori şi prese hidraulice, şi la exploatarea sării de la Ocnele Mari, care fuseseră modernizate între anii 1847-1852 după planurile inginerului austriac Carol Voith. În legătură cu exploatarea minieră de la Ocne e de menționat faptul că aici a funcţionat între 1849 şi 1852 prima instituție de învăţămînt tehnic din judeţ, prin care se pregăteau maiştri mineri cu ajutorul unor cadre de specialitate sosite de

la Ocna Sibiului.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza va face o nouă vizită la Rîmnic în anul 1862. El este primit cu aceeaşi dragoste de locuitorii acestor meleaguri, care vor ridica în amintirea evenimentului "Fîntîna lui Cuza" pe defileul Oltului, nu departe de Cozia. Tot cu acest prilej se creează în Rîmnic un comitet cetăţenesc care "în consideraţia marelui act naţional săvîrşit de Măria sa Domnitorul", deschide o listă de subscripţie "drept semn de recunoştinţă şi pentru aducerea aminte a măreţelor fapte săvîrşite", prin care cetăţenii oraşului şi ai întregului judeţ îşi vor aduce contribuţia bănească "după putinţă (pentru) a face Mării sale Domnitorului ţării un dar de un tun, astfel precum toate oraşele si districtele țării au manifestat dorinţa lor." Observăm că procedeele şi stilul encomiastic folosit de înaintaşii noştri nu se deosebeau prea mult de habitudinile contemporane.

După 1854 Rîmnicul va intra într-o nouă epocă de dezvoltare, care, după cîteva decenii, va aduce oraşul la profilul urbanistic de dinainte de cel de-al doilea război mondial.

 

 

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 64-75.

 

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Judete