Categories
Istorie locala

Partidele politice în Vâlcea şi activitatea lor, în perioada interbelică (1918-1938)

Dan Procopiu, fost avocat al statului[5], a fost primar al Râmnicului între anii 1939-1940. Alţi membri importanţi au fost: Toma St. Rădulescu, fost senator între 1920-1921, deputat între 1926-1927; Nicu Manolescu, fost deputat  între 1926-1927[6], secretar general al organizaţiei judeţene[7]Preda Antonescu, primar al Râmnicului între anii 1920-1921, profesor de matematică la liceul ,,Alexandru Lahovari‘‘ (1920-1944); C. Schitănescu-Schiteanu, deputat de Vâlcea al Partidului Poporului între anii 1920-1921; Ion Tomescu, preot, deputat de Vâlcea, în 1920; Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, a reprezentat judeţul Vâlcea în calitate de deputat al Partidului Poporului, între anii 1920-1921; generalul Constantin Coandă (1857-1932), cunoscut ca ministru de mai multe ori şi prim-ministru (oct. – nov. 1918), a fost senator de Vâlcea, între anii 1927-1928, şi preşedintele de onoare al organizaţiei judeţene vâlcene a Partidului Poporului, din 1928 până la moarte; Alexandru Popa, avocat a fost primarul Râmnicului între 1926-1927 ş. a. Partidul Poporului a avut la Vâlcea mai multe publicaţii: „Glasul poporului”(1919-1924), „Steaua” (1923-1926) şi „Steaua Vâlcei” (1931)[8].

Partidul Conservator al lui Marghiloman, nu a avut mare aderenţă la Vâlcea, organizatia desfiinţându-se în 1925. Vâlceanul Constantin Disescu a părăsit partidul încă din 1918, trecând la liberali[9]. Printre cei mai importanţi membri ai organizaţiei vâlcene s-au numărat Nicolae Puricescu (preşedintele organizaţiei vâlcene şi fost prefect în anul 1918, din partea guvernului Marghiloman), Gheorghe Tănăsescu-Govora, Constantin Vlădulescu, Gh. F. Mihăilescu, Florian Stanciovici, Em. Bonciu, Eftimie Mărculescu, Atanasie Stoiculescu[10]. Toţi cei menţionaţi mai înainte au participat la alegerile din anii 1920 şi 1922 pe listele Partidului Progresist, aşa cum se numea partidul din decembrie 1918, dar nu au fost aleşi. Partidul lui Marghiloman se menţine până în 1925, moartea liderului ducând la dizolvarea partidului; rămăşiţele organizaţiei au fuzionat cu Partidul Poporului.

Partidul Conservator – Democratal lui Take Ionescu, a fost mult mai bine reprezentat la Vâlcea, căci după 1918, majoritatea conservatorilor au trecut la takişti.Aceştia au avut chiar un ziar la Râmnicu-Vâlcea, „Unirea”, care de la nr. 8, introduce în subtitlu cuvântul „naţionalist” (după „conservator”), iar din octombrie 1919, îşi ia subtitlul „Ziar al Partidului Democrat din judeţul Vâlcea”[11]. Cei mai importanţi membri ai organizaţiei vâlcene au fost: N. R. Căpităneanu, C. Oromolu, Gh. Mihăileanu, Tache Prisăceanu. Gh. Niţulescu-Voiceşti, Ion Dimitrescu şi Dumitru Simian. Un adept vâlcean celebru al lui Take Ionescu, a fost Gheorghe Derussi agricultor şi pomicultor din Sărăcineşti-Vâlcea; a devenit senator de Vlaşca şi ministru de externe în ultimul guvern conservator din istoria ţării, cel al lui Take Ionescu, din 1921-1922. A fost şi ministru plenipotenţiar în Bulgaria şi Suedia. A trecut apoi la liberali, fiind ales senator de Vâlcea în 1927. La 4 iunie 1931 a devenit senator de Vâlcea, la Colegiul consiliilor comunale şi judeţene[12]. Dintre takiştii vâlceni, mai important a fost Constantin Oromolu, fost director al săptămânalului conservator „Vâlcea Conservatoare” (1907-1911), prefect al judeţului între anii 1912-1914. În 1921, când Take Ionescu devine prim-ministru, Constantin Oromolu este numit prefect de Vâlcea, dar cariera lui de prefect a fost la fel de scurtă ca şi prim-ministeriatul lui Take Ionescu. Organizaţia vâlceană a partidului a participat la alegerile din 1920, dar nu a depus nici o listă la cele  din 1922[13].În acelaşi an, moare şi Take Ionescu, iar partidul dispare de pe scena politică a ţării; şi a judeţului Vâlcea, evident.

Partidul Conservator – Gr. N. Filipescu. Gruparea, condusă de Grigore Filipescu, s-a desprins din Partidul Poporului în 1929, înfiinţând Liga „Vlad Ţepeş”, care la 18 martie 1932 s-a transformat în Partidul Conservator. Şeful organizaţiei vâlcene a fost avocatul Leon Şadbey (1887-1930) – redactorul „Tribunei libertăţii” – ziarul organizaţiei.

Partidul Naţional Liberal. – P. N. L. avea în judeţul Vâlcea o bună reprezentare, în pofida faptului că judeţul era unul agricol. Dintre liberalii de marcă daţi ţării de Vâlcea, amintim aici pe următorii: Constantin Disescu (1854-1932) – jurist, profesor universitar la Facultatea de Drept, raportorul comisiei de specialitate la Constituţia din 1923, fost deputat şi senator; Dumitru Drăghicescu (1870-1945) – ideolog al partidului, vâlcean de origine (născut la Zăvoieni), deputat (1919-1920) şi senator (1927-1928) de Vâlcea; Jean Th. Florescu (născut în 1875 la Râmnicu-Vâlcea), de 12 ori membru al Parlamentului, senator de drept. În 1931, pe când era ministru al justiţiei, s-a desprins din P. N. L., formând gruparea „Omul liber”, devenită la 12 noiembrie 1931, Partidul Liberal Democrat, fără reprezentare în judeţul Vâlcea[14];  Emil Marinescu, râmnicean de origine (n. la 18 martie 1880), senator în 1927 şi 1933, din partea judeţului Buzău. Va face şi el parte din Partidul Liberal Democrat, partid care şi-a încheiat activitatea în 1935[15]; Mihai Oromolu, născut la Râmnicu-Vâlcea în 1876, ministru al industriei şi comerţului (1921-1922, în timpul guvernării Take Ionescu) şi guvernator al Băncii Naţionale (1922-1926), conducător al organizaţiei liberale din judeţul Dolj [16]. I. G. Duca (1879-1933) nu era vâlcean, dar şi-a legat activitatea politică de judeţul Vâlcea. Acesta ocupase în 1903, după susţinerea unui strălucit doctorat în drept şi ştiinţe politice la Sorbona, un modest post de judecător la Horezu[17]. Mai târziu, el a cumpărat o culă în comuna Măldăreşti, unde îşi petrecea vacanţele. Debutul lui Duca în Parlament a fost la 12 decembrie 1907[18]. La alegerile din 1919, 1922, 1926, 1928 şi 1932, Duca a fost ales de fiecare dată  deputat de Vâlcea. De mai multe ori ministru, iar în perioada noiembrie-decembrie 1933 – chiar prim-ministru. În ziua de 29 decembrie 1933, a căzut victimă asasinilor legionari, pe peronul gării din Sinaia[19]. Prin testament, el îşi exprimase dorinţa de a fi îngropat în biserica de la Urşani. Este de notat şi faptul că în 1962, Gheorghe Duca – fiul acestuia şi Nadia Duca (primul se stabilise în S.U.A., încă înainte de cel de-al doilea război mondial) au donat statului român proprietatea lor din comuna Măldăreşti, inclusiv cula din acel loc, pentru scopuri cultural- artistice. I. Gh. Duca a fost factorul de căpetenie care a împiedicat, timp de aproape un deceniu, ascensiunea fascismului la conducerea ţării[20].

Alţii liberali vâlceni de marcă au fost: Nicolae Budurescu (1888-1964) – preşedintele organizaţiei P.N.L Vâlcea, scriitor (membru al Societăţii Scriitorilor din România, din 1912) şi avocat, deputat de Vâlcea în trei legislaturi:1919-1920, 1931-1932 şi 1933-1937[21]. Printre alte numeroase distincţii, a primit Ordinul francez „Legiunea de Onoare” în grad de ofiţer[22]. A fost arestat de Securitate pe 5 mai 1951 şi închis la Sighet, unde a şi murit; Grigore Procopiu (1859-1930), avocat, deputat şi senator liberal (ales la Vâlcea în 1919,1922 şi 1927), membru în comitetul judeţean  de conducere al P.N.L, primar al Râmnicului înainte de 1918, director al  publicaţiei „Democraţia Vâlcii”, vicepreşedinte al Senatului; I. M. Nicolescu-„Mahane”, prefect al judeţului între anii 1918-1919, 1922-1926,1927-1928,  fost senator între anii 1928-1929,1931-1932, 1933-1937, ales şi în 1937, fost preşedinte al organizaţiei P.N.L. Vâlcea[23]; Eugen Băcescu, deputat între 1927-1928, fost prefect al judeţului între 1933-1938[24]. El este cel care a reconstruit celebrul palat administrativ din centrul Râmnicului, în 1936, astăzi – sediul Tribunalului judeţean; ales deputat la 2 iunie 1939, în timpul regimului monarhic autoritar. A devenit şeful grupării lui Gheorghe Tătărescu din judeţul Vâlcea, în 1945, grupare care a încercat o colaborare cu comuniştii; C. Gh. Ştefănescu-Tică, născut în 1889 la Horezu [25], avocat, primar destoinic al Râmnicului între anii 1934-1938 [26] şi apoi între 1941-1946[27].În 1945 a devenit şeful organizaţiei din Râmnicu-Vâlcea a grupării liberale a lui Gheorghe Tătărescu; Ionel Fărcăşanu, deputat liberal de Vâlcea între anii 1919-1920 şi 1922-1926; Iorgu Novac, ales deputat la Vâlcea în 1922; Emil Răuţ, avocat, şeful tineretului liberal din judeţul Vâlcea, redactor – din 1935 – la „Îndrumarea Vâlcei”; Mitică Simian, preşedintele Sfatului Negustoresc din judeţul Vâlcea, primar al Râmnicului între anii 1922-1926, şi apoi între 1931-1932, dar din partea Uniunii Naţionale conduse de Iorga, deputat în urma alegerilor din 1939; Gogu Ştefănescu, fost primar al oraşului Râmnicu-Vâlcea între anii 1927-1928, fost director al celei mai importante fabrici interbelice vâlcene – „Carpatina”, deputat liberal de Vâlcea între anii 1933-1937, senator în 1937; Mişu Mihalescu, fost deputat (ales în 1919 şi 1927), fost senator (ales în 1922), fost primar al oraşului Drăgăşani. Înlăturat din P.N.L. de Duca, în 1933, pentru afacerism şi revenit în partid după moartea acestuia; Ion Popescu-Zătreni, mare proprietar, senator ales în 1919, deputat între 1922-1926; Grigore Opran – mare proprietar, căpitan, invalid de război (ulterior – maior), ales deputat în 1927 şi senator în 1933; Nicolae Balotescu – avocat, ales deputat în 1927.

Partidul a avut în judeţ un organ de presă propriu, „Viitorul Vâlcii” (1920-1939).ÎnRâmnicu-Vâlcea, P.N.L controla trei bănci: Banca Râmnicului, Banca Naţională şi Banca de Scont, care constituiau suportul financiar pentru menţinerea partidului în primele rânduri[28]. 

Partidul Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu („georgist”)  şi-a constituit filială în Vâlcea încă din anul înfiinţării lui, 1930. Printre georgiştii vâlceni sânt mai cunoscuţi Teodor Geantă, Dumitru Dina şi N. Enescu. Ei au editat o publicaţie locală numită „Viaţa nouă” (1931-1937), al cărei director a fost Teodor Geantă, profesor la Şcoala de Muzică din Râmnicu-Vâlcea[29], director al publicaţiilor „Învăţătorul”[30] şi „Viaţa nouă”. În 1939 a intrat în Parlament, ca deputat, din partea Frontului Renaşterii Naţionale[31]. A fost şi vicepreşedinte al Uniunii Prunarilor din România[32]; Silviu Ionescu, primar la Drăgăşani între anii 1922-1926 şi 1941-1944, vicepreşedintele organizaţiei vâlcene; Marius Popescu, avocat, alt vicepreşedinte al organizaţiei georgiste vâlcene, din 1930; Vasile Nicolae, profesor, secretar al organizaţiei.

Datorită deselor vizite făcute în judeţ, atât de profesorul C. C. Giurescu, preşedintele de onoare al organizaţiei vâlcene, cât şi de Gheorghe Brătianu, organizaţia judeţeană era foarte activă, reuşind să înscrie în rândurile sale personalităţi cunoscute în judeţ, cum au fost: Dumitru Guşetoiu, profesor şi, ulterior, director la liceul „Al. Lahovari” din reşedinţa de judeţ.

Partidul Ţărănesc (din 1926, prin fuziunea cu P.N.R., devenit Partidul Naţional Ţărănesc), a fost, în calitate de partid de clasă, principalul centru de polarizare a maselor rurale. P.N.Ţ este cel mai important şi mai puternic partid din Vâlcea până în 1945, dată la care avea circa 10.000 de membri. În judeţul Vâlcea, organizaţia  Partidului Ţărănesc a luat fiinţă în 1919, primul ei preşedinte fiind maiorul Ştefan Tătărescu. Alături de el, din grupul de iniţiativă au făcut parte avocaţii Andrei Livezeanu (în mai multe rânduri deputat şi senator din partea P.N.Ţ Vâlcea în Parlamentul României, şef al organizaţiei, după părăsirea acesteia de către Tătărescu), I. Cernăzeanu, dr. Roşescu-Drăgăşani şi învăţătorul Ion Diaconescu-Băteşani, cărora li s-a alăturat avocatul Dem Teodorescu şi institutorul Iosif Andreescu. Printre membrii marcanţi ai partidului, s-au numărat: Dinu Simian, avocat, fost deputat liberal între anii 1922-1926, a devenit preşedinte al organizaţiei P.N.Ţ Vâlcea între anii 1927-1938, deputat naţional-ţărănist ales în 1928, 1930, 1931, 1932, 1933, 1937, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor în timpul guvernului Vaida-Voievod, în 1932[33] şi subsecretar de stat la Interne în timpul acestui guvern (1937-1938)[34]; sediul organizaţiei P. N. Ţ Vâlcea a fost, în tot timpul preşedinţiei sale, casa proprie (unde astăzi este restaurantul Union)[35]; Octav Livezeanu, ziarist, fiul mai mare al lui Andrei Livezeanu; vicepreşedintele organizaţiei şi secretar al Tineretului Naţional-Ţărănesc din 1934, şef al organizaţiei în 1938. Reconversia lui politică, stângistă, după 1944, i-a adus o serie de demnităţi politice; Mihail Roşianu (n. 1900, în Greci-Mateeşti, jud. Vâlcea, m.1973) a creat în comuna natală o puternică organizaţie ţărănistă. După venirea sa la Râmnicu-Vâlcea, a fost ales deputat în 1932; în 1937 devine secretar general al organizaţiei P. N. Ţ Vâlcea, în 1940 preia şefia organizaţiei, iar în 1944 a ajuns secretarul organizaţiei comuniste a regionalei Oltenia[36] (fiind comunist de manieră conspirativă încă din 1937[37]). Era, de asemenea, inspector şcolar pe două judeţe – Vâlcea şi Gorj. A luat parte activă, alături de alţi lideri ţărănişti vâlceni, la evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul Târgu-Jiu, în noaptea de 12 spre 13 august 1944[38]. După venirea comunismului la putere, a avut o carieră politică de excepţie; Ion Marina (n. 20 februarie 1900 la Sueşti, jud. Vâlcea) a avut, de asemenea, o carieră spectaculoasă, atât pe linie profesională (de la simpla funcţie de preot de ţară la Băbeni va ajunge patriarh al României), cât şi politică: între 1942-1944, a ţinut locul lui Mihai Roşianu la şefia organizaţiei vâlcene a PNŢ, fiind chiar şi preşedintele organizaţiei (1944-1946), preşedinte al BND Vâlcea etc.; Alexandru Dumitrescu-Colteşti, (n.13 ian 1901 în comuna Colteşti-Vâlcea), avocat, scriitor şi publicist, primar ţărănist al oraşului Râmnicu- Vâlcea;  în perioada 1932–1940, a făcut parte din Partidul Radical Ţărănesc condus de Grigore Iunian, fiind chiar şeful acestei organizaţii în judeţul Vâlcea[39], preşedinte al organizaţiei P.N.Ţ Vâlcea (1945-1946); arestat de mai multe ori, condamnat în 1959 la 25 de ani muncă silnică pe motiv că ar fi încercat să reconstituie organizaţia P.N.Ţ Vâlcea[40]. Radu Livezeanu (1909-1999) – avocat, a fost fiul lui Andrei Livezeanu. În 1928, împreună cu un grup de studenţi, a înfiinţat organizaţia tineretului ţărănist din judeţul Vâlcea. Foarte activ sub aspect politic, devine şeful sectorului P.N.Ţ din Lădeşti (compus din 10 comune)  şi candidează pentru Parlament la alegerile din 1929 şi 1937. În ianuarie 1941 reconstituie P.N.Ţ Vâlcea şi ocupă funcţia de preşedinte interimar. La alegerile din nob. 1946, ocupă locul 2 pe lista depusă de P. N. Ţ Vâlcea. Arestat în 1947, este condamnat la 7 ani de închisoare; eliberat în 1955 este din nou arestat în ianuarie 1959, împreună cu toată organizaţia P.N.Ţ Vâlcea şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică; eliberat în vara anului 1964, în urma graţierii generale (soţia, Lucia Livezeanu, este şi ea arestată şi închisă în mai multe rânduri, pentru vina de a fi consoarta unui lider ţărănist marcant). La 3 ianuarie 1990, împreună cu un grup de apropiaţi, a refăcut – în locuinţa sa – organizaţia vâlceană a P. N. Ţ, fiind ales şi preşedinte al acesteia, funcţie pe care o va deţine până în 1993, când, din cauza vârstei înaintate, se retrage rămânând preşedintele de onoare al organizaţiei. În perioada 1992-1996, deputat în Parlamentul României şi decanul de vârstă al Camerei Deputaţilor, în aceeaşi perioadă.

Până în 1938, când partidele politice au fost nevoite să-şi înceteze activitatea datorită instaurării dictaturii regale, importanţi fruntaşi naţional-ţărănişti vâlceni au mai fost: avocatul Vică Georgescu, membru al partidului din 1925, deputat de Vâlcea în 1928, senator P.N.Ţ (în 1932) pe lista judeţului Caraş-Severin, redactor al publicaţiei „Cercul” (1927-1944), oficios al P.N.Ţ din Vâlcea[41]; Iosif Andreescu (n. 27 octombrie 1885 în Văleni, jud. Muscel), întemeietor, printre altele, al celei dintâi şcoli industriale de ucenici din Oltenia (în 1919) şi al şcolii pentru pregătirea constructorilor de case ţărăneşti, unică în România acelor ani; din 1939, director al Căminului Cultural Judeţean; senator în 1926, deputat în 1932, prefect administrativ al judeţului între 1929-1931 (conform reformei administrative din 1929, acesta prelua cea mai mare parte a atribuţiilor prefectului, care rămânea doar reprezentantul guvernului)[42], vicepreşedinte al organizaţiei P. N. Ţ Vâlcea (1927-1938), prefect al judeţului (1944-1946) etc.; Ion Cernăzeanu, avocat, fost secretar al general al organizaţiei P. N. Ţ. Vâlcea după 1926[43]; Gheorghe Roşescu doctor, întemeietorul organizaţiei din Drăgăşani a Partidului Ţărănesc în 1921, împreună cu învăţătorul Petre Măciuceanu; din 1926 – şeful organizaţiei din Drăgăşani, vicepreşedintele organizaţiei ţărăniste vâlcene din 1927, deputat  în 1928[44]; Grigore Graur, ales deputat de Vâlcea în 1928, nu era vâlcean, fiind impus de către Centru[45] pe lista organizaţiei Vâlcea; Dem. Teodorescu, avocat, a fost pentru o scurtă vreme prefectul judeţului în 1929, murind însă la scurt timp după încredinţarea mandatului[46]. Constantin Tetoianu, prefect al judeţului între anii 1928-1929[47], deputat – în 1939 – din partea Frontului Renaşterii Naţionale; Dem. Berbescu, avocat, fost primar al Râmnicului între anii 1928-1929 şi 1932-1933[48]; Dumitru Ogrezeanu, şeful sectorului Horezu din 1934; deputat în urma alegerilor din 1937[49]; Constantin Ştefănescu-Amza, ministrul apărării naţionale între 1931-1932, senator de Vâlcea în 1932. În 1939 a fost ales, de regele Carol al II-lea, senator în cadrul Frontului Renaşterii Naţionale.

Partidul Ţărănesc – dr. N. Lupu   a avut organizaţii şi în Vâlcea. Şeful organizaţiei vâlcene era Adam Ionescu din Horezu (n. 15 februarie 1887, la Vaideeni),  licenţiat „magna cum laude” al Facultăţii de Drept de la Bucureşti, deputat de Vâlcea pe listele acestui partid în 1932-1938 şi şef al organizaţiei Frontul Românesc. În 1934, dr. Lupu a revenit în P.N.Ţ., iar partizanii lui s-au încadrat imediat în partidul din care plecaseră fără un motiv temeinic. La Vâlcea, fuziunea s-a produs în mai 1934, în sala Fabricii de tăbăcărie a lui Costică Şteflea. La eveniment, a participat şi Armand Călinescu. Preşedintele organizaţiei fuzionate a devenit Dinu Simian, deşi Adam Ionescu vroia şi el să deţină acestă funcţie. Nemulţumit, în 1935,  Adam Ionescu trece la Frontul Românesc, partidul lui Alexandru Vaida-Voievod. Secretarul general al organizaţiei fuzionate era Mihail Roşianu. 

Partidul Radical Ţărănesc(desprins din PNŢ), înfiinţat de Grigore Iunian, fost ministru de justiţie şi importantă personalitate politică. Nu a fost urmat decât de foarte puţini membri ai partidului. Din Vâlcea, i s-a alăturat avocatul Al. Dumitrescu-Colteşti (devenit preşedinte al organizaţiei vâlcene) care în 1937 a fost ales deputat din partea acestui partid. După moartea lui Iunian, petrecută în 1940, iunianiştii au revenit la P. N. Ţ.[50]

Partidul Agrar(între anii 1932-1936, Uniunea Agrară; înfiinţat de. Constantin Argetoianu, după eşecul guvernării Iorga-Argetoianu dintre anii 1931-1932) a avut organizaţii în majoritatea judeţelor ţării, printre care şi la Vâlcea. Partidul avea ca ţel integrarea industriei în cadrul intereselor agrare şi era reprezentat de proprietarii de pământ, dar şi de intelectuali cu profesii libere, foşti membri ai celorlalte partide şi grupări politice. Preşedintele organizaţiei vâlcene era Petre Al. Măinescu (n. 16 februarie 1890 la Craiova, căsătorit cu Maria G. I. Olănescu, înrudit cu Argetoianu şi cu Nicolae Budurescu – şeful liberalilor vâlceni[51]).

În funcţii de conducere, până la reorganizarea  organizaţiei judeţene a partidului din 1937, au mai fost[52]: Alexandru Săltea – avocat, maior, fost senator, mare proprietar din Bujoreni-Vâlcea, vicepreşedinte al organizaţiei judeţene a partidului până în 1937; C. G. Dimitriu-Bubi, originar din Suteşti-Vâlcea, vicepreşedinte al organizaţiei judeţene până în 1937; Luca D. Ştefănescu, fost director de bancă la Drăgăşani, a activat, până în 1937, ca secretar al organizaţiei.

Partidul Naţional Agrar.Se constituise în 10 aprilie 1932, ca urmare a desprinderii din Partidul Poporului a unui numeros grup, în frunte cu Octavian Goga, devenit preşedinte al noii formaţiuni politice. Dumitru Zeană a fost preşedintele organizaţiei vâlcene a noii grupări politice, până la fuziunea P.N.A cu L.A.N.C., din 1935[53]; colonelul Ion Jugureanu – secretar general al organizaţiei vâlcene, iar Tiberiu Anastasiu – şeful sectorului Drăgăşani, era cel mai vechi membru al organizaţiei din judeţ[54].

Partidul Ţărănesc al Armoniei Sociale a fost înfiinţat la 7 iulie 1916 de către profesorul de matematică de la liceul „Alexandru Lahovari”, Nicolae Enache de la Olt (specializat, cu doctorat la Sorbona, în matematici şi astronomie). La 20 octombrie 1919, organizaţia se uneşte cu gruparea „Partidul Poporului”, înfiinţată şi condusă de Alexandru M. Popescu, un vizionar din comuna Balta Mehedinţi, doctor în medicină la Paris; cu forţe unite, cei doi  scot ziarele „Soarele” (motiv pentru care partidul lui Enache este cunoscut şi sub numele de „Partidul Soarelui”) – organ central de propagandă, şi „Puterea poporului”, organ local pentru Oltenia; la 28 februarie 1920, fuzionează cu „Partidul Naţional Radical al Ţăranilor şi Muncitorilor din Transilvania”, care fusese înfiinţat de către luptătorul democrat dr. Amos Frâncu. Noua grupare politică ia numele de „Partidul Ţărănesc şi Muncitoresc al Armoniei Sociale din România”. Dacă ar fi să-l credem pe Nicu Angelescu, „partidul lui Enache se compunea numai din el, ca preşedinte „necontestat” şi din avocatul Măciuceanu, ca secretar”![55] Totuşi, au existat şi alţi membri: Ştefan Drăghicescu, Iosif I. Constantinescu-Măciuceanu, Nicolae Ştefănescu, Mihail I. Predoescu, Ionel Anania-Moraru, L. G. Diaconescu  etc.

Partidul Naţionalist-Democrat(înfiinţat de Nicolae Iorga în 1910). Până în 1930 Partidul Naţional (cu această denumire între 1925-1932) nu a avut, practic, o organizaţie în judeţul Vâlcea, ci doar câţiva simpatizanţi care au scos publicaţia „Naţionalul Vâlcii” (condusă de Constantin Daniilescu), cu scop mai mult cultural decât politic.Un prim preşedinte, provizoriu, al organizaţiei judeţene, a fost sculptorul Constantin G. Mihăilescu (n.1881 – m.1928), originar din judeţul Putna, profesor de desen şi caligrafie la Râmnicu-Vâlcea, autor al sculpturilor „Monumentul lui Barbu Ştirbei”de la intrarea în parcul Zăvoi, şi „Constantin Brâncoveanu”, din faţa Primăriei oraşului. În 1930, partidul avea, în judeţul Vâlcea, 4 organizaţii săteşti şi o organizaţie judeţeană, provizorie, a cărei conducere era formată din următorii: Grigore Rădoescupreot iconom, scriitor, preşedintele organizaţiei; Alexandru Ionescu (învăţător la Tetoiu, avocat la Băbeni-Bistriţa) – vicepreşedinte, preşedinte din  16 octombrie 1932; Gheorghe Dumitrescuvicepreşedinte; secretar şi casier – C. Daniilescu,  n. la 29 ianuarie 1880 în comuna Scundu din Vâlcea, institutor la Râmnicu-Vâlcea, cercetător, publicist, traducător, folclorist, paleograf, director şi administrator la „Naţionalul Vâlcii” (1928-1937) – una dintre cele mai bune publicaţii vâlcene din perioada interbelică, întemeietor al bibliotecii Ligii Culturale – secţia locală, al cărei secretar era. Naţionalismul radical  a fost reprezentat, la noi, în special de Mişcarea legionară, dar şi de partidele  Frontul Românesc şi Liga Apărării Naţionale Creştine.

Frontul Românesc(creat în februarie 1935 de Alexandru Vaida-Voievod ca o disidenţă a P.N.Ţ) a avut aderenţă şi la Vâlcea. Preşedintele organizaţiei vâlcene a fost Adam Ionescu, care purta titulatura de „comandantul legiunii Frontului Românesc din judeţul Vâlcea”. Carp Greceanu, învăţător şi director la o şcoală din Brezoi, socotit unealtă a nemţilor în timpul ocupaţiei, şperţar şi dijmuitor al salariilor învăţătorilor; a creat un atelier-şcoală dotat cu utilaje specifice industrializării lemnului – un experiment nou în ţara noastră, de combinare a învăţământului cu practica. Făcuse şi el parte din P. N. Ţ.[56]. După 1944, a trecut la comunişti, devenind preşedintele de sindicat al Societăţii „Carpatina”din Brezoi (1944-1945) şi chiar şeful poliţiei judeţului[57]. A fost şi redactor la publicaţia „Învăţătorul”.

Organizaţia vâlceană a Ligii Apărării Naţionale Creştine(creată la Iaşi, de A. C. Cuza, în 1923) l-a avut în fruntea ei pe Iancu Gereanu (director-proprietar al publicaţiei „Buciumul”, întemeietor – împreună cu Stelian Drăgoescual gazetelor „Vu[i]etul Oltului”(1931) şi ea reprezentând aceeiaşi mişcare politică, apoi – în continuarea acesteia – „Strigătul Oltului”(1930-1933) ş. a.

Mişcarea legionară(apărută în 1927 şi devenită, după 10 ani, a treia forţă politică din România, după cele două partide „istorice” – P. N. L şi P. N. Ţ.) a atras următoarele personalităţi din judeţ: avocatul Victor Bărbulescu din Zăvoieni (azi, sat în Măciuca), prefect de Vâlcea (1940-1941) numit de Horia Sima[58], azilant în Germania[59], după rebeliunea legionară; Victor Belicia doua persoană în ierarhia judeţeană legionară[60]; Victor Medrea (n. 1904, Voineasa – m. 1978), a fost cel mai important legionar vâlcean, şef de protocol legionar pe ţară, ziarist de talent la publicaţiile legionare, director (1940) al Direcţiei de Presă şi şeful Protocolului Statului, erou de război, condamnat de comunişti la închisoare între 1948-1964; Radu Gyr / Demetrescu (1905-1975) – vâlcean prin adopţie, fiind căsătorit cu o vâlceancă[61], conferenţiar la catedra de estetică literară şi literatură universală, poet de mare talent, autor al versurilor cântecelor Sfântă tinereţe legionară, Imnul muncitorilor ş.a., deputat din partea legionarilor (1937) etc.; calvarul detenţiilor sale începe din 1938, sub Carol I şi Antonescu, iar în regimul comunist execută aproape 16 ani de detenţie, între anii 1944-1955 şi 1958-1963; Dr. Dumitru Negoescu (n. în 1905 în Râmnicu-Vâlcea[62]), primar al Râmnicului între anii 1940-1941; Constantin Popian (n. 1882 în Cartojani-Vlaşca – m. 1969). cunoscut om de teatru (scenarist, regizor, scenograf, machior, peruchier, actor, militant activ pentru drepturile dăscălimii vâlcene, prizonier de război în Germania între 1916-1918, ofiţer activ decorat cu „Crucea Românei cu Spadă” (1922) A intrat în mişcarea legionară datorită entuziasmului fiilor săi; Radu Popian, fiu al lui Constantin Popian, a fost şeful poliţiei legionare din Râmnicu-Vâlcea[63]; Gheorghe Doară, preot din Stroieşti, fost director al Seminarului Sfântul Nicolae din Râmnic, activ în perioadă rebeliunii legionare din ianuarie 1941[64], Cornel Cladoveanu, şef de cuib la Drăgăşani; Alexandru S. Dumitrescuşef de cuib la Lăpuşata, Alexandru Dumitrescu şef  de cuib la Suteşti, Constantin N. Roşca, şef de garnizoană la Turceşti; Vasile Nicolau, profesor de istorie la liceul ,,Alexandru Lahovari‘‘ din Râmnic între anii 1928-1930 şi 1942-1946, şef de sector (sectorul grupa mai multe cuiburi legionare, n.n.), dar după rebeliunea legionară din 1941, nu a mai activat; Emil Ştefănescu, profesor  de desen la acelaşi liceu (1928-1954), fost şef de cuib, dar după 1941 nu a mai activat. Marin C. Trincă, profesor de educaţie fizică la liceul ,,Alexandru Lahovari‘‘ (1938-1954), născut la 24 septembrie 1911, nu a mai activat în „Mişcare” după rebeliunea legionară; Petru N. Apolzan, născut la 9 martie 1900 la Sibiel, judeţul Sibiu. A fost profesor de drept (Constituţie) la liceul ,,Alexandru Lahovari‘‘ (1936-1945) şi membru legionar; Vasile Nazarie, inginer-profesor la Seminarul Sf. Nicolae din Râmnicu -Vâlcea, a aparţinut cuibului „Haiducul”; Ştefan Papuc, profesor de istorie la Şcoala eparhială de cântăreţi din Râmnicu-Vâlcea, dar şi la liceul ,,Alexandru Lahovari‘‘ (1938-1948), a făcut parte din  una dintre cele zece echipe ale morţii, constituite la Congresul studenţilor legionari de la Târgu-Mureş din 1936, cu misiunea pedepsirii sau suprimării adversarilor politici ai Legiunii[65]; Aurelian Iliescu, avocat, născut în 1911 la Pietroasa, a fost avocat în Bălceşti şi a candidat la Vâlcea pe lista partidului ’’Totul pentru Ţară’’, la alegerile din 1937; Gheorghe Bălănescu (n. 1913, la Berbeşti / Vâlcea – m.1986), scriitor, publicist la publicaţiile legionare,  judecat în 1946  drept „criminal  de război” de Tribunalul Poporului Bucureşti, deţinut în temniţele comuniste, eliberat în 1964. În martie 1977 se autoexilează în Statele Unite[66].

În 1940, existau numai în Râmnic, 461 de legionari şi simpatizanţi[67].

Partidul Naţional Creştin(organizaţie de  orientare fascistă, înfiinţată la 14 iulie 1935 prin fuziunea Ligii Apărării Naţionale Creştine conduse de A. C. Cuza, cu Partidul Naţional Agrar prezidat de Octavian Goga) a avut la Vâlcea o publicaţie proprie – „Credinţa noastră” (1935-1937). De la nr. 2/20 iulie 1935, aceasta se subintitulează  „Organ al Partidului Naţional Creştin, organizaţia Vâlcea”, la care, de la nr.3/1937, se adaugă: „Preşedinte, Gogu Pleşoianu[68]. Avocat (n. 1899), acesta a fost o personalitate marcantă a Partidului Naţional Agrar, deputat (între 1920-1921 pe lista partidului Poporului) şi senator, şef al organizaţiei Partidului Naţional-Creştin din judeţul Vâlcea[69]; Nicolae Pleşoianu – vicepreşedintele organizaţiei vâlcene după moartea generalului Constantin Radulian; Gheorghe Tănăsescu-Govora, avocat, preşedintele organizaţiei orăşeneşti Râmnicu-Vâlcea[70], judecătorul Bogdan Popescu, maiorul pensionar Ion Mihăilescu, colonelul Ion Ungureanu, ziaristul Ilie Prundeni, pictorul Constantin Iliescu[71] etc.

Partidul Socialist.În primii ani de după 1918, mişcarea muncitorească din România a cunoscut un avânt remarcabil. La 12 decembrie 1918, vechiul Partid Social-Democrat şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist. Mişcarea socialistă din România a trecut, în perioadă interbelică, prin numeroase frământări, generate de tendinţa unor lideri de a acţiona sub influenţa comunismului sovietic. În 1921, alături de  Partidul Comunist din România, a apărut Federaţia Partidelor Socialiste din România (din 1927, aceasta şi-a luat numele de Partidul Social-Democrat) care s-a manifestat în politica ţării drept partidul muncitorilor industriali. Deosebirile de concepţie politică, tactică şi strategie, au dus însă la frământări în cadrul partidului. Întreg zbuciumul acestei mişcări, poate fi cu greu urmărit la Vâlcea, chiar autorităţile tratând în rapoartele lor, aproape nediferenţiat, mişcarea socialistă.

La începutul anului 1919, partidul şi-a constituit şi la Râmnicu-Vâlcea o filială[72], care.a încercat să organizeze, în primul rând, mişcarea sindicală a ceferiştilor, tipografilor, tăbăcarilor şi a muncitorilor din industria lemnului. În cursul anului următor, au fost create secţiuni ale Partidului Socialist şi la Drăgăşani şi Brezoi. Secţiunea Partidului Socialist din Râmnicu-Vâlcea este definitiv reorganizată la 30 martie 1920, odată cu creşterea numerică a membrilor săi, la care o contribuţie însemnată şi-a adus-o militantul craiovean C. Nicolcescu[73]. La congresul din mai 1921, militantul craiovean urma să reprezinte şi secţiunea vâlceană a Partidului Socialist, dar a fost arestat şi nu a putut participa la congres. Printre fruntaşii  mişcării socialiste la Vâlcea amintim pe Anton Diaconescu (cizmar), Gheorghe Enăchescu (tăbăcar), Ion Pârvulescu (tăbăcar), Florea Marinescu (ceferist, preşedintele sindicatului ceferiştilor din Râmnicu-Vâlcea), Ion Stoica (croitor), Dinu Lazăr (tâmplar) etc.[74].

Partidul Social-Democrata avut un număr mic de membri la Vâlcea, în special la Râmnicu-Vâlcea, Brezoi, Ocnele Mari şi Drăgăşani. Printre fruntaşii acestui partid, îi amintim pe Alexandru Oiţă (tipograf, proprietarul tipografiei „Progresul grafic”din Râmnicu-Vâlcea[75]) – secretarul secţiunii P.S.D. din Râmnicu-Vâlcea[76]. Anton Diaconescu – cizmar, a fost „patriarhul socialismului vâlcean”; în 1933 a trecut la Partidul Socialist-Unitar, devenind preşedintele organizaţiei vilcene[77]; a făcut parte din conducerea organizaţiei politice Blocul Muncitoresc-Ţărănesc[78]şi a unor asociaţii de factură cultural-sportivă, precum Societatea Sportivă a Muncitorilor” [79]ş. a.; în 1944 trece la P.S.D., devenind şeful organizaţiei vâlcene[80]. D. C. Măldărescu a fost secretarul organizaţiei vâlcene a P.S.D. între 1944-1947, director al publicaţiei „Pandurul”, vechi militant socialist; Constantin Stochiţoiu a activat ca preşedinte al secţiei P.S.D. Drăgăşani[81], iar Alexandru Bertoli, ca muncitor la Legătoria de cărţi şi imprimate din Râmnic.

Secţiunea Vâlcea a Partidul Socialist–Unitar, s-a constituit la 5 februarie 1933. Din conducerea ei făceau parte: Anton Diaconescu – preşedinte, Victor Parhon (avocat) – vicepreşedinte, Alexandru Isvoranu (tâmplar) – secretar, Ion Tufaru (tâmplar), Nicolae Ceapă – membri etc. Dintre membrii mai importanţi, îi amintin pe Alexandru Isvoranu, Ilie Câmpeanu, Badea Marinescu, Cărpiniş Dumitru, Iohan Hin – toţi, tâmplari; Carol Tothceasornicar, Constantin Oprescu – cizmar etc.  La scurt timp, a fost creată şi o organizaţie de tineret, secţia Râmnicu-Vâlcea a Uniunii Tineretului Socialist-Unitar[82]. Sub îndrumarea secţiunii, şi-a desfăşurat activitatea Sindicatul tâmplarilor din Râmnicu-Vâlcea, ca şi cel al lucrătorilor de la Fabrica „Vasilatul”din Brezoi[83]. Mai cunoscut, a fost militantul Nicolae Ceapă (ceasornicar, n. la 30 sept 1900, în comuna Valea cu Apă din judeţul Gorj) – membru activ în secţia social-unitară din Râmnicu-Vâlcea, până la desfiinţarea acesteia în 1938

Un caz cu totul aparte este cel al vechiului militant socialist, apoi comunist, Gheorghe Cristescu (n.1882 – m.1973) – secretarul general al Partidului Comunist din România între 1922-1924 (exclus însă în 1926), fost deputat între anii 1919-1922. Nu era vâlcean, dar închiriase o casă la Călimăneşti şi a fost mult timp prezent în Vâlcea.După 1944, a activat în cadrul mişcării socialiste din Vâlcea, fiind chiar arestat în Râmnic, la 12 martie 1947, alături de liderii locali ai partidelor istorice[84]. Participă la alegerile din 1946, la Vâlcea, pe listele P.S.D. – Titel Petrescu, dar nu este ales. Deţinut politic între 1950-1954; „reabilitat” în deceniul următor. Din toamna anului 1937, organizaţiile P.S.U. locale şi-au încetat activitatea. O parte a membrilor P.S.U  a aderat la mişcarea comunistă, unii – la cea social-democrată, iar alţii – la organizaţia judeţeană a P. N. Ţ.

 Partidul Comunist din România.Comunismul interbelic (şi postbelic), ombilical legat de comunismul sovietic, a avut în perioada dintre cele două războaie, o influenţă minoră la Vâlcea, ca şi în România. Doctrina a radicalizat conceptul de revoluţie, aceasta fiind transformată treptat din mijloc în scop. Până la ilegalizarea P. C. d. R. în 1924, nu cunoaştem nimic despre exitenţa unor celule comuniste la Vâlcea. Paradoxal, Vâlcea intră în atenţia comunismului abia odată cu organizarea partidului comunist pe baze ilegale. Astfel, în august 1924, din iniţiativa conducerii P. C. d. R. s-a creat în Oltenia, Secretariatul Regional Turnu-Severin, în a cărui rază de acţiune au intrat, până în 1926, judeţele Mehedinţi, Gorj, Dolj, Romanaţi, Olt, Argeş şi Vâlcea[85]. În 1925, au luat fiinţă primele celule de partid (cu câte 3 membri), la depoul C.F.R. şi la Fabrica de Tăbăcărie din Râmnicu-Vâlcea, precum şi la Fabrica de Cherestea „Carpatina”din Brezoi[86],urmate de altele. În acest răstimp, s-au constituit şi organizaţii U.T.C., în Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani şi Brezoi[87].Spre sfârşitul anului 1933, au fost reorganizate Comitetul regional Oltenia şi judeţenele de partid Dolj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea. Cea mai puternică organizaţie de partid  era cea de la „Carpatina”, formată din 6 membri, apoi cea de la Depoul şi Staţia C.F.R. Râmnicu-Vâlcea, cu 3 membri. Câte o celulă de partid mai exista şi în comunele Păuşeşti-Măglaşi, Cheia, Sărăcineşti, Vlădeşti, Mateeşti şi la Salina Ocnele Mari. La sfârşitul anului 1934, activau în judeţ 42 de membri de partid, numărul simpatizanţilor fiind de 50-60[88]. În1938, s-a realizat chiar un Comitet Judeţean de Partid, dar în noiembrie 1938, patru comunişti din conducerea comitetului au fost arestaţi, doi dintre ei fiind trimişi în justiţie. În urma numeroaselor arestări din rândul cadrelor Regionalei Craiova, Comitetul Central a hotărât să mute sediul acesteia de la Craiova la Râmnicu-Vâlcea, încredinţând această sarcină lui Mihail Roşianu, care, în vederea acestei operaţii, a convocat o conferinţă a Regionalei în casa parohială din piaţa oraşului. Din partea C.C. al P.C.R., a participat Constantin Agiu[89]. În 1940, organizaţia judeţeană dispunea de un efectiv de 36 de cadre, din care 22 – în raza oraşului Râmnicu-Vâlcea şi în satele şi comunele din jur, 7 la Brezoi, 3 la Ocnele Mari şi câte 2 la Drăgăşani şi la Horezu[90].

Cei mai cunoscuţi comunişti vâlceni au fost: Ilie Stănculescu primul secretar al Comitetului Judeţean Vâlcea, ales în 1932, membru în Biroul judeţean al P.C.d.R., director – din 1949 – al Societăţii „Carpatina” din Brezoi[91]; Iosif Himler (n. la 13 februarie 1892 la Tg.Mureş, tâmplar, etnic german de religie catolică), întemeietor (în 1933, la Râmnicu-Vâlcea) al Ligii Muncii, pentru care a şi candidat la alegerile din 1933, secretar – din 1934 – al Biroului judeţean al P.C.d.R., primar al Râmnicului din mai 1946; Petre Chirtop, tâmplar, născut la 6 iunie 1900 în comuna Fofeldea, judeţul Sibiu. Membru de partid din 1933, fost responsabilul cu munca sindicală din cadrul Biroului ales în 1934; din 1940 – secretar al comitetului judeţean de partid (al treilea secretar de partid judeţean) până în 1945. Ulterior, a reprezentat P.C.d.R., în 1944, în cadrul Blocului Naţional Democrat, filiala constituită la Râmnicu-Vâlcea[92]; Vasile Oproiutipograf la Tipografia Gutenberg din Râmnicu -Vâlcea, a răspuns din 1932 de  Comitetului judeţean U.T.C.; Gheorghe Belu – tâmplar, născut la 24 aprilie 1908 la Râmnicu-Vâlcea, a făcut parte din conducerea Comitetului judeţean de partid din 1932, în calitate de casier; Ion Pătrăşcoiu preot la Măciuca, ilegalist, prefect al judeţului Vâlcea între 1946-1949. Ulterior, va trece la Frontul Plugarilor, devenind chiar şeful organizaţiei judeţene; Ion Grigore-Gorun – tâmplar, născut în 1905 la Bărbăteşti-Vâlcea, a fost responsabil de presa în Biroul ales în 1934 şi a făcut propagandă în favoarea Blocului pentru Apărarea Libertăţilor Democratice cu ocazia alegerilor de la Turnu-Severin; Dumitru Cumpănaşu (preot la Grădiştea, comunist ilegalist)’, după 23 august 1944 – general de securitate şi inspector general al penitenciarelor din România, din 19 septemrie 1945 – prefect de Dolj (fiul său, Ion Cumpănaşu a fost membru supleant al C.C. al P.C.R., între 1984-1989, şi  şeful Departamentului Culte[93]); Ion Magheru, muncitor tipograf, a fost primul secretar al Comitetului judeţean al U.T.C.-ului, între anii 1932-1935[94]; Ion Lateş (n. la 19 ian. 1913 în comuna Cristonoie-Siberia, din părinţi basarabeni, stabilit la Râmnicu-Vâlcea) – tipograf la Tipografia „Gutenberg” din Râmnicu-Vâlcea) – fost secretar al Comitetului judeţean U.T.C. din 1935 până în 1937; Mihail Gh. Mitrea – secretar al judeţenei U.T.C. Vâlcea între anii 1932-1935.

Comunismul vâlcean era unul de … familie, căci printre comunişti se aflau aproape toate soţiile  celor de mai sus: Ana Stănculescu, Ana Belu, Ana Himler, Paraschiva Lateş şi Silvia Chirtop. Cu toate eforturile aderenţilor, numărul comuniştilor nu a depăşit, la Vâlcea, până în 1944, cifra de 40, cu tot cu simpatizanţi[95].

În perioada interbelică, au existat multe organizaţii de masă în România, pe care unii istorici comunişti s-au grăbit să le plaseze sub patronajul P.C.d.R..Aceste organizaţii cuprindeau, de regulă, câteva sute de persoane. Ele i-au reunit pe oameni pe baza unor platforme de revendicări general-democratice, unele – culturale, altele – antifasciste, sau, pur şi simplu, pentru a-şi aduce adeziunea totală la obiectivele patriotice. Astfel de organizaţii, la Vâlcea, au fost: „Prietenii naturii” (1922-1924), „Comitetul antifascist” (1933), „Liga Muncii” (1933-1934). „Blocul Democratic” (1935-1936) – al cărui preşedinte a fost comunistul Iosif Himler, până  la dizolvarea acestuia în nobiembrie 1936 – sau „Uniunea Democratică” (1937-1938). Ele şi-au fixat drept obiective: lupta pentru apărarea libertăţilor democratice şi a independenţei naţionale, ridicarea nivelui de trai, instaurarea unui guvern al forţelor  democratice etc. La Râmnicu-Vâlcea, secţiunea Uniunii avea în frunte pe învăţătorul Mihail Roşianu din Mateeşti. În martie 1938, o dată cu instalarea regimului monarhic autoritar, toate aceste organizaţii şi-au încetat activitatea[96].

Cea mai importantă organizaţie politică interbelică influenţată, oarecum,  de comunişti,  a fost „Blocul Muncitoresc-Ţărănesc”. Începând cu anul 1926. comitete locale ale B.M.Ţ. s-au constituit la Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani şi Ocnele Mari[97]. În fruntea organizaţiei, se aflau lideri socialişti sau sindicali, precum Marin Badea, Anton Diaconescu, Alexandru Oiţă, Alexandru Bertoli, Ion Câmpeanu[98].Organul B.M.Ţ – ziarul „Înainte” – a circulat şi printre sătenii vâlceni. În 1935, organizaţia a fost interzisă de autorităţi.

Practic, organizaţia judeţeană a P.C.R. se înfiinţase în 1932, în casa tâmplarului Ilie Stănculescu, care a devenit şi primul ei secretar, însă abia în 1934, Comitetul îşi stabileşte un Birou care să asigure permanenţa muncii. Cu acest prilej, secretar al Biroului devine tîmplarul Iosif Himler[99]. Cele mai importante acţiuni ale organizaţiei comuniste vâlcene până la 23 august 1944, au fost următoarele:

– activitatea legată de participarea Ligii Muncii la alegerile din 20 decembrie 1933. La sfârşitul anului 1933, cu prilejul campaniei electorale din 1933, a fost constituită la Râmnicu-Vâlcea o secţiune locală a Ligii Muncii.

– trimiterea de delegaţii (din localităţile Râmnicu-Vâlcea, Păuşeşti-Măglaşi şi Mateeşti) la Craiova, în 1934, care să apere cauza conducătorilor luptelor muncitoreşti din 1933, judecaţi de un tribunal militar.

. editarea unor publicaţii locale muncitoreşti, precum „Muncitorul” (redactor – tipograful Dumitru S. Petrescu) şi „Facla Muncii” (redactor – Ion Gr. Gorun).

– lupta organizaţiilor pentru menţinerea sindicatelor şi pentru a căpăta locuri fruntaşe în noile camere de muncă (înfiinţate de guvern în 1934, pentru a soluţiona conflictele de muncă dintre salariaţi şi patroni) Inaugurarea filialei Vâlcea a avut loc la 22 octombrie 1933, în prezenţa lui Virgil Molin – preşedintele Camerei de Muncă pe ţară, Dem. Dobrescu – primarul Râmnicului şi a lui Mitică Simian, preşedintele Camerei de Comerţ a Judeţului Vâlcea.

– organizarea de către judeţeana Vâlcea a P.C.R. a „Blocului pentru Apărarea Libertăţilor democratice” – B.A.L.D..(constituit la 1 mai 1935, în Bucureşti, din iniţiativa unor intelectuali comunişti în frunte cu Petre Constantinescu-Iaşi), avându-l ca preşedinte pe Iosif Himler, iar ca secretar, pe Vasile Oproiu[100]. Tineretul B.A.L.D. a avut chiar o organizaţie proprie, constituită în frunte cu uteciştii Ion Lateş şi Ion Magheru. Blocul a avut organizaţii la Râmnicu-Vâlcea, dar şi la Drăgăşani, Brezoi, Călimăneşti, Olăneşti, Govora, Ocnele Mari, Horezu. În 1935, B.A.L.D. Vâlcea propune organizaţiei P. N. Ţ. Vâlcea un acord de colaborare pentru înlăturarea lui Guţă Tătărescu de la guvernare. Colaborarea continuă şi în 1937, dar Iuliu Maniu încheie faimosul „pact” cu legionarii. În 1938, în timpul guvernului Goga – Cuza, B.A.L.D. şi organizaţia naţional-ţărănistă vâlceană depun o listă comună, pentru alegerile ce trebuiau să aibă loc la 2 martie 1938. În listă erau trecuţi: Mihail Roşianu, Ion Marina, Iosif Andreescu şi comuniştii Iosif Himler şi Vasile Oproiu. În mai 1935, la Râmnicu-Vâlcea a avut loc prima Conferinţă Regională a U.T.C. din Oltenia. Comuniştii vâlceni sunt cei care îl propun ca secretar regional al U.T.C.- Oltenia pe Nicolae Ceauşescu, pe atunci doar secretar al organizaţiei judeţene Argeş a U.T.C. Acesta, însă, a rămas doar instructor pentru Oltenia al U.T.C.;

– sprijinirea materială,  în toată perioada de până la 23 august 1944, a deţinuţilor politici de la Ocnele Mari, unde, între anii 1935-1936,  au fost deţinuţi Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. Legăturile cu aceştia se făceau prin Mişu Stănculescu şi Silvia Chirtop, soţia lui Petre Chirtop, dar care se dădea drept verişoara lui Dej[101];

– organizarea evadării lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu-Jiu (august 1944);

– organizarea, la Vâlcea, a Frontului Patriotic Antifascist şi a Blocului Naţional Democrat, iar după 23 august 1944, a Frontului Naţional Democrat. Doar prin intermediul acestui organism, comuniştii vâlceni au devenit, practic, activi politic. În ziua de 15 octombrie 1944, la Statuia Independenţei din Râmnicu-Vâlcea a avut loc o mare manifestare F.N.D., printre vorbitori aflându-se Ion Marina – preşedintele organizaţiei naţional-ţărăniste, profesorul Constantin Georgescu – secretarul judeţean al P.S.D. şi Vasile Oproiu, secretarul judeţean al F.N.D[102].

Frontul Renaşterii Naţionale.La Vâlcea, ca preşedinte al F.R.N. a activat Constantin Tetoianu-Bebe[103]. Judeţul a fost condus în acest răstimp de militari, precum colonelul Anton Teodorescu (între1938-1940) şi apoi de colonelul Mihail Dobriceanu (în 1940)[104]. La Râmnicu-Vâlcea, organul de presă al frontului era „Biruinţa” avându-l ca director pe Nicolae Cristofor[105].

Oamenii prezentaţi în acest capitol au reprezentat elita politică şi cea mai mare parte a celei culturale vâlcene, din perioada de până la comunism (excepţie fac, desigur, cei din partidele muncitoreşti). În general, observăm că ei fac parte din clasa avută a societăţii, că au preocupări artistice, mulţi dintre ei fiind chiar scriitori (Dumitrescu-Colteşti, Budurescu, Lazăr Popescu, Radu Gyr, Teodor Geantă, Gheorghe Bobei, C-tin Daniilescu etc), că sunt oameni de o aleasă ţinută intelectuală, remarcabili profesionişti în domeniile lor. Toţi sunt şi gazetari, creatori de opinie, într-o vreme în care ziarele formau publicul, îl educau politic. Pe de altă parte, oportunismul acestor politicieni a devenit repede remarcat, chiar de mai puţin educata (politiceşte vorbind) societate vâlceană, dominată, totuşi, de o ţărănime analfabetă. Este de subliniat faptul că prezentarea la vot era obligatorie, în caz de absenţă prevăzându-se amenzi drastice. De aceea, mulţi cetăţeni puneau ştampila pe lista numărul 1, care de regulă era acea a partidului aflat la putere. Astfel se constituia o „zestre guvernamentală”, care – potrivit unor estimări – ajungea până la 30 % din totalul voturilor. Nu o dată, se luau măsuri de împiedicare a campaniilor electorale desfăşurate de partidele adverse, recurgându-se chiar la violenţe. Jandarmul a fost transformat în arbitrul libertăţilor constituţionale şi al aplicării legii electorale.

Lupta electorală.Alegerile din 1919. Primele alegeri pe baza votului universal, din istoria României, s-au desfăşurat în zilele de 2-4 noiembrie (Adunarea Deputaţilor) şi 7- 9 noiembrie 1919 (Senat), în timpul guvernului de militari şi tehniceni prezidat de generalul Arthur Văitoianu. Guvernul a fost alcătuit de Blocul parlamentar, format din Partidul Ţărănesc din vechiul Regat, P.N.R din Transilvania, Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Prim-ministru a devenit Alexandru Vaida-Voievod, preşedinte al Camerei fiind profesorul Iorga iar ministrul agriculturii – Ion Mihalache.

 În Vâlcea, în 1919, prefect a fost numit un profesor din Slatina, Nicolae  Diaconescu, iar ca primar al oraşului Râmnicu-Vâlcea, profesorul de matematică Preda Antonescu (1919-1920), membru al partidului lui Nicolae Iorga[106]. Conform decretului-lege din 16 noiembrie 1918, judeţul Vâlcea putea trimite în Adunarea Deputaţilor opt reprezentanţi, iar în Senat –  trei. 

La alegerile pentru Camera Deputaţilor în judeţul Vâlcea, lista PNL a obţinut 6 mandate (I. G. Duca, N. Budurescu, I. G. Fărcăşanu, G. Partenie, Dumitru Drăghicescu, D. M. Mihalescu ), iar o listă  cu independenţi  a obţinut două mandate  mandate (dr. Grigore Sabin, Dan Simion)[107]. Dacă pe întreaga ţară, alegerile pentru P.N.L. au fost un eşec, în judeţul Vâlcea, din 8 deputaţi, 6 au fost liberali, demonstrând încă odată ataşamentul vâlcenilor faţă de partidul liberal şi – mai ales – de persoana lui I. Gh. Duca. La Senat, Vâlcea avea dreptul la 3 locuri. Au fost declaraţi câştigători, cei trei candidaţi de pe lista liberală: Grigore Procopiu, C. G. Disescu şi Ion Popescu-Zătreni[108].

Alegerile din 1920. În urma unor manevre de culise iniţiate de I.I.C.Brătianu, la 13 martie 1920, regele Ferdinand a demis guvernul Vaida, numindu-l în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, pe Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Alegerile au fost câştigate de guvern, care a obţinut 206 mandate, fiind urmat la mare distanţă de Partidul Naţional (27 mandate) şi Partidul Ţărănesc (25 mandate).

Încă înainte de alegeri, fusese desemnat ca prefect al judeţului, maiorul Traian Mihăilescu (1920-1921), din acelaşi partid[109].La alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, la Vâlcea, câştig de cauză au avut, desigur, averescanii (Lazăr Popescu şi Toma Rădulescu), iar la deputaţi au ieşit toţi cei cinci reprezentanţi ai guvernului averescan: Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Schitănescu-Schiteanu, Ion Tomescu, Adam Ionescu şi Georghe Pleşoianu[110]. Cei doi senatori de Vâlcea, Lazăr Popescu şi Toma Rădulescu, s-au remarcat în timpul dezbaterilor care au avut loc pe marginea proiectului de lege pentru înfiinţarea păşunilor comunale, atât de importantă pentru vâlceni, care erau şi mari crescători de animale. Proiectul a devenit lege, fiind votat de Cameră şi Senat în sesiunea extraordinară din iulie şi august 1920[111].

Alegerile din 1922 au avut mai multe note caracteristice, printre care: a) dispariţia din viaţa politică a partidelor conservatoare, care nu au obţinut niciun mandat ; b) spulberarea mitului averescan, partidul generalului Averescu obţinând doar 6,5 % din voturi; c) prima participare legală la alegeri a Partidului Comunist din România. P.N.L. a obţinut 222 de mandate în Adunarea Deputaţilor, pe locurile următoare clasându-se Partidul Ţărănesc (40 mandate) şi Partidul Naţional (26 mandate). Desigur, alegerile au fost câştigate şi la Vâlcea, tot de liberali: I. G. Duca, Ionel Fărcăşanu, Dinu Simian, Ion Popescu-Zătreni şi Iorgu Novac – ca deputaţi ; Grigore Procopiu şi Mişu Mihalescu – la Senat[112]. Listele câştigătoare au fost, evident, cele cu numărul 1 (în care figurau reprezentanţii partidului de guvernământ).Prefect fusese desemnat anterior liberalul Ion Nicolescu, iar primarul Râmnicului devenise un alt liberal – Mitică Simian (1922-1926)[113].Prefectul şi-a numit, la rândul lui, pretorii, dintre oamenii săi de încredere: M. Roşinescu (Bălceşti), Rom. Veţeleanu (Cerna), N. Zavricescu (Govora), I. Voiculescu (Cozia), M. Şerbănescu (Drăgăşani), maior Rusănescu (Horezu), N. G. Runceanu (Olteţ), N. Mihăilescu (Oltul). Este echipa care a asigurat stabilitatea judeţului între anii 1922-1926. Primar la Drăgăşani a fost numit Silviu Ionescu, iar la Ocnele Mari – Gheorghe Grigorescu[114].

Guvernarea liberală a fost benefică, atât pentru ţară, cât şi pentru judeţul Vâlcea: pentru învăţământ, numai 5 judeţe din ţară au primit fonduri mai mari decât Vâlcea; s-au construit 224 localuri şi 382 săli de clasă, s-au început 12 localuri, s-au reparat 12 şcoli şi s-au cumpărat 3 localuri; s-a început construirea Şcolii Normale Secundare de Fete, a unei şcoli secundare de fete, a unor şcoli de meserii la Brezoi şi Oteteliş  şi a  unei şcoli de comerţ la Râmnicu-Vâlcea[115].

În 1922, organizaţia Vâlcea a Partidului Ţărănesc a prezentat pentru prima dată candidaţi la Cameră şi Senat. Organizaţia nu a obţinut nici un mandat, dar cele aproximativ 5.000 de voturi obţinute, erau promiţătoare. Dezamăgit de rezultatul alegerilor, Tătărescu  şi-a dat demisia, părăsind partidul, iar ulterior, şi judeţul[116].Şefia a fost preluată de avocatul Andrei Livezeanu.  La scurt timp după venirea lui Livezeanu la conducerea organizaţiei judeţene a partidului, organizaţia a cunoscut adeziuni importante: avocaţii Petre Prodan din Ocnele Mari, Virgil Novăcescu din Lădeşti, Alexandru Romcescu din Bălceşti şi învăţătorul Mihail Roşianu din Mateeşti. În Comitetul de conducere, dr. Gheorghe Roşescu din Drăgăşani a devenit vicepreşedinte, iar secretar general – avocatul Ion Cernăzeanu. Comitetul a desfăşurat o acţiune susţinută în judeţ, făcând cunoscut programul partidului şi organizând întruniri pe centre. La o asemenea manifestare, care a avut loc la Râmnicu-Vâlcea în 12 ianuarie 1922, a participat şi Ion Mihalache, preşedintele Partidului Ţărănesc, care era însoţit de dr. N. Lupu. Au fost prezenţi peste 200 de ţărani, care au manifestat, desigur, împotriva partidului liberal. Oficiosul organizaţiei locale din acest răstimp, a fost ziarul « Secera » (1920-1926).

Alegerile din 1926. După patru ani de guvernare, Ionel Brătianu s-a retras în opoziţie, lăsând ca succesor pe Alexandru Averescu, care a şi depus jurământul în faţa monarhului, la 30 martie 1926. Alegerile parlamentare s-au desfăşurat între 25 mai (A.D.), 28-30 mai şi 10 iunie 1926 (S.).  Principala caracteristică a acestor alegeri a fost faptul că ele s-au desfăşurat pe baza unei noi legi electorale, cea care acorda o „primă majoritară” partidului care obţinea 40 % din voturi. Partidul Poporului a devenit primul partid din România care a beneficiat de prima electorală, asigurându-şi o confortabilă majoritate în Parlament.

În judeţul Vâlcea, au fost aleşi ca deputaţi următorii: Lazăr Popescu, Toma Rădulescu, Nicu Manolescu – din partea Partidului Poporului, I. G.  Duca de la P.N.L. şi Andrei Livezeanu din partea Blocului Naţional-Ţărănesc.

Alegerile pentru Senat au fost câştigate de generalul Constantin Coandă (Partidul Poporului) şi de Iosif Andreescu (Blocul Naţional-Ţărănesc). Primar al Râmnicului, devine averescanul Alexandru Popa (1926-1927)[117].

Alegerile din 1927.Aflat la prima sa confruntare electorală, P.N.Ţ. a obţinut un succes de marcă, obţinând 22,09 % din voturi; el s-a dovedit astfel a fi principalul – şi, de fapt, singurul – pretendent îndreptăţit la succesiunea liberală. Partidul Poporului nici nu a putut pătrunde în Parlament, el nemaireuşind niciodată să revină în primul plan al vieţii politice.

În judeţul Vâlcea, toţi cei cinci deputaţi aparţineau PNL: I. G . Duca, Mişu Mihalescu, Eugen Băcescu, Grigore Opran, Nicolae Balotescu[118]. Pentru Colegiul universal s-au depus două liste: una din partea P.N.L., candidat fiind Gheorghe Derussi, care a obţinut 18.027 voturi, fiind ales senator, şi una din partea P. N. Ţ., candidat fiind Dinu Simian, care a obţinut doar 1.650 voturi. Celălalt senator a fost ales de către consilile judeţean şi comunale, în persoana candidatului P.N.L., Dumitru Drăghicescu, care a fost proclamat ales, neavând contracandidat[119]. Primar al Râmnicului devine liberalul Gogu Ştefănescu (1927-1928)[120], iar prefect – tot un liberal, I. M. Nicolescu.

Alegerile din 1928. Victoria a revenit naţional-ţărăniştilor, care au obţinut 77,76% din totalul voturilor şi 348 din cele 387 mandate în Adunarea Deputaţilor. P. N. Ţ. a organizat o vastă campanie antiliberală: în toate judeţele au avut loc întruniri, însă un ecou deosebit l-a avut adunarea de la Alba-Iulia din 6 mai 1928. La 1 februarie 1928, la Râmnicu-Vâlcea se strânseseră deja 3.000 de oameni. În prezenţa lor, a avut loc adunarea prin care se cerea „gonirea liberalilor de la cârma ţării”[121].

Din Vâlcea, pentru Cameră, au fost aleşi: Dinu Simian, Gheorghe Roşescu, Vică Georgescu, Grigore Graur, al cincilea ales fiind un liberal: I. G. Duca.

La alegerile pentru Senat, la Colegiul universal, a intrat Andrei Livezeanu (PNŢ)[122], iar la alegerile pentru Senat, la Colegiul consiliilor comunale şi judeţene, a fost ales liberalul Ion Nicolescu[123].Prefect al judeţului a fost numit avocatul Constantin Tetoianu, iar primar al Râmnicului – avocatul Dem. Berbescu (1928-1929)[124].

Prin reforma administrativă votată de noul parlament, bazată pe principiul descentralizării, cea mai mare parte a atribuţiilor prefectului – reprezentantul guvernului, treceau asupra Consiliului Judeţean, care le exercita prin preşedintele Delegaţiei Permanente, aşa numitul prefect administrativ. In anul 1929, au avut loc alegeri pentru Consiliul Judeţean, în fruntea acestuia fiind ales institutorul Iosif Andreescu, vechi membru al partidului.

Alegerile locale ce au urmat după punerea în aplicare a reformei administrative, au prilejuit înfrângerea liberalilor şi în oraşe, adică în ultimele citadele în care mai rezistau. In Râmnicu–Vâlcea, la acest rezultat au contribuit decisiv alegătorii din comuna Goranu, de peste Olt, arondată la oraşul de reşedinţă. Consiliul comunal ales l-a desemnat ca primar pe avocatul Alexandru Dumitrescu-Colteşti (1929-1931). Tot în 1929, în locul prefectului Tetoianu a fost instalat avocatul Dem. Teodorescu, vechi membru al partidului aflat la guvernare. Din nefericire, acesta a murit în scurt timp de la înscăunare, locul lui fiind luat de Constantin Otetelişanu, susţinut de Grigore Iunian.

Alegerile din 1931. În aprilie 1931, guvernul naţional-ţărănist este înlocuit de un guvern de uniune naţională Iorga-Argetoianu, care nu avea suport electoral. După formarea guvernului, a urmat dizolvarea Parlamentului prin decret regal şi fixarea noilor alegeri parlamentare între 1 iunie (A.D.) şi 4, 6, 8 iunie 1931 (S.).Uniunea Naţională a câştigat alegerile, cu 47,4% din totalul voturilor. Succesul era însă  relativ, deoarece partidele politice şi-au dovedit  viabilitatea, ele  obţinând peste 50 % din voturi.

La Vâlcea, lista Uniunii Naţionale  a cuprins oameni de diferite convingereri politice. Primii patru membri ai listei au fost aleşi[125]:  Costin Sturza – publicist din Bucureşti – ţepist, Nicu Budurescu – avocat, ducist, Petre Măinescu – proprietar, argetoianist, Sergiu Lecca – avocat din Bacău, iorghist. Al cincilea,  a fost ţărănistul Dinu Simian.

La Senat, pentru Colegiul universal, a fost ales liberalul din Uniunea Naţională Ion Nicolescu, iar pentru Colegiul consiliilor comunale şi judeţene, tot un reprezentat al Uniunii – Gheorghe Derussi. După moartea lui Derussi, în decembrie 1931, locul lui a fost luat de Vasile Mihăilescu, profesor din Craiova. Pentru susţinerea listelor, însuşi Nicolae Iorga a venit la Râmnicu-Vâlcea, la 14 mai 1931, şi a ţinut o cuvântare la Prefectura judeţulu[126].

Când, în aprilie 1931, guvernul ţărănist G. G. Mironescu a fost înlocuit de un guvern Iorga-Argetoianu, un guvern de uniune naţională, fără support electoral, la Vâlcea, este adus, nu se ştie de unde, prefectul Harilaus  Dem. Mihale (1931-1932)[127]. Organizaţia judeţeană naţionalistă desemnase pentru alegerile din 1931, pe locurile 2, 3, 4, 5 pentru Cameră, pe Gheorghe Rădoescu (preot), Alexandru Mateescu (învăţător), Constantin Mateescu (profesor pensionar), Constantin Daniilescu (institutor), iar pentru Senat, pe Preda Antonescu (profesor) şi pe Dumitrescu-Băbeni (avocat)[128]. Primar, a fost desemnat Mitică Simian, ajutat de Gică D. Vasiliu – contabil expert, V. Popovici – avocat, fost preşedinte de tribunal, C. Daniilescu – institutor, I. Zamfirescu – profesor secundar şi Nicolae Hanciu – industriaş[129].

Alegerile din 1932. Guvernul Iorga este înlocuit cu guvernul naţional-ţărănist condus de Alexandru Vaida-Voievod. La Vâlcea, revine ca prefect avocatul  Constantin Tetoianu-Bebe, instalarea lui în locul lui Mihale Harilaus fiind făcută în ziua de 12 iunie 1932, iar ca primar – Dem. Berbescu (1932-1933), ajutor de primar fiind Nae Şteflea[130].

La alegerile ce au avut loc în luna iulie 1932, de la Vâlcea sunt aleşi pentru Cameră primii trei deputaţi de pe lista ţărănistă (Dinu Simian, Mihai Roşianu, Iosif Andreescu) plus liberalul I. G. Duca şi „lupistul” (Partidul Ţărănesc-Lupu) Adam Ionescu (prin redistribuirea voturilor). La aceste alegeri, avocatul ţărănist vâlcean Vică Georgescu a devenit senator de Caraş[131].

La alegerile pentru Senat, la Colegiul universal, a fost ales generalul Constantin Ştefănescu – Amza de la P. N. Ţ., fost ministru al apărării între 1931-1932[132]. La 22 ianuarie 1933, în urma alegerilor parţiale pentru Senat, a fost declarat senator doctorul Gheorghe Roşescu (PNŢ)[133].

În ceea ce priveşte alegerile din 1932 pentru Colegiul consiliilor comunale şi judeţene, pentru Vâlcea a fost ales reprezentantul P. N. Ţ. – Andrei Livezeanu[134].

Alegerile din 1933. După demisia guvernului Vaida-Voievod, a urmat dizolvarea Parlamentului şi anunţarea alegerilor generale pentru zilele de 20 decembrie (A.D.) şi 22, 28, 29 decembrie 1933 (S.). P.N.L. a obţinut succesul dorit (50,9% din totalul voturilor), în timp ce P. N. Ţ. a înregistrat 13, 9 %, iar Partidul Ţărănesc-Lupu, 5,1 %. În timp ce presa comenta pe larg rezultatele alegerilor, s-a aflat că I. G. Duca, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost asasinat de legionari în gara Sinaia, în seara zilei de 29 decembrie 1933.

În vederea alegerilor pentru Cameră din 1933, în judeţul Vâlcea s-au depus 12 liste[135]. Au câştigat, desigur,  liberalii, fiind aleşi Nicolae Budurescu, Ştefan Brăiloiu şi Gogu Ştefănescu, P. N. Ţ. cu reprezentantul său Dinu Simian şi lupistul Adam Ionescu[136]. Pentru Colegiul universal de la Senat, lista P.N.L, cu Ion Nicolescu drept candidat, a ieşit învingătoare. La Colegiul consiliilor comunale şi judeţene, a fost învingător candidatul liberal Grigore Opran[137]. Liberalul Eugen Băcescu fusese desemnat prefect, iar primar al Râmnicului a devenit Tică Ştefănescu (1933-1937), după ce un timp scurt, ca primar delegat, a fost Gică Vasiliu, directorul Băncii « Albina »[138]. Partidul Naţional-Ţărănesc a obţinut, totuşi, un succes important la Vâlcea. Ţărăniştii au obţinut 8.802 voturi, pe când toată opoziţia a luat doar 10.500 de voturi[139]. Uniunea Agrară a lui Argetoianu a efectuat o furibundă campanie politică, dar dezastrul său, inclusiv la Vâlcea, în aceste alegeri, a fost evident.

La sfârşitul anului 1933, a fost constituită la Râmnicu-Vâlcea, o secţiune locală a Ligii Muncii, organizaţie  legală creată de P.C.d.R., aceasta prezentând candidaţii pe lista cu nr. 12, compusă din următorii candidaţi: Iosif Himler (tâmplar), N. Dobrescu (plugar), A. Sorete (mecanic). Diaconu C. (plugar), Tănase Ghiţă (cizmar). Liga Muncii va obţine, însă, doar 0,12 % din totalul voturilor pe ţară, fiind dizolvată la 26 noiembrie 1934, prin Ordonanţa nr. 6 a Comandamentului II Armată. Un oarecare sprijin, au acordat profesorii vâlceni, Blocului Muncitoresc pentru Mântuirea Patriei (desprins din partidul lui Iorga), al profesorului Grigore Forţu.

Trebuiesc menţionate şi alegerile parlamentare parţiale din februarie 1936, la Mehedinţi şi Hunedoara. Pentru Mehedinţi, PNŢ a recurs la înfiinţarea de „gărzi ţărăneşti” în fiecare din judeţele învecinate; la Vâlcea, comandantul lor a fost colonelul pensionar Stelian Drăgoescu.. Organizaţia vâlceană a trimis la Turnu-Severin o echipă de propagandişti şi o contribuţie bănească de 5.000 de lei[140], alegerile fiind câştigate de ţărănişti.

Alegerile din 1937din 20 decembrie (pentru A.D.) şi din 22, 28, 30 decembrie 1937 (pentru S.), au dat câştig de cauză liberalilor, aceştia obţinând un procent de 35,9% din totalul voturilor, dar nu şi prima majoritară. Pe locul al doilea era P. N. Ţ. cu 20,40% din voturi, iar pe locul al treilea – legionarii, cu 15, 5%.

La Vâlcea, alegerile din 1937 au cunoscut o încrâncenare deosebită. Nu numai ţărănişti şi liberalii, dar şi legionarii, s-au mobilizat intens, aruncând în luptă toate mijloacele propagandistice.. În urma alegerilor, naţional-ţărăniştii au obţinut circa 34 % din totalul voturilor. Au fost aleşi: Dinu Simian şi Dumitru Ogrezeanu, liberalul Nicolae Budurescu, legionarul Radu Gyr şi iunianistul (Partidul Ţărănesc-Radical) Alexandru Dumitrescu-Colteşti[141]. La Senat, la Colegiul universal, a câştigat liberalul Gogu Ştefănescu (avocat din Râmnicu-Vâlcea), iar la Colegiul consiliilor comunale şi judeţene, a fost ales tot un liberal – Ion N. Nicolescu[142].

Pe fondul ascensiunii legionarilor, regele Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, punând capăt regimului democratic din România (10 februarie 1938). Alegerile din martie 1938 nu au mai avut loc, deoarece în ţară a fost introdusă starea de asediu şi cenzura, la 27 februarie a fost promulgată o nouă Constituţie, iar la 30 martie au fost dizolvate toate partidele politice.

Cu alegerile din 1937, se încheia  o etapă importantă din istoria României, etapa în care partidele politice au avut un rol hotărâtor în viaţa politică, iar  guvernarea s-a realizat cu sprijinul Parlamentului, ales după aprige confruntări electorale. La fel ca în întreaga ţară, şi în judeţul Vâlcea, luptele electorale au fost aspre, cele mai puternice dispute existând între liberali şi naţional-ţărănişti.

Situaţia judeţului în timpul diferitelor guverne. Perioada „decadei brătieniste” (1918-1928). Sfârşitul anului 1918 ne descoperă o Românie postbelică ale cărei teritoriu şi populaţie se dublaseră. Odată trecută euforia reîntregirii neamului, a apărut necesitatea consolidării tânărului stat unitar român. A existat, desigur, o problemă a reconstrucţiei judeţului afectat de război. De refacerea infrastructurii distruse de război, se ocupă în special Consililul Judeţean Vâlcea. Sunt refăcute podurile de peste Olteţ de la Oteteliş, cel de peste Cerna – de la Măciuca, cel de peste Cheia – de la Sărăcineşti, sau cele de la Mădulari-Stăneşti, Măldăreşti-Buşteni etc. O altă problemă este cea o unificării administrative. Marea problemă a organizării administraţiei publice locale după Primul Război Mondial şi după Marea Unire din 1918, nu a reprezentat-o atât edificarea unei administraţii publice moderne, cât modul în care să se construiască o administraţie publică locală uniformă pe întreg teritoriul României, fapt care urma să consfinţească caracterul unitar al noului stat. Legea liberală a unificării administrative din 1925 ocolea, de fapt, descentralizarea administrativă. Trebuia separat prefectul de ceea ce se numea în epocă prefectul administrativ, adică preşedintele Consiliului Judeţean. Liberalii, însă, au gândit acum că apariţia mai multor centre de putere ar fi pus în pericol existenţa statului naţional unitar, astfel că, prin lege,  prefectul rămânea reprezentantul atât al intereselor locale, cât şi al celor generale, ale statului. Prefecţii acestei perioade, au fost următorii:

1918-1919: Ion Nicolescu, din partea PNL;

1919-1920: Nicolae Diaconescu – Blocul Parlamentar;

1920-1921: Traian Mihăilescu, Partidul Poporului;

1922-1926: Ion Nicolescu – PNL;

1926-1927: Gheorghe Mihăileanu – Partidul Poporului;

1927-1928 Ion Nicolescu – PNL.

Datorită apariţiei Rusiei bolşevice, între anii 1918-1921, potenţialul revoluţionar proletar din ţara noastră a fost extrem de mare. Lucrurile s-au petrecut la fel şi în Vâlcea. Ţărănimea a cunoscut şi ea numeroase frământări. Astfel, în primăvara anului 1919, moşierul Săltea din comuna Muereasca se plângea Prefecturii judeţului împotriva ţăranilor care „nesocotesc dreptul de proprietate, folosindu-se procedeul bolşevic de a intra cu forţa pe moşie”[143]. Primăria comunei Orleşti este şi ea îngrijorată de existenţa propagandei bolşevice, ţăranii fiind gata să se răzvrătească[144]. Pe moşiile Lahovari din comunele Şirineasa şi Slăviteşti, sătenii se ridică, în primăvara anului 1920, împotriva arendaşilor, care cer ajutor de la prefectura judeţului, arătând că sunt ameninţati de răscoală[145]. Trecerea la înfăptuirea reformei agrare din 1921, nu a dus la satisfacerea doleanţelor: reforma a fost aplicată ciuntit, realizarea ei durând mulţi ani după legiferare (ca, dealtfel, şi celelalte reforme care i-au urmat!).

În Vâlcea, însă, numărul muncitorilor industriali trebuie să fi fost destul de mic. Socialiştii au mizat, aşadar, nu atât pe activitatea politică, ci în special pe organizarea mişcării sindicale. Primul sindicat constituit după război, în 1919, a fost cel al ceferiştilor de la Depoul C.F.R., secţia ateliere, condus de muncitorul Florea Marinescu[146], înlocuit ulterior cu Alexandru Manea, care era considerat mai activ. Acest sindicat va participa la greva generală a ceferiştilor din 14 iunie 1919. O  parte din iniţiatorii grevei din 1919 au fost arestaţi şi trimişi în faţa Curţii marţiale din Craiova[147].

Tot în 1919, a apărut şi Sindicatul lucrătorilor tipografi, cuprinzând muncitori de la toate cele trei tipografii vâlcene[148]. La începutul anului 1919, întâlnim un Sindicat mixt la Râmnicu-Vâlcea, constituit din iniţiativa militanţilor socialişti Gheorghe şi Anton Diaconescu, împreună cu muncitorul Alexandru Bertoli de la Legătoria de cărţi şi imprimate din localitate[149].El îi cuprindea pe lucrătorii din branşele: croitori, cizmari etc.  Alte sindicate au fost: Sindicatul muncitorilor forestieri Valea Lotrului, avându-l ca preşedinte pe Iosif Himler, ajutat în comitetul de conducere, de muncitorii C. Pavelescu, C. Daneş, Boltaşu, Shentaler, Wituşinschi şi Anghel; Sindicatul lucrătorilor tăbăcari din Râmnicu-Vâlcea, afiliat Uniunii lucrătorilor de piele din Râmnic[150], şi Sindicatul tâmplarilor din localitate[151].

Vara anului 1920 este marcată de numeroase acţiuni revendicative şi greviste ale muncitorilor din judeţul Vâlcea, încadraţi în mişcarea generală. La 6 iulie 1920, administraţia „Fabricilor unite de tăbăcărie „Fraţii Oprea Simian şi fiii” din Râmnicu-Vâlcea, se plânge Prefecturii judeţului împotriva muncitorilor Nicolae Reteagu, Petre Reteagu, Dumitru Rădulescu şi Ioan Oprescu, care „au început de ieri propaganda pe faţă, îndemnând lucrătorii din toate fabricile de tăbăcărie, la grevă generală”, administraţia cere pentru aceştia o aspră admonestare[152]. Greva izbucneşte în dimineaţa zilei de 7 august 1920 şi încetează a doua zi, după ce doleanţele muncitorilor sunt satisfăcute[153].

La 11 august 1920, izbucneşte greva muncitorilor forestieri de la Brezoi; manifestarea se încheie prin acordarea unor drepturi din partea administraţiei[154].În ziua de 21 oct. 1920, greva a izbucnit şi la Râmnicu-Vâlcea în întreprinderile de stat şi particulare, cu toate că o parte din conducătorii muncitorilor fuseseră anterior arestaţi. Printre aceştia se numărau Gheorghe Enăchescu, Dumitru Petrescu şi Gheorghe Diaconescu, care au stat închişi multă vreme[155].

Cele mai importante proteste şi greve ale muncitorilor din anii ’20, au fost: protestul muncitorilor forestieri de la Fabrica de cherestea din Brezoi, din august 1922;  conflictul dintre muncitorii forestieri de la exploatările Râul Vadului şi Valea Curpenului (29 mai 1923) şi conducerea Societăţii « Carpatina », care refuzase să le achite salariile; greva lucrătorilor forestieri de la societatea „Munţii Parângului” din Râmnicu-Vâlcea, care lucrau la exploatarea pădurilor din bazinul superior al râului Olteţ[156]; conflictele de muncă dintre lucrători şi patronii atelierelor W. Gundisch şi Franz Eitel (1925)[157]; acţiunile revendicative ale muncitorilor din 1929 de la tăbăcăria „Oprea Simian şi fiii”, ale celor de la salinele Ocnele Mari şi de la Societatea Carpatina, împotriva abuzurilor patronilor şi pentru îmbunătăţirea situaţiei lor materiale[158].

În afara grevei, muncitorii, îndemnaţi de socialişti, au încercat să-şi promoveze interesele şi prin presă, prin mitingurile prilejuite de sărbătorirea zilei de 1 Mai şi prin diferite asociaţii cultural-sportive. În acest răstimp, presa  a jucat un rol important în răspândirea ideilor revoluţionare. Astfel, la Râmnicu-Vâlcea apărea, începând cu luna februarie 1924, ziarul „Muncitorul”, organ al luptei muncitorilor  independenţi din judeţ; publicaţia a fost editată – cu unele întreruperi – până în anul 1935. Alte publicaţii asemănătoare, au fost: „Lupta”, „Calendarul muncii”, „Chemarea”, „Viaţa muncitoare” etc.

Perioada guvernărilor ţărăniste (1928-1933). Una dintre cele mai controversate legi adoptate în timpul primei guvernări naţional-ţărăniste, a fost cea privind organizarea administrativă a ţării (1929). Proiectul de lege, elaborat de Constantin Stere, prevedea o largă autonomie locală, îngrădirea dreptului puterii centrale de a interveni în treburile interne ale comunelor şi judeţelor; de asemenea, se preconiza înfiinţarea unei noi unităţi administrative, provincia.

În ianuarie 1929, Consiliul Judeţean a avut o şedinţă extraordinară, prilejuită de numirea unui prefect ţărănist în persoana lui Constantin Tetoianu. Prefect administrativ este ales Iosif Andreescu[159] – primul preşedinte adevărat al Consiliului Judeţean, puterea lui fiind mai mare decât cea a prefectului politic. Situaţia judeţului în perioada guvernării ţărăniste, ce corespunde cu cea a crizei economice mondiale,  a fost destul de grea. Judeţul a suferit de secetă, singura cultură care a avut rezultate mai bune, fiind cea a porumbului. Viile au fost afectate de grindină. La pomi, prunul ocupa 2/3 din toată suprafaţa culturală a judeţului. Exitau 149 de moşii cu 18.525,50 ha. La animale, majoritatea raselor de bovide şi cabaline erau degenerate, doar situaţia la ovine fiind ceva mai bună. Industria „mare” s-a dezvoltat pe Valea Lotrului (industria lemnului) şi la Râmnicu-Vâlcea, unde existau câteva tăbăcării şi fabrici de tâmplărie.

Existau şase spitale şi şase dispensare. Bolile cele mai periculoase erau tuberculoza – cu 1.328 de cazuri şi sifilisul – cu 2.910 cazuri. Asta în condiţiile în care populaţia judeţului era, în 1932, de 257.487 locuitori. Existau 275 şcoli primare şi 148 de parohii. În Râmnicu-Vâlcea, existau 10 biserici ortodoxe, una catolică, una protestantă şi o sinagogă.

Perioada liberală (1933-1937).În 1933, PNL revine la putere sub conducerea lui Gheorghe Tătărescu. La Vâlcea, liberalul Eugen Băcescu  fusese desemnat prefect încă din 16 noiembrie 1933, prin înaltul Decret Regal cu nr. 2.945, el desfăşurându-şi activitatea între anii 1933-1938; primar al Râmnicului, venind tot un liberal – Tică Ştefănescu (1933-1937), după ce – un timp scurt – ca primar delegat, a figurat Gică Vasiliu, directorul Băncii „Albina”[160]. În 1936, Băcescu a refăcut celebrul Palat Administrativ din centrul Râmnicului (astăzi sediul Tribunalului Judeţean Vâlcea). În Dare de seamă asupra activităţii şi realizărilor din judeţ  în intervalul 15 noiembrie 1933-1 martie 1937, el prezintă realizările liberalilor din cei 4 ani de guvernare, printre care: construirea a 23 de primării, finisarea altor 9, construirea a 474 localuri de şcoală (la care, în anul scolar 1935-1936, erau înscrişi 36.609 elevi, numărul învăţătorilor crescând de la 616 în 1933, la 718 în 1936). Pe plan economic, judeţul a cunoscut o dezvoltare însemnată, atestată şi de creşterea numărului firmelor individuale, acestea ajungând la 500. În domeniul cooperaţiei, numărul cooperativelor de credit a sporit foarte mult şi au apărut 4 obşti de arendare şi cumpărare[161].

Mişcarea muncitorească a cunoscut şi ea o oarecare revigorare, fiind provocată de efectele crizei economice. Concomitent cu avântul mişcării muncitoreşti, cresc frământările şi acţiunile ţărăneşti de la sate (Creţeni, Băbuieşti-Runcu, Lăunele de Jos, Mateeşti, Dănicei, Dăieşti, Fedeleşoiu, Obislavu etc.), unde  „spiritele sânt mult mai agitate”[162]. După 1933, activitatea sindicală a scăzut ca intensitate, iar în 1938, sindicatele au fost desfiinţate, în locul lor apărând breslele, constituite pe principiul colaborării de clasă şi nu pe cel al luptei de clasă cum fuseseră organizate sindicatele. La sfârşitul anului 1938 şi începutul anului următor, s-a desfăşurat procesul de constituire a breslelor şi în judeţul Vâlcea, unde în 1939, existau 11 bresle, constituite în următoarele profesii: muncitori lemnari, mineri, metalurgişti şi electricieni, meseriaşi, industriaşi şi patroni etc. În cadrul acestora, lupta revendicativă a muncitorilor a continuat. Muncitorii au încercat să impună patronatelor semnarea unor contracte colective de muncă  în care se stipulau prevederi privind respectarea duratei zilei de muncă, creşterea salariilor în raport cu preţurile produselor de strictă necesitate, plata orelor suplimentare etc. În perioada 1939-1940, asemenea contracte colective de muncă au fost semnate la « Carpatina » – Brezoi (care avea un efectiv de 2.341 lucrători !), la fabricile  de cherestea « Namex » şi « Vasilatul » din Brezoi. În decembrie 1940, printr-un decret-lege, au fost desfiinţate şi breslele.

Mişcarea legionară la Vâlcea. Apariţia problemei. În perioada interbelică, la Râmnicu-Vâlcea a existat o sinagogă. Istoriceşte vorbind, se pare că primii evrei s-au stabilit în judeţ la sfârşitul secolului al XIX-lea. Prin 1890, în Vâlcea erau doar 40-50 de evrei, însă prin 1930 numărul lor ajunsese la circa 1.500 – majoritatea locuind în oraşul Râmnic, ceea ce însemna mai mult de o zecime din populaţia oraşului[163]. Câteva zeci de evrei trebuie să mai fi fost şi la Drăgăşani. Unele magazine evreieşti din Râmnic reuşiseră să se se impună, pentru că adoptaseră principiul conform căruia e mai bine să vinzi mult cu un câştig mic, decât să vinzi puţin cu câştig mare. Anumite neînţelegeri, dispute şi conflicte cu aceştia, au fost şi de natură ideologică (presa îi considera potenţiali germeni ai contaminării României, de comunism). Conflicte serioase nu au existat, însă, între cele două etnii, manifestările împotriva lor mărginindu-se la « românizarea » instituţiilor din judeţ, la naţionalizarea ziarelor şi ziariştilor. Într-un astfel de climat, legionarismul a devenit destul de cunoscut şi la Vâlcea. Antisemitismul vâlcenilor nu a avut, totuşi, o conotaţie economică, ci mai curând una culturală- religioasă.

Anul 1934. Anul 1934 a înregistrat trei evenimente politice majore pentru judeţul Vâlcea, dar şi pentru ţară, toate trei fiind legate între ele: înmormântarea lui I. G. Duca la Urşani, Congresul studenţilor legionari olteni (eveniment unde s-a făcut un pas însemnat spre ruptura dintre Mihail Stelescu şi Corneliu Zelea Codreanu) şi procesul în care Mihail Stelescu şi adepţii săi au primit pedepse cu închisoarea sau amendă pentru ultragierea sentimentelor cetăţenilor din Râmnicu-Vâlcea, prin intonarea unor cântece ce-i slăveau pe asasinii lui Duca.

Imediat după asasinarea lui Duca,  la 29 decembrie 1933, la circa 3 ore de la eveniment, prefectul vâlcean liberal Eugen Băcescu ordonăarestarea liderului legionarilor vâlceni – Victor Bărbulescu, la domiciliul acestuia din Drăgăşani. Suspectul este trimis la Bucureşti Corpului II Armată, ca în final, să ajungă la închisoarea militară Jilava. A fost eliberat la 27 februarie 1934. Simţindu-se umilit,  avocatul legionar dă în judecată în 1934 pe toţi marii demnitari vâlceni: Nicolae Fundăţeanu – prim procuror al Tribunalui Vâlcea, Grigore Ionescu – şeful Poliţiei din Râmnicu-Vâlcea, Nicolae Dumitrescu, şeful Poliţiei din Drăgăşani, Gheorghe Vioreanu – directorul Penitenciarului din Râmnicu-Vâlcea, mutat ulterior la Caransebeş – şi Eugen Băcescu, prefectul judeţului. Motivele invocate au fost: violare de domiciliu, arestare şi deţinere ilegală. Bărbulescu cerea despăgubiri de 1 milion de lei cu titlu de daune morale şi materiale. Completul de judecată vâlcean, condus de preşedintele Ilie Niculie, prin sentinţa penală nr. 1503/18 iunie 1935, îşi declină competenţa şi înaintează dosarul Curţii de Apel Craiova[164].

Înhumat iniţial la Bucureşti, I. Gh. Duca va fi reînhumat la 22 mai 1934 lângă bisericuţa din Urşani, locul pe care singur şi-l alesese – prin testament – ca loc de odihnă veşnică. În dimineaţa amintită, trenul îndoliat a sosit în gara Băbeni. Cortegiul a trecut apoi prin satele Frânceşti, Genuneni, Foleşti, Tomşani. Măldăreşti şi Horezu, până în biserica Urşanilor. Sicriul de bronz a fost aşezat apoi pe un pat de brad acoperit cu tricolor; în jurul lui, s-au aşezat: colonelul Râmniceanu – din partea M. S. Regelui, maiorul Merişanu – din partea M.S.Regina, Dinu Brătianu – preşedintele PNL, Gheorghe Tătărescu – primul ministru al ţării şi contele Hautelocque – ministrul Franţei la Bucureşti, din partea corpului diplomatic străin din România. La mormânt, au depus flori doamnele Titulescu, Procopiu, Lya Brătianu şi Şeicaru (soţia lui Pamfil Şeicaru). La ceremonie au mai participat şi Vasile Sassu – ministrul domeniilor, Victor Antonescu – ministrul justiţiei, Richard Franasovici – ministrul comunicaţiilor, Victor Slăvescu – ministrul finanţelor, Ion Costinescu – ministrul muncii, Nicolae Theodorescu – ministrul industriei şi comerţului şi alte numeroase personalităţi din ţară şi din judeţ.

Evident, asasinarea lui I. G. Duca nu a fost în măsură să sporească popularitatea Gărzii de Fier la Vâlcea, căci cel dispărut era cunoscut şi apreciat în judeţ, nu doar ca politician, ci şi ca om, el având numeroşi prieteni şi adepţi, pe mulţi dintre ei promovându-i în funcţii de conducere.În acest context, la mijlocul lunii august 1934, la Râmnicu-Vâlcea are loc Congresul Studenţilor Legionari Olteni. Cu acest prilej, Mihail Stelescu – fruntaş gardist, dar şi vicepreşedinte al Cercului Studenţesc Bucureşti, a declanşat o serie de atacuri la adresa lui Codreanu, prin care l-a calificat pe acesta  ca autor moral al asasinării lui Duca[165], denunţând astfel terorismul politic promovat de Căpitan şi demonstrând impopularitatea asasinatului socotit „armă politică” legionară. De remarcat că în 1934, Consiliul Suprem al Gărzii hotărâse şi asasinarea lui Nicolae Titulescu, pe motiv că acesta l-ar fi convins pe rege să consimtă la dizolvarea Gărzii, în 1933, misunea aceasta fiind în credinţată de Căpitan lui …Mihail Stelescu. Acesta, însă, a refuzat să o execute. În cadrul lucrărilor Congresului, Stelescu l-a acuzat pe Codreanu că a „trădat” Legiunea, încrederea şi idealurile legionarilor. Cel răzvrătit contra lui Codreanu, a încercat să destrame imaginea romantică creată în jurul Căpitanului şi să câştige adepţi pentru o noua orientare politică a Mişcării.

Puţin timp după acest Congres, mai precis la 25 septembrie 1934, Stelescu şi discipolii lui se vor separa de mişcarea legionară, creându-şi ulterior o grupare proprie numită „Vulturul Alb”, ce va deveni la 22 noiembrie 1934 gruparea „Cruciada Românismului”[166].Odată cu Stelescu, au părăsit mişcarea şi generalul Nicolae Rădescu, Sergiu Lecca, Constantin Caragea, Constantin Dumitrescu-Zăpadă, Alexandru Telex, Gheorghe Beza, M. C. Gheorghiu, Simion Oprescu, Constantin Barcaroiu, Virgil Rădulescu etc.„Momentul Râmnicu-Vâlcea” a fost însă cel al separării ideologice definitive a lui Stelescu de Codreanu.

Un alt incident neplăcut petrecut la Congresul studenţesc din 1934, a fost cel legat de „marşul” lui Mihail Stelescu, împreună cu un grup de circa 50 de tineri legionari, pe străzile Râmnicului, în ziua de 20 august 1934; liderul tinerilor a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare (alături de alţi manifestanţi), pentru faptul că a cântat cântece interzise, care îi proslăveau pe asasinii lui I. G. Duca. La 16 iulie 1936, Stelescu însuşi va fi asasinat, pentru „trădare” (denumită, ulterior, “stelism”!), de către 10 legionari – „decemvirii” – (în frunte cu legionarul Caratănase) în timp ce se afla la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. Puţin mai târziu, Codreanu, cu sprijinul autorităţilor, îi va decora pe „decemviri” chiar în incinta închisorii Văcăreşti.

Taberele de muncă legionare din judeţul Vâlcea. Cea mai eficientă formă de proprangandă pe care a promovat-o Codreanu în acei ani, a fost subsumată campaniei axate pe muncă, acţiune, exemplu. Pe tot cuprinsul ţării, între anii 1935-1937, au fost presărate „Tabere de muncă voluntară” ale partidului „Totul pentru Ţară”, care reparau podurile din sate, drumuri şi biserici, construiau stăvilare, săpau fântâni şi lucrau pentru solidaritatea colectivă şi naţională. Nici un alt partid nu a putut egala dinamismul, mistica, sloganurile şi propaganda Gărzii de Fier din această perioadă.

Din cele 14 tabere de muncă legionare, la nivel naţional, 3 s-au înfiinţat în judeţul Vâlcea. Cele trei tabere de muncă legionare vâlcene au fost la  Drăgăşani (pentru terminarea catedralei „Sf. Ilie”  din localitate), Arnota (pentru construirea unui drum, prin stâncă, de la Mânăstirea Bistriţa până la Mânăstirea Arnota, circa 5 km) şi Mamu (construirea a şase diguri de protecţie a mănăstirii cu acelaşi nume, contra revărsării Oltului). Din 13 iunie până la 14 august 1935, legionarii au fabricat 100.000 de cărămizi destinate zidirii catedralei cu hramul « Sfântul Ilie», din Drăgăşani. Conducerea taberei o avea preotul G. Necşulescu şi avocatul Victor Bărbulescu, preşedintele organizaţiei vâlcene. Fundaţia bisericii fusese pusă încă din 1930. Pe 25 iulie 1935, tabăra a fost vizitată de generalul Zizi Cantacuzino-Grănicerul, conducătorul oficial al partidului ”Totul pentru Ţară”, acesta lucrând efectiv alături de salahorii taberei. Doi dintre cei mai activi legionari din această zonă au fost  avocatul Ion Vasile din Drăgăşani (tatăl viitorului prim-ministru Radu Vasile) şi Constantin Dumitraşcu din Ştefăneşti, care reuşise să atragă în organizaţia legionară majoritatea locuitorilor de aici[167]. Tabăra de muncă de la Drăgăşani avusese şi binecuvântarea epicopului Râmnicului – Vartolomeu Stănescu, cel care a şi susţinut continuarea şi finalizarea lucrării, după anul 1935.

De la 8 iulie până la 15 septembrie 1935, legionarii construiesc un drum prin stâncă la Mânăstirea Arnota, locul de odihnă al voievodului Matei Basarab. În această tabără  au lucrat 242 de legionari[168]. Comandanţii taberei au fost doctorul în teologie G. Andronescu şi un anume Crânganu. Munca a fost deosebit de grea. Legionarii au primit încurajări şi binecuvântari din partea episcopului Râmnicului, Vartolomeu Stănescu, dar şi a lui Radu Gyr, care avea să le preamărească opera prin intermediul versurilor sale, dedicându-le 12 strofe, devenite cunoscute, drept „Cântecul Arnotei”[169].

Tot în 1935, între 16 septembrie şi 4 octombrie, legionarii au construit şase diguri care să împiedice revărsarea apelor Oltului asupra avutului Mănăstirii Mamu din judeţul Vâlcea[170]. Tabăra de la Mamu, unde se găseau osemintele lui Preda Buzescu, a luat fiinţă ca urmare a apelului lansat de stareţa mănăstirii Bistriţa, Olga Gologan. Şi aici, conducătorul şantierului a fost preotul G. Necşulescu. Au participat voluntari din judeţele Vâlcea şi Dolj.

Autorităţile au încercat, chiar de la început, să boicoteze acţiunile sociale legionare, fiind oarecum speriate de succesele dobândite de legionari prin lucrările gratuite efectuate pe şantierul de la Arnota. La 4 octombrie 1935, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sub oblăduirea Patriarhului Miron Cristea, interzicea legionarilor munca pentru repararea sau construirea de biserici, responsabil de această decizie fiind, în special, Ministrul Cultelor – Alexandru Lapedatu, dar şi secretarul de stat – Victor Iamandi. Lapedatu a condiţionat executarea pe viitor a unor astfel de construcţii, chiar gratuite, de consimţământul administraţiilor episcopale, care la rândul lor, trebuiau să primească avizul ministerului. Legionarii l-au acuzat atunci pe patriarhul Miron Cristea, făcându-l răspunzător de acţiunile antilegionare ale Sinodului şi ale Ministerului Cultelor. Un an mai târziu, în 1936, printr-o declaraţie publică, Sfântul Sinod anula decizia din octombrie 1935, socotind binevenită orice iniţiativă legionară folositoare exclusiv bisericii şi străină de orice alt scop, chiriarhii trebuind să coordoneze aceste acţiuni pur bisericeşti[171]. Guvernul  liberal Tătărescu a emis, însă, în mai 1937, un decret-lege prin care se interzicea munca legionarilor în tabere, sub motivul că sunt subversive.

Serviciul religios pentru Moţa şi Marin. Râmnicu-Vâlcea a făcut parte din traseul trenului mortuar care a adus în ţară trupurile lui Moţa şi Marin, luptătorii din Spania, în armatele lui Franco, împotriva guvernului Frontului Popular; în toate localităţile itinerariului, li se vor organiza procesiuni religioase, iar episcopul Râmnicului, Vartolomeu Stănescu, va participa, în ziua de 13 februarie 1937, cu soborul de preoţi care a săvârşit, la Bucureşti, slujba de înmormântare a celor doi. Biserica s-a opus, deci, solicitării guvernului de a se delimita în mod clar de legionari.

Alegerile din 1937 şi legionarii. La alegerile din 1937, lista legionară vâlceană cuprindea pe următorii: 1. Radu Demetrescu-Gyr (profesor, Bucureşti), 2.Gheorghe Doară (preot, Stroeşti), 3. Dumitru Zeana (medic, Arad),  4. Aurelian I. Iliescu (avocat, Bălceşti) şi 5. Victor Bărbulescu (avocat, Râmnicu-Vâlcea). Legionarii au oţinut 5.567 de voturi, Radu Gyr fiind ales deputat. Noul Parlament nu s-a întrunit, însă, fiind dizolvat înainte de a fi convocat.

O dată cu instaurarea dictaturii regale, partidele politice sânt desfiinţate, inclusiv Garda de Fier / Partidul „Totul pentru ţară”.



[1]. « Steaua », din 16 ian 1928, pag. 1.

[2]. Idem, nr.1/ 15 iunie 1931, pag. 2.

[3]. Idem, numărul din 16 ian 1928, pag. 1.

[4]. Ordonanţa nr.5296, din 4 oct. 1921.

[5]. « Steaua »,16 ian 1928, p.1; vezi şi Ion Soare, Primăria municipiului Râmnicu -Vâlcea, Ed Conphys, Râmnicu -Vâlcea 2000, pag. 60  şi 62.  

[6]. “Steaua”, din 16 ian 1928, pag. 1.

[7]. Ibidem ,1 ian 1925, pag. 2.

[8]. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu – Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, 1994, pag. 199-200.

[9]. Ibidem, pag. 195.

[10]. DJVAN, PJV, dos. 22/1920, f. 153, 155 şi dos 28/1922, f.  202. 217.

[11]. Horia Nestorescu-Bălceşti, Bibliografia presei vâlcene 1875-1970, în « Studii vâlcene » nr.1 / 1972, pag. 155.

[12]. « Naţionalul Vâlcei »,dec. 1931, pag. 6.

[13]. Corneliu Tamaş, op cit., pag. 195, vezi şi DJVAN, PJV, dos 22/1920, f. 204 şi 217.

[14]. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a, Bucureşti. Ed. Ştiintifica şi Enciclopedică, 1988, pag.161.

[15]. Ibidem, pag.162.

[16]. Ibidem, pag. 146, vezi şi Cronologia guvernatorilor şi preşedinţilor B.N.R.(1880-1995), în “Magazin istoric”, nr.7/ iulie 1995, pag. 62.

[17]. Eliza Campus, I. Gh. Duca (1878-1933), în vol. V din Diplomaţi iluştri, Bucureşti, Ed. Politică, 1986, pag. 368.

[18]. I. G. Duca, Discurs relativ la Legea pentru învoieli agricole, Imprimeria Statului, f. an.

[19]. Mircea Muşat, Ultima voinţă a lui I.G. Duca, în « Magazin istoric », nr. 3 din 1980, pag. 38.

[20]Ibidem

[21]. Radu Livezeanu, Scurtă privire asupra vieţii Organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Vâlcea între anii 1919-1998, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 1999, pag. 45.

[22]. Petre Petria,  Vâlcea. Oameni de ştiinţă şi artă din Judeţul Vâlcea. Dicţionar, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 1996, pag. 67-68.

[23]. Radu Livezeanu, op. cit,, pag. 22 şi 110.

[24]. « Observatorul », nr 7-8 din 1934, pag. 1.

[25]. DJVAN, PJV, dos.17/1946, f. 284.

[26]. Corneliu Tamaş, op cit., pag. 183.

[27]. Ion Soare, op. cit., pag. 66.

[28]. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 197.

[29]. Horia Nestorescu-Bălceşti, op. cit., pag. 160.

[30]. « Tribuna Vâlcei », martie 1937, pag. 3.

[31]. Radu Livezeanu, op. cit., pag. 51.

[32]. « Vremea nouă » , nr.1/1929, pag. 2.

[33]. « Îndrumarea Vâlcei »,1 sept 1932, pag. 1

[34]. Radu Livezeanu, op cit., pag. 45.

[35]. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 203.

[36]. « Curierul de Vâlcea » , nr. 968  din 16 nob. 1993, pag. 3.

[37]. Radu Livezeanu, op cit., pag. 71.  

[38]. Serghie Iandola, op. cit., în « Curierul de Vâlcea » nr. 972 din 20-21 nob. 1993, pag. 3.

[39]. Corneliu Tamaş, op cit., pag. 204.

[40]. Radu Livezeanu, op cit., pag.78 şi 112.

[41]. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 203.    

[42]. Radu Livezeanu, op cit., pag. 23.

[43]. Ibidem, pag. 15.

[44]. Ibidem, pag. 22.

[45]. Ibidem.  

[46]. Ibidem, pag. 24.

[47]. Ibidem, pag. 23.

[48]. Ibidem, pag. 23.

[49]. Ibidem, pag. 42-43.

[50]. Radu Livezeanu, op cit., pag. 34.

[51]. « Naţionalul Vâlcei », nr. 55 din iulie 1932, pag. 2 ; Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 204.

[52]. DJVAN, Fond personal Petre Al. Măinescu, nepag.

[53]. « Steaua », nr.1/15 iunie 1931, pag. 2, vezi şi Corneliu Tamaş, op.cit., pag. 204.

[54]. “Îndrumarea Vâlcei”, nr.43-44 /25 ianuarie 1935,  pag. 3.

[55]. Memoriile, pag. 267.

[56]. « Tribuna Vâlcii », martie 1937, pag. 3.

[57]. DJVAN, PJV, dos.78/1945, f. 7.

[58]. Horia Sima a numit pe toţi noii prefecţi, cu excepţia celor din judeţele Buzău, Prahova, Vlaşca, vezi Cronologia Mişcării legionare din « Dosarele istoriei », nr. 4 /1997, pag. 47.

[59]. Radu Livezeanu, op. cit., pag. 63

[60]. Ibidem.

[61]. Radu Livezeanu, op.cit., pag. 65.

[62]. DJVAN, PJV, dos.17/1946, f. 294.

[63]. Corneliu Tamaş, op.cit., pag. 205.

[64]. DJVAN, PJV, dos. 12/1945, f.  210.

[65]. Ibidemop. cit., pag. 339.

[66]. Nicolae Hristu, Octavian Daniel, Alexandru Mircea, op. cit., pag. 38.

[67]. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 206.

[68]. Horia Nestorescu-Bălceşti, op.cit., pag. 90. 

[69]. D.J.V.A.N. fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos 22/1920, f. 334; vezi şi « Îndrumarea Vâlcei »,, nr.12 / 18 iulie 1933, pag. 1, şi numărul din 9 noiembie 1935, pag. 3.

[70]. « Îndrumarea Vâlcei », nr. 69/1 martie 1936, pag. 3.

[71]. D.J.V.A.N., fond Comitetul judeţean P.C.R., dos.5/1945, f. 78, şi fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos.71/1937, f. 107

[72]. Gheorghe Dumitraşcu, Mişcarea muncitorească şi socialistă din judeţul Vâlcea în primii ani de după Marea Unire (1918-1921), în « Studii vâlcene » VI / 1983, pag. 53.

[73]. Ibidem.

[74]. Ibidem , pag. 61.

[75]. « Naţionalul Vâlcei »,  nr.4 /1928, pag. 4.

[76]. Gheorghe Dumitraşcu, Aspecte privind mişcarea muncitorească din judeţul Vâlcea în anii crizei economice (1929-1933),,în « Buridava », nr.  4 / 1982, pag. 175.

[77]. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 218.

[78]. Ibidem , pag. 215.

[79]. Ibidem , pag. 216.

[80]. D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 10/1945. f. 322. 

[81]. Ibidem.

[82]. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 175.

[83]. Ibidem.

[84]. Radu Livezeanu, op. cit., pag.101.

[85]. Romus Dima, Mişcarea muncitorească din Oltenia, Ed. “Scrisul Românesc », Craiova, 1982. pag. 178.

[86]. D.J.V.A.N., Colecţia Manuscrise, dos. nr.2, f. 4.

[87]. Idem, dos. nr. 4, f.  6 şi fondul Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 16 / 1925, f. 25.

[88]. Gheorghe Dumitraşcu,Principalele obiective ale organizaţiei Vâlcea a P.C.R. în perioada 1934-1940, în « Studii vâlcene », IV/1980, pag. 71.

[89]. Mihail Roşianu, Ne pregătim pentru marele preludiu.Insurecţia, în Orizont (Râmnicu-Vâlcea), supliment, apr. 1971, pag .5.

[90]. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 74.

[91]. Gheorghe Dumitraşcu, Aspecte privind mişcarea muncitortească din judeţul Vâlcea în anii crizei economice (1929-1933), în « Buridava » 4 /1982, p.173 şi Corneliu Tamaş, op.cit., p.218 ; vezi şi Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, Brezoi. 100 de ani de industrie forestieră, Tipografia Râmnicu-Vâlcea, 1973, pag. 107

[92]. Serghie Iandola, op.cit.,în « Curierul de Vâlcea » nr.968 din 13-14 nov.1993,p.3, vezi şi D.J.V.A.N., fond Mamuscrise, dos 3, f. 6; Chirtop a lăsat şi o serie de însemnări, scrise în 1977, prin care încerca să-şi povestească viaţa, şi bineânţeles activitatea din partidul comunist. Manuscrisul se află în posesia autorului acestui studiu.   

[93]. Gheorghe Crişan, op. cit., pag. 84

[94]. Mărturisesc că am trăit şi am văzut visul âmplinit. Memoriile lui Mitrea Gh. Mihail, manuscris aflat la D.J.V.A.N. fond, Manuscrise, dos. nr. 1, nepag.

[95]. Petre Chirtop, op. cit., caietul II, pag. 5

[96]. Gheorghe Dumitraşcu, Unele organizaţii de masă legale şi ilegale create, conduse sau influenţate de P.C.R. în judeţul Vâlcea în perioada interbelică, în « Studii vâlcene » V/1982, pag. 102.

[97]. D.J.V.A.N., Colecţia Manuscrise, dos. nr. 2, pag. 4.

[98]. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 102.

[99]. D. J.V.A.N., fond personal Vasile Oproiu,  nepag.

[100]. Toate informaţiile despre B.A.L.D. filiala Vâlcea sunt luate din fondul personal Vasile Oproiu, aflat în cadrul D.J.V.A.N. Sunt două dosare cu câteva pagini dactilografiate despre activitatea revoluţionară interbelică a autorului. Mărturiile acestuia datează din 1970.

[101]. Petre Chirtop, op. cit., pag. 22.

[102]. D.J.V.A.N., fond personal Vasile Oproiu, nepag.

[103]. « Îndrumarea Vâlcei », 15 martie 1940, pag. 4.

[104]. Idem , nr. 144 /1 iulie 1940, pag. 1.

[105]. Horia Nestorescu-Bălceşti , op. cit., pag. 79.

[106]. Radu Livezeanu, op. cit., pag. 12

[107]. Monitorul Oficial, nr. 164, sâmbătă, 8 mai 1919, pag. 110.                             

[108]. Ibidem , nr.165, marţi, 11 nob. 1919. pag. 47.

[109]. Steaua, din 16 ian. 1928,  pag. 1.

[110]. D. J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 22/1920, f. 222 şi 238 (prefectul Traian Mihăilescu îl anunţă pe C. Argetoianu, ministru de finanţe, că partidul de guvernământ a câştigat la Vâlcea toatre locurile în Cameră.

[111]. Lazăr Popescu, Toma Rădulescu, Legea pentru înfiinţarea păşunilor comunale (discursuri ţinute în Senat cu ocazia votării) , zipografia şi legătoria “D. Apreotesei şi Virgil Grabowski”, Râmnicu -Vâlcea, 1920, pag. 25.

[112]. Nicu Angelescu, Memoriile unui om obscur, caietul VII, f. 48, Muzeul Judeţean de Istorie, Râmnicu-Vâlcea, vezi desigur şi  D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 28/1922, f. 217 şi 210.

[113]. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Ed. Antim Ivireanu, Râmnicu-Vâlcea, 1994, pag. 183.

[114]. Îndrumarea Vâlcei, nr.7/1928, pag. 2

[115]. Activitatea corpurilor legiuitoare şi guvernului, de la ian. 1922 la 17 martie 1926, Bucureşti, Cartea Românească S.A., 1926, pag. 31-38.

[116]. Radu Livezeanu, op. cit.,  pag. 14.

[117]. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 183.

[118]. D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 32 / 1927 f. 40 şi 62;, vezi şi Nicu Angelescu, op. cit., caietul IX, f. 22 v.

[119]. Ibidem , f. 65 şi 76;  vezi şi Monitorul Oficial, nr. 153, sâmbătă – 16 iulie 1927, pag. 114.

[120]. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 18.

[121]. “Cercul”, nr. 16/ 15 februarie 1928, pag. 1.

[122]. D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos 33/ 1928, f. 135 şi 136, vezi şi Monitorul Oficial, nr.283 din 9 dec. 1928.

[123]. Monitorul Oficial, nr. 285, vineri 21 dec. 1928, vezi şi: Naţionalul Vâlcei, nr.11 / nob. 1928,p.4 şi nr.12 / dec. 1928, pag. 1.

[124]. Radu Livezeanu, op. cit., pag. 22-23.

[125]. « Monitorul Oficial », nr.131 din 10 iunie 1931,  pag. 110-111.

[126]. « Naţionalul Vâlcei », nr. 5 /mai 1931, pag. 1.

[127]. Radu Livezeanu, op. cit., pag. 27.

[128]. « Naţionalul Vâlcei », nr. 6 / iunie 1931, pag. 2.

[129]. Idem,  nr.70/oct. 1933, pag. 1; vezi şi Ion Soare, Primăria Municipiului Râmnicu- Vâlcea, Râmnicu -Vâlcea, Ed. Conphys, 2000, pag. 65.

[130]. Radu Livezeanu.,op. cit.,  pag. 28; vezi şi « Îndrumarea Vâlcei », din 16 iunie 1932, pag. 3.

[131]. Ibidem; vezi şi « Naţionalul Vâlcei », nr. 56/ aug. 1932, pag. 7.

[132]. « Monitorul Oficial », nr.173/ 26 iulie 1932, pag. 36; vezi şi « Îndrumarea Vâlcei », nr.109 / 16 iunie 1932,    pag. 1.

[133]. D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos.17/1933, f.  14 şi 111; vezi şi « Monitorul Oficial », nr. 27 / 1933, p.4

[134]. « Monitorul Oficial », nr. 176, 26 iulie 1932, pag. 61

[135]. Idem, nr. 300 din 29 dec. 1933, pag. 141-142.

[136]. « Observatorul », 1 sept. 1934, pag. 3, vezi şi « Monitorul Oficial », nr. 300/ 29 dec. 1933.

[137]. “Monitorul Oficial”, nr.301/ 30 dec. 1933, p. 41 şi nr. 301 din 3 ian 1934, pag. 34

[138]. “Îndrumarea Vâlcei”,nr. 17-18/22 nob. 1933, pag. 1 şi 2; Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 197;  vezi şi D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 17/1933, f.  25.

[139]. “Naţionalul Vâlcei”, nr. 63 / martie 1933, pag. 8.

[140]. D.J.V.A.N., fond  personal Petre Al.Măinescu , nepag.

[141]. D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos 38 / 1937, f.  152, vezi şi Serghie Iandola, op. cit., pag. 2.

[142]. Idem, dos. 38 /1937, f. 106 v, 213 şi 214.

[143]. Idem, dos. 41/1919, nepag.

[144]. Idem, dos. 37/1919, nepag.

[145]. Idem, dos.3/ 1920, nepag.

[146]. Idem,dos.  1/1919, f. 127.

[147]. Idem, dos. 26/1919, f. 1

[148]. Idem, dos. 40/1940, nepag.

[149]. Gheorghe Dumitraşcu, Mişcarea muncitorească şi socialistă în judeţul Vâlcea în primii ani după marea Unire (1918-1921), în « Studii vâlcene », VI / 1983, pag. 59.

[150]. “Socialismul”, nr. 213 din 23 aug. 1920, pag. 1.

[151]. D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 40/1920, nepag.

[152]. Idem, dos. 41 /1920, f. 20.

[153]. Idem,dos. 40 /1920.

[154]. Petre Bardaşu, op .cit., pag. 29.

[155]. Florian Tănăsescu, Crearea P.C.R. obiectiv central al luptei secţiunilor din Oltenia în anii 1918-1921, în « Anale de istorie », an XVII, nr.2/1971, pag. 119.

[156]. D.J.V.A.N., fond Manuscrise, dos.2, pag. 3.

[157]. « Facla », nr. 23 / 24 mai 1925, pag. 2

[158]. D.J.V.A.N., colecţia Manuscrise, dos. 2, pag. 3.

[159]. « Monitorul judeţului Vâlcea », 21 martie 1930, pag. 1 şi din 20 august 1930, pag. 2.

[160]. « Îndrumarea Vâlcei », nr.17-18 / 22 nob. 1933, p.1 şi 2; Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 197, vezi şi D. J.V.A.N. fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 17/1933, f.  25

[161]. Eugen Băcescu, Dare de seamă asupra activităţii şi realizărilor din judeţ în intervalul 15 noiembrie 1933-1 martie 1937, Imprimeria Judeţului Vâlcea, 1937, pag. 28-67.

[162]. D. J.V.A.N., fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 23 / 1931, nepag.

[163]. « Naţionalul Vâlcei », nr.1/ ian. 1931, pag. 3.

[164].  D.J.V.A.N., fond Tribunalul Vâlcea, secţia I, dos 46/1934, f. 29.

[165]. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Ed. « Antim Ivireanul », Râmnicu-Vâlcea, 1994, pag. 205.

[166]. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol.II, p. a II -a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pag. 325.

[167]. Radu Livezeanu, op.cit., pag. 66.

[168]. Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României./ Istoria Mişcării legionare scrisă de un legionar, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1993, pag. 23; vezi şi Radu Livezeanu, op. cit.., pag. 65.

[169]. Liliana Beu, Taberele de muncă legionară  din judeţul Vâlcea, în «Studii vâlcene», nr. 1 / 2003, Râmnicu -Vâlcea, pag. 192.

[170]. Ştefan Palaghiţă, op. cit., pag. 24.

[171]. Gabriel Catalan, Legionarii şi slujitorii Domnului, în «Dosarele istoriei», nr.9 / 2000, pag. 30. 

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 179-199). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea. 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *