Practici tradiționale pentru cunoașterea vremii în satele vâlcene Titești, Bratovești și Cucoiu

-În acelaşi scop mai este şi obiceiul socotirii zilelor dintre Crăciun şi Bobotează (25 decembrie – 6 ianuarie). În acest interval sunt 12 zile, câte luni are anul. Fiecare zi, respectând ordinea, îşi găseşte corespondenţa în ordinea lunilor anului ; adică prima zi de Crăciun este luna ianuarie, a doua zi este februarie etc. Cum este timpul în ziua respectivă, aşa va fi şi luna corespunzătoare.

-Asemănător, se ţine cont de începutul fiecărei luni, fie pe stil nou, fie pe stil vechi. În jurul acestei date se schimbă vremea. Când Luna (satelitul Pământului) îşi întoarce coarnele în sus, atunci vor fi precipitaţii, pentru că ea poate ţine apă.

           -Zborul rândunelelor aproape de sol, purtarea paielor de către porci în gură, ciripitul zgomotos al păsărelelor, ciugulitul pe sub aripi al păsărilor de curte şi scăldatul lor în nisip prevestesc sosirea vremii (rele).

-În ziua mărţişorului (1martie) se socoteşte începutul anotimpului primăvara. Această zi este marcată prin punerea mărţişorului.

           Înainte vreme, fetele erau cele care făceau cadou băieţilor mărţişoare. Lucrul mărţişoarelor începea pe 24 februarie (sărbătoarea : Aflarea capului Sf.Ioan Botezătorul sau Dragobetele), şi trebuiau să-l termine până la 1 martie. Mărţişorul era confecţionat din mătase de diferite culori, frumos împodobit cu fluturaşi, clopoţei şi tăbliţe, atârnaţi de un şnur anume. Mărţişorul simboliza : frumuseţe, hărnicie, dragoste de viaţă şi, mai ales, iubire (tinereţe) – deci primăvară.

           Flăcăii îl purtau la căciulă până când înflorea mărăcinele. Atunci era aruncat pe mărăcine, ca ţepii acestuia să îndepărteze lucrurile necurate, bolile, pagubele etc.

           Între 1 – 9 martie este marcat timpul ,,babelor’’. Fiecare individ îşi alege în mod anticipat câte o babă. Cum este timpul în ziua (baba) aleasă, aşa îţi este firea (sufletul) în anul acela.

           Pe stil vechi, fiecare poate să-şi aleagă trei babe, în mod consecutiv. Prima este trecutul, a doua – prezentul, iar cea de-a treia viitorul.

           În prima sâmbătă a postului mare (al Sfintelor Paşti sau Păresimi) este sărbătoarea Sfântului Toader. În această zi se tund vitele mari între coarne, pentru a fi sănătoase pe tot parcursul anului şi pentru a le cădea părul când sunt ţesălate (năpârlesc).

         În ziua ,,Mucenicilor’’ (cei 40 de sfinţi), care se sărbătoreşte în fiecare an pe 9 martie, se aprind focurile în grădinile de zarzavat şi se afumă împrejurimile gospodăriei, tălpile membrilor din familie şi vitele, pentru ca să fie feriţi de muşcăturile de şarpe. Acest lucru trebuie făcut cu grijă, fără a provoca incendii.

         Cât timp arde focul, copiii sar peste el, considerând că în acest fel sunt îndepărtate diferitele boli.

       Tot pentru cunoaşterea vremii, oamenii locului se mai folosesc de ,,Calendarele vechi’’ – cărţi în care se află şi ,,Zodiacul’’. Cititul în aceste calendare este anevoios, pentru că trebuie ţinut cont de stilul nou şi stilul vechi, de trimiterile la diferite tabele din carte etc. Oamenii care se pricep să se folosească de ele trebuie să ţină cont de anumite zile din an, de felul cum bat vânturile în anumite perioade, cum tună sau fulgeră, de fazele lunii şi de răsăritul anumitor stele ( constelaţii ).

                 – Stilul nou şi stilul vechi –

         ,,Calendarul gregorian a fost introdus în Europa pentru a se înlătura întârzierea din calendarul iulian, care, până la 1582, rămăsese în urmă cu 10 zile (adică cca. 11 minute şi 10 secunde pe an).

           Reforma gregoriană – adică stilul nou – este acceptată imediat în lumea catolică, dar refuzată de cea ortodoxă. În Transilvania şi Bucovina s-a recurs la o soluţie de compromis, intermediară : sărbătorile religioase se ţineau după stilul vechi, iar în activităţile administrative se folosea stilul nou. Ziarele se tipăreau cu menţionarea datei în ambele stiluri. Tot în ambele stiluri erau datate şi evenimentele istorice (3/15 mai 1848). Până-n pragul anului 1900, calendarul iulian întârziase cu 12 zile. De la 17 februarie 1900, diferenţa între cele două stiluri va fi de 13 zile.

           Începând cu anul 1924, se trece la stilul nou, dându-se calendarul cu 13 zile mai înainte : deci, când pe stil nou este 14 ale lunii, pe stil vechi este întâi ale lunii’’ (29,pag. 126).

           Pentru eliminarea eventualelor decalaje dintre timp şi calendar, s-a convenit ca luna februarie să aibă din 4 în 4 ani, câte 29 de zile. Anul când luna februarie are 29 de zile, se numeşte an ,,bisect’’. Pentru aflarea anului bisect, se încearcă împărţirea ultimelor două cifre din anul respectiv, la patru (,,criteriul de divizibilitate prin patru’’). Dacă numărul de două cifre se împarte exact (este divizibil cu patru), anul este bisect (de ex. : 1996→96 :4 =24, este an bisect).

           Obiceiul punerii, de Sf. Gheorghe (23 aprilie), în porţi a unei ramuri de fag înfrunzite, este înrudit cu ,,Armindenul’’ sau ,,Pomul de mai’’ care se practică pe alte meleaguri din ţară. Ele sunt simboluri ale abundenţei vieţii, reprezentând concretizarea unor străvechi credinţe precreştine în puterea benefică şi apotropaică a ramurilor înverzite care aduc în gospodărie protejarea simbolică a vieţii, conferind totodată vigoarea ce caracterizează începutul de primăvară.

             În toate cele trei sate se practică obiceiul ca în ajunul ,,Sfântului Gheorghe’’ să se împodobească porţile gospodăriilor cu ramuri înfrunzite de fag (dar numai de fag). Acest obicei nu are o denumire anume, aşa cum o are ,,Armindenul’’, şi punerea acestor ramuri nu este însoţită de nici o petrecere.

             Se practică obiceiul păstrării acestei ramuri (care între timp se usucă), pentru a se aprinde focul la care se coace prima mămăligă din noua recoltă de porumb.

             Ţara Loviştei fiind zonă de interferenţă, obiceiurile se întâlnesc într-o interesantă combinaţie de obiceiuri tradiţionale olteneşti, ardeleneşti şi munteneşti.

             În ajunul ,,Sfântului Gheorghe’’, alături de ramura de fag înfrunzită se aşează şi o ramură de rug (rossa canina) înverzită, aşezată fie orizontal, fie cu vârful în jos, pentru a alunga ,,vrăjitoriile’’ făcute în scopul răsfugirii vitelor sau luării laptelui de la acestea.

           Ramura de rug ţepoasă are putere de a îndepărta aceste vrăji.

           În ziua ,,Sfintelor Paşti’’, fiecare gospodar aşează la pragul uşei sale o glie cu iarbă verde, pe care toţi ai casei trebuie să calce, la întoarcere de la Sfânta Biserică. Acestea sunt tot simboluri ale forţei de protecţie şi a integrităţii fizice şi psihice a celor din gospodărie. ,,Colţul’’ de iarbă verde întăreşte convingerea întoarcerii (reînvierii) la o nouă viaţă.

           După strângerea oilor, în vederea plecării lor în păşunea montană, se efectuează numărarea lor. Şeful de cârd (responsabilul) numără oile ţinând în mână o crenguţă cu frunze, iar în cealaltă bani (monede). Crenguţa înverzită este purtătoare de sănătate şi noroc oilor, iar banii simbolizează belşugul pe care trebuie să-l aducă fiecare oaie. La numărat, trebuie atinsă fiecare oaie.

           În încheierea acestui subcapitol, menţionăm că poziţia şi formele de relief determină un climat destul de plăcut în vatra depresiunii şi de aceea nucul, liliacul, prunul, mărul etc. găsesc condiţii bune pentru dezvoltare. Pomii înfloresc cu cel puţin o săptămână mai devreme decât în Câmpia Română, de cele mai multe ori (m,pag.124).

Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 69-73.