Categories
63

Povestea a două cărţi, de George Mirea

 

Era volumul II „Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia: proverbe, dicetori, povăţuiri, cuvinte adeverate, asemenări, idiotisme şi cimilituri”, lucrare academică ediţia 1897, de Iuliu A. Zanne. Nu m-am despărţit de el 60 de ani. În prima parte a vieţii mele zbuciumate, l-am ascuns în raniţa are mi-a ţinut loc de pernă peste tot pe unde am „rătăcit”: SMT, armată, Canal (1952-1955 – la Canal, 1956-1969 – la Combinatul de ciment şi lianţi Medgidia, 1961-1966 – la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, pe care am absolvit-o cu media 10,00, unul dintre şefii de promoţie pe ţară). Apoi în biblioteca mea până în 2014, când o donez Fondului de etnologie „Mihai Pop”, al Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul” Vâlcea.

Dar acest volum/ tezaur nu a fost singur în desaga mea „fermecată”. Din 1951 a fost „împerecheat” cu încă un volum, o carte dăruită, nu „însuşită”.

Nu doar eu, al optulea copil al unui veteran de la Mărăşeşti, împroprietărit de rege cu pământuri „cât cuprinde” (şi cu necazurile de la meritele istorice), dar de care am fost deposedaţi, ci şi fratele meu August, primul dintre cei opt copii ai tatălui meu a îndurat grozăvii. Fiind în vârstă, nu a fost pe front precum alţi doi fraţi, Sebastian şi Aurel, ci a fost concentrat la regiment, la Focşani. După 29 august 1944, ruşii, în înaintarea lor spre Bucureşti, nu au ţinut contde armistiţiu şi au continuat să facă „prizonieri” tot ce au întâlnit în cale, fără să dea socoteală cuiva.

 

În 2945, mai – pace! Nenea August nu a apărut. I-am făcut înmormântare, pomeni şi parastase.  Nimic! După şase ani, în momentul colectivizării forţate, a apărut o stafie neagră. Era nenea August. Caz incredibil. „Prizonier” fără să fi fost pe front, ţinut în minele de cărbune din Donbas, şi „eliberat” atunci. Nu insist asupra a ceea ce a mai urmat. Dar el a adus o carte şi mi-a dăruit-o. El era semianalfabet. M-a uluit! Avea şi el un băiat mai mic decât mine cu un an.

 

Am purtat cele două cărţi în suflet. Nici atunci şi nici acum nu aş putea da explicaţii care să mă satisfacă. A fost ceva „magic”. Sunt sigur că hotărârea mea de a le dona şi „destinatarii” sunt tot ceva magic. Sincer, nu pot da explicaţii şi e mai bine aşa.

 

Contez pe „intepretarea” colegilor şi prietenilor Valentin Smedescu şi Ioan St. Lazăr. Le rămân recunoscător.

 

(Gheorghe Mirea, 24.06.2015)

 

 

 "20150714

 

"20150714

 

 

"20150714

 

 

 

 "20150714

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *