Categories
99

Plimbare cu caleașca de la Rm. Vâlcea la Cozia

 

 

Condeiul lui Gavriil Protul, fără să fie prea darnic cu detaliile, ne comunică două interesante informaţii: mănăstirea se afla în locuri izolate, adăpostite de primejdii, şi că există în apropierea ei izvoare sulfuroase, atestînd pentru întîia oară bogăţiile miraculoase ale subsolului ce vor crea în secolul al XIX-lea renumele Călimăneştilor.

În anul 1619, voievodul Gavril Movilă emite un act prin care scuteşte pe locuitorii satului Călimăneşti de dări, cerîndu-le în schimb să amenajeze drumul Coziei, tăind o cale de străbatere prin stîncă. Cu şapte ani înainte, acelaşi lucru îl cerea Radu vodă călimăneştenilor: "Pentru că s-a întîmplat că însumi domnia mea am văzut acest drum cu mare nevoie şi cu multă trudă, tot cu pietre rele şi mari şi nu pot călugării de la sfînta mănăstire să-si aducă carele lor cu bucate. Iar într-aceea, domnia mea am căutat din inima domniei mele că trebuie la acest drum mult ajutor, să se ajute să se taie pietrele cu ciocanul să fíe de ajutor sfintei mănăstiri."

O memorabilă plimbare la Cozia, păstrată din fericire în documente, a făcut Paul de Alep, impenitentul călător din secolul al XVII-lea, care, însoţind pe patriarhul Macarie al Antiohiei, tatăl său, soseşte în luna iunie 1657 pe plaiurile Vîlcii, venind de la Tîrgovişte, prin Cîmpulung. După ce vizitează Episcopia Rîmnicului, se îndreaptă spre Călimăneşti şi Cozia cu caii. Parcurgerea itinerarului durează "trei sau patru ceasuri" şi e plină de neaşteptate încercări. Din relatările lui Paul de Alep reiese că drumul nu era cel de astăzi, ci se înfiripa de-a lungul ţărmului de est al Oltului, probabil pînă Ia Călimăneşti, cînd se transformă într-o potecă îngustă și prăpăstioasă, "unde numai un cal poate să meargă pe o dată", dînd serios de furcă drumeţilor, înspăimîntaţi de ostilitatea şi sălbaticia locurilor. Într-un răstimp convoiul trebuie să oprească la o punte de lemn întinsă peste o prăpastie adîncă, punte ce se ridica de partea mănăstirii în cazuri de primejdie, în aşa fel încît în acel loc "cîţiva ostaşi înarmaţi cu puşti pot opri pui de duşmani". De teamă, călătorii au descălecat. Localizarea punţii nu poate fi alta decît punctul în care s-a amenajat izvorul dătător de sănătate de la Căciulata, acolo unde şoseaua spre Sibiu descrie o curbă largă spre dreapta, la buza unui mal abrubt. Vizitatorului de astăzi i se deschide, după luarea curbei, panorama hotelurilor balneare ridicate chiar în malul Oltului. Lui Paul de Alep i s-a ivit un cîmp întins, acoperit cu vii şi cu grădini, iar dincolo de cîmp, sub stînca muntelui, conturul ferm al mănăstirii, cu temelia dinspre răsărit scăldată în apa Oltului.

Clădirea mănăstirii, "întărită şi măreaţă" (Paul de Alep), înconjurată cu un brîu de chilii clădite pe două niveluri, cu galerii înalte, cu cele "cîteva apartamente admirabile" în latura de est, unde fuseseră, se vede, găzduiţi străinii, îi încîntă pe aceştia, care se lasă ademeniţi nu numai de priveliştea superbă a munţilor, dar şi de vinul "excelent, de calitate superioară", precum şi de bucatele servite ("carnea delicată a acelor peşti numiţi bastrovus", adică păstrăvul, atunci descoperit de Paul de Alep care-i consacră fraze ditirambice). Iată impresia pe care o lasă plaiurile Coziei călătorului: "Sînt colţuri de o rară frumuseţe care îndepărtează grijile, gonesc melancolia şi luminează spiritul. Un om cu adevărat bolnav se însănătoşează aici cu murmurul plăcut al apei şi nu numai de al spumegătorului rîu curgător dar şi de izvoarele fîntînilor ce şerpuiesc de pe stînci. Orice vieţuitor a reînviat la privirea acestor munţi cu verdeaţă înconjurătoare."

Deşi modificată ades în veacurile succesive, ctitoria lui Mircea păstrează încă mult din farmecul zidirii de odinioară. Farmecul ei stă în aşezarea fericită, la poalele peretului stîncos al muntelui, acoperit cu codri seculari de brad, stejar şi fag, precum şi în vecinătatea intimă a Oltului. Văzute de pe malul celălalt al apei, zidurile par crescute din valuri, şi impresia de temeinicie şi perenitate e copleşitoare. Nălucile insomniilor trebuie să-l fi vizitat şi pe Grigore Alexandrescu care, zăbovind în pavilionul din partea de sud-est a mănăstirii, unde fusese adăpostit cu trei sute de ani înainte şi Paul de Alep, se en­tuziasma în versuri învăţate cu pioşenie de atîtea generaţii de copii la şcoală:

Ale turrnurilor umbre peste unde stau culcate:

Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

                                               Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate

                                               Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc."

Frumuseţea mănăstirii lui Mircea constă însă şi în arhitectura sa ce reprezintă strălucit trecerea de la stilul bizantin, împrumutat în veacul al XlII-lea de la construcţiile din sudul Dunării, la un început de stil bizantin autohton care deschide drumurile unei arhitecturi curat româneşti. "Biserica de la Cozia, susţine P.P.Panaitescu, cuprinde toate caracterele arhitectonice ale şcolii sîrbeşti din valea Cruşevaţ, cu naosul în formă de treflă cu o singură turlă şi pronaosul aproape pătrat şi boltit cilindric." Cozia nu este însă o copie a bisericii sîrbeşti, ci e concepută într-o manieră cu multe inovaţii autohtone, ce lasă să se vadă bunul simţ şi echilibrul desăvîrşit al liniilor. Efectul ornamentaţiei de cărămidă aparentă alternînd cu blocuri mari de piatră, precum şi ancadramentele ferestrelor din naos şi altar, datînd din epoca lui Mircea, sînt încîntătoare Chenarele sculptate în piatră cu ornamente în acoladă, cu motive florale sau geometrice, dau edificiului un aer de pioasă vetustate. "Caracteristic este sistemul de boltire al naosului: arcadele mari fiind susţinute de stîlpi masivi de zidărie adosaţi pereţilor de o parte şi de alta a absidelor laterale. Planul

tronconic şi sistemul de boltire de la Cozia vor face şcoală în Ţara Românească, pînă tîrziu în sec. 18." (Vasile Drăguţ).

Picturile murale de la Cozia sînt de o valoare inestimabilă. O parte dintre ele datează din anul 1393 iar celelalte au fost adăugate în anii 1705-1707, în vremea Brâncoveanului. Ele au fost restaurate de curînd de pictorii Ion Neagoe şi Viorel Grimalschi. Catapeteasma, făcută din zid în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, în 1794, a înlocuit-o pe cea originală, distrusă de flăcările unui incendiu.

Călătorul care poposeşte pentru întîia oară la Cozia va fi uimit să descopere de partea cealaltă a drumului, pe un dîmb de deal, o bisericuţă zveltă, în cărămidă aparentă, de o frumuseţe stranie. Este Bolniţa sfintei mănăstiri, ctitorită de voievodul Radu Paisie, fiul lui Radu cel Mare, între anii 1535- 1545. Construcţia are formă treflată şi se distinge prin dis­punerea cărămizilor cufundate în mortar, aşezate în aşa fel încît formează mici cadre roşii, în interiorul cărora e prins cîte un bolovan de rîu, creîndu-se o alternanţă între rîndurile de cărămidă şi cele de zidărie. Pictura, originală, bine conservată, pătrează mărturia măiestriei meşterilor din secolul al XVI-lea. Bolniţa a adăpostit comunitatea monahală în perioada 1880- 1920, în care vreme mănăstirea a folosit drept penitenciar, azil, lagăr de prizonieri (1917) şi chiar grajd pentru trupele de ocupaţie germane.

O călătorie la Cozia, pe lîngă multe alte desfătări, îi dă prilejul vizitatorului să se închine la mormântul ctitorului. Mircea, deşi a încetat din viaţă la scaunul de la Argeş ("Anul 6926 < 1418 > s-a isprăvit marele voievod al Ungro-Vlahiei, Io Mircea, ianuarie 31", se spune în cronica sîrbească) va fi înmormîntat nu în biserica domnească, unde fuseseră îngropaţi înaintaşii săi, ci sub acoperămîntul Coziei. Cortegiului funerar i-au trebuit trei zile pentru a face drumul dintre Curtea de Argeş şi Rîmnic. Nu ştim de va fi fost o iarnă grea. Avem temeiuri să considerăm că da. Sicriul domnului, purtat pe care şi însoţit de alaiul îndurerat al preoţilor, boierilor, oştenilor şi oamenilor simpli va fi trecut peste pădurile îndelurite alei Argeşului, va fi urcat cu anevoie dealul Negru, apoi se va fi îndreptat spre apa Oltului. La porţile cernite ale Rîmnicului« Mircea va fi fost întîmpinat încă o dată de locuitorii oraşului pe care l-a iubit atît de mult. De aici înainte drumul va fi fost mai greu, luînd marginea potecilor sălbatice ce se vor fi pierdut printre codrii din preajma Jiblei şi Călimaneştilor. Înmormântarea trebuie să fi fost fastuoasă, aşa cum se şi cuvenea unui voievod care-şi scrisese numele în fruntea învingătorilor de la Rovine. După ceremonia tristă de îngropăciune, sicriul cu trupul domnitorului, purtat pe braţe de înalţi dregători, a fost cu pioşenie coborît în cripta din pronaosul bisericii. Piatra masivă, sculptată a mormîntului s-a închis asupra lui, lăsîndu-i drept tovarăş de vecie doar murmurul nestins al Oltului. Inscripţia lespedei ce acoperă mormîntul s-a şters cu timpul sub paşii oamenilor, nepăstrîndu-se decît o parte din cifra S (6000). De altfel, cavoul a fost în mai multe rînduri profanat. În locul lespezii vechi s-a aşezat o altă piatră funerară cu textul: odihnesc rămăşiţele lui Mircea Domn al Ţării Româneşti, adormit în anul 1418". Interiorul mormîntului din piatră, tăiată în forma corpului omenesc, cu un spaţiu circular pentru a primi capul, avînd aspectul unui sarcofag, e unic între mormintele domneşti sau boiereşti din ţara noastră, dar e caracteristic mormintelor din occident în secolele XII-XV. Mănăstirea Cozia adăposteşte în naos şi mormîntul Tudorei (Teodorei într-un act din anul 1597), mama lui Mihai Viteazu, ce va căuta aici împăcarea cu viaţa sub haine cernite în anii de pe urmă ai existenţei.    

Pe vremuri, o călătorie cu caleaşca de la Rîmnic la Cozia se întrerupea pentru popas şi la Călimăneşti, nu numi pentru odihna cailor, dar şi pentru cea a călătorilor. Oraşul așternea curat de-a lungul Oltului, cu vile amintind tradiţia chalet-urilor elveţiene dar şi a artei populare autohtone. Cîte o trăsură trecea din cînd în cînd spre Căciulata purtînd femei în rochii lungi de crinolină şi bărbaţi cu haine albe, revere generoase şi pălării de pai cu boruri înguste. Un pod de fier cu arcuri largi, deconcertant prin graţia cu care se asimila sfielnic peisajului, îi conducea pe călători în Ostrov, cea mai mare insulă a Oltului, unde, în vremuri de demult (se crede că anterior zidirii Coziei), cîţiva călugări ridicaseră un mic lăcaş de închinăciune. Pustietatea şi frumuseţea solitară a locurilor l-au ademenit şi îndemnat pe cuviosul voievod Neagoe Basarab să rezidească bisericuţa din temelii în anii 1520-1521. Pictura a fost refăcută în mai multe etape, ultima datînd de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. Schitul e o adevarată bijuterie miniaturală de arhitectură prin supleţea şi proporţionalitatea ideală a liniilor. Prezenţa lui pare aproape frivolă în contextul defolierii recente a parcului de frumuseţea ireală a vegetaţiei. Păstrat ca prin miracol peste secole de vitregie, el a trebuit să înfrunte în anii de pe urmă furia demolatoare a oamenilor, şi numai vrerea Domnului a făcut să intre într-un proiect de protejare (fiind înălţat cu cîţiva metri), în urma lucrărilor de amenajare hidrotehnică a Oltului. Farmecul Ostrovului de odinioară, însă, a pierit. Întreaga vegetaţie, multiseculară, a fost distrusă fără urmă. Un pod banal, ca atîtea alte poduri, leagă insula de centrul staţiunii. Ostrovul e astăzi numai o amintire şi un lăcaş de rugăciune de unde se aude toaca, seara, cînd oamenii se întorc pe jos, cu sticlele de apă în mînă, de la izvorul de la Căciulata.

Cu toată înviorarea urbanistică din ultimele decenii si a a fluxului sezionier de populaţie, Călimăneştii rămîn o staţiune crepusculară, întoarsă cu faţa spre trecut. În plin sezon, oraşul pare mort, vizitatorii plimbîndu-se cu paşi bolnavi și fantomatici de-a lungul Oltului pe singura cărare ce duce la Căciulata şi la Cozia. Senzaţia de încremenire e evidentă. Ea vine, probabil, de la perenitatea peisajului, aproape neschimbat de secole. Prin aer se adulmecă mirosul tare de pucioasă al izvoarelor. Vremea de cînd Napoleon al III-lea îşj trimitea poştalionul să-i aducă în butelii bine astupate apă de Căciulata pentru a-şi curarisi o boală cronică renală nu pare să fi depăşit un secol şi cîteva războaie nimicitoare. Nicăieri vechiul, în fapt istoria, nu comunică atît de simplu şi puţin spectaculos cu actualitatea, cu prezentul, ca aici, în preajma Coziei. Cu doar cinci ani în urmă, cînd participarea la sfînta liturghie constituia o culpă şi prilej de represalii, se puteau vedea de Paşti, după încheierea slujbei de înviere, în miez de noapte, zeci de maşini alunecînd grăbite de la Cozia spre Rîmnic şi purtînd cu ele luminile aproape ireale ale luînărilor, semn al renaşterii şi al speranţei. Spectacolul, chiar despuiat de sensul lui religios, era magnific. Nici unul dintre sutele de credincioşi ce aleargau spre Rîmnic cu maşina nu se gîndea, probabil, că drumul acesta, parcurs de ei în numai o jumatate de oră, era făcut cu 350 de ani în urmă de Paul de Alep, ce-l însoţea pe patriarhul Antiohiei, în patru ore, trecînd peste prăpăstii şi multe alte grele încercări ale curajului.

 

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 125-132.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *