Categories
63

Râmnicu Vâlcea în anul revoluţionar 1848

În ziua de 14 iunie, la doar câteva zile după ce ştirile despre evenimentele petrecute la 9 iunie 1848 prin lansarea Proclamaţiei de la Izlaz, au ajuns în spaţiul vâlcean, autorităţile judeţene făceau cunoscut magistratului oraşului Râmnic despre începutul revoluţiei în ţară şi despre importanţa zilei de 11 iunie3. Pretutindeni în oraşul Râmnicu-Vâlcea exista o atmosferă deosebită, iar locuitorii erau cuprinşi de pregătiri festive ce se făceau în vederea apropiatei sărbători. La 20 iunie, aveau să  fie organizată o ceremonie la biserica ,,Toţi Sfinţii”, pentru ,,sfinţirea stindardului libertăţii naţionale după noua constituţie”, la care au participat autorităţile revoluţionare locale şi mare parte a populaţiei4. Solemnitatea propriu-zisă în vederea depunerii jurământului, s-a amânat mai bine de o lună, din cauza epidemiei de holeră care bântuia oraşul şi o mare parte din judeţ. Abia la 29 iulie, comisarul extraordinar Dumitru Zăgănescu a putut organiza şi conduce o impresionantă manifestaţie a vâlcenilor5. În frunte cu administratorul de district, cu toţi funcţionarii şi Garda Naţională condusă de căpitanul Grigore Davidescu, locuitorii Râmnicului s-au îndreptat spre o ,,câmpia înconjurată de arbori” din marginea oraşului – locul unde mai târziu se va amenaja primul parc al Râmnicului – ,,ZĂVOI”; aici, organizatorii ridicaseră ,,un umbrar şi o tribună” îmbrăcată în ramuri verzi şi un arc de triumf împodobit cu ghirlande de flori ,,pentru persoanele ce se vor duce la acea solemnitate”6. În entuziasmul general, sunt citite cele ,,21 de puncturi” ale Constituţiei revoluţionare, iar administratorul districtului a ţinut o alocuţiune ,,cu cele mai vii expresii asupra drepturilor naţionale”, la care râmnicenii au răspuns prin ovaţii: ,,Să trăiască Constituţia!” … „Să trăiască poporul român şi guvernul!”. Garda naţională – care se înfiinţase mai înainte la Râmnic, conform programului revoluţiei – a întărit aclamaţiile mulţimii, cu salve ,,de arme detunătoare”7La 26 iunie, Garda Naţională din Râmnicul Vâlcea era deja constituită, conducătorul ei fiind căpitanul Grigore Davidescu8. Între cei 200 de oameni ai ei, se numărau şi austriecii stabiliţi în oraş şi înrolaţi voluntar; în scurt timp, s-au înscris 409 persoane9. Procesul de organizare a gărzii naţionale în Vâlcea a înregistrat succese, aceasta datorită administratorului Costache Cerchez, om devotat revoluţiei, care, odată cu îndemnurile sale din 18 iulie, trimitea printr-o adresă magistratului din Râmnic, şi o copie de pe instrucţiunea privind organizarea noii instituţii. În acordurile muzicale ale fanfarei locale, participanţii la grandioasa manifestaţie au trecut apoi pe sub simbolicul arc de triumf împodobit cu flori  şi cu faldurile tricolore. Un eveniment de mare atracţie a zilei de 29 iulie, a constituit-o, însă, corul alcătuit din învăţători, preoţi şi tineri seminarişti, condus de Anton Pann: ,,Într-acest pompos constituţiu – va scrie mai târziu comisarul Dumitru Zăgănescu în raportul său – aflându-se şi dumnealui Anton Pann, profesor de muzichie, împreună cu câţiva cântăreţi de ace[e]aşi profesie, au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care au ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor10. Istoricii vâlceni (dar nu şi cei din Braşov sau din alte zone ale ţării!) au presupus că „versurile prea frumoase” aranjate pe muzică de Anton Pann, nu ar fi fost altceva, decât cântecul Deşteaptă-te române!, pe versurile lui Andrei Mureşanu (Un răsunet)11, devenit unul dintre cele mai populare imnuri ale României şi păstrat în actualitate ca imn naţional. Membrii Gărzii au cinstit noua ordine revoluţionară prin salve de puşti trase cu ocazia depunerii jurământului pe noua Constituţie; a urmat o fastuoasă sărbătoare, la care au participat întreaga populaţie a oraşului şi reprezentanţii gărzilor din localităţile judeţului12.

Alături de comisarii (Dumitru Zăgănescu, I. Procopiu, G. Râureanu ş. a.), numiţi pentru promovarea – în Râmnic şi în restul judeţului – a scopului şi programului revoluţiei,  un rol important în activitatea de propagandă revoluţionară, l-a avut corul didactic de la Şcoala Normală din Râmnicu-Vâlcea, care, potrivit instrucţiunilor ministeriale din 25 iunie, trebuia să adune în capitala judeţului pe toţi candidaţii de învăţători, pentru a le citi Constituţia şi ,,să le facă explicaţii cu de-amănuntul”13. ,,Fă, d-le profesor, din învăţători, organe fidele ale libertăţii, – se scria în circulara trimisă profesorului Costache Codreanu – trimite-i în sate a lumina pe fraţii lor, fă dintr-înşii apostoli credincioşi ai libertăţii”14. Alături de Grigore Davidescu, Codreanu va purta o corespundenţă susţinută cu Petrache Poenaru15.

După ce s-a întors de la Bucureşti, unde luase legătura cu fruntaşii revoluţiei, C. Codreanu, a convocat la Râmnicu-Vâlcea pe toţi învăţătorii şi subrevizorii din judeţ pentru pregătirea acestora în vederea desfăşurării activităţii de propagare a ideilor revoluţiei. El avea nobila misiune, aşa cum se arată în instrucţiunile primite de la  Ministerul Instrucţiunilor Publice, de a-i lumina pe candidaţi asupra Constituţiei, de a explica ,,Proclamaţia liberatoare”, de a le insufla şi împrumuta ,,simţămintele” sale. La 20 august 1848, Costache Codreanu trimitea Ministerului un important raport al cărui conţinut îl forma textul ,,desluşirilor făcute de el învăţătorilor”16. printre altele, el aprecia că victoria a fost obţinută relativ uşor, îndemnând la vigilenţă şi, eventual, la înarmare17. Unul dintre motivele desemnării zonei din dreapta Oltului ca bază militară la Câmpul lui Traian (Râureni), lângă Râmnicu-Vâlcea, l-a constituit poziţia geografică şi strategică: apropierea localităţii vâlcene de graniţa cu Transilvania oferea cele mai bune condiţii perspectivei colaborării armatelor frăţeşti ale românilor dintr-o parte şi alta a Carpaţilor18. Dovadă în această privinţă, este mărturisirea lui Ion Maiorescu privitoare la existenţa unui număr de partizani printre grăniceri, gata oricând să constituie un ajutor substanţial unit din Transilvania19.

La 18 iunie, printr-un decret dat special în vederea organizării rezistenţei armate, Gheorghe Magheru a fost numit „căpitan general al tuturor trupelor  regulate de dorobanţi şi panduri din România şi inspector general al tuturor gărzilor naţionale”20. Într-un timp record, generalul a creat cele mai bune condiţii organizării unei armate revoluţionare în Oltenia, a cărei utilizare i-a dat prilejul să grăbească numirea unor oameni de încredere în aparatul administrativ şi poliţienesc, să stingă focarele comploturilor reacţionare şi – cel mai important aspect al inspecţiei făcute – să asigure revoluţiei antrenarea totală a populaţiei din această provincie, „ca să poci îndeplini cu dânşii – scria el – misiunea cu care sunt însărcinat în cauza sacră”21. Iniţial, în taberele de la Râureni s-au adunat 500 de dorobanţi22, cu care a venit însuşi Magheru. La sfârşitul lunii august, numărul acestora se ridicase la 6000, însă pe mulţi dintre aceştia, din cauza hranei scumpe şi a armelor insuficiente, Gheorghe Magheru a fost obligat să-i trimită acasă pentru 10 zile; jumătate dintre ei, la întoarcere, trebuiau să vină fără cai, pentru economisirea furajelor23. Gheorghe Magheru a încercat să repare toate armele vechi şi stricate, cu meşterii lăcătuşi din Râmnicu-Vâlcea şi din satele judeţului.

În faţa pericolului extern, a cărui apariţie a devenit iminentă, sfătuit de Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica, Magheru trebuia să-şi asume puteri extraordinare la momentul oportun, să facă totul pentru a încerca rezistenţa armată în Vâlcea, iar dacă nu ar fi reuşit, să treacă munţi în Transilvania cu oameni săi şi să se unească cu Avram Iancu şi alţi conducători revoluţionari români de peste munţi24. În acelaşi scop, Nicolae Bălcescu l-a trimis pe fratele său Barbu cu scrisori de încurajare la Magheru şi s-a străduit, totodată, să obţină din partea guvernului promisiunea că artileria şi cavaleria din capitală se vor alătura taberei de la Râureni, pentru a o întări. Impresia produsă asupra lui Barbu Bălcescu, de formaţiunile militare aflate în Tabăra de la Râureni, aşa cum rezultă din scrisoarea sa către N. Bălcescu, a fost deosebită 25.

Locotenenţa domnească acordă generalului Gheorghe Magheru puteri depline nu numai asupra Olteniei, ci şi asupra judeţelor din Argeş şi Muşcel, căci armata organizată de el în tabăra de la Râureni, rămăsese singura speranţă a revoluţiei, în condiţiile pătrunderii trupelor turceşti în ţară şi, mai ales, în urma evenimentelor tragice ale confruntărilor cu acestea, a pompierilor din Dealul Spirii în ziua de 13 septembrie 1848. Prin proclamaţia către popor, lansată la 14 septembrie 1848, către dorobanţi, voluntari şi populaţie, el îi încuraja şi îi îndemna la luptă pe toţi, cu orice fel de arme, pentru apărarea suveranităţii şi a drepturilor lor26Evenimentele, însă, se precipită în defavoarea revoluţionarilor de la Râureni, conduşi de Magheru: la 21 septembrie, el primeşte un ultimatum de la Căimăcămia Ţării Româneşti, prin judecarea unei note a lui Fuad – efendi, prin care Magheru era somat să-şi risipească ostaşii; nici aceasta, însă, nu-l descurajează pe general, deşi împotriva lui se îndreptau două divizii turceşti, una – dinspre Bucureşti, iar cealaltă – dinspre Vidin27. Concomitent, o armată alcătuită din 5000 de ostaşi ruşi se îndrepta spre Vâlcea sub comanda generalului Gustav de Hassfort. În astfel de împrejurări dramatice, mii de ţărani din toate părţile Olteniei au alergat în tabăra militară de la Râureni, hotărâţi să apere cu sângele lor libertatea  şi pământul ţării. La 26 septembrie, numărul lor ajunsese la 30.000 de oameni28. Totuşi, în urma intervenţiei consulului englez Robert G. Colquhoun, prin secretarul său Grand şi a unei scrisori primite din partea lui Eliade şi Tell, care îi cereau ce insistenţă ,,să nu azvârle ţara într-un război fatal”, generalul Gheorghe Magheru nu şi-a asumat răspunderea  unei ciocniri armate cu ostaşii străini şi – la 28 septembrie 1848 – , după o consfătuire cu căpeteniile sale ostăşeşti, el dizolvă tabăra29, acţiune pe care avea s-o regrete tot restul vieţii.  A urmat, se ştie, restaurarea ordinii regulamentare de către conducătorii armatelor străine, care, în paralel cu strângerea armelor de la locuitori, au trecut – prin jafuri şi cruzimi – la urmărirea, prinderea şi arestarea celor care se făcuseră vinovaţi de aderare la ideile revoluţiei: C. Codreanu, Ion Nisipeanu, părintele Veniamin, ierodiaconul Athanasie ş.a.30. Mai târziu, în martie 1849, grupuri mari de refugiaţi români treceau graniţa pe la Câineni; în faţa unui asemenea  aflux de populaţie, la Râmnicu-Vâlcea se va crea un organ special pentru strângerea de fonduri din întreaga ţară, necesare sprijinirii „emigraţilor”31. Astfel s-a încheiat unul dintre cele mai importante capitole ale revoluţiei paşoptiste, scris la Vâlcea, în special – la Râmnic.

Note bibliografice

1. Reamintim că în programul Comitetului revoluţionar, declanşarea revoluţiei trebuia să aibă loc simultan la Bucureşti, Telega (Prahova), Izlaz (Romanaţi) şi la Ocnele Mari (judeţul Vâlcea).

2. Vâlcea. Monografie, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1980, pag. 52.

3. Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, 1978, pag. VIII.

4. Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2006, pag. 208.

5. Ibidem, pag. 215.

6. Gh.Dumitrescu, Unele aspecte din activitatea slujitorilor şcolii vâlcene în timpul revoluţiei de la 1848, în ,,Studii vâlcene”, nr. 8/1974, pag. 76

7. Ibidem.

8. Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea … pag. 210

9. Maria Totu, Garda civică din România, 1848-1884, Bucureşti, Editura Militară, 1976, pag. 35 şi 39.

10. D J V A N, Fond Magistratul oraşului Râmnic, dos. 107/1848, pag. 5 ;. cf. Corneliu Tamaş, op. cit. pag. 216

11. Ipoteza a fost lansată, pentru prima oară, de Dragoş Sterian (La Râmnicul Vâlcea s-a cântat pentru prima dată Deşteaptă-te Române!, în ,,Orizont”, an. I, marţi, 20 febr. 1968) şi preluată apoi de majoritatea istoricilor şi cercetătorilor vâlceni: Curechianu Dumitru, Rogaciu Trifon, Anton Pann la Râmnicul Vâlcea, în ,,Buridava”, nr. 1/1972, Muzeul Judeţean Vâlcea, pag. 399; Corneliu Tamaş, Depunerea jurământului pe Contituţie la Râmnic, în ,,Orizont”, 8 mai 1973; Gh. Dumitraşcu, Unele aspecte din activitatea slujbaşilor şcolii vâlcene în timpul revoluţiei  de la 1848, în: ,,Studii vâlcene” , nr. 3/1974, pag.76; Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu – Bălceşti, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, Societatea ,,Prietenii Muzeului Bălcescu », 1978, pag. IX;  Vasile Roman, Deşteaptă-te române! – istoria unui cântec românesc, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2001, pag. 7, 24, 72, 80 – 86, 108; , 119-120, 123-125, 140, 147-148, 163, 171-173.

12. Anul 1848 în Principatele Române, tom II, pag. 82; C. Tamaş, op. cit., pag. 215.

13. Gh. Dumitraşcu, Unele aspecte din activitatea slujitorilor şcolii vâlcene în timpul revoluţiei de la 1848, în „Studii vâlcene” nr. 3/1974, pag. 74.

14. Idem, tom VI, pag. 6.

15. Gh. Dumitraşcu, Op. cit., pag. 77.

16. Florea Stănculescu, Şcoala din Ţara Românească în sprijinul revoluţiei de la 1848, în „Studii”, XXVI (1973), nr. 3,      pag. 462-463.

17. Gh. Dumitraşcu, Op. cit., pag. 80.

18. Apostol Stan, Încercări de organizare a unei rezistenţe armate în timpul revoluţiei muntene de la 1848, în „Studii” nr. 3/1963, pag. 621-623, 627.

19. Cornelia Bodea, Paul Cernovodeanu, Horia Nestorescu-Bălceşti, Vatra Bălceştilor, Bălceşti pe Topolog, 1971,   pag. 50.

20. Anul 1848 în Principatele Române, vol. I, pag. 651.

21. Ileana Petrescu, Vladimir Osiac, Anul revoluţionar 1848 în Oltenia, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1973,  pag. 84.

22. Corneliu Tamaş, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, pag. XXII.

23. Ibidem, pag. 217; Anul 1848 . . . , vol. III, pag. 297.

24. Cornelia Bodea ş. a., Op. cit., pag. 176.

25. C. Tamaş, Op. cit., pag. XXIII.

26. Anul 1848 . . ., vol. IV, pag. 355.

27. Ibidem, pag. 474.

28.D. Berindei, Contradicţiile de clasă în revoluţia munteană din 1848, în „Studii”, nr. 3/1958, pag. 48; C. Tamaş, Op. cit., pag. 220.

29. Corneliu Tamaş, Op. cit., pag. 221.

30. Gh. Dumitraşcu, Unele aspecte din activitatea slujitorilor şcolii vâlcene în timpul revoluţiei de la 1848, în „Studii vâlcene” nr. 3/1974, pag. 81-83; C. Tamaş, op. cit., pag. XXVII.

31. C. Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea, pag. 224.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *