Categorii

Orașul Râmnicu Vâlcea în perioada 1859-1877

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

Ca de atâtea ori de-a lungul zbuciumatei sale istorii, poporul român a fost ameninţat în anul 1866, odată cu abdicarea impusă domnitorului, de intervenţia Turciei, care punea în primejdie ceea ce se înfăptuia mai sacru – Unirea. În această situaţie Camera intră în şedinţe spre a decide « soarta naţiunii »2. Din partea cercurilor politice liberal-radicale ai căror membrii participaseră la revoluţia de la 1848, vine propunerea privind “Armarea întregii naţiuni”3, şi a creării unui corp de voluntari cu un efectiv de 10000 oameni. Decretul, cu data de 28 mai 1866, dă curs propunerii că la comanda noului corp militar să fie numit generalul Gheorghe Magheru4, personalitate marcantă a revoluţiei, conducătorul cu bogată experienţă, care se bucura în ţară de un mare prestigiu, încercatul revoluţionar paşoptist îşi stabileşte comandamentul la Craiova. La 30 iunie 1866 îl găsim la Râmnicu Vâlcea, de unde adresează un avântat apel către toţi « cetăţenii ».

« În faţa gravei situaţii actuale în care se află Europa, reclamând imperios ca toate naţiunile care dau semne de viaţă să se prepare pentru orice eventualitate, noi românii credincioşi vechilor noastre tradiţiuni, încetăm oare de a ne împlini această datorie de viaţă naţională? Nu ! Din momentul când a sunat ora supremă ne-am pus la veghe. Referindu-se la « onoarea » şi « încrederea » ce-a avut-o de a i se acorda comanda corpului de voluntari nou înfiinţat, generalul Gheorghe Magheru arată în continuare : »Această sacră misiune fie frumoasă, fie atât de grea, am primit-o chemat la datoria ce-mi dicta conştiinţa către muma noastră patrie, şi sunt convins că «voi găsi în patriotismul concetăţenilor mei tot concursul spre a (o) îndeplini cu succes ; şi a păşit în înfăptuirea ei, chemându-i şi pe vâlceni la luptă pentru apărarea Unirii. «Astăzi puind piciorul pe pământul bravei Olteni, vin a face în parte apelul fraţilor ei, în numele patriei, ca să fie sub stindardul cel mai sacru apărării, mă simt mişcat de bucurie şi îmi bate inima văzându-mă în mijlocul confraţilor vâlceni, a căror prezenţă pe lângă aducerile aminte a faptelor lor eroice petrecute în anii 1821, 1828 şi 1829, îmi renaşte şi scumpele suveniruri ale marii epoci de regenerare a naţiunii noastre din anul 1848, când tot în această calitate am fost convivi în Castrele Traiane cu corpul voluntarilor şi armia neregulată ce comandăm. Vă îmbrăţişez iubiţi confraţi vâlceni, vă adresez felicitaţiunile mele cele mai cordiale şi sunt plin de speranţă contând pe caracterul vostru civic, că împrejurările de faţă când muma patrie are trebuinţă de braţele voastre, veţi corespunde la apel şi veţi întrece cu entuziasm a mări cadrele bravului corp al voluntarilor, care are frumoasa misiune de a apăra comunele ce vi le-au lăsat glorioşii voştri străbuni, apărându-le de ordiile barbare cu preţul sângelui lor. Alergaţi dar, a vă înscrie în listele deschise la primăriile comunelor în acest scop, rămânând apoi la vetrele voastre simţinând trebuinţă, vă cheamă pe toţi sub drapel». Apelul se încheie cu urarea«Trăiască România, una şi nedreptăţită5! în numai câteva zile de la lansarea acestui apel se adunaseră sub steagul apărării naţionale peste 500 vâlceni, pentru ca în august numărul lor să atingă 900 de voluntari6.

La 11/23 octombrie 1866, înalta Poartă recunoaşte definitiv unirea celor două ţări surori.

Ministrul de interne D. Ghica, solicita în mai 1866, prefectului de Vâlcea, să organizeze gărzi civile în oraş7, lucru ce s-a concretizat în 1867, ca urmare a cererilor unui grup de cetăţeni din Râmnicu Vâlcea de a se constitui în Garda naţională8 . În anul 1868 are loc strângerea pe o listă de subscripţie a fondurilor necesare cumpărării de arme în vederea înarmării naţiunii în caz de necesitate. în clădirile schitului Cetăţuia s-a înfiinţat un depozit pentru păstrarea a o mie de arme cu muniţia necesară9.

Populaţia oraşului a subscris cu entuziasm, cu diferite sume de bani şi pe listele lansate de societatea « Transilvania » pentru ajutorarea fraţilor de peste munţi10. De asemenea, s-a acordat protecţie la doi emigranţi politici bulgari Vasilache Spirovici şi Dumitru Popa Hristea, trimişi de la Bechet, la Râmnicu Vâlcea 11.

În această perioadă oraşul a fost vizitat de renumitul profesor francez Auguste D. Lancelot, care menţiona că « Râmnicul Vâlcii are case noi, pretenţioase (fausse recherche), alături de colibele de lemn, comune oraşelor româneşti12. În anul 1865, oraşul a mai fost vizitat de oameni de cultură ca :Cezar Bolliac, C. Arion, C. C. Condrescu, A. Donici şi Carol Pop de Szathmary, care în 1866 a făcut o serie de fotografii la bâlciul de la Râureni1’. Autorităţile vâlcene au sprijinit pe geologii B. Winkel şi Charles Hofman care au cercetat versantul transilvan al Carpaţilor meridionali14.

Evoluţia vieţii economice îşi urma cursul pe făgaşul consolidării pieţii interne, reclamată tot mai puternic acum de dezvoltarea statului pe calea capitalismului, a industrializării, a accentuării schimburilor dintre oraş şi sat. Din cauza persistenţei încă unor vechi practici feudale în agricultură, a menţinerii pe scară largă a transporturilor mărfurilor ca animale de epocă au fiinţat şi s-au înmulţit bâlciurile.

Renumele bâlciului de la Râureni, a depăşit mult hotarele ţării. Prin înfiinţarea lui de către coloniştii de la Buridava-romană – azi Stolniceni – acum două milenii – aici aveau loc schimburile produselor agro-alimentare cu cele animaliere şi cu produsele meşteşugăreşti şi de uz gospodăresc casnic. Tot ce avea nevoie o gospodărie ţărănească se afla aici.

Târgul la sfârşitul secolului al XlX-lea constituia un punct de atracţie – un adevărat târg internaţional cu vânzare. Aici găseai braşovenile şi fierăriile din Transilvania, băcăniile aduse din Stanbul, pieile din Rusia, în timp ce localnicii aduceau vite şi produsele lor ca : brânză, lână, pastramă, cereale şi fructe, precum şi obiecte de îmbrăcăminte, încălţăminte, mic mobilier, piei, împletituri etc.

Bâlciul era şi un loc de distracţie, care ţinea între cele două Sânt Marii – 15 august – 8 septembrie. Drumurile care mergeau la bâlci erau pline de lume şi de mijloace de locomoţie. Negustori de pretutindeni încărcau mărfurile claie peste grămadă, unele peste altele, în nişte care mari, mocăneşti numite chervane cu coviltir cât o casă, se suiau tocmai sus cu calfele şi cu chirigiul, porneau încet-încet, mânând o herghelie întreagă de cai pe nişte drumuri imposibile, iar de sub coviltir dormeau duşi, legănaţi de mişcările chervanului.

În târg găseai reprezentanţi ai tuturor meseriilor, de la fierarul cu faţa pârlită, la pânzarul şi lipscanul cu anteriul şi mutra de ciocoi, căldărarul cu şorţul de piele neagră, tabaci precupeţi, dulgheri şi zidari, zaraful vare numără repede camăta câştigată. Pretutindeni barăci şi corturi, sunete de tălăngi şi zgomote produse de mulţimea animalelor, şi strigăte de chemare din tot locul. Strigau simigii cu coşurile pline de covrigi, plăcintarii cu tăvi rotunde, bragagii, salepagi şi limonagii cu doniţi pline, stârnind o zarvă în care oamenii erau nevoiţi să strige unul la altul ca să se poată înţelege. Găseai « nemţi » care înghiţeau foc şi ţigani-lăieţi, care făceau pentru proşti «dintr-un galben doi », cadâne care nu auziseră de Mahomed băteau daireaua, despicate la buric. Se învârteau lanţuri, scârcioburi, căluşei. Grătare naţionale cu pastramă, fleici, fudulii, mititei şi butoaiele călugăreşti cu vinurile ce pişcă la limbă – şi la pungă. După ce înfulecau hălci mari de pastramă cu mămăliguţă muiată bine în muşdei şi cu ceva must, alături cu brânza nouă cu ceapă, sau chear o coadă de biban sau câteva roșioare, nici <<trandafirii>> de porc, mai subțiri ca degetele muierii, nu erau de lepădat. În târg oameni de toată mâna ; ţărani cu anteriurile şi dulamele lor, ciupind coarda unei viori pentru a găsi vreun muşteriu, sau ţiganii curţilor boiereşti, umflându-se în pene că sunt de la case mari, copii grămădiţi pe cei care vindeau bragă, femei cu costumul lor popular variat, colo fusta servitoarei, dincolo rochia cucoanei. Ciocoi, precupeţi, lipscani se aşezau la mesele nelegiuite ale cârciumilor în dosul căreia se căsăpeau berbecii şi se pregăteau micii într-un roi vineţiu de muşte mari. Poposeau aici şi fanţi, care, cu mustaţa cât vrabia, pieptănaţi cu cărare la mijloc şi tare nărăviţi la trup de muiere tânără, trăgeau cu ochiul la femeile aşezate cuminţi, lângă bărbaţii lor, netezindu-şi cu dosul palmei rochile lor de sărbătoare. Se încingea apoi de câte o sârbă, sau după brâu, după care osteniţi apoi se tolăneau din nou pe băncile de scândură, poruncind « balaoacheşilor », să le zică cu alean « pe gură ». Oamenii nu mai puteau fi scoşi nici de cicăleala femeilor, nici de moţăiala copiilor, nici de răsăritul lunii16.

Bâlciul de la Râureni a continuat să tragă un mare număr de comercianţi şi ţărani. În 1861 s-a constatat o mare influenţă de negustori transilvăneni la acest bâlci. Începând din anul 1863 se organizează anual o expoziţie agricolă şi industrială a judeţului cu statut propriu, unde se acordau diplome şi medalii17.

Piaţa oraşului s-a mutat în 1865 din Răscrucea de la biserica « Cuvioasa Paraschiva », din faţa caselor Lahovari, în Piaţa Mare, special amenajată pe un teren din centrul localităţii18.

Viaţa economică a urbei era dominată şi în această perioadă de activitatea meseriaşilor şi negustorilor. Începând din anul 1864 s-au înfiinţat în întreaga ţară Camere de Comerţ şi Industrie. Instituţii ce vor determina o nouă organizare în sfera producţiei şi comerţului. În oraş au loc alegeri ale membrilor vâlceni pentru Camera de Comerţ din Craiova.

Trebuie remarcată activitatea numeroaselor formaţii de zugravi din judeţ şi în special a acelor din Râmnicu Vâlcea, considerat al doilea centru în ţară în ce priveşte numărul pictorilor19, ce au activat aici.

În Râmnic găsim şi unele începuturi timide de industrializare prin apariţia unor ateliere de prelucrat arama, de tăbăcărie şi cărămidă, zalhanale, ateliere de fabricarea oţetului, cazane de produs ţuică şi nenumărate mori. 20

Municipalitatea oraşului s-a preocupat pentru legalizarea amenzilor date în caz de vânzare cu preţuri excesive a peştelui, pâinii şi a cărnii, dar şi de respectarea calităţii acestor produse, de folosirea de cântare exacte, ca şi de aplicarea taxelor pentru comercializarea berii şi a tutunului în oraş.

Drumurile constituiau, în perioada ce ne preocupă, o nouă sursă de alimentare puternică a conflictului dintre masele populare şi clasa stăpânitoare. Prestaţia de muncă la drumuri se desfăşoară conform practicii epocii feudale, fapt pentru care ţăranii refuzau să o mai execute în vechile forme. Reclamaţiile către preşedintele Comitetului Permanent al judeţului Vâlcea sunt foarte sugestive privind starea în care se aflau comunicaţiile ce fac legătura dintre comunele şi satele din judeţ, cu urbea vâlceană. Consiliul judeţean a votat încă din 1869 proiectul construirii unei şosele vicinale în plaiul Cozia.

Începute în septembrie 1871, lucrările s-au închis curând deoarece oraşul Râmnic nu a mai dat lemnele necesare pentru poduri. Mijloacele de circulaţie ale locuitorilor pătrundeau în oraş cu mare greutate pe matca râului şi numai în caz de timp favorabil.

           În anul 1876 are loc şi prima ridicare la luptă a lucrătorilor care munceau la construcţia şoselei Podul Olt-Râmnicu Vâlcea. Muncitorii s-au răsculat contra antreprenorului şantierului de construcţie. Pentru potolirea răzmeriţei a fost adus un detaşament de dorobanţi, care avea ordinul să aresteze pe răzvrătiţi, dar aceştia nu s-au liniştit decât atunci când li s-au achitat salariile21.

Din punct de vedere administrativ menţionăm includerea în anul 1868, în perimetrul oraşului, a comunei Inăteşti ; în acest mod s-au lărgit hotarele Râmnicului peste râul Olăneşti.

Pe plan edilitar s-a încetat încă din 1861 a se introduce iluminatul public cu petrol lampant, prin lansarea unei liste de subscripţii pentru adunarea sumelor necesare începerii acţiunii. Tot în acest an s-au pavat unele străzi cu piatră de râu şi s-au canalizat văile Episcopiei şi Ţigănia, constituindu-se un răgaz pe râul Olăneşti. Edilii s-au preocupat de alinierea şi igienizarea străzilor oraşului, de demolarea unor clădiri insalubre.

Aprovizionarea cu apă potabilă a reprezentat o preocupare constantă a autorităţilor locale. Încă din timpul vizitei domnitorului Barbu Ştirbei, în anul 1854, municipalitatea a arătat «ca acest oraş ar avea completă trebuinţă de fântâni prin străzile sale ». De aceea s-a întocmit devizul de către inginerul statului, pentru aducerea apei la izvorul din Inăteşti. S-a încheiat contractul cu meşterii fântânari i s-a procurat suma de 56000 de lei prevăzută în contract22. Banii s-au strâns de la orăşeni, şi « după ce s-a sfredelit parte din oraş şi s-a stricat pavagiul, nu s-a făcut nici cişmele până acum (2 septembrie 1859) şi banii s-au cheltuit23. La 10 ianuarie 1859 inginerul Vairah, solicită Departamentului din Lăuntru ca să aprobe cheltuielile efectuate la fântânile oraşului Râmnic şi cere angajarea unui meşter fântânar, care să se ocupe de repararea conductei de aprovizionare cu apă, asigurând începerea lucrărilor încă din aprilie24. Zissu Dumitrescu, prezidentul oraşului adresa printr-o telegramă directorului Lucrărilor Publice invitându-l ca să ia măsuri, pentru construirea de cişmele» căci banii se cheltuiseră, izvorul nu se poate aduce şi stradelele stau baricadate de şanţuri25.

Edilii s-au preocupat şi pentru cercetarea izvoarelor minerale, a debitului şi calităţilor curative, pentru a determina o creştere a folosirii lor în parcul Zăvoi.

Pentru trebuinţele vieţii economice în plină dezvoltare era nevoie de construirea unui pod modem peste râul Olt, spre Goranu26. Dintre proiectele elaborate, Consiliul permanent al Prefecturii l-a ales pe cel al inginerului Şerăşescu, care era mai ieftin şi prevedea şi unele idei originale în construcţie. Piatra folosită la ridicarea pilonilor de susţinere s-a adus din cariera de la Albeşti-Muşcel. Pentru a nu deregla cursul râului în punctul Goranu, în lucrările de umplutură s-au întrebuinţat rocamente de la Călimăneşti. Edilii locali au dat voie constructorului să folosească numai nisipul din acest loc, pentru betoane. Recepţia provizorie a lucrării s-a făcut la 7 octombrie 1876, urmând ca după un an de garanţie să fie preluată definitiv. Preţul total al construcţiei a ajuns la 781500 lei, o sumă apreciabilă pentru bugetul Vâlcii în acel timp.

Primele linii telegrafice se introduc, prin darea în funcţiune în 1866, a celei dintre Râmnicu Vâlcea şi Curtea de Argeş, iar în 1874 dintre Râmnic şi Sibiu. De la 1 mai 1860 s-a înfiinţat o diligenţă pe traseul Râmnic-Piteşti, care ducea bagaje şi călători în capitalele celor două judeţe învecinate27. O linie de cale ferată pe Valea Oltului până la Râmnicu Vâlcea fusese plănuită pentru a fi pusă în lucru, proiectul fiind comunicat oficialităţilor oraşului, de o deputăţie din Sibiu, încă din noiembrie 1872.

În perioada 1859-1860 în oraş existau doi medici, un spiţer şi trei moaşe. Personalul medical s-a îngrijit pentru menţinerea sănătăţii populaţiei, prin vaccinări şi revaccinări şi luarea de măsuri în vederea eradicării epidemiilor, printre care şi aceea de variolă. În casele lui Vasile Plăpumarul s-a înfiinţat în 1868 un spital al batalionului III de vânători ce era cazat la schitul Troianu. Crucea Roşie din oraş a acordat în 1876 ajutoare băneşti soldaţilor ruşi care au participat la războiul sârbo-turc28. Municipalitatea oraşului s-a ocupat şi de înfiinţarea de cimitire la Cetăţuia în 1861, a unui cimitir evanghelic la 1864 şi al altuia în curtea bisericii « Sf. Ion », în anul 1874.

Zăvoiul a stat în atenţia edililor care au întreprins acţiuni de plantare cu material săditor adus din pădurile satelor Cacova, Zmeuret şi Păuşeşti-Măglaşi şi s-au preocupat de arendarea grădinii şi bufetului.

Cutremurul din 1868 s-a făcut simţit şi în oraş fără a produce pagube materiale sau pierderi umane29.

Primul ziar local “Vâlcea” a văzut lumina tiparului în anul 1876. Apariţia sa a fost salutată cu căldură de “Familia” lui Iosif Vulcan, în numărul 26 din 27 iunie şi de “Românul” al lui C. A. Rosetti, în numărul din 16 iunie30.

În toamna şi iama anului 1867-1868, Mihai Eminescu a însoţit ca sufleur, teatrul lui Iorgu Caragiali, dând spectacole şi în urbea vâlceană31.

O mare animaţie a cuprins oraşul în vara anului 1872, la vestea că în Râmnic soseşte renumitul circ din Istanbul, unde timp de câteva zile, va da spectacole. Circul a fost instalat sub Capelă «pe locul cazărmii » (azi blocul Argeş). Aşa cum rezultă din afişul tipărit la Viena orăşenii erau anunţaţi că edificiul este acoperit cu « pensă nepătrunzătoare de ploaie » şi pentru ziua de 26 iunie 1872 se va da cea de a doua reprezentaţie cu următorul program ; înalta şcoală de călărie, gimnastică, balet şi mimică, cu brilante iluminaţii şi orchestră bine aranjată. Direcţiunea cu onoare face cunoscut onor Publicu din acestu oraşu, că prin trecerea lor la Sibiu voeşte a da numai 5 reprezentaţii. Societatea fiind compusă din artiştii cei mai celebrii din Circul imperial din Constantinopol şi de cai dresaţi de cele mai bune rase, subsemnatul speră că aceste puţine reprezentaţii va avea un concurs numeros. Preciul Locurilor: Logea pentru 4 persoane 16 sfanţi, locul numerotatu – stal l-iu 3 sfanţi ; stal 2-lea : 2 sfanţi ; stal 3-lea :1 sfanţ şi la galerie în picioare 45 bani. Casa va fi deschisă la 7 ore seara, începutul precisu 8 şi jumătate ore. Directorul circului era Jan Gautier.

În sala Elias, mai târziu Adreani (azi cinema Modern) începând de la 15 iulie 1873, «Teatrul român, sub direcţiunea d-lor Drăgulici şi Anestin, a prezentat piesele Orbul cerşetor, comedie de Matei Milo şi Barbu Lăutaru, de Vasile Alecsandri. « Preciul locurilor :Stalul I 4 franci ; staulu II 3 franci; stalu III 2 franci – începutul la 8 şi jumătate ».

Această sală va găzdui, timp de aproape un secol cele mai prestigioase colective din ţară, în trecere prin Râmnic32. Clădirea a fost construită de tatăl lui Eugen Cristescu, pe la anul 1894. Aici se organiza activităţi culturale şi diferite baluri.

Paralel cu sporirea potenţialului economic, locuitorii oraşului au participat în anii 1869-1870 la mişcările social-politice desfăşurate cu prilejul alegerilor succesive pentru Adunarea deputaţilor. Aceste evenimente demonstrează evoluţia continuă a urbei vâlcene în contextul dezvoltării relaţiilor capitaliste de producţie33.

 

Note bibliografice

  1. 1.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 34/1852-1853, f.87
  2. 2.Arh. Naţ. Craiova, fond Magheru LXI bis/II
  3. 3.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 160/1866, f.110
  4. 4.Idem f. 11
  5. 5.Idem f. 100
  6. 6.Idem
  7. 7.Maria Totu, Garda Civică în România, Bucureşti, 1976, p.lll
  8. 8.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos 121/1867, f.6-7
  9. 9.Comeliu Tamaş, Vâlcea în documente, p.l 10
  10. 10.Idem p.98
  11. 11.Arh. Naţ. Craiova, fond Pref. jud. Dolj, dos. 116/1867, f.66
  12. 12.N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, p.610
  13. 13.Comeliu Tamaş, Vâlcea în documente, p.18,43
  14. 14.Idem p.137
  15. 15.Idem p.382
  16. 16.Comeliu Tamaş, Să bem vin, să mâne pastramă în Informaţia zilei nr. 254 din 2 septembrie 1993, p.3
  17. 17.Comeliu Tamaş, Vâlcea în documente, p.414
  18. 18.Idem p.159
  19. 19.Comeliu Tamaş ş.a. îndrumător, p.23
  20. 20.N. Iorga, Istoria ind. Rom. în Op. econom, p.258-259
  21. 21.Tratat IV, p.488
  22. 22.Arh. Naţ., fond Minist. Lucr. Publice dos. 46/1858, f.85-85v.
  23. 23.Idem f.77
  24. 24.Idem f. 1
  25. 25.Idem f. 115
  26. 26.Idem dos. 171/1859, f.4
  27. 27.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea dos 95/1860, f.6
  28. 28.Comeliu Tamaş, Vâlcea în documente, p.253
  29. 29.Idem p.105
  30. 30.Idem p.106
  31. 31.Comeliu Tamaş,Primul ziar în Vâlcea Literară 111/1984
  32. 32. Smărăndescu, Itinerare istorice eminesciene, în Mag. Ist. 6/1968, p.21
  33. 33.C. Mateescu, Memoria Râmnicului, Bucureşti,1979, p.l 76
  34. 34.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.19

 

 

Sursa: Corneliu Tamaș, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2006, p. 241-251.

 

 

 


Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete