Primele obiective comuniste din Vâlcea: sindicatele şi Prefectura

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

 

Dacă în Bucureşti se putea pune problema unificării mişcării sindicale, la Vâlcea, problema era chiar cea a sindicalizării muncitorimii. Comuniştii au declanşat în forţă ofensiva sindicalizării oamenilor muncii vâlceni, căci în perioada interbelică, doar detaşamentele foarte puternice ale muncitorimii vâlcene au avut sindicat: muncitorii din industria lemnului, cei din industria pielăriei şi ceferiştii. Presa locală, atâta câtă mai apărea, este şi ea sensibilă la acest fapt. Publicaţia „Pandurul” îsi rezervă o pagină întreagă, număr de număr, problemelor muncitoreşti[1]. La fel fac şi alte publicaţii precum: „Deşteptarea”, „Credinţa noastră” şi „Grănicerul”.

La Vâlcea, Comisia sindicală judeţeană era condusă de Iosif Himler – preşedinte şi Marin Tecucianu – vicepreşedinte. Această comisie a trecut la organizarea sindicatelor din judeţ, întemeind următoarele organizaţii: Sindicatul funcţionarilor particulari – preşedinte, Marin Tecucianu; Sindicatul lucrătorilor lemnari – preşedinte, Ilie Câmpeanu; Sindicatul constructorilor – preşedinte, Vasile Mânzu; Sindicatul lucrătorilor din piele – preşedinte, Dumitru Văcaru [2].

Sindicalizarea a pătruns şi în Biserică. Este drept, ceva mai târziu, în aprilie 1948, când s-a constituit Grupul sindical al funcţionarilor Sfîntei Episcopii[3]. Patriarhul Justinian s-a opus sindicalizării, considerînd că prin sindicate toţi cei sindicalizaţi erau scoşi de sub controlul Bisericii, dar şi pentru că în sindicate se făcea o educaţie antireligioasă.

Cucerirea Prefecturii, 3 martie 1945. La 6 decembrie 1944, regele Mihai a aprobat guvernul condus de general de corp de armată adjutant Nicolae Rădescu, vâlcean din Călimăneşti, cel care a fost împotriva înaintării armatei române la răsărit de Nistru, în 1941. Generalul a combătut deschis comportamentul şi mijloacele folosite de Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, fapt pentru care va fi internat între anii 1941-1944 la Târgu-Jiu. În lagăr, îl cunoscuse pe Gheorghiu-Dej care, ulterior, îl va recomanda P.C.R. şi ocultei din Comisia Aliată, ca fiind „ataşat clasei muncitoare”. După 23 august 1944, Rădescu este avansat la gradul de general de divizie, apoi – de general de corp de armată (în rezervă), rechemat în cadrele active ale armatei şi numit şef al Marelui Stat Major. Devine apoi prim-ministrul României, calitate în care s-a străduit să preântâmpine comunizarea ţării[4] prin acţiunile Frontului Naţional Democrat, alcătuit la 16 octombrie 1944, care  a trecut la asaltul primăriilor şi prefecturilor. Printre primele prefecturi cucerite, a fost şi cea de la Vâlcea: la Râmnic, în ziua de 3 martie 1945[5], în cadrul unei întruniri a organizaţiei comuniste Vâlcea, la care a participat şi o parte a ţărănimii vâlcene, s-a obţinut schimbarea colonelului Canari din funcţia de prefect[6], locul său fiind luat de Iosif Andreescu, partizanul lui Anton Alexandrescu, după ce fostul conducător al judeţului sprijinise cât putuse guvernarea Rădescu; instalarea noului prefect se va face însă abia la sfârşitul lunii martie 1945, acesta conducând judeţul până la 10 august 1946, când a fost debarcat de comunişti, în preajma alegerilor din noiembrie 1946.

Vâlcea la încheierea războiului. Cel de-Al Doilea Război Mondial nu a provocat daune foarte mari judeţului Vâlcea. Cele mai multe pagube au fost înregistrate în lunile aprilie-iulie 1944. Practic, bombardamentele aliaţilor au afectat doar cinci localităţi: Guşoeni (în 7 mai 1944, au făcut trei victime umane, iar cele din 3 iulie 1944, nu s-au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti), Olăneşti (în 6 iunie 1944, un mort), la Voiceşti (în 15 iunie 1944, fără victime omeneşti), Dejoiu-Nisipi (11 august 1944, fără victime) şi Zăvoieni (11 august 1944, fără victime omeneşti). Valoarea pagubelor materiale datorate acestor bombardamente, a fost estimată la suma de 872.500 lei[7]. Mai multe distrugeri par să fi făcut, însă, tancurile „eliberatoare” sovietice, care în martie 1946 au distrus şoseaua Târgu Jiu – Râmnicu-Vâlcea pe circa 50-60 km, avariind şi câteva poduri. Reforma agrară decretată de guvernul Groza (instalat la 6 martie 1945), dominat de comunişti, a avut ca scop, printre altele, penetrarea la sate a regimului procomunist. Prin aplicarea reformei agrare (legiferată la 23 martie 1945), în Vâlcea au fost împroprietăriţi 10.088 de ţărani, cu 5.715 hectare.



[1]. “Pandurul”, nr. 124 din 22 decembrie 1944, pag. 3 („Pagina muncitorească”);

[2]. Ibidem, pag. 3.

[3]. Arhiva Episcopiei Râmnicului (în continuare A.E.R.), fond 1948, pachet 2, dos. 5, nepag.

[4]. Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, Ed. All, 1996, pag. 361-362.

[5]. Gheorghe Ţuţui, Asaltul prefecturilor, în “Magazin istoric”, nr 2/1975, pag. 14-15.

[6]. Corneliu Tamaş, O filă memorabilă în istorie, în “Orizont”, 7 martie 1974, pag. 4

[7]. Idem, dos. 42/1944, f.  177 şi 179.            

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 215-216). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea. 

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Judete