Marian Pătraşcu – Viaţa ca o provocare sau exerciţiu de viaţă (II)

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

 

 

Mărian a primit vestea asta impasibil, ba chiar mormăind ceva neinteligibil şi scrâşnind  din dinţi. Oara, în schimb, s-a bucurat sincer, l-a luat în braţe, l-a sărutat şi i-a spus:

– Bravo, Marinică mamă, să vede treaba că-nveţ’ bine dacă te face pioner, ai şî tu ceva bun di la mine că di la tat-to, Dumnezău cu mila!…

– Ce-ai, fă, muiere, cu mine, ce dracu’ ţ-am măi făcut acuma?, i-a zis Mărian Oarei aruncându-i o privire „închiondorată”, aşa cum făcea de fiecare dată când  ea îl „împungea” cu ceva, şi, slavă Domnului, avea tot timpul să-i reproşeze câte ceva, inclusiv faptul că Marinică se născuse cu boala aceea, sămânţă rea de la el, de!

– Păi bine mă, păgânule, în loc să te bucuri şî tu că pă copilu’ tău îl face  pioner, mormăi ca ursu’ şî scrâjneşt’ din dinţ’ de paică acum ai fi işât din MAT!

– Da ce, fă, ţ-am zâs eu vrodată că nu-m’ pare bine că copilu’ ăsta nu e prost şî că-nvaţă? Doar pentru el învaţă, c-altă şansă n-are-n viaţă. Pentru mine nu contează că-l face pioner, asta e o invenţie comunistă fără nicio valoare, ai draculi nenorociţ’, până şî pă copii-i încolonează la linia partiduli! Şî ce dracu-m’ scoţ’ ochii că di la mine n-a luat nimica bun, ce, te pomeneşti că pă tine te-o fi făcut mă-ta cu Horia Hulubei, nu cu Gheorghe Hobza care-a fost o viaţă slugă la oi.

– Da’ ce-aveţ’ de vă certaţ’, măi bine nu măi veneam înintea voastră!, i-a luat la rost Marinică dezamăgit.

– Lasă, mamă, nu te uita-n gura lu’ tat-to, bate şî el câmpii; bine că te face pioner, pentru mine e o mare mulţumire că şî alţî recunosc că copilu’ meu are cap, numa’ aşa-ţ’ poţ’ face şî tu un rost în viaţă! . . .     

Ajunşi acasă, copilul i-a cerut lui taică-său doi lei. De obicei, sâmbăta după amiaza, primea de la ai lui un leu „de biscuiţi” şi de la „mă-sa mare” Hobzoaica încă un leu „de bomboane”, cu care alerga fericit la „coperativă”.

– Pentru ce-ţ’ trebe, bă, ţâie aşa, tam-nesam, doi lei, he?, s-a burzuluit taică-său la el.

– Ca să mă tunz’! Hai zău, dă-mi-i, nu-m’ măi dai leu’ de biscuiţ’.

– Da’ paică n-ai bă, păru’ aşa de mare!

– Tale nu înţelegi că mă face pionier?

–  Ho, bă, ce ţ-ă, ce te răţoieşti aşa la mine? Ia vez’ tu, c-acuş’ îţ’ arz vro doo!

–  Păi, dacă nu-m’ dai odată, paică eşti turc, ce naibi lui!

–  Na, bă, tunde-te! Da’ să  te duci la Bobâltiu, nu la Toma, că tunde rău. Şî bagă de samă pă unde mergi, fereşte-te de câini, ia şî tu o bâtă-n mână, ştii doar că pă uliţa aia sunt câini răi. Da’ de ce nu stai tu să mergi cu mine măi târzâu, că mă tunz şî eu?

– Nu măi târzâu, acuma, că precis tale te măi bagi şî pă la  MAT  şî eu trebe să-m’ fac şî baie.

– Ia vez’ bă, păi ce, tu-m’ ţîi mie cont de ce fac eu, nu-m’ e de-ajuns mă-ta, că-m’ ţîne cont de or’ce? Hai, du-te, turcule ce eşti! Na ici şî-ntinde-o!

Şi Bobâltiu s-a mirat când i-a cerut să-l tundă, doar nu avea părul aşa de mare. L-a tuns, totuşi, zero – de jur împrejurul capului, şi numărul unu în rest, după ce-i spusese de ce. Nici frizerul şi nici ceilalţi care erau de faţă nu prea înţelegeau ce e aia să fii „pioner”, deşi el se străduise să le explice. Pe când Bobâltiu îl tundea în cameră, a intrat Laie Chircuţ – unchiul lui, Şchiopu, care, auzind de ce se tunde nepotul, îndată a început să-njure apăsat, printre dinţi:

– Naşterea şi parastasu’ mamii lor, de mici vă-ndoctrinează!

Puflea, Laie Ureche adică, referent la Sfatul Popular, omul partidului, de, n-a avut de lucru şi i-a zis sfătos, punându-i mâna dreaptă pe umăr:

– Lasă, bă, Laie, ce, legionarii tăi nu făceau la fel?  Şî regina nu erea  ea mare şăfă  la Cercetaşî României? Şî străjăria lu’ Carol al II-lea? Elea ce ereau? Nu tot îndoctrinări?

– Bă, te ia mama draculi!, i-a zis îndată Laie Chircuţ smulgându-şi umărul de sub palma lui Puflea. Păi bine, bă, să compară ce erea atuncea cu ce fac ăştia acuma? Că dacă nu ereau ruşî, măi pupaţ’ voi comunism! Câţ’ comunişti ereau, mă, în România în patru’ş’cinci-patru’ş’şase, ca să nu măi vorbesc la-nceputu’ războiuli? H’re-ar ei ai draculi de americani şî de engleji, ne-au vândut ruşîlor!

– De, bă, Laie, asta-i viaţa, să-nvârte ca o roată, ieri – voi mari şî tari, az’ – noi…, a mai zis Puflea.

– Voi tari, pă dracu’! Nişte coz’ de topor! Nişte vânduţ’, asta sunteţ’ toţ’!, i-a răspuns încruntându-se Laie Chircuţ.

– Bă, ia măi tăceţ’ draculi din gură, la mine-n casă nu faceţ’ voi politică, aţ’ înţăles? Ce, vreţ’ să am năcazuri din cauza voastră?, s-a dat la ei Bobâltiu frizerul.

La întoarcerea spre casă, Marinică s-a băgat pe la moşu-său, Chircuţ, bunicul după tată, care stătea într-o căsuţă separată în aceeaşi curte cu Titu, un frate de-al lui taică-său mai mare decât el cu doi ani. Trebuia să-i dea şi lui vestea cea mare, nu? L-a găsit pregătindu-se să-şi facă baie, ciubărul era în mijlocul cămăruţei, iar pe „plat” – un cazan mare de tablă cu apă pusă la încălzit.

– Iiii, bine c-ai ven’t, nepoate, să-m’ pui şî mie apă-n cap să mă spăl!

– Gata, moşule, îţ’ pui!

– Da’ une-ai fost?

– La Bobâltiu, m-am tuns, că luni mă face pionier.

– Da’ de ce te face?

– Pentru că învăţ bine şî am note mari, moşule!

Chircuţ a uitat să-l mai întrebe ce e aia „pioner”, pentru că, între timp, îşi trăsese de pe el cămaşa lungă, îşi „lăpădase” cioarecii, îşi sumesese izmenele până deasupra genunchilor şi se vârâse deja în ciubăr.

– Dă-ncoa’ săpunu’, uite-l colo su’ pat, în stranchina aia!

Într-o „stranchină” de pământ nesmălţuită, la piciorul patului, era o bucată mare, aproape cubică, de săpun de casă.

– Ce naiba, moşule, n-ai şî tale un săpun măi ca lumea, dacă nu unu’ de faţă, măcar unu’ „Cheia”?, l-a luat la rost nepotul.

– Taci, bă, din gură, şî dă-l încoa’, ăsta e săpun adevărat, făcut de Mă-ta Moaşa din zodă şî osânză de porc amestecată cu său de oaie, nu-m’ trebe mie săpun de taoletă, nu dau eu pă mine cu porcării d-alea di la coperativă!

Pentru el, săpunul de „taoletă” era un moft, ca şi mâncatul din farfurii de „porţolan” şi cu tacâmuri din inox. El folosea numai străchini de pământ şi linguri de lemn; gătea în oale de pământ, nu bea apă decât din ulcior, când n-avea săpun de casă, se spăla cu cenuşă …

Mama Moaşa era fata lui. I se spunea aşa de către toată lumea, era doftoroaia satului –  moşea, scotea măsele, îndrepta oase, punea ventuze… I se mai zicea şi Găzăroaia, fiindcă era căsătorită cu Găzaru – Teşcuţ după numele adevărat, erau mulţi cu numele ăsta la ei în sat. Stătea chiar peste drum de ei, unde începea uliţa care cobora în vale, sub Gorniş, la moara lui Ionel Teşcuţ.

– Acuş’ toarnă!, i-a cerut lui Marinică, după ce acesta i-a dat bucata de săpun. Nepotul a apucat de ureche o ulcică de pământ şi a vârât-o în cazanul cu apă de pe ”plat”.

– Moşule, da’ apa asta e cam rece, dacă receşti?

– Las-o, bă, aşa, tu nu ştii că eu nu sufăr apa fiartă? Ş-apăi, pân’ mă gat eu de spălat, s-o mai încălzî o ţâră, nu recesc eu, aşa, cu una cu doo!

Într-adevăr, după cinci-şase oale de apă turnate pe cap, Chircuţ i-a spus:

– Ia aruncă, bă, o stranchină de apă rece pă foc, ce, vrei să mă opări?

Când apa l-a acoperit până la brâu, cum stătea el „stârcit” în ciubăr, şi-a scos izmenele, le-a stoars bine şi le-a pus pe marginea ciubărului. A continuat să se spele până a terminat toată apa din cazanul de pe „plat”.

– Acu’, ia căldarea aia cu apă rece şi pune-mi-o în cap!

Fără să mai comenteze, Marinică s-a conformat.

– Dă şarvetele elea două şî ieş’ o ţâr’ afar’, să poci ieşî şî eu din ciubăr ca să mă regulez, i-a mai cerut el.

Nepotul i-a dat două „şarvete” mari, înflorate – unul pentru cap şi trunchi, şi celălalt mai vechi pentru restul corpului.

– Hai, bă, intră, că m-am gătat de regulat!, a auzit el la un moment dat de afară.

Marinică a intrat în cămăruţă şi l-a găsit pe bunicul lui îmbrăcat cu o cămaşă albă, lungă până la genunchi, cu mâneci largi, brodată pe margini şi la piept şi guler – cu „râuri” înguste de flori; peste cămaşă îşi trăsese o vestă din pănură, iar pe sub poalele ei – nişte izmene albe, largi, legate deasupra labelor picioarelor cu băieri; în picioare, „pă gol”, avea nişte papuci din „trenţe” iar peste mijloc, se încinsese de mai multe ori cu un brâu lat, brodat peste tot cu romburi roşii şi negre. A luat de pe pervazul  ferestrei o sticlă cu „gaz”, din care şi-a turnat puţin în palma de la mâna dreaptă, şi cu ambele mâini, şi-a masat bine pielea capului. Marinică a strâmbat din nas, iar Chircuţ, observând asta, i-a zis:

– Ce, bă, nu-ţ’ prieşte? Să ştii şî tu că gazu’ şi pelinu’ sunt sfinte pentru pureci şî păduchi!

Într-adevăr, avea tot timpul pe sub pat, pe sub masă, pe sub ladă şi prin locuri puţin umblate, pelin – verde vara, uscat în restul anului. Mirosea frumos în cămăruţa lui, fireşte, atâta timp cât nu-şi dădea cu „gaz” pe cap. Era un om mic de statură şi, curios, la cei peste optzeci şi cinci de ani ai săi, avea puţină chelie pe vârful capului, dar niciun fir de păr alb. Această caracteristică ciudată fusese moştenită  şi de cei patru băieţi ai lui: Laie, Ilă, Titu şi Mărian, chiar şi de Marinică, aşa cum avea să constate mai târziu, după cincizeci de ani, când, întâlnindu-se cu prieteni şi cunoştinţe – foşti colegi de şcoală şi de liceu, ba şi de facultate –, era „acuzat” că se vopseşte, ceea ce îl revolta peste măsură. Mama Moaşa, în schimb, la cincizeci de ani, avea deja părul „sein”…

Chircuţ făcuse Primul Război Mondial şi Marinică şi-a amintit că, după ce a plecat în clasa I, l-a chemat pe la el, i-a dat trei lei „de bomboane” şi l-a îndemnat să înveţe carte, să ajungă şi el om mare, căci „cap avea”. Constatase el asta când, una-două, nepotul îl bătea la cap să-i mai povestească din război, sau despre Mihai Viteazul, din care susţinea că s-ar trage neamul lor, apoi despre Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş. Ba, îl punea să-i explice cum funcţiona mitraliera, fiindcă pe front, Chircuţ fusese mitralior în regimentul 27 comandat de colonelul Macri. Lui Marinică îi plăcea mai ales să audă cum a ajuns el să comande unor generali şi cum a fost decorat tocmai de către generalul Eremia Grigorescu …

 

*    *    *

 

. . . Era în ultima decadă a lunii august 1917. Trupele române de sub comanda generalului Văitoianu, erau în poziţie de apărare pe aliniamentul Cireşoaia-Răchitoasa-Târgu-Ocna. Poziţiile lor tocmai fuseseră inspectate de către generalii Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu. Era o zi caldă, soldaţilor li se permiseseră câteva momente de relaxare, mulţi făceau baie în Trotuş. Generalii şi mai mulţi ofiţeri stăteau la numai câţiva metri distanţă de postul de mitralieră în care rămăsese Chircuţ. Tocmai căzuse la datorie sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu şi discutau pe marginea acestui eveniment tragic. În faţă, pe dealul Cireşoaia, erau în poziţie de apărare forţele inamice. Deodată, Chircuţ a auzit un şuierat prelung, ascuţit, de obuz lansat de nemţi dinspre dealul de peste Trotuş. Înainte de a începe să tragă cu mitraliera, Chircuţ apucă să strige către grupul de superiori din spatele lui:

– La pământ, domnilor generali!

De fiecare dată când ajungea aici, Chircuţ se oprea din povestit şi după câteva clipe, zâmbind smechereşte pe sub mustăţi, spunea:

– Bă, nepoate, a fost pentru prima şî ultima dată când nişte ghenerali au executat un ordin dat de mine!…

Timp de câteva minute, mitraliera lui Chircuţ a fost singura care a răspuns atacului inamic. Chircuţ a tras cu ea până i-a înroşit ţeava. Între timp, s-a târât până la el colonelul Macri, pentru a-l ajuta, iar restul trupei s-a repliat cu pierderi grele şi a început să riposteze. Aici, Chircuţ se încrunta şi-şi frângea mâinile în poală şi, după câteva clipe în care privea în gol, continua să povestească:

– A fost un măcel nemaipomenit, apele Trotoşuli erau roşî de sângele soldaţîlor noştri…

Atacul surprinzător al inamicului a încetat la fel de repede cum începuse. Grupul de generali şi ofiţeri, precum şi mitraliorul care-i apărase vitejeşte, s-au trezit îngropaţi în pământ, dar teferi; doar Chircuţ a fost rănit uşor la coapsa şi braţul drept. S-a refăcut repede, iar mai târziu a fost decorat cu medaliile „Virtutea Militară” şi „Bărbăţie şi Credinţă”, chiar de către generalul Eremia Grigorescu, fiind înaintat şi la gradul de caporal. La ceremonie, înainte de a-i prinde medaliile în piept, generalul l-a întrebat:

– Caporal Pătraşcu, ia spune-mi, câţi nemţi ai împuşcat?

– Să trăiţ’, domnule gheneral, nu ştiu, nu i-am numărat!, i-a răspuns Chircuţ în poziţie regulamentară.

Generalul, amuzat de răspuns, i-a zis atunci:

– Bravo, caporal, să trăieşti!

Apoi i-a pus medaliile în piept şi l-a sărutat pe amândoi obrajii, în uralele camarazilor.

– Uraaaaa! Uraaaaa! Uraaa! Să trăiască!

Într-adevăr, a trăit destul de mult, aproape nouăzeci de ani. A avut norocul să scape viu şi nevătămat din război, deşi a făcut şi campania din Ungaria, ajungând până la Budapesta. De acolo, s-a întors cu o iapă mare, albă, capturată de la nemţi, pe care a numit-o Bălana.  Când a apărut în faţa casei călare pe Bălana, el mic, iapa mare, ciolănoasă, cu copita „cât un cap de om”, nevastă-sa Floarea, deşi nu-l văzuse de trei ani, l-a şi luat la rost:

– Bine, mă, prăpăditule, de ce n-ai ven’t şî tu cu o vacă, dădeam lapte la copii!

De câte ori îl vedea trecând prin faţa casei lor, călare pe Marin – un armăsar superb, pe Nae Popescu-Urzică, tehnicianul care răspundea de Cantonul Zoopastoral de sub Gruiul Pleşciorii, unde se creşteau  tauri de prăsilă, Marinică îşi amintea de bunicul lui întors din război călare pe Bălana. Ca şi Chircuţ, şi Nae Popescu era mic de statură, dar vânjos, diferenţa dintre ei fiind, fireşte, în afară de cea de vârstă, aceea că Bălana era iapă şi albă, în timp ce Marin era armăsar şi roib. Om de munte ca şi cei cu care lucra – se trăgea de prin părţile Horezului –, Nae Popescu era un vânător priceput şi un povestitor talentat.

Supranumele de Urzică i se trăgea de la faptul că, plin de umor cum era, devenise, la un moment dat, colaborator al revistei „Urzica” (va publica mai târziu chiar câteva cărţi – 3 la număr). De la el, copil fiind, Marinică a auzit tot felul de întâmplări, care de care mai ciudate, apreciere datorată mai mult felului în care ele erau povestite de tehnicianul zootehnist care semăna atât de mult cu bunicul lui, Chircuţ. Între altele, Nae Popescu povestea adesea şi despre un haiduc, Nicu Munteanu îl chema, cu care îi plăcea să fie asemuit şi care hălăduise între cele două războaie mondiale prin Oltenia de sub munte, în special între Râmnic şi Polovragi, sălăşluind de cele mai multe ori prin pădurile dese şi întunecate ale Cotoşmanului, unde nicio poteră nu îndrăznea să se aventureze. Dintre numeroasele întâmplări povestite de Nae Popescu în legătură cu acest haiduc, Marinică era fascinat de cea care descria felul în care Nicu Munteanu ajunsese să practice această „meserie”; asta pentru că, pentru prima dată în viaţa lui, avea un exemplu concret despre ce înseamnă destinul unui om. Deşi îi venea greu să creadă că aşa s-au întâmplat lucrurile, nu putea să nu se gândească la faptul că poate chiar venirea lui pe lume, cu boala aceea congenitală, fusese şi ea o chestiune de… destin!                                               

*    *    *

 

Acum, haideţi să vedem care era povestea devenirii lui Nicu Munteanu haiduc, aşa cum a reţinut-o Marinică din gura lui Nae Popescu-Urzică. De cum s-a născut, dintr-o mamă trecută mult de prima tinereţe şi într-o familie de moşneni mijlocaşi din Costeştii Bistriţei, sub Arnota, viitorul haiduc nu făcea altceva decât să plângă zi şi noapte. După ce a epuizat aproape toate mijloacele, de la preoţi şi până la descântătoare, mama lui a mai făcut o ultimă încercare de a-şi face copilul să tacă, apelând la trei ursitoare vestite. Acestea au venit şi s-au pus pe treabă. Au ajuns cu ritualul lor la faza desluşirii viitorului copilului aceluia care urla ca din gură de şarpe… Pe rând, fiecare dintre ele s-a adresat copilului, făcând de fiecare dată semnul crucii pe capul lui: „Taci, că atunci când vei fi mare vei ajunge…” – şi au înşirat, tot pe rând şi tot fiecare, toate demnităţile posibile, de la ministru şi conducător militar, până la negustor şi preot, chiar şi cioban, însă fără niciun rezultat. Copilul nu înceta şi pace să se oprească din plâns. Nemaiştiind ce să facă, una dintre ursitori, i-a spus în cele din urmă:

– Taci, că atunci când vei fi mare, vei ajunge hoţ şi tâlhar la drumul mare! Haiduc vei fi, vei lua de la bogaţi şi vei da la săraci!    

În momentul în care ursitoarea îşi încheia prevestirea, copilul a şi încetat să mai plângă! Mai târziu, a devenit chiar ceea ce i se prevestise: haiduc!

Nicu Munteanu tâlhărea arareori la drumul mare şi niciodată n-a făcut moarte de om. De obicei, acest haiduc modern îşi anunţa printr-un bilet victima vizată:

– Vezi că-n următoarele zile, am să te calc; pregăteşte-te!

Şi bogatul se pregătea – cum altfel, decât întărindu-şi paza acareturilor. De fiecare dată, însă, el se trezea tâlhărit de aurul şi banii agonisiţi cu lăcomie.  Nicu  Munteanu era de o inteligenţă sclipitoare. Fiecare „lovitură” şi-o pregătea temeinic, ţinând seama de două elemente: surpriza şi unicitatea abordării. De fiecare dată, victima era atacată când se aştepta mai puţin şi niciodată după acelaşi scenariu. Şi totuşi, exista o trăsătură comună pentru cele mai multe dintre loviturile sale: faptul că Nicu Munteanu acţiona deghizat sau travestit, preferaţii lui în care se „transforma”, fiind preoţii şi călugării, comandanţii de armată şi de jandarmi, sau babele cocârjate şi uitate de Dumnezeu, ori femeile cu copii mici în braţe, blânde şi umile. De multe ori, el nici nu mai acţiona, căci cel vizat se conforma dinainte cererilor lui. Se întâmpla asta mai ales atunci când afla că urma să se mărite vreo fată săracă, fără zestre. Atunci, Nicu Munteanu, printr-o scrisoare politicoasă, îi cerea bogătanului locului să facă bine să-i dea părinţilor acelei fete bani şi bunuri pentru a-i face zestre fiicei lor care urma să se mărite. Dacă bogătanul nu da curs cererii haiducului, avea acesta  grijă după aceea, ca cel care-l desconsiderase să regrete amarnic îndrăzneala de a fi procedat aşa. Nicu Munteanu a sfârşit după aproape douăzeci de ani de haiducie, cu puţin timp înaintea începerii celui de-Al Doilea Război Mondial, împuşcat de jandarmi pe Culmea Pietrarilor…

La peste patruzeci de ani de la cele aflate de la Nae Popescu-Urzică despre Nicu Munteanu haiducul, Marinică, devenit demult Marian, avea să aibă o revelaţie. Pensionar fiind şi având timp berechet la dispoziţie, dar şi împins de la spate – din aceleaşi motive – de prieteni, s-a încris în Societatea Culturală „Anton Pann” şi în Forumul Cultural al Râmnicului, unde l-a întâlnit pe un nepot de-al  lui Nae Popescu-Urzică, un cunoscut arbitru internaţional de fotbal şi profesor de sport, dar şi publicist şi realizator de emisiuni TV la un post local. Au devenit repede prieteni, apropiindu-i atât temperamentul, cât şi preocupările. Când a aflat de unde  „se trage” şi că l-a cunoscut pe unchiul lui, „nea Nae”, aşa-i plăcea să fie alintat de către prieteni, l-a îndrăgit şi mai mult şi a ţinut morţiş să-i facă cunoştinţă cu mama sa, sora lui Nae Popescu-Urzică, o doamnă venerabilă care, la peste nouăzeci de ani, avea o vitalitate de invidiat. Ei bine, ambii – mamă şi fiu – aveau să-i reamintească tot ceea ce auzise cu mulţi ani în urmă de la Nae Popescu-Urzică, în legătură cu Nicu Munteanu.  Interesant este faptul că tot după pensionare, Marian a cunoscut o mulţime de oameni care de-a lungul timpului au avut „de-a face” cu Nae Popescu-Urzică. Unul dintre ei, ajuns la pensie mare organizator de excursii pentru pensionari – Marian punea asta pe seama experienţei sale de inspector – i-a povestit o întâmplare interesantă din vremea în care el era tânăr angajat la Oficiul Raional de Statistică. El, şeful lui şi alţi doi şefi, unul de la Cooperaţia de Consum, celălalt de la Camera Agricolă, trebuiau să participe la o nuntă în comuna vecină, la unul de-ai lui Rouă. Descurcăreţi cum erau, şi-au luat toţi delegaţii pentru a merge pasămite în control la Cantonul Zoopastoral din satul lui Marinică şi la cooperativele de consum şi GAC-urile din cele două comune. Aiurea GAC în comuna lor! O amărâtă de întovărăşire cu doar 18 hectare de pământ arabil pe Malul Podului, plus altele 3 într-o comună vecină, la peste 10 kilometri distanţă, în Câmpul Sărăcineştilor, dar şi cu vreo sută de oi în Pleaşă. Zis şi făcut. Vineri – în comuna lui Marinică, sâmbătă şi luni – în comuna vecină (ei da, acolo era GAC de-adevăratelea), duminică erau la nuntă, că doar pentru asta îşi luaseră ei delegaţii, nu? Vineri dimineaţa, Mihai Cazacu, învăţător din satul lui Marinică, preşedintele Sfatului Popular i-a „pasat” iute secretarului Nelu Avram care, la rândul lui, i-a „pasat” preşedintei Cooperativei de Consum, Filofteia Canini – cunoscută în sat ca „Fica lu’ Niculaie al lu’ Ion al popii” – şi preşedintelui întovărăşirii aceleia. Omul nu-i mai ştia numele, Marinică nici atât, că se schimbau ca bastoanele episcopilor, damblaua partidului, de, era de mirare că Fica a rămas în funcţie destul de mulţi ani, iar Nelu Avram cu mult mai mulţi. Preşedinta Cooperativei de Consum din comună şi preşedintele întovărăşirii le-au dat de mâncat şi de băut, le-au ştampilat delegaţiile şi, după masă, au scăpat de ei. De unde control?!… Cei patru ,,activişti” – căci pentru lovişteni, oricine venea în control de la raion, era trimis de partid, ceea ce nici nu era departe de adevăr! – au luat-o la picior către canton, fiecare cu câte o geantă în mână, plină cu hârtii şi obiecte personale. Pe la moara lui Tămădău, când să treacă Podul de Fier peste Boia, i-a ajuns din urmă Ilie Hop, călare. Mergea la canton, era angajat acolo, intra în ,,tura de noapte” schimbâdu-l pe Ilă Chircuţ, unchiul lui Marinică. Aflând el că cei patru orăşeni mergeau la canton în control, Ilie Hop le-a şi zis repezit:

– Na, apăi pă mine mă iertaţ’, mă duc îninte, am treabă, şăfu’ să duce mâine în Olanu să vază ce e cu saivanu’ de taori şî cu stâna de oi, eu rămîi cu toate pă cap, sângur la canton…  – şi îndată i-a dat pinteni calului care a şi ţâşnit în galop.

Ilie Hop s-a grăbit să ajungă la canton cât mai repede. Voia să-şi anunţe şeful de venirea celor patru activişti în control. Prin Treboilea, pe sub Ghinuri, s-a întâlnit cu Ilă Chircuţ, plecase mai devreme de la serviciu:

– Să trăieşti, bă, Ilă!

– Noroc, bă, Ilie!

– Da’ ce-ai plecat, bă, aşa devreme di la canton, he?

– Bă, dă-te draculi, păi bine, bă, tu ai uitat că mâine dimineaţă plec cu domn’ Popescu în Olanu? Şî nu ştii că cân’ e să plece în munte, pleacă cu noaptea-n cap? Vez’ că e nervos, nu’ş ce dracu’ are, că m-a ameninţat că mă dă afară dacă mâine dimineaţă la trei jumate nu sunt la canton, ca la patru să fim plecaţ’.

– Aoliuuu, şî măi vin şî patru activişti di la raion în control, să vez’ c-or să vrea să vie şî ei cu voi!

– Dă-i, bă, draculi, n-au cum, nu sunt decât trei cai la canton, cu-al tău – patru, tot n-ajung. Da’ dacă ţân morţâş să vie cu noi, te-nvăţ eu ce să faci.

– Ia, zî, bă, tu, că văz că te dai rotund.

– Desară, cân’ le-oi da de cină, să ai grijă să-i îmbeţi bine şî mâine dimineaţă, dracu’ i-o măi scula! Şăfu’ o să fie mulţumit atunci.

– Aşa zâci tu, bă? Şî să rămâi eu cu ei pă cap, nu e aşa?

– De, bă, eu ţ-am dat un sfat, ai avea şî tu ocazia să te pui bine cu şăfu’, vrei – m-asculţ’, nu – adio ş-un praz verde! Hai noroc, bă!

– Să trăieşti, bă!

Pe la Varniţă, s-a întâlnit şi Ilă cu activiştii. După ce i-a salutat, Ilă Chircuţ şi-a spus în sinea lui, gândindu-se c-or să vrea să meargă şi ei în Olanu: „H’re-aţ’ ai draculi, acum v-aţ’ găs’t să veniţ’, dar-ar benga-n voi!”. Recunoscuse pe unul dintre ei, cel de la Cooperaţia de Consum, în urmă cu câţiva ani el îl schimbase de la MAT cu Achim al Pufli, degeaba i-a luat apărarea şefa lui, ,,Fica lu’ Niculaie al lu’ Ion al popii”. Tot atunci, îl schimbaseră de la cooperativă, magazin universal cum ar veni, pe Ghiţă Coman, cu unul Andrei Lăpădat din Sărăcineşti – ,,ai draculi” comunişti îi spuneau Balota cătunului aceluia, cică nu suna bine, că nu mai era sărăcie, curgea lapte şi miere acum, datorită lor. Aiurea!  Andrei ăsta venise din Sărăcineşti cu nevasta şi doi copii, stăteau în gazdă la văduva lui Vasile Băra, ea se măritase din nou şi plecase undeva pe lângă Sibiu. Ehei, ce bine o ducea el când era gestionar la MAT! Lucra cu el şi Florica, nevastă-sa. Când sticla de vin se golea pe sfert, o completau cu apă, în „rechiu” puneau ţuică slabă luată pe nimica toată din Lovişte… Pe chestia asta cu schimbatul lui de la MAT, Ilă a-nceput să nu-i mai sufere pe comunişti, deşi el se înscrisese în partid încă înainte de lăsarea lui la vatră din război, era criză mare de comunişti,  nu-l mai căutaseră temeinic la „origine”, să vadă dacă era „sănătoasă”, ar fi aflat că are un frate legionar. Socotise el c-aşa o s-o ducă mai bine şi nu se înşelase deloc, deşi, după aceea, frate-său Laie, legionarul, îi tot „scotea ochii” că e trădător şi laş, de-aia s-a dat el cu comuniştii…!

Când Ilie Hop i-a spus şefului de canton că vin patru activişti de la raion în control, acesta a luat foc şi îndată a început să înjure de toţi sfinţii, mai ales că Ilie Hop nu fusese in stare să-i spună cine dracu’ mai erau şi ăia. Asta-i mai lipsea, nu avea destule probleme, abia se urcaseră oile la munte şi, ca în fiecare an oamenii de la canton instalaţi în Arsuri şi Muchia Olănelului cu taurii şi oile, aveau scandal cu ciobanii din Culmea Olanului, Galbena şi Vemeşoaia, şi chiar cu boişorenii din Dăescu şi Faţa Sfântului Ilie… Când, însă, activiştii au ajuns la canton, tehnicianului zootehnist i-a venit inima la loc; îi cunoştea pe toţi, mai puţin pe cel tânăr, dar asta nu mai conta. Nici n-au apucat bine să se instaleze în canton, că au şi fost luaţi în primire de Nae Popescu:             

– Dacă mâine vreţi să veniţi cu mine în Olanu să vedeţi saivanul şi stâna, să ştiţi că n-am decât un cal disponibil. Pe nea Ilie nu-l pot lăsa fără cal, pentru că, în primul rînd, e-al lui, nu al cantonului şi, în al doilea rând, nu poate şontâcăi până acasă în Câineni, pe jos. Aşa că hotărâţi-vă pentru unul singur, care să meargă cu mine şi cu Ilă Pătraşcu.

Remarca privitoare la Ilie Hop era adevărată: omul avea un picior mai scurt şi puţin strâmb, din război i se trăgea; de aceea, partidul i-a dat şi lui serviciul acela de la canton, chiar porecla de „Hop” provenea de la felul în care mergea… După câteva clipe de gândire, şeful cantonului a continuat:

– Sau dacă vreţi să mergeţi toţi, luaţi o maşină de metri sau de buşteni până Între Văi şi de-acolo o luaţi la picior, nu e mare lucru, ne găsiţi în Muchia Olănelului, dincolo de Arsuri,  e potecă bună de mers, n-aveţi cum să vă rătăciţi…

Perspectiva de a merge singuri pe munte, nu-i încânta, fireşte, deloc pe activiştii mai în vârstă, care, instinctiv, şi-au îndreptat privirile către colegul lor mult mai tânăr decât ei, semn că optaseră pentru prima variantă; şi cine altul să meargă, dacă nu el? Acesta, speriat că ar putea călări cine ştie ce animal nărăvaş, de altfel n-o mai făcuse demult şi  unde mai pui că acum trebuia să urce şi pe munte,  s-a repezit să se apere scăpând însă porumbelul din gură:

– Nu, to’ar’şu’ Popescu, nu putem să mergem cu dumneavoastră la munte, mâine avem treabă în Boişoara, iar poimâine mergem la nuntă tot acolo, avem delegaţii până luni inclusiv…

În cel moment, Nae Popescu s-a „prins” că, de fapt, scopul lor era nunta, nu altceva:

– Aaa, păi de ce n-aţi spus aşa de la început?! Ia daţi încoace delegaţiile să vi le semnez şi să vi le ştampilez!

Activiştii s-au cam fâstâcit, cei trei mai în vârstă i-au aruncat priviri „închiondorate” celui mai tânăr, dar s-au conformat cererii şefului de canton, care, după ce le-a înapoiat delegaţiile semnate şi ştampilate, s-a întors către Ilie Hop şi i-a spus:

– Nea Ilie, dă-le de cină tovarăşilor, să-i omeneşti cum trebuie, ai înţeles?

– Am înţăles şăfu’, să trăiţ’!

Revenind la activişti, Nae Popescu le-a spus:

– Pe mine vă rog să mă iertaţi acum, mă duc să mă culc, mâine dimineaţă la trei trebuie să mă scol. Mâncaţi, beţi, dar să nu faceţi gălăgie, c-altfel vă iau cu mine în Olanu, să vedeţi şi dumneavoastră cum se trăieşte pe-aici…!                     

Ilie Hop le-a dat să mănânce mămăligă caldă cu ouă prăjite, cârnaţi şi muşchi de porc de la oală, pastramă de capră friptă pe jar, bureţi muraţi şi „mămăligă dreasă” – un rând de mămăligă fierbinte, un rând de brânză de burduf peste  care a turnat unt topit iar castronul în care le-a pus, l-a băgat pentru un sfert de oră la „frigătoare”. Activiştii au mâncat ca sparţii, l-au păgubit şi de aproape doi litri de ţuică şi mai mult de trei litri de vin de afine, o bunătate, nu alta…! S-au dus la culcare abia după douăsprezece noaptea, ar mai fi stat, aveau chef de vorbă, dar Ilie Hop le tot făcea disperat semne la gură să vorbească mai încet, înjurându-i, fireşte, în gând, îi era frică să nu se trezească şeful, că pe el l-ar fi luat „în pene”. 

A doua zi, sâmbătă, s-au trezit abia pe la „prânzu’ ăl mare”, năuci de cap. Nici atunci n-ar fi făcut-o, dacă Ilie Hop nu trântea şi arunca ce-i pica în mâini, voia să scape „draculi” odată de ei. Nae Popescu şi Ilă Chircuţ erau demult în Olanu… După ce s-au dezmeticit cât de cât, cel mai în vârstă dintre ei – şeful delegaţiei, de! – i-a zis:

– Nea Ilie, n-ai matale nişte cafea pe-aci, să ne faci şi nouă ca să ne trezim?

– Ba am, cum să n-am?!

A pus o oală cu apă în gaura unei „duri” de pe „plat”  şi după ce apa a dat în fiert, a dat şi el să pună în ea nişte „Unica” pe care cu greu a găsit-o prin fundul unui dulap rudăresc. Activistul,  când a văzut ce vrea să facă, l-a şi luat la rost:

– Ce faci acolo, bre, nea Ilie?

– Ia, vă fac cafea cum aţ’ cerut, ce, acum nu măi vreţ’?

– Dă-o dracului, nea Ilie, că aia nu e cafea, ce, vrei să ne otrăveşti? Las-o baltă şi dă-ne mai bine câte-o cană de lapte fiert!

În sfârşit, aşa „chiauni” cum erau, au luat-o spre Boişoara pe jos. Era sâmbătă, nici urmă de maşină, cele care trecuseră cu buşteni de la Poiana, nu s-au mai întors. Căldură mare, curgeau apele pe ei vale nu alta. Pe la Vrelea şeful delegaţiei i-a zis supărat celui tânăr:

– Ia du tu şi genţile noastre, poate te-nveţi minte şi nu mai latră gura fără tine!  

Delegatul cel tânăr, de voie – de nevoie, s-a supus şi a-nceput să se târâie cu câte două genţi în fiecare mână, bălăngănindu-le pe lângă el. Când să treacă podul la Nate, a pus genţile pe parapet şi, după ce şi-a tras puţin sufletul, şi-a scos cureaua de la pantaloni, a legat cu ea cele patru genţi şi le-a pus pe umăr, purtându-le ca pe nişte „disagi” – două-n faţă, două-n spate. După ce au început să urce Dealul Boişorii, cărăuşul bagajelor rămânea din ce în ce mai în urma celorlalţi trei. Dincolo de primul cot la dreapta, în faţa unei case, stătea pe „blană” o bătrânică, torcând.

– Bună ziua, maică! – i-a zis activistul mai în vârstă.

– Zâua bună şî să trăiţ’ dumnevoastră, oameni buni! Da’ ce cătaţ’ p-cii-şa, pă la noi,  pă zăpuşala asta?!

– Ei, maică, suntem de la raion, am venit în delegaţie la Cooperativa de Consum şi la Gospodăria Agricolă Colectivă.

– Ahaa, păi ştii tale că nepoată-mea e contabila colectivuli? O găsâţ’ colo-n deal, la birău.

– Foarte bine maică. Dar, ia spune-mi, n-ai matale o ceapă şi nişte mămăligă rece?  

– Ba am, maică, da’ la ce vă trebe?

– Uite, vezi matale băiatul acela cu genţile de umăr?

– Îl văz, maică, îl văz săracu’ de el, abia măi merge, trebe că e tare ostenit.              

– E mort de foame, maică, n-a mâncat de trei zile!… 

– Vâi de mine şî de mine Doamne, da’ cum aşa?! Aduceţî-l încoace’ să-i dau să mânce, haidaţ’ şî dumnevoastră să mâncaţ’ o ţâră! 

Şi aşa, activiştii noştri au mâncat şi au băut „pe daiboj”, cam tot ceea ce mâncaseră şi băuseră seara la cantonul lui Nae Popescu-Urzică. La urmă, când au vrut să-i mulţumească bătrânei, aceasta le-a spus lăcrimând:

– Nu, nu aşa maică, zâceţ’ numa’ bodeaproste, să fie de sufletu’ omuli mieu, Gheorghe, sâmbăta ailantă i-am făcut părăistas, că l-am dezgrupat de şapte ani, săracu’… 

 

*    *    *

 

Să revenim, însă, în urmă cu câţiva ani, la Chircuţ care stătea pe marginea patului, mulţumit că-şi făcuse baie şi-şi dăduse cu gaz pe cap… În doar câteva momente, Marinică şi-a amintit, privindu-l, cum fusese el decorat de generalul Eremia Grigorescu şi cum se-ntorsese de pe front călare pe Bălana, iapa aceea mare cu copita „cât un cap de om”, capturată de la nemţi… L-a trezit din visare glasul imperativ al bătrânului:

– Ia du-te, bă, şi adă-i pă Titu şi pă Ghiţa, să scoaţă ciubăru’ afar’, că noi nu putem, e plin şî te-i pomeni că ne dăm cu barca pân cas’!

Marinică a traversat curtea şi i-a chemat pe cei doi.

– Oliu, mă tată – i-a zis Ghiţa lui Bălucian, nevasta lui Titu – ce pute la tale aci a gaz!…

– Hai, fă, şî tu, nu măi fi aşa cocoană, c-oi lăsa o ţâră uşa deşchisă!, s-a burzuluit bătrânul la Ghiţa.

I-a arătat apoi izmenele ude şi i-a zis mai potolit:

     – Fă, Ghiţo, ia şî tu izmen’le elea şî le spală!

     – Da’ alte rufe de spălat nu  măi ai, că nu m-oi apuca numa’ pentru ele?

– Măi am, fă, câteva, vez’ în telteu’ ăla su-pat.

Rămaşi singuri, Chircuţ i-a zis lui Marinică:

– Şî zî, aşa, bă, te face pioner luni, ai?

– Da, moşule, mă face!, i-a răspuns mândru nepotul.

Chircuţ s-a uitat lung la el preţ de câteva clipe şi deodată s-a ridicat în „capu’ oaselor”, s-a îndreptat de şale şi apoi s-a dus la lada de haine, a cotrobăit pe sub ele, şi a scos din ea patru cărţi cu coperţile scorojite şi filele îngălbenite, primele trei dintre ele – destul de groase; erau: „Spartacus” de Raffaello Giovagnoli, „Oliver Twist” de Charles Dickens, „Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon şi „Cineva scutură cuibul” de George Nestor.

– Uite, bă, dacă spui că-nveţ’ bine, trebe că-ţ’ place să şî citeşti, nu aşa?

– Da, moşule, îmi place, am citit la măi poveşti…

– Ei, acum e vremea să-ncepi a citi şî cărţ’ serioase. Uite, îţ’ dau cărţâle estea, începi cu care-ţ’ place şî dup-aia, îm’ spui şî mie ce-ai înţăles din ea. Ţî le dau de tot, să ai grijă de ele, ai înţăles? Stăi să ţî le pui într-o traistă …

– Am înţeles moşule, aşa am să fac!, a mai apucat să zică Marinică, fiindcă o şi  zbughise-afară cu traista de gât.

În uliţă, l-a întâlnit pe Gică, văru-său, mai mare cu patru ani decât el, băiatul cel mare al lui Ilă, al doilea băiat după Laie al lui bunică-său Chircuţ, venea de la Uţăroaia, mătuşă-sa. Bineînţeles, i-a dat şi lui vestea cea mare, aceea că-l face pionier.

– Ei, şî, mare scofală!, i-a răspuns Gică spre dezamăgirea lui.

Când au ieşit de pe Uliţa Cimitirului în drum, l-a întrebat cât e ceasul pe „leatul” lui taică-său, Mitică Fetelea, băiatul morarului Dumitru Fetelea, care stătea pe „blană” în faţa casei. Văzând că nu mai are timp să ducă acasă cărţile şi să se şi-ntoarcă, i-a  zis lui Gică:

– Bă, Gică, du-m’ şî mie traista asta cu cărţ’ acasă, eu dau o fugă până la mama mare, în Câmpuri.

– Dă-o, bă, încoa’, că ţ-o duc; da’ ce-i spui mă-tii?

– Spune-i că viu iute, să puie pă foc cazanu’ ăl mare, să-m’ fac baie.

Trebuia să afle şi mă-sa mare, Hobzoaica, bunica dinspre mamă, că-l face pionier. Poate pica şi de la ea ceva!

*    *    *

 

Pe drum, se tot gândea la cele patru cărţi date de bunicu-său, ale căror titluri le reţinuse automat, iar gândul că o să le citească, îl umplea de bucurie şi, în acelaşi timp, de curiozitate. Citise până atunci poveşti cu nemiluita şi unele istorioare eroice, precum şi acele broşuri sovietice ilustrate, de popularizare a ştiinţei în rândurile copiilor.  De asemenea, de fiecare dată când taică-său venea de la serviciu, se repezea la vestonul lui de ceferist şi scotea din buzunar „Scânteia” şi, o dată pe săptămână, „Lupta CFR”, pe care le citea cu nesaţ. De acolo a aflat el de asasinarea lui J. F. Kennedy şi a fratelui său Robert, de războaiele civile din Nigeria (Biafra), Congo (Katanga) şi Ciad, de „Scandalul Ben Barka”, de apartheid, de ONU şi U’ Thant – secretarul general al organizaţiei, apoi, mai tîrziu, de războiul din Vietnam.

Despre invazia trupelor Tratatului de la Varşovia – fără România, în „Scânteia” nu găsise nimic, dar, nicio grijă, aflase el de la Radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”! Acasă avea mai multe cărţi; taică-său, fie le cumpărase, că erau destul de ieftine, fie le primea de la serviciu, în fiecare an, cadou de sărbători, alături de dulciuri şi de jucării. A fost revoltat când a aflat că preţul acestor cadouri îi era reţinut  ulterior lui taică-său din salariu, la fel cum nu înţelegea cum era cu „autoimpunerea” care îi era reţinută obligatoriu, şi atunci de ce naiba se mai numea aşa, ca şi cum ar fi fost ceva benevol? Bineînţeles, cărţile erau vârâte pe gât aiurea, dar printre ele se mai nimereau şi unele bune. Majoritatea erau groase, cu multe file şi tocmai de aceea Marinică ezita să se apuce de ele, mulţumindu-se  cu poveştile nemuritoare şi broşurile sovietice. Şi totuşi, în vara acelui an a dat peste o carte de nuvele de Prosper Merimée, taică-său o-mprumutase de la „fârtatul” lui, Mitică Fetelea. Nuvelele acelea l-au impresionat profund. Era fascinat de Mateo Falcone şi Tamango, de Carmen şi Colomba, de studentul acela curajos şi demn, care atentase la viaţa lui Napoleon I la Schönbrünn – personaje puternice, bine conturate de autorul francez. Încercase şi pe N. D. Cocea cu ale lui „Povestiri cazone”, dar a renunţat repede, nu se compara cu Prosper Merimée. În clasa a VI-a, doamna Florica  le dăduse ca lecturi particulare pentru vacanţa de iarnă, două cărţi de reportaje: una de Geo Bogza, ceva cu colectivizarea, reportaje, nu-i mai ştia titlul, cealaltă – de Paul Anghel, „Stelele dimineţii” se chema, era despre pescarii din Deltă şi de la Marea Neagră. Pe asta din urmă a găsit-o la cooperativă, s-a apucat să o citească, dar peste o jumătate de oră a aruncat-o cât colo. Cât despre a lui Geo Bogza, nici nu s-a mai obosit să mai facă rost de ea.

La începutul trimestrului doi, când doamna Florica le controla caietele de lectură în care le ceruse să povestească cele două cărţi recomandate, ajungând la Marinică, a văzut că în caietul lui de lecturi erau povestite nuvela „Mateo Falcone” de  Prosper Merimée şi capitolul III din romanul „Spartacus” de Raffaello Giovagnoli.

Până la urmă, cartea de nuvele a lui Prosper Merimée a rămas la Marinică: Mitică Fetelea, văzându-l cu cât patos povesteşte din ea, i-a făcut-o cadou. A citit-o de nu ştiu câte ori. Nuvela, povestită în caietul pentru lecturi, era şi cea mai scurtă, iar el rămăsese marcat de faptul că un tată şi-a împuşcat propriul copil doar pentru că fusese dezonorat de acesta, întrucât le arătase jandarmilor unde se ascundea un proscris corsican. La fel, romanul „Spartacus”, dăruit cu mai bine de trei ani în urmă de Chircuţ, fusese citit şi răscitit. Capitolul III din acel roman, povestit în acelaşi caiet de lecturi, era cel în care eroul principal reuşeşte să-l salveze pe Crixos – prietenul său cel mai bun dar şi ultimul său „adversar” din arenă. Nu putea uita vorbele lui Spartacus: „Ţine-te bine, Crixos, sper să te scap!”, aşteptând ca romanii care asistau la „spectacol” să indice cu degetul mare moartea sau viaţa gladiatorului învins; în general ei îndreptatu degetul mare în jos arătând moartea pentru nefericit, dar atunci au ales viaţa pentru Crixos, impresionaţi de tactica lui Spartacus, care învinsese singur, cinci adversari. 

– Ce-i asta, Pătraşcule, ce-am zis eu să citeşti şi tu cu ce-mi vii?

– Doamnă, am încercat să citesc „Stelele dimineţii”, da’ n-am putut!

– Cum adică n-ai putut, se poate aşa ceva?

– Pentru că e o porcărie, cartea aceea!

– Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa despre o carte care prezintă realităţile noastre socialiste?

– Doamnă, iertaţi-mă, dacă vreţi aşa o carte, vă povestesc „Dunărea revărsată” de Radu Tudoran. Sau, dacă nu, „Cireşarii” de Constantin Chiriţă, e cu pionieri.

– Ia uite, domnule, ce îndrăzneală pe el, să citească numai ce vrea, da’ ce trebuie nu!

S-au mai ciorovăit ei aşa un timp şi până la urmă, doamna Florica a cedat:

– Hai, turcule, povesteşte ce vrei tu!

– Să povestesc din ce-am scris în caietu’ de lecturi sau din celelalte două cărţ’?

– Ia vezi, tu, să nu-mi vii cu autori străini! Zi una din celelalte două. 

Atâta i-a trebuit lui Marinică: tot restul orei a turuit Dunărea revărsată şi, spre surprinderea lui, doamna Florica şi toţi ceilalţi colegi l-au ascultat fără să zică nici pâs! A fost oprit doar de clopoţelul sunat de Zdrăncăneţ, îngrijitorul şcolii. Doamna Florica n-a spus nimic, a închis catalogul şi a plecat în cancelarie. Peste câteva zile, a fost ascultat la gramatică. În carnet, doamna Florica i-a trecut un 9 la gramatică, încurcase nu ştiu ce parte de vorbire, dar înaintea acestei note şi un 10 la limba română. Data era cea în care doamna Florica verificase caietele de lecturi…

Se înţelege, lecturile lui Marinică nu făceau parte dintr-un program bine stabilit, adecvat vârstei lui, şi care să fi urmărit formarea sa culturală. Citea ce-i pica în mână, cu condiţia să-i placă, să fie interesat de ceea ce era scris în ele. În mod paradoxal, pasiunea pentru citit i-a fost stimulată, pe lângă domn’ Nelu cu orele sale de lectură, şi de doamna Florica – diriginta şi profesoara lui de limba română din clasele I-VIII, care preda impecabil, apoi chiar şi de maică-sa, cu interdicţia ei absurdă de a nu citi în timpul anului şcolar altceva, decât „cărţ’ de şcoală”. Primele cărţi „serioase” pe care a început să le citească, nu au fost de autori români, aşa cum probabil v-aţi dat seama până acum; asta nu pentru că aşa ar fi fost îndrumat, ci pentru că, pur şi simplu, aşa s-a nimerit şi aşa a vrut el. „Spartacus”, primul roman pe care l-a citit cap-coadă cu sufletul la gură, l-a ales dintre cele patru cărţi date de bunicul lui şi pentru că, încă dinainte de a merge la şcoală, începuse să îndrăgească istoria. Nu se mai sătura să-i asculte pe „moşu’ Chircuţ” şi pe unchiul lui, „tata Laie”, Şchiopu’, cu povestirile lor istorice şi din războaiele la care participaseră fiecare. Pe lângă cărţi pe care le citea pe nerăsuflate, dădea uneori şi peste unele pe care „se chinuia” să le citească, fiindcă, deşi nu-l atrăgeau la fel ca celelalte, socotea că şi acelea au fost făcute pentru a fi citite, altfel de ce ar mai fi fost publicate, dacă erau fără valoare? Mai socotea el, de asemenea, că numai el e vinovat că nu-i plăceau în mod special acele cărţi, nu ajunsese încă la nivelul de înţelegere necesar pentru a le aprecia cum se cuvine. Aşa s-a întâmplat cu romanul „Foc la Hanul cu Tei” de Ioan Peltz (mai târziu avea să afle că numele real al autorului era Isac Peltz şi că era evreu – de la bun început i s-a părut ciudat acest nume). În anii de liceu, „experienţa” asta s-a repetat cu mult mai celebrul roman „Ulise”, al lui James Joyce. Din cea de-a treia categorie, făceau parte cărţile pe care n-a reuşit să le citească niciodată de la început până la sfârşit; printre ele, spre ruşinea lui, era chiar Biblia, din care, la nevoie, „spicuia” doar ce-l interesa.

Dintre cei doi copii ai lui, doar fata i-a moştenit pasiunea pentu citit. Băiatul era interesat doar de literatura SF şi de cea tehnică, făcuse o pasiune pentru calculatoare. De câte ori încerca să-şi facă băiatul să nu mai „piardă” timpul cu ele, Marinică îşi amintea de interdicţia maică-sii de a citi alte cărţi decât cele „de şcoală” şi-l lăsa în plata Domnului. În schimb, în timpul gimnaziului, fata devenise „expertă” în romanele de dragoste şi în cele de capă şi spadă. În liceu, „devora” marea literatură rusă; devenise atunci specialistă în Tolstoi şi Dostoievski. Tatăl ei, care se considera mare iubitor de literatură bună – toată ziua îi dădea cu citate din Henry James, Andrè Maurois, Andrè Marlaux, François Mauriac, William Somerset Maugham, Virginia Woolf, Françoise Sagan, Gotfried Keller, Elias Canetti – s-a simţit profund umilit când, prin clasa a X-a, Alexandra s-a mirat că nu-i citise integral pe Tolstoi şi Dostoievski.

Pasiunea pentru lectură era dublată de pasiunea pentru muzică. Era în vacanţa de vară după clasa a X-a, când Miorica lui Sase, o fată mai mică decât el cu patru ani, i-a vândut dublul album „Cantofabule” al formaţiei Phoenix, cu doar cincisprezece lei – pomană, nu alta! În perioada facultăţii, mergea la audiţiile gratuite de la Palat, Conservator şi TCM, în „Tudor”; la TCM, nişte studenţi isteţi prezentau noutăţile din muzica rock, la cel mult trei luni de la apariţia albumelor în SUA sau Europa Occidentală; se tot întreba: cum naiba făceau rost de ele atât de repede? În primii doi ani de facultate, a făcut parte din corul Universităţii „A. I. Cuza”. Prin anii ’80, cumpăra pe bani grei discuri străine originale de la cei care le primeau de la rude fugite peste hotare sau din târgurile de la Timişoara, Arad şi Oradea, cunoscute sub numele de  „ociko”. A regretat tot timpul că a dat nu mai puţin de 800 de lei pe albumul „Thriller” al lui Michael Jackson, căci şi-a pierdut repede interesul pentru acest solist, ajungând chiar să-l deteste, deşi era nevoit să recunoască faptul că avea totuşi câteva piese geniale. Formaţiile lui de suflet erau „Mondial”, „Phoenix”, „Pink Floyd”, „Rolling Stones”, „Santana”, „Jethro Tull”, „Led Zeppelin”, „Deep Purple”, „Moody Blues”, „Huriah Heep”, „Emmerson, Lake and Palmer”, „Yes”, „Who” şi „Doors”, cărora ceva mai târziu le-a adăugat „Dire Straits”, Goran Bregovici şi Mike Oldfield. Admira marile orchestre de estradă James Last, Ray Conniff, Mario Capuano şi Henry Mancini. Nu neglija nici muzica clasică, preferaţii lui fiind Ravel, Vivaldi, Bach, Ceaikovski, Glinka, Borodin, Rimski-Korsakov şi Haciaturian. Îi plăcea mult să asculte muzică de trompetă şi de orgă, dar să şi compare mai multe interpretări ale aceloraşi piese („Anotimpurile” lui Vivaldi le avea în vreo opt interpretări, majoritatea cu mari solişti, însă pentru el, cea mai bună variantă a rămas tot aceea a lui Ştefan Ruha, cu Orchestra Filarmonicii din Cluj-Napoca). În timp, şi-a format o colecţie de peste 500 de discuri-vinil. I-a trebuit mult timp până să se obişnuiască să asculte muzică de pe CD-uri şi mereu susţinea că „sound”-ul discurilor-vinil era superior celui de pe suporturile digitalizate. Chiar dacă nu mai asculta muzică de mult la ele, îi venea greu să se despartă de cele două pick-up-uri dragi lui, unul – „Tesla”, celălalt – „Samsung”, încorporat într-o combină muzicală cumpărată după revoluţie. Mai exista apoi credinciosul lui magnetofon „Majak”, pe care-l târa prin tot oraşul ca să înregistreze muzică; devenise clientul fidel al lui Micicovski şi Pavlovici şi chiar al unui studiou de înregistrări din Bucureşti, în Piaţa Kogălniceanu.                            

Matur fiind, constatase că până în 1990 avusese timp de toate aceste pasiuni, iar în capitalism nu mai avea timp de nimic, de parcă se produsese brusc o contracţie a acestuia. Se tot întreba de ce atunci, cu toate că mergea şi la serviciu, putea să citească cel puţin două cărţi şi să asculte cel puţin opt ore de muzică pe săptămână, iar acum, pensionar fiind, se plictisea atât de repede de totul şi de toate? Singurul obicei pe care nu-l părăsise, era cumpăratul cărţilor. Achiziţionase o mulţime după pensionare, dăduse o groază de bani pe ele, dar pe foarte puţine dintre ele, le şi citise. Se uita cu ciudă la teancurile de cărţi necitite şi devenise o mare problemă unde să le mai pună. Acum, spre vârsta a treia, unul dintre marile lui regrete era acela că nu mai avea pasiunea lecturii, pe care o avusese până în 1990, când era în stare să dea oricât pe o carte bună ca şi pe un disc de calitate, găsindu-şi timp şi  plăcere pentru citit şi ascultat …

 

*    *    *

 

Interesant era faptul că, datorită doamnei Florica şi pasiunii pentru citit, Marinică plecase la liceu croit să urmeze filologia. Acolo, însă, a dat peste domn’ profesor Tache, care avea pretenţia ca elevul să repete întocmai ceea ce spusese dumnealui înainte la predare, iar el nu era în stare să reţină nimic pe de rost, fără logică şi, mai ales, din obligaţie. Era suficient ca elevul să schimbe un cuvânt din ceea ce i se predase, că domn’ profesor Tache îşi băga un braţ al ochelarilor în colţul gurii şi decreta cinic: 

– Băieţaş, n-am spus noi aşa, treci la loc, trei!   

Pentru Marinică mai era o problemă: nu putea reţine cu niciun chip anii apariţiei feluritelor cărţi vechi, evangheliare, psaltiri, cronici; iar domn’ profesor Tache era şi absolvent de Teoloie, aşa că, se înţelege, insista foarte mult pe literatura veche.  Prin urmare, şi-a scos repede din cap filologia, îndreptându-se spre chimie…

De ce chimia? Printr-o întâmplare, deşi nu întâmplător! Era în clasa a IX-a. Domnul Ghiţă,  profesorul de chimie, scosese la tablă patru elevi pentru a-i asculta şi era tare nervos, pentru că fiecare dintre ei dădea din colţ în colţ. Într-adevăr, în manual erau câteva lecţii foarte grele despre modelele atomice, structura atomilor, legea periodicităţii proprietăţilor chimice ale elementelor şi consecinţa descoperirii ei – Tabelul lui Mendeleev. Cine era în stare să scrie structura electronică a unui element chimic, cunoscând numărul atomic Z – adică să înşiruie numerele straturilor electronice, tipurile substraturilor electronice şi, la indice pentru fiecare, numărul de electroni conţinuţi de fiecare –, era mare, însemna că înţelesese cum stau lucrurile. În bancă, Marinică şi colegul lui, Nae Bercan, ulterior absolvent de TCM, ajuns în cele din urmă profesor la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, tot şuşoteau pe marginea structurii de care habar n-aveau colegii scoşi la lecţie. Domnul Ghiţă i-a observat:

– Treceţi la loc neisprăviţilor, aveţi toţi nota patru!, le-a spus celor înşiraţi în faţa lui la tablă.

Apoi, întorcându-se către clasă şi făcându-le semn lui Marinică şi lui Nae Bercan, le-a zis supărat:

– Voi doi de colo, ia treceţi voi la tablă să vă treacă cheful de-a mai vorbi la ora mea!

Primul luat la bani mărunţi a fost Nae. Plopist total, lemn ca lemnul!

– Treci la loc mocofane, ai trei!, a căzut ca o ghilotină „sentinţa” domnului Ghiţă.

A venit rândul lui Marinică, pentru colegi devenit Mărin; de!, crescuse şi el, era adolescent de acum. Pe lângă acest prenume, se alesese şi cu o mulţime de  porecle, cele mai frecvente fiind Paşcu – de la numele lui de familie, Voinea, Kraus sau Garincha, fiindcă aşa handicapat cum era, juca foarte bine fotbal. De asemenea, i se mai spunea şi Coreeanu’, fiindcă seara, după ce se dădea stingerea în internat, el începea să zică: „Aici Radio Phenian, transmitem emisiunea în limba română”; de la ascultatul posturilor de radio străine i se trăgea, dar se temea să zică „Aici Radio Europa Liberă” sau „Aici Radio Vocea Americii”, cum auzise de atâtea ori acasă. Interesant era faptul că toţi colegii lui de clasă sau de internat, foloseau fiecare unul din aceste pronume şi numai pe acela… A ştiut tot! Domnul Ghiţă l-a întrebat şi din lecţiile din urmă. La fel! Cu cât ştia mai mult Mărin, cu atât mai nervos devenea domnul Ghiţă. Au trecut şi la probleme. Le-a ştiut pe toate! Într-un târziu domnul Ghiţă, epuizat, a dezarmat zicându-i:

– Treci la loc, pârlitule! Nu-ţi dau zece, îţi dau nouă, să te-nvăţ minte să mai vorbeşti la ora mea!

Atunci a hotărât Marinică – Mărin, Paşcu, Voinea, Kraus, Garincha sau Coreeanu’, cum vreţi să-i spuneţi – că va studia chimia, asta era de el, ce mai!…

Prin clasa a X-a, domnul Ghiţă i-a lăsat. Fusese numit director adjunct şi i se micşorase norma didactică. I-a luat în primire nea Mişu Popescu. Domnul Ghiţă îi spusese acestuia că Pătraşcu, Ţăpuş şi Vochiţu vor să dea la chimie, să aibă grijă de ei. După prima lecţie predată în clasa lui, nea Mişu l-a întrebat pe Marinică:

– Ei, mă, Pătraşcule, cum predau – mai bine, sau mai rău decât Ghiţă?

– Domn’ profesor, al naibii să fiu eu, la fel ca domn’ Ghiţă, dar la fel – la fel, ce mai!

– Mă, a dracului e pielea pe tine, vrei să te pui bine cu mine, dar să nici nu te strici cu Ghiţă, hoţoman ce eşti!

Nea Mişu avea şi el un handicap locomotor, se deplasa cu un triciclu motorizat  şi-l tot bătea la cap când îl întâlnea:

– Mă, tu să faci medicina, lasă dracului chimia, că nu e de tine, ai înţeles?

– Dar, domn’ profesor eu nu pot învăţa pe de rost, nu ţin deloc minte dacă nu constat o logică! Or, ştiţi dumneavoastră, anatomia …

– Mă, tu auzi ce-ţi spun eu? Ce eşti turc sau nărod, că acuma-ţi trag o castană, de te fărâm!

Nea Mişu devenise celebru prin utilzarea unei metode orginale de pedepsire a elevilor leneşi sau poznaşi. De fiecare dată când un elev nu ştia lecţia – fetele erau excluse de la această „procedură” – nea Mişu îl întreba:

– Ce vrei secătură: patru sau „castana”?

Bineînţeles că toţi alegeau castana. Atunci, nea Mişu zicea:

– Hai, dă căpăţâna-ncoace, împunge-mă!

Condamnatul se apropia de nea Mişu şi îşi apleca resemnat capul, iar profesorul, aşa stând  pe scaun, îl lovea pe nefericit, cu efect, în moalele capului, răsucind din încheietură pumnul mare şi noduros. Elevul se răsucea pe călcâie de câteva ori, după care pornea glonţ cu capul în perete sau în tablă! Marinică nu înţelegea de ce absolut toţi cei care primeau castana de la nea Mişu, reacţionau la fel şi într-o bună zi l-a rugat să-i dea şi lui una.

– Mă, păi dacă-ţi dau eu ţie o castană, tu mori, mă!, i-a răspuns nea Mişu, mirat de cererea lui.

Până la urmă, tot insistând, la un moment dat, nea Mişu i-a făcut hatârul şi i-a dat şi lui o castană. Deşi nu i-o dăduse la fel de tare ca celorlalţi, Marinică nici n-a realizat când a ajuns cu capul în zid. De atunci, nu i-a mai trebuit castana de la nea Mişu, deşi nu reuşise încă să-şi explice fenomenul. A făcut chimia cu vreo şapte profesori. După mai puţin de un an, nea Mişu a murit. Cui spunea că vrea să dea admiterea la chimie, îi răspundea că e nebun, că n-o să ia niciodată, ehei, era un examen greu – chimie, fizică, matematică – erau mulţi pe un loc, nu ca acum, să fii rugat să faci chimia! Săracu’ nea Mişu, era tare simpatic. De multe ori, glumea cu Marinică:

– Ia spune-mi, mă, Pătraşcule, p-acasă, p-acolo pe la tine, ai ceva ţuică, brânză, ouă, găini, curcani, că vin pe la tine cu traşcaletele, te iau cu mine.

– Veniţi, domn’ profesor, veniţi, s-or găsi de toate, nu-i problemă.

Fireşte, glumea, n-a venit niciodată pe la el pe la Grebleşti. În clasa a XII-a, spre final, domnul  Ţilivea,  profesorul de  ştiinţe  naturale, obişnuia să întrebe pe fiecare elev în parte, la ce facultate vrea să dea examen. Indiferent de domeniu, după ce elevul îi răspundea ce vrea să urmeze, domnul Ţilivea, de altfel un profesor foarte exigent, îi punea o singură întrebare din domeniul respectiv şi, în funcţie de răspuns, hotăra dacă merită să devină student sau nu acolo. Când a auzit că Marinică vrea să urmeze chimia, l-a scos la tablă şi i-a cerut să „picteze” pe ea formula cofeinei. El, „lemn Tănase”, nu alta! A încercat el să-i explice profesorului că nu învăţaseră despre  substanţa aceea şi nici nu i se cerea aşa ceva la examenul de admitere, dar domnul Ţilivea i-a închis gura cu un gest ferm – nu admitea niciodată să fie contrazis – şi a decretat fără drept de apel:

– Mă, pârlitule, o să iei tu la chimie când mi-oi vedea eu ceafa!

Într-adevăr, nu i se cerea cofeina la examenul de admitere în facultate, dar, cu toate astea, Marinică şi-a spus atunci  îngrozit în sinea lui: „Bă, să vezi că nea Ţilivea are dreptate!” şi s-a pus, nene, „cu burta pe carte”… Acelaşi domn Ţilivea care, după cum spuneam, era extrem de exigent şi nu tolera din partea elevilor nici cea mai mică obrăznicie, chiar dacă  uneori mai glumea cu ei, avea un adevărat tic verbal atunci când un elev era „plopist” la botanică, zoologie, biologie sau anatomie, spunând de fiecare dată aceeaşi frază devenită laitmotiv:

– Mioriţă laie, o făcuşi  de oaie! Treci la loc, ai nota trei, chemăm  pe  altul  care  se pricepe.

Dacă chimia a făcut-o cu mulţi profesori, în schimb, matematica şi fizica le-a făcut cu aceiaşi profesori tot liceul: cu domnul Păun şi, respectiv, cu doamna Cristina Fota. În perioada aceea, domnul Păun era considerat cel mai bun profesor de matematică din oraş, urmat îndeaproape de domnul Avramescu, de la acelaşi liceu. Pentru domnul Păun, în catalog nu exista rubrica „absenţe”, ea fiind folosită tot pentru note, căci fiecare elev avea minimum zece note pe trimestru, la matematică. Lângă un 3 îţi punea fără niciun fel de problemă un 10, dacă meritai. Memorabil a fost felul în care Marinică a lut un 10 doar pentru că a fost singurul din clasă care a ştiut cât face zero factorial (0!=1). Când a intrat pentru prima dată în clasa a IX-a B, neputând să se bulucească, aşa cum făcuseră ceilalţi colegi ai lui, a apucat şi el un loc tocmai în ultima bancă şi, slab şi destul de scund cum era, nu prea vedea mare lucru la tablă. Ca urmare, în trimestrul I abia a scos media 6 la matematică. Prima lui notă din liceu a fost însă la fizică, la doamna Fota, tot 6, dar nu pentru că n-ar fi ştiut, ci pentru că, fiind scos la tablă, pur şi simplu rămăsese blocat la vederea tinerei profesoare – era abia după al doilea an de la terminarea facultăţii – de o frumuseţe răpitoare, stând la catedră picior peste picior, oferind vederii lui o privelişte incredibilă (minijupa era în mare vogă pe atunci!). La începutul trimestrului al II-lea, domnul Păun şi-a dat seama că pricăjitul de el nu vedea bine la tablă şi l-a mutat în prima bancă iar media la matematică pe trimestrul acela, a fost 8; pe trimestrul al III-lea, a avut media 9, deşi în acel ultim trimestru se mutase în banca a treia. Văzâdu-l acolo şi nu în ultima bancă, domnul Păun nu l-a mai adus în prima; demonstrase ce era de demonstrat. De obicei, domnul Păun dădea o teză de câte două ori, uneori şi de câte trei ori: prima – cu un grad de dificultate foarte  ridicat, puţini luau notă de trecere, şi mai puţini note peste 7; a doua – cu un grad de dificultate mediu şi, dacă mai era cazul, a treia – cu un grad de dificultate ceva mai scăzut. Domnul Păun era singurul profesor care, dacă elevul îl convingea că merita mai mult la o teză sau la o lucrare, mărea o notă fără nicio problemă, dar se putea foarte bine să i-o şi scadă, dacă el îi demonstra elevului că i-a dat o notă mai mare decât merita. Deşi nu era nici pe departe un zbir, domnul Păun impunea un respect deosebit, încât înaintea orei sale, nu se auzea nici musca în clasă. Preda impecabil şi nu neglija teoria, punând accentul pe înţelegerea logică. La fel, deşi foarte tânără, lecţiile de fizică ale doamnei Fota erau o încântare. Te-ai fi aşteptat ca frumuseţea profesoarei să distragă atenţia elevilor de la lecţie, dar nu, toţi erau ochi şi urechi, căutând să înţeleagă „din prima” şi cei mai mulţi reuşeau asta, fiindcă doamna preda cu tact.  Dacă în facultate i-au plăcut de la bun început disciplinele din domeniul chimiei fizice – termodinamică, cinetică, electrochimie, structură, chimie coloidală şi analize fizico-chimice, ba au făcut şi un curs de sine-stătător, care se chema „Metode aproximative de rezolvare a ecuaţiei lui Schrödinger” – făcându-şi specializarea din anul V la secţia „Chimia fizică a macromoleculelor” –, Marinică punea aceste opţiuni pe seama domnului Păun, profesorul de matematică, şi a doamnei Cristina Fota, profesoara de fizică din liceu, căci – paradoxal – la aceste obiecte avusese note şi, în consecinţă, şi medii, mai bune decât la… chimie!

Vă înşelaţi dacă aveţi impresia că pe vremea aceea elevii erau nişte îngeri, dar totul nu depăşea limitele bunului simţ. Odată, era prin clasa a XI-a, s-a găsit să facă o glumă care era cât pe ce să se termine prost pentru el. Când asculta un elev la tablă, domnul Păun obişnuia să urmărească foarte atent demonstraţia sau rezolvarea problemei ori a exerciţiului, de către cel căruia urma să-i pună notă şi, aşa, întors cu faţa la tablă, nu-l mai interesa ce se petrece în clasă, deşi stăpânea o linişte absolută, asta era de la sine înţeles. Ca de obicei, Marinică stătea cu Nae Bercan în banca a III-a, rândul de lângă uşă. În faţa lui, tot ca de obicei, stătea Popescu Eleonora – Nora pentru colegi, o fată slăbuţă, cu tenul feţei alb şi cu părul negru, destul de frumoasă şi foarte blândă. Colega ei de bancă era Tudora Maria – Mioara pentru colegi, o fată ceva mai împlinită decât Nora, cu părul castaniu, cârlionţat, frumoasă dar şi un pic zvăpăiată, juca handbal. Nora avea obiceiul să-şi ţină picioarele îndoite la spate, enervându-l uneori pe Marinică, fiindcă atunci când îşi întindea picioarele, dădea inevitabil peste ale ei. Aşa că la o oră de-a domnului Păun, când acesta era întors cu faţa la tablă, absorbit de ceea ce scria pe ea cel care era ascultat, Marinică al meu s-a gândit că n-ar strica s-o lege pe Nora de bancă! Avea şi cu ce, colega lui era încălţată cu nişte cizmuliţe scurte care se încheiau la spate cu nişte şireturi lungi şi înodate în bucle mari. Zis şi făcut: Marinică s-a aplecat uşurel, i-a desfăcut şiretul de la cizma stângă şi a legat-o pe Nora cu el de traversa de fier a băncii. Apoi s-a ridicat liniştit la locul lui. Domnul Păun, nici pomeneală să-l fi văzut; acum, jubila în gând: „Să vezi cum vine Nora în nas când o da să se ridice!…” –  mai era puţin şi se termina ora; atunci, domnul Păun doar ascultase, fără să mai predea. Numai că, la tablă, Nelu Pârcălăboiu a început să dea din colţ în colţ, nu mai ştia să mai scrie nimic pe ea. În consecinţă, domnul Păun i-a  dat un patru trimiţându-l la loc şi apoi s-a uitat în catalogul deschis şi lui Marinică i-a îngheţat sângele în vine când a auzit:

– Popescu Eleonora, la tablă, continuă demonstraţia!

Biata Nora, de cum a încercat să se ridice, şi-a dat seama că are piciorul stâng legat de bancă şi cu voce tremurândă, rugătoare, i-a spus domnului Păun:              

– Domn’ profesor, vă rog să mă iertaţi, dar nici eu nu ştiu…

– Aşa, nici tu nu ştii? Atunci, ai tu un trei de la mine … Ei, cine ştie? Hai, să terminăm odată, că acum sună!

A ştiut Avram Olguţa, viitoare economistă şi, după câţiva ani de la schimbarea din decembrie 1989 –  directoare de bancă. Norocul lui Marinică a fost că domnul Păun nu cerea niciodată carnetul după ce punea o notă în catalog, aşa cum făceau aproape toţi profesorii; era un aspect neimportant pentru dumnealui. Evident, i-a părut rău pentru că din cauza lui, Nora luase acel trei la matematică, dar, fată bună cum era, nu i-a purtat niciodată pică; dimpotrivă, şi ea – viitor tehnician la Centrul de Calcul de pe platforma chimică – şi Mioara Tudora – viitoare profesoară de matematică, au fost cele mai apropiate colege ale lui şi ale lui Nae Bercan, dovada constituind-o şi mulţimea de poze făcute împreună, toţi patru, la sfârşitul liceului…    

O altă obrăznicie de-a lui Marinică, a fost aceea că în clasa a XII-a, începând cu trimestrul II, refuza cu încăpăţânare ca, la fizică, să răspundă la lecţiile din manual:

– Doamnă, îmi pare rău, dar nu răspund din manual, la admitere nu-mi trebuie fizica atomică; dacă vreţi să vă răspund, întrebaţi-mă din fizică moleculară şi căldură, dacă nu, puneţi-mi ce notă vreţi dumneavoastră, nu mă interesează!

Hoţomanul ştia că doamna nu avea inima să-l lase corigent tocmai în clasa a XII-a.

– Dar, Pătraşcule, eşti de-o obrăznicie crasă, eu trebuie să-ţi pun notă pe lecţiile din manualul de-a XII-a, nu pe ce ai tu chef să răspunzi!…

Se mai ciondăneau aşa o vreme pe această temă, dar ajungeau întotdeauna la un compromis, nu putea nici el s-o ţină una şi bună. Credeţi că şi-ar fi permis aşa ceva cu domnii Păun, Ţilivea sau Tache? Nici pomeneală!      

Pe vremea aceea se făcea carte, nu glumă, profesorii erau respectaţi, competenţa lor era indiscutabilă, fiecare în felul lui era o personalitate distinctă, exigenţa în toate privinţele era la ordinea zilei, nu se „trăgeau de şireturi” cu elevii, iar pentru un 7 trebuia să ştii, nene!… Din cei treizeci şi şase de elevi ai clasei doamnei de istorie, Olga Aftenie,  o femeie  remarcabilă, fostă gimnastă, care lui Marinică i-a fost ca o mamă – i-a dat bursă, l-a trimis în tabără, l-a scăpat din multe belele, dar care, din păcate, a murit relativ tânără, răpusă de cancer –, doar şase nu au absolvit o facultate, devenind totuşi tehnicieni şi asistente medicale. În acest sens, după revoluţie, sau ce-o fi fost în decembrie 1989, când în învăţământul românesc s-a instalat treptat o debandadă totală, Marinică nu înceta să dea exemplul colegei lui de clasă, Fierucă Ana, care a absolvit liceul cu media 6, dar a reuşit la Facultatea de Medicină din Cluj, devenind apoi un medic generalist destul de apreciat. De altfel, din clasa lui, una de real, nu mai puţin de şapte colegi au ajuns medici, restul până la treizeci – cei cu studii superioare – ingineri, economişti, profesori (inclusiv de discipline umaniste, istoria de exemplu), chiar şi jurişti. Mulţumea lui Dumnezeu că şi cei doi copii ai lui mai apucaseră să facă şcoală bună la „Take Ionescu”, apoi la „Alexandru Lahovari”, fost „Nicolae Bălcescu”, unde învăţase şi el. Băiatul a absolvit electronica şi a rămas în Bucureşti, unde a dat o groază de bani pe un apartament de două camere, situat la etajul X, dar, e drept, amenajat cum trebuie şi într-o zonă bună. Fata mai „trăgea” încă de carte la medicină în Cluj, unde a intrat fără examen, avea o căruţă de premii la olimpiadele de chimie, fizică, biologie şi chiar… geografie! În anul V s-a căsătorit şi şi-a luat imediat apartament acolo (incredibil, ce se ieftiniseră în numai un an de zile datorită crizei financiare! – pe acelaşi apartament ca al fratelui ei din Bucureşti, au dat de patru ori mai puţin; e drept, însă, că la periferia Clujului, în Floreşti). Tatăl ei n-a prea fost de acord cu medicina, dura prea mult şi se temea că n-o să poată s-o ţină în facultate. Norocul lui a fost că băiatul s-a mulţumit cu cât i-a dat, niciodată nu i-a cerut o anumită sumă de bani, „Cât vrei tu” sau „Cât poţi” – răspundea el de fiecare dată când era întrebat câţi bani vrea. De altfel, niciodată copilul ăsta n-a ţinut morţiş să i se cumpere ceva anume, nici jucării, nici haine şi nici dulciuri. De multe ori îl scotea din sărite pe taică-său când, mic fiind şi întrebat:

– Sebastian, vrei să-ţi iau o prăjitură? – sau orice altceva – el răspundea invariabil:

– Dacă vlei tu…, (până pe la cinci ani nu putea să pronunţe pe „r”, era tare simpatic!).

Asta spre deosebire de nepotul lui, Paul, băiatul soră-si Angela, mai mică decât el cu… 15 ani (era… „decreţel” de!) care, singur la părinţi şi răsfăţat peste măsură, începea să urle şi să se tăvălească pe jos dacă nu i se cumpăra ce poftea. Din anul III de facultate, băiatul a început să lucreze, de acum avea banii lui. Fata, în schimb, nu se lăsa până nu obţinea ceea ce voia, aplicând cu succes tehnica… persuasiunii, a milogelii continue, întotdeauna însă pentru lucruri folositoare. Îi prinsese slăbiciunea lui taică-său: repezit şi zgârcit cum era întotdeauna, el spunea la început „Nu!”, dar ea ştia foarte bine că până la urmă era „Da!”, cum voia ea. În vacanţa de vară de dinaintea căsătoriei, a plecat de capul ei în SUA, de unde s-a întors cu 8500 de dolari bani gheaţă plus alţii peste 1000 cheltuiţi la întoarcere pe diverse cumpărături – necesare, recunoştea şi el.

Deşi tatăl nu avea absolut nimic a le reproşa, existau totuşi, în privinţa copiilor, două motive de nemulţumire: faptul că băiatul era în Bucureşti, iar fata în Cluj, e drept cu el şi mama lor la mijloc, şi faptul că facultatea fetei – medicina – dura foarte mult.  Ar fi putut face şi ea o farmacie, o stomatologie, o biologie, dar nu, a ţinut morţiş să meargă la medicină. Ce-a mai tremurat taică-său când era în anul I; se temea că fata nu va rezista la vederea sângelui sau la disecţii, iar acum însoţea voluntar echipaje SMURD, fiind martoră la zeci de morţi cumplite. De multe ori, gândindu-se cât dura facultatea asta, taică-său îi spunea cu ciudă:

– Ehei, măi fato, până o să ajungi tu doctoriţă, mie o să-mi crească iarbă-n gură!…

După ce s-a căsătorit fratele ei, tatăl nu uita să precizeze oricui, atunci când venea vorba despre copii:

– Mai am să scap şi de fata asta şi după aia  pot să crăp!…

Alexandra s-a căsătorit,  şi  ea,  la doi  ani  după Sebastian şi de atunci, prietenii şi cunoştinţele au început să-l tachineze:

– Ei, ţi-ai căsătorit şi fata, văd că n-ai crăpat?!

El îşi fixase însă alt „reper” pentru când avea să… „crape”: să-şi vadă măcar un nepot de la unul dintre copii. Avea el nişte vorbe ale lui, nişte expresii care-l caracterizau. Pensionar, cu sănătatea din ce în ce mai şubredă – spasticitate tot mai accentuată, ficat „în pioneze” de la clorura de vinil, ulcer, discopatie –, atunci când era întrebat ce mai face, răspundea invariabil:

– Încă n-am crăpat!

Fireşte, cei care-l cunoşteau mai puţin, considerau acest răspuns jignitor: cum adică?, tu eşti amabil şi-l întrebi pe om ce mai face, iar el, mitocanul, îţi răspunde cu nonşalanţă că încă n-a crăpat? Şi pentru că aprecia spontaneitatea şi inteligenţa, nu ezita să-şi manifeste pe loc simpatia faţă de cei care-i răspundeau pe măsură:

– Dar ce, ai vreun gând?

După câţiva ani de serviciu, când devenise mai familiar cu unele dintre colege, în fiecare dimineaţă le saluta în felul lui – original, cum altfel?:

– Sărut mâinile, ce mai faci, eşti gravidă?

Vă imaginaţi ce reacţii întâmpina!… Colegele cu care se tutuia, îi răspundeau aproape invariabil:

– Ce ai, eşti nebun, bate-n lemn, cum să fiu gravidă?!

Cele cu care nu se tutuia, îi răspundeau cam la fel:

– Vai, domn’ inginer, se poate să mă-ntrebaţi aşa ceva? Vă spun doamnei, să ştiţi!

Revoltei celor pe care el le saluta în acest fel, le răspundea tot într-un mod care i-a atras eticheta de misogin, deşi în realitate nu era deloc aşa:

– Ce-ai, dragă, de sari aşa la mine? Doar starea naturală a femeii e graviditatea!

În cele din urmă, multe dintre ele, obişnuindu-se cu întrebarea asta a lui, nici nu se mai oboseau să-i răspundă, dădeau doar a lehamite din mână. Altele îl întrebau, plictisite de „placa” asta a lui:

– Altceva mai nou, n-ai?  

Avea el ce avea cu starea asta: toate femeile gravide prezentau pentru el un farmec deosebit… Ajunsese să se întrebe dacă o femeie gravidă ar putea fi şi infidelă, că altfel, lac să fie, că broaşte!…

Mai avea el ceva original în felul lui de-a fi. Paradoxal, detesta unanimitatea – soră bună, în concepţia lui, cu slugărnicia, cu pupatul în fund (s-o spunem de-a dreptul!) – şi se bucura mai mult atunci când cineva nu era de acord cu el, mai ales atunci când era sigur că el avea dreptate. Îi veneau adesea în minte nişte vorbe înţelepte aparţinând lui Schopenhauer: „Cine vrea să dobândească în viaţă recunoştinţa contemporanilor, acela trebuie să meargă în pas cu ei; dar prin aceasta nu se realizează niciodată ceva mare”. De nenumărate ori, susţinea lucruri care multora li se păreau aberante sau prevedea ceva ce tuturor le era greu să creadă că se va întâmpla întocmai. Şi, cum de cele mai multe ori, el avea dreptate şi asta o recunoşteau chiar şi cei mai înverşunaţi opozanţi ai părerilor sale, i se dusese buhul că el are întotdeauna dreptate, ceea ce nu era deloc comod pentru el, ştiţi doar ce se spune despre cei care au întotdeauna dreptate… Ca o confirmare a spuselor lui Robert de la Cizeranne – „Cei care prorocesc nenorociri, rămân întotdeauna oameni de nesuferit şi devin şi mai de nesuferit dacă spusele lor se adeveresc” –, mulţi dintre cei care nu-l cunoşteau suficient de bine, dar şi dintre cei cu gândirea impregnată de prejudecăţi, îl detestau. În felul acesta, el avea posibilitatea de a-şi alege prietenii. Deşi erau numeroşi cei care clamau prietenia cu el, în realitate avea puţini prieteni adevăraţi, oameni de calitate, oameni pe care putea conta oricând. Când, în decembrie 1989, după lichidarea cuplului dictatorial, striga în stânga şi-n dreapta că trebuie reinstaurată urgent monarhia, că trebuie restituite toate averile confiscate de comunişti, iar acolo unde nu se mai putea – să se facă o justă despăgubire, în fine, să se aplice imediat legea lustraţiei, punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, de fiecare dată risca să fie linşat de o turmă imbecilă care-l idolatriza pe Ion Iliescu.

După douăzeci de ani de la căderea comunismului, când ţara era într-un dezastru cvasitotal, au început să apară din ce în ce mai mule voci care recunoşteau că trebuia procedat aşa cum spusese el; cei care acum îi dădeau dreptate, erau aceiaşi care atunci l-ar fi linşat cu plăcere şi, astfel, încerca şi el o satisfacţie amară. Ce folos că avusese dreptate atunci când nimeni nu-l credea şi, evident, nici nu-l asculta? Din păcate, acum era prea târziu… Există opţiuni şi alegeri pe care oamenii le pot face doar o singură dată în viaţă, iar domnia şi prostia se plătesc întotdeauna. Şi, este perfect adevărat, „fiecare popor îşi are conducătorii pe care şi-i merită” – ştia asta de la Marx citire…

*    *    *

 

Revenind la opţiuni, trebuie să arătăm că, la fel ca în cazul profesiei, alegerea Iaşului ca oraş al studenţiei sale, Marinică n-a făcut-o întâmplător, deşi tot dintr-o … întâmplare. Până în clasa a XII-a, a făcut limba rusă cu profesorul Nicolae Loteanu, vărul regizorului „sovietic” Emil Loteanu, devenit celebru în România şi în lume datorită filmului „Şatra”. Domnul Loteanu era un bărbat de vreo 45-50 de ani, suplu, înalt, elegant, cu mare trecere la femei, deşi nu era genul de bărbat frumos. Era foarte cultivat, chiar dacă de multe ori folosea un limbaj destul de colorat. Era, de asemenea, şi un foarte bun actor, juca la Teatrul Popular. Avea obiceiul de a se apropia tiptil, pe la spate, de câte un elev care mai întârzia pe coridor după ce se sunase de intrare şi de a-l lovi cu putere după ceafă, cu catalogul. Pe Marinică nu-l scotea din 7, oricât ar fi ştiut. De fiecare dată când îl asculta, domnul Loteanu îşi amintea că e din sat cu Lăudică sau Feteluş, un tâmplar neserios care promitea mult şi apoi nu se ţinea de cuvânt. Acesta avea doi băieţi la liceu care nu se înţelegeau deloc bine cu limba rusă, iar domnul Loteanu îi tot ameninţa că-i lasă repetenţi. Ca să-i treacă, Lăudică i-a promis domnului Loteanu că-i face gratis uşile şi ferestrele de la casă. După mult dus cu preşul, i le-a făcut, dar niciunele nu se închideau cum trebuie, iar domnului Loteanu „i se punea pata” şi pe bietul Marinică, băieţii lui Lăudică terminaseră demult liceul:

– Fire-al dracului să fii tu de neisprăvit, eşti din sat cu Lăudică, hai? Toţi cei de pe acolo sunteţi nişte hahalere!

– Domn’ profesor, dar ce sunt eu vinovat că Feteluş nu v-a făcut uşile  şi ferestrele cum trebuie?, îndrăznea el să i se opună.

– Gura, că te fărâm!, îl ameninţa domnul Loteanu dându-i, în silă, un amărât de 7.

Altfel, foarte cultivat fiind, domnul Loteanu povestea  deosebit de frumos, era o încântare să-l asculţi. Adesea le povestea elevilor săi despre Iaşi. Marinică ajunsese să cunoască acest oraş încă înainte de a fi fost acolo. S-a hotărît foarte repede unde avea să meargă la facultate, chiar după al doilea „episod” al domnului Loteanu despre Iaşi, spunându-şi în gând: „Gata! La Iaşi mă duc!”. De atunci, nu a regretat nicio clipă alegerea făcută, căci studenţia la Iaşi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa lui. De pe la sfârşitul clasei a XI-a, domnul Loteanu n-a mai apărut la orele de limba rusă. Se spunea că ar fi fost arestat pentru că „s-ar fi dat” la fata comandantului Miliţiei, elevă în clasa a XII-a, o tipă brunetă, plinuţă, bine făcută, nu credeai că e elevă de liceu. Marinică şi toţi colegii lui nu credeau însă aşa ceva. Oricât de afemeiat ar fi fost, domnul Loteanu nu ar fi făcut prostia de a se lega tocmai de fata şefului Miliţiei; omul era prea inteligent ca să intre într-o asemenea încurcătură. Până la urmă, toţi ajunseseră la concluzia că domnul Loteanu fusese vârât la zdup din motive politice. Într-adevăr, ceva mai târziu s-a zvonit că domnul Loteanu făcea parte dintr-o organizaţie sau mişcare spirituală, numită pare-mi-se „Meditaţia Transcedentală”, la care aderaseră mulţi intelectuali şi oameni de cultură, mişcare ce nu convenea, în mod evident, partidului unic.

Pentru Marinică, examenul la facultate a fost o aventură. În ultima vacanţă de primăvară din liceu, era înainte de Paşte, s-a dus la Iaşi pentru câteva şedinţe de meditaţie la chimie cu Gicu Surpăţanu, asistentul acela din comună cu el, reţinut la facultate de profesorul Ioan Zugrăvescu.  

– Să văd întâi ce ştie, după aia mă pronunţ, i-a spus Gicu la telefon lui taică-său, pe care Mărian îl rugase să intervină pentru el.

Fiind înainte de Paşte, Marinică nu s-a dus la Iaşi cu mâna goală. Ai lui i-au pus în geantă un miel şi trei litri de ţuică. Gicu era căsătorit cu o studentă în ultimul an, la ce altceva decât la chimie, locuia într-o cameră de cămin în capătul Copoului, aproape de Breazu, la Agronomie, şi era clar că nu-l putea găzdui la el. La rugămintea lui Gicu, o laborantă de la el de la facultate, i-a găsit gazdă în Tătăraşi la o rudă de-a ei, o doamnă divorţată în jur de treizeci şi cinci de ani, pensionată medical, care, cu toate astea, le cam avea cu băutura. Aranjamentul era să ia masa tot la gazdă pentru a nu pierde vremea prin oraş, mai ales că femeia la care stătea, nu prea făcea mare lucru toată ziua. Zilnic, se ducea în Copou cu autobuzul 27, la meditaţie la chimie – cu Gicu, şi la fizică, pe care o făcea cu un asistent de la Facultatea de Fizică, prieten cu Gicu. Când, după două şedinţe, i-a spus lui Gicu în ce consta meditaţia la fizică, acesta a hotărât să renunţe la ea; dădea banii de pomană. A treia zi, Marinică s-a întors de la meditaţie cu o foame de lup. Îl frecase Gicu patru ore neîntrerupt. Gazda dormea dusă în bucătărie, nici gând să se scoale să-i dea să mănânce de cină. A stat el, Marinică ce-a stat, dar până la urmă a trezit-o. Cerându-şi în permanenţă scuze, femeia i-a pus în sfârşit masa şi, ca niciodată, a stat lângă el cât a mâncat, dar şi după, la taclale. Aşa s-a făcut că, la un moment dat, Marinică s-a trezit cu ea în pat, goală. Atunci a făcut el prima dată dragoste cu adevărat. Femeia, deşi încă ameţită puţin de băutură, şi-a dat repede seama că Marinică nu prea avea habar ce e aia să faci sex şi l-a luat cu binişorul. În următoarele seri, au avut acelaşi program, care, din păcate, a luat sfârşit după patru zile, căci el trebuia să se întoarcă la liceu pentru ultimul trimestru şi examenul de bacalaureat. Gicu hotărâse că dacă nu intervine vreo surpriză, din toamnă, Marinică putea deveni student la chimie în Iaşi. Examenul de admitere a început cu chimia – scris şi oral, şi a continuat cu fizica şi matematica – numai scris. La chimie şi fizică a fost în regulă, dar la matematică era s-o încurce rău de tot. Când a văzut că cel de-al treilea subiect era din analiză matematică, o integrală nenorocită, a vrut să iasă din sală; dacă nu era ultimul examen, precis ar fi făcut-o. Se întreba de unde dracu apăruse şi analiza, căci în programă el n-o văzuse! Desigur, în programă exista „algebră şi calcul diferenţial”, dar el nu reţinuse decât „algebră”. Se uitase în fugă în programa unui coleg, el n-o mai cumpărase, n-a realizat că noţiunea de „calcul diferenţial” indica un capitol important din analiza matematică şi, evident, această disciplină o tratase ca pentru bacalaureat, nu ca pentru admiterea la facultate. Norocul lui a fost că acea integrală a fost rezolvată de foarte puţini dintre candidaţi.  El a intrat cu… 8,15, abia pe la mijloc, şi se tot întreba de ce, pentru că la chimie şi fizică ştiuse tot – aşa credea el; la chimie-oral luase chiar 10! Şi atunci cum naiba-i ieşise media aceea deloc strălucită? Până la urmă, a ajuns la concluzia că scrisul lui idiot fusese de vină. Şi – o, Doamne! – ce-a mai păţit cu maică-sa, până să afle că a intrat… În dimineaţa zilei când urmau să fie afişate rezultatele, s-a trezit cu maică-sa pe cap. Rezultatele s-au afişat abia spre seară, a fost imposibil să ajungă la liste până după miezul nopţii. Când, în sfîrşit au ajuns, ce să vezi? – Marinică al meu nu era pe nicăieri! Maică-sa a început să se „olicăie” toată. La respinşi nu figura deloc; în schimb, la admişi era o fată – Pătraşcu Mariana o chema. Lui Marinică i-a „picat fisa”: acea fată nu putea fi decât el, căci de la meditaţiile comune organizate gratuit de facultate înainte de examen, reţinuse că nu mai exista niciun candidat Pătraşcu, precis îi greşiseră numele la secretariat! N-a fost chip s-o convingă şi pe maică-sa că aşa e, nici el nu era convins sută la sută că aşa stăteau lucrurile, toată noaptea n-au dormit… A doua zi, cu maică-sa de mână s-a prezentat la decanatul Facultăţii de Chimie:

– Doamnă dragă – a întrebat-o el pe secretara şefă – fiţi amabilă, spuneţi-mi vă rog, aveţi la „admişi” cu opt şi cincisprezece o fată pe nume Pătraşcu Mariana?

– Aştieptaţ’ dumnievoastrî numai un momient sî vierifiec!, i-a răspuns amabilă secretara.

După câteva  minute, secretara s-a întors la ei cu un dosar în mână şi le-a spus:

– Domnuli, n-am nişio Patraşcu Mariana admiesî, am în schiemb un băiat admies, Patraşcu Marian îi zâşi, adicî dumnieavoastrî, di şi mî-ntrebaţ’, nu esti clar?

– Păi, nu e doamnă, nu e deloc, ia uitaţi-vă dumneavoastră pe listele pe care le-aţi afişat afară!, i-a replicat Marinică nervos.                                       

Secretara s-a uitat pe listele de admişi afişate şi deodată a-nceput să facă feţe-feţe. A comparat ce avea în dosarul acela cu una din liste şi, în sfârşit i-a spus spăşită:

– Vai di mini şî di mini, iertaţî-ni, domnuli, s-o făcut o grieşalî di dactilografieri, s-o bătut „Mariana” în loc de „Marian”!

– Dumneavoastră ştiţi că femeia asta, maică-mea, era să facă infarct azi-noapte din cauza dumneavoastră?

– Vî rog încî o datî sî ni iertaţ’, dactielografa o grieşât, o fost mari zăpăşiealî ieri, aişi la noi!…

Interesant, Marinică a mai avut şi după aceea necazuri din cauza confuziei între prenumele Marian şi Mariana. La începutul semestrului II, din acelaşi an II, când s-a dus să-şi ridice cartela de masă gratuită, funcţionara de la ghişeu a refuzat să i-o dea pe motiv că era trecut pe tabel Mariana în loc de Marian.

– Şi acum eu ce fac, ce mănânc?, a întrebat el furios.

– Vî duşieţ’ dumnieavoastrî la diecanatul Facultăţî di Chimii şî-m’ aduşieţ’ o adievierinţî cî suntieţ’ băiet şî nu fatî, i-a răspuns funcţionara senină.

Toţi studenţii de la coadă au izbucnit în râs la auzul unei asemenea enormităţi.

– Doamnă, eu sunt oltean, dar o glumă mai bună ca asta nu puteam face, ce dracu’, oi fi având eu părul mare, dar fată nu sunt; dacă vreţi îmi dau pantalonii jos să vă convingeţi, asta-i chiar culmea!

Alte râsete la coadă… Până la urmă, a venit şeful acelui birou, au verificat tabelele din urmă şi au constatat că nu exista nicio Pătraşcu Mariana la chimie care să fi luat până atunci cartelă gratuită, şi încă la cantina dietetică (începuse să aibă probleme cu stomacul) unde, pentru el exista şi o aprobare care asigura plata unei diferenţe, deoarece cartela aceea era mai scumpă cu cincizeci la sută decât cartela de la cantina obişniută, bursa de categoria I rămânând intactă, adică o sută de lei pe lună bani în mână. Ca să fie siguri, au sunat şi la decanat pentru confirmare. Şi astfel, până la urmă a intrat în posesia mult râvnitei cartele de masă la cantina dietetică „Olga Bancic”, unde se mânca bine în comparaţie cu cantinele comune; acolo se pregăteau patru meniuri, ca urmare a tot atâtor regimuri care erau recomandate de medic, nu lipsea carnea la prânz şi seara, friptură de trei ori pe săptămână, pâine albă la discreţie etc. Când s-a mutat în „Tudor” în urma unirii chimiei de la Universitate cu chimia de la Politehnică, ghişeul cantinei dietetice era alături de altele patru ale cantinei obişnuite şi de multe ori Marinică „râmnea” –  cum se vorbea prin satul lui –, la câte un fel de mâncare de la comun, mai ales la borş de fasole şi la murături şi atunci o ruga pe „Mar’şica” să i le dea de acolo. În orice caz, la Iaşi, mâncarea era cu mult mai bună decât la internatul Liceului „Nicolae Bălcescu”, de unde venise …            

 

*    *    *

 

… Până la frumoşii ani ai studenţiei, avea să mai curgă însă multă apă pe Olt şi pe Bahlui!… Să revenim, deci, cu Marinică în clasa a III-a, la marele eveniment al primirii sale în rândurile pionierilor. Nici n-a ştiut când a ajuns în Câmpuri, la maică-sa mare, adică bunică-sa. De cum l-a văzut, Hobzoaica, a şi-nceput să-l îmbie ca de fiecare dată când venea pe la ea:

– Hai să-ţ’ dau să mânci: am brânză, muşchi şî cârnaţ’ di la oală, cocă, dovleac copt, îţ’ prăjăsc iute un ou…

– Lasă-mă, mamă-mare, nu mi-e foame, nu poci  sta mult, trebe să mă duc să-m’ fac baie, că luni mă face pionier!

 

 

 

 

         Hobzoaica se apropia de 55 de ani, vârsta la care nepotul ei urma să fie „acuzat” că-şi vopseşte părul; ea, săraca, îl avea aproape alb, dar, altfel, era zdravănă şi aprigă la mânie. Stătea în aceeaşi curte cu fiu-său, Gheorghe, fratele mai mic al maică-sii, într-o căsuţă separată, întocmai ca Chircuţ, bunicu-său.  De  pe  peretele

din faţă, cum intrai, veghea cu ochi de vultur, dintr-un tablou vechi, mama ei şi străbunica lui Marinică, Teşcuţoaia, care în 1901 era să moară înecată în Olt. Era vară, se adunase mulţime de lume să-l vadă pe Ionel Brătianu venit să inspecteze calea ferată Râmnicu-Vâlcea – Podu Olt, care tocmai fusese dată în funcţiune, şi „podu’ de scripeţ” s-a răsturnat, lumea de pe el căzând buluc în Olt. Din fericire, nimeni nu s-a înecat. Teşcuţoaia era o copilă atunci, nici nu era cunoscută sub această poreclă, pe care a căpătat-o măritându-se cu unul Teşcuţ. La fel ca ea, „fie-sa” Hobzoaica  şi-a căpătat porecla de la bărbatul ei, Hobza. Numai că în timp ce Teşcuţ era nume, Hobza era poreclă şi se datora faptului că bunicul lui Marinică din partea mamei icnea din toţi rărunchii atunci când ridica ceva foarte greu:

– Hooobza!

         Înainte de întâmplarea cu „podu’ de scripeţ”, se petrecuse un alt fapt, legat tot de calea ferată, care, chiar şi după ani şi ani, stârnea zâmbete ironice, dar care era real sută la sută: la apariţia primei locomotive, oamenii care munceau pe bucăţile de pământ de pe malul Oltului, la Grădini, la Repeguş, la Cânşor, în Luncă, s-au speriat aşa de tare, încât şi-au aruncat din mâini uneltele şi au fugit îngroziţi, ca să se ascundă de „balaurul care şuiera şi scotea fum pă nări” – şi aşa s-a întâmplat prin toate satele de pe Valea Oltului, străbătute de „drumu’ de fier”.

          Teşcuţoaia era o femeie grozav de puternică şi de curajoasă, până şi bărbaţii se temeau de ea, căci bătuse măr pe câţiva din sat. Ferit-a Sfântu’ să se fi făcut vreo nedreptate, fiindcă imediat făcea ea dreptate cu parul!… Pe la jumătatea lunii octombrie 1916, a plecat în refugiu spre Curtea de Argeş, din cauza războiului; se rupsese frontul la Sibiu şi nemţii înaintau, iar ai noştri se retrăgeau în de-a valma spre sud. Teşcuţoaia şi-a pus în car cei cinci copii – Hobzoaica avea pe atunci aproape opt ani, ar fi trebuit să meargă la şcoală – câţiva saci cu fân, haine şi ceva de-ale gurii. De leuca din spate-dreapta a carului a legat o vacă fătată de curând, ca să aibă lapte pentru copii. Bărbatu-său, Mitu Teşcuţ, plecase la război, nu mai ştia nimic de el din primăvară. S-a suit apoi şi ea în car şi a început să mâne boii pe Calea Mare spre Sălătruc, uitându-se din când în când înapoi la copii. Din urmă se auzea vuietul obuzelor nemţeşti care se spărgeau cu un bubuit asurzitor pe culmile din jur. Femeia biciuia fără milă boii care nu înţelegeau ce a apucat-o pe stăpâna lor, căci până atunci erau obişnuiţi să meargă la pas; Teşcuţoaia se purta întotdeauna frumos cu ei, fiind de părere că „animalu’ trebe îngrijât dacă vrei să te slujască…”. După ce a intrat în Perişani, exploziile obuzelor au încetat, iar Teşcuţoaia a încetat şi ea să mai biciuie boii, care acum mergeau la pas cu limbile scoase de-un cot.

La Pripoare, Teşcuţoaia a tras carul pe prundul Văii Băiaşului, a dejugat boii, i-a legat de jug cu funii şi apoi le-a pus sub boturi o mână de fân. Plăvanii nici nu s-au uitat la fân: se smuceau de funii, trăgnd la apă, săracii. Femeia nu i-a adăpat, erau prea înfierbântaţi şi puteau muri una-două. A luat din car o ţoală şi a-nceput să le frece gâturile, spinările şi burţile. După ce a terminat de şters boii, aceştia s-au mai smucit un timp şi apoi, văzând că stăpâna lor nu are de gând să-i dea la apă, s-au culcat, scoţând nişte gemete prelungi, sfâşietoare… Teşcuţoaia le-a dat copiilor să mănânce. După vreo jumătate de oră, au început şi boii să mănânce în silă, fără să se ridice de jos. După alte câteva minute, s-au ridicat şi au continuat să mănânce, de data asta mai cu spor, lungindu-şi din când în când gâturile către apa Băiaşului care clipocea îmbietor. Teşcuţoaia i-a lăsat să bea apă numai după ce au mâncat tot fânul şi când erau complet uscaţi şi suflau normal. Apoi i-a înjugat la loc şi a pornit din nou la drum, de data asta – la pas de voie. Dincolo de Poiana, fugara a fost ajunsă din urmă de o coloană de soldaţi germani, al cărei comandant a vrut să-i ia vaca şi viţelul. Femeia a încercat să-i explice ofiţerului, prin semne – bineînţeles, că fără vacă nu ar mai avea lapte pentru copii şi, orice ar fi, ea nu-l lasă să i-o ia. Între timp, toţi cei cinci copii din car, au început pe rând, să plângă. La un moment dat, în timpul altercaţiei, Teşcuţoaia s-a înfuriat atât de tare, încât i-a tras o palmă zvravănă peste obraz ofiţerului neamţ. Acesta, uluit de curajul nebunesc al femeii, s-a uitat la ea nemişcat, preţ de vreo câteva secunde lungi şi treptat, uimirea din ochii lui albaştri s-a transformat în admiraţie, sfârşind prin a izbucni în râs…. Au râs şi soldaţii care  asistaseră la scenă. Apoi, ofiţerul neamţ a îmbrăţişat-o cu afecţiune, sărutând-o pe amândoi obrajii şi spunându-i cu admiraţie, fireşte, în germană:

– Bravo, bravo, femeie!

După aceea, a lăsat-o  să plece; ba mai mult, copiilor din car le-a dat pesmet şi „zacăr de crumpene”, adică glucoză, spre marea lor uimire şi neînţelegând prea bine ce se întâmplase, cum de luaseră lucrurile o întorsătură atât de neaşteptată. Teşcuţoaia a ajuns cu bine la Sălătruc, unde a tras la o rudă îndepărtată de-a lui bărbatu-său. După nici două săptămâni, s-a întors în satul ei din Lovişte. Nemţii ocupaseră deja zona până dincolo de Piteşti şi au început să-şi organizeze administraţia în teritoriul ocupat.

Marinică era întotdeauna fascinat de femeia aceea din poza îngălbenită de vreme, care semăna uimitor cu bunică-sa. Faţă de Hobzoaica, avea, totuşi, trăsături mai ferme şi ochi negri, pătrunzători. Mai târziu, când a început să înţeleagă de ce şi bunică-sa şi maică-sa îi ponegreau pe ruşi, uimirea şi fascinaţia lui faţă de străbunică-sa Teşcuţoaia au crescut, se tot întreba ce s-ar fi întâmplat dacă ea ar fi pălmuit în locul ofiţerului neamţ, unul sovietic?!…

– Ei, maică, am fi murit atunci pă loc, dacă în locu’ neamţului ar fi fost un porc de rus. Şî mă-ta n-ar măi fi fost, şî nici tu n-ai măi fi fost, da’… uite că Dumnezău, drăguţu’, ne-a scăpat. Numa’ că fraţî miei, Mitu şi Ghiţă, au murit tot în război, da’ în al doilea, ei erau legionari de frunte, oameni învăţaţ’, au luptat ş-în Spania, de partea lu’ unu’ Franco. Ba nu, ia stăi, Ghiţă n-a murit în război, a murit în trei’j’noo, a căzut un lemn pă el, era într-o tabără, lucra muncă volontară cu măi mulţ’ legionari, c-aşa făceau ei, munceau benevol, nu obligaţ’. Ce înmormântare frumoasă i-au făcut – cu fanfară, cântece legionare, toţ’ îmbrăcaţ’ în cămăş’ verz’ –  au vorbit foarte frumos de el la groapă, fusese el pretin bun cu unii, Moţa şî Marin, mari şăfi legionari; ăştia muriseră măi înăinte în Spania, Moţa – chiar în braţele lui. Am măi rămas eu, mă-ta Măria Chibritoaia du pă Calea Lungă şi tac-to Ion Teşcuţ, Pâclă. Stanca nu erea cu noi atuncea în car, a făcut-o mama după război…

Marinică şi-a amintit toate astea în doar câteva secunde, privind pierdut tabloul cu Teşcuţoaia şi, de aceea, a tresărit când a auzit-o pe Hobzoaica întrebându-l:

– Pioner însamnă să porţ’ la gât cârpa aia roşâe, cum am văz’t eu la Rica Stancî?

– Da, mamă mare, da’ nu e cârpă, e cravata roşie de pionier, de ce-i zâci tale cârpă?

– Ia, armata roşie, steagu’ roşu’, steaua roşie, toate acelaşi’ drac, tot de la ruş’ vin.

– Vai, mamă mare, dar poporul sovietic ne e prieten, ne ajută să ne dezvoltăm ţara, să ducem o viaţă îmbelşugată…

– Ne-ajută pă dracu’! Ne fură, nu ne ajută! Tu n-ai văz’t ce scandal a fost cu înscrisu’ în colectiv? Şî az’ paică l-am văz’t pă Udeci pân sat. Dacă-m’ măi intră-n curte vr’o dată, îi crăp capu’ cu toporu’, h’re-ar el al draculi de bandit! Că şî asta cu colectivu’, tot di la ruş’ ni să trage.

– Da’ mamă mare, da’ Uniunea Sovietică e cea mai avansată ţară din lume, înaintea Americii…

– E pă dracu! De unde ştii tu? Aşa v-o-nvăţa pă voi la şcoală, da’ asta nu-nsamnă că e şî adevărat! Ia măi dă-i draculi de ruş’, când spui „rus”, spui „porc”. Şî nu-m’ măi aminti şî de americani, nişte mincinoş’, ne-au promis că ne scapă de ruş’ şî dracu’ i-a măi văz’t! Să faci bine, să-ţ’ vez’ de-ale tele, să nu te bagi în politică or’ce-ar fi, să pui mâna să-nveţ’. Că eu n-am putut învăţa, cân’ să mă duc şî eu la şcoală, a început războiu’, dup-aia, tata nu m-a măi lăsat, aveam oi, capre, aveam vite…

Deodată, Hobzoaica a tăcut, s-a uitat câteva clipe chiorâş la Marinică şi apoi s-a răstit la el, încruntându-se din ce în ce mai tare:

– Ha! Ia stăi! Nu cumva ăştia te fac pioner că te-ai dat cu ei, de-m’ vorbeşti mie aşa despre ruş’?

– Sovietici, mamă mare, sovietici, nu ruşi.

– Ha, ruş’, sovietici, tot un drac!

– Stai liniştită, mamă mare, mă face pionier pentru că învăţ bine!

– Da? Bine, învaţă maică, învaţă, că eu n-am apucat şî cum tu nu eşti prea zdravăn, cartea o să te salveze să ai şî tu o viaţă măi uşoară, să nu rămâi pă coclaurile estea, s-a potolit Hobzoaica privindu-l cu drag.

Apoi a băgat mâna în sân şi a scos o batistă înnodată între colţuri. Acolo îşi ţinea ea banii… A desfăcut-o, a întins-o pe pat şi a ales dintre bancnotele mototolite o hârtie de cinci lei, pe care i-a întins-o, zicându-i:

– Ia, maică, ia-ţ’ ce vrei tu de ei, ăştia sunt pentru că te face pioner, da’ nu asta e important, important e să înveţ’ tu carte …

Marinică a înhăţat îndată bacnota şi i-a sărit de gât, radiind de bucurie; era felul lui de a-i mulţumi. O singură dată pe an, Marinică, la fel ca ceilalţi copii din sat, avea doar pentru el mulţi bani – adică vreo 20-30 de lei, strânşi cu mult timp înainte pentru 20 iulie, de Sfântul Ilie, când mergea la târg în Dealul Mlăcii, micul capital numindu-se chiar aşa: „bani de târg”. Niciodată, însă, în restul anului, nu avusese atâţia bani numai pentru el…

– Dacă nu vrei să mânci nimica, hai în sat, merg şî eu cu tine!, a zis Hobzoaica după ce a scăpat din îmbrăţişarea nepotului.

Tocmai când au dat să iasă pe poartă, a început să toace de vecernie. Hobzoaica şi-a făcut trei cruci mari: 

–Doamne, ajută-ne! Doamne, miluieşte-ne! Doamne, iartă-ne pă noi,  păcătoşîi! Închin’-te şî tu, nu fi păgân!

Marinică s-a închinat şi el repede, spunând în gând ce zisese şi bunică-sa. N-a apucat însă să termine, că a şi simţit o palmă zdravănă după ceafă:

– Aşa te-nchini tu, mă, păcătosule?! Îţ’ baţ’ joc de Sfânta Cruce?! Ia-nchin’-te ca lumea, că acuş’ îţ’ iau înapoi ăia cinci lei!

Marinică s-a conformat rapid, de teamă să nu rămână fără bani.

*    *    *

 

Pe drum – o prăfărie cumplită. Aşa era sâmbăta seara sau în ajunul oricărei sărbători „cu roşu-n călindar”: toată lumea mătura de zor curţile şi prin faţa caselor, până la jumătatea drumului. Cu „bună sara”-n stânga, „bună   sara”-n dreapa, „ce faci Florico?”, „ia, mă duc la fie-mea-n Capu’ Satuli” …, au ajuns în dreptul bisericii. Nae al lui Nonică, nepotul popii Negoescu, cântăreţ în strană ca şi taică-său, tocmai închidea poarta. „Ce-o fi făcut atâta în biserică, doar a terminat de mult de tras clopetile?”–        s-a întrebat Marinică în gând. Lângă biserică, în faţa casei lui Conţoapă – Ion Băluţă după numele lui adevărat, dar i se spunea aşa fiindcă avea un picior mai scurt şi mergea săltat –, pe „blană”, stătea Bălucian, vecinul lui Conţoapă, tot Băluţă-l chema şi tot Ion, avea şi el „blană” la poartă, dar de, a lui Conţoapă era mai aproape de biserică, mai „la centru”.

– Sara bună, bă, Dine!, i-a zis Hobzoaica.

– Bună sara, fă, Florico!, i-a răspuns Bălucian.

Marinică  nu l-a  salutat,  i-a aruncat doar o privire piezişă, „închiondorată”. Hobzoaica a observat îndată purtarea nelalocul ei a nepotului:

– De ce nu i-ai dat, mă, bună-sara  lu’ Bălucian şî ce te-ai uitat aşa închiondorat la el, paică vreai să-l strângi de gât, nu alta?!

– Ia, pentru că nu-m’ place, e un opăcit ş-un primit, d-aia!

Hobzoaica s-a uitat lung la el, minunându-se ce spirit de observaţie avea nepotu-său.

– De, asta cam aşa e! Da’ ai tu ceva cu el anume?

– Am, cum să n-am, că mi-a zis că n-o să fie nimica de capu’ meu şî uite, acuma mă face pionier!

Dar de unde pornirea asta a lui împotriva lui Bălucian? Spre sfârşitul clasei a II-a, de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, pe când se întorcea de la şcoală, Bălucian, de pe aceeaşi blană ca şi acum, dar pe care mai stăteau Cailiu, Gogu Pioresii, Moru şi Rancotă, n-a avut de lucru şi s-a răstit la el, după ce Marinică i-a salutat şi a dat să treacă de ei:

– Bă, ăla a lu’ Mărian Chircuţ, ia fă-te, bă, ’ncoa!

Când Marinică a ajuns în faţa lor, Bălucian i-a poruncit tot răstit:

– Ia, scoate, bă, caietu’, să văz cum scrii!

Cu inima strânsă, copilul i-a întins caietul de citire. Bălucian l-a luat, s-a uitat atent la câteva file, strâmbând tot timpul din nas, iar la sfârşit a izbucnit:

– Bă, da’ urât măi scrii, n-o să fie nimic de capu’ tău, car’-te d-aci!

– Da’ nene, întreabă-mă de Mihai Vitreazu, de Ştefan cel Mare, din ar’metică, citire, gramatică!, a încercat să i se opună Marinică, umilit de prezenţa celorlalţi patru, şi mai ales a lui Gogu Pioresii, pentru care avea un respect deosebit, căci altfel l-ar fi lăsat în plata Domnului.

– N-auz’, bă, car’-te d-aci, dacă nu scrii frumos, nu faci nimic în viaţă!

– Da’ important e să scriu corect, nu frumos!, s-a încăpăţânat Marinică.

– Bă, da’ a draculi e pielea pă tine, să vede că te-a făcut Oara lu’ Hobza cu Mărian Chircuţ, a mai zis Bălucian.

– Bă, Dine, dă-o draculi de treabă, lasă copilu’ în pace, că are dreptate!, i-a luat atunci apărarea lui Marinică, Gogu Pioresii, pe numele său adevărat – Aslău.

Apoi, a zis şi către el:

– Lasă, Marinică, tată, nu te uita în gura lui, face şî el pă deşteptu’; câţ’ oameni mari  nu scriu urât, doctorii de egzemplu!

– Da, nene Gogule, da’ m-a făcut de râs în faţa matale şi a lor, ce, eu sunt prostu’ lui?

– Ei, na, cum să fii tu prost, dacă mă-ta a fost premiantă, iar pe tac-tu, după numa’ trei luni de armată,   l-au trimes la şcoala de ofiţeri? Da’ săracu’ n-a avut noroc, din cauza lu’ tac’to Laie, că era legionar. Bă, Dine, ce dracu’-ţ’ veni, ai?, a mai zis Gogu Pioresii.

După ce Marinică a plecat la liceu şi mai ales la Iaşi, la facultate, Gogu Pioresii şi Mitică Fetelea au devenit cei mai buni prieteni al lui. Mitică Fetelea era „leat” cu taică-său, iar Gogu Pioresii era mult mai în vârstă decât cei doi. Lui Marinică îi plăcea de ei că erau oameni cu un nivel de cultură destul de ridicat, citeau mult şi pe el îl tratau ca de la egal la egal, în ciuda diferenţei mari de vârstă dintre ei, chiar cu respect, mai ales după ce devenise student. Ehei, cât a căutat Mitică Fetelea s-o încurce pe fiică-sa Daniela cu el, dar ea nici nu voia să audă de aşa ceva şi nici Marinică nu credea că va merge treaba între ei.

Gogu Pioresii avea dreptate: văzând că tatălui lui Marinică îi merge mintea, comandantul unităţii l-a trimis după câteva luni de armată la o şcoală militară la Oradea. Tare chipeş mai era Mărian  al lui Chircuţ în uniformă şi cu şapcă militară pe cap, toată viaţa a păstrat nişte poze cu el aşa. Nu după mult timp, însă, şeful cadrelor de la acea şcoală a fost informat că Mărian avea un frate legionar, care mai şi cânta cântece interzise prin cârciumi; ca  urmare, l-au trimis să-şi continue armata „la diribau”, adică la târnăcop şi la lopată.  Totuşi, Marinică s-a mirat atunci că Moru şi Cailiu nu au zis nimic, erau şi ăştia nişte rânjiţi… Însă Moru i-a spus lui taică-său toată povestea, iar acesta, ca niciodată, i-a cerut toate caietele la verificat. După ce le-a studiat cu atenţie, Mărian a conchis:

– Bă, că te-ai ţânut în clanţă cu Bălucian nu e rău, să nu te laş’ călcat de nimenea în picioare, dar are şî el dreptate! Ce dracu’, străduieşte-te să scrii şî tu măi frumos, ştiu că nu ţ-ă uşor!

Deşi aluzia la boala lui congenitală fusese blândă, Marinică a înţeles şi s-a întristat.  Poate, de aceea, toată viaţa a căutat metode de a contracara efectele acestei maladii, de la cele în care-şi dovedea inteligenţa spontană şi până la cele violente chiar, fiind un coleric tipic. Dacă se întâmpla ca vreun copil cu care se bătea, să-l răzbească, nu se lăsa până ce runda următoare nu-l răzbea şi el. Ehei, de câte ori n-a rămas după ore, în clasă, cu Achim al lui Trocărel, doar ca să se bată ca chiorii! Tare s-a mai speriat când l-a făcut hoi de sânge pe Piştia, crăpându-i capul cu penarul! Dar de atunci, niciodată Piştia nu s-a mai luat de el. Şi cu Laie Franţ… de câte ori nu s-a bătut el pe coridorul MAT-ului, unul lung de peste zece metri, apoi cu Cacarela, cu copii lui Lisaveta, Gelu şi Costel; ăştia erau mai mici cu doi şi trei ani decât el, dar erau doi şi săreau amândoi pe el, nicio grijă – îl băteau şi îi bătea. Niciodată, însă, adversarii lui de lupte nu făceau vreo referire la mersul lui ciudat. De asemenea, niciodată bătăuşii nu se plângeau părinţilor în cazul în care o-ncasau. Odată, pe la Dincă Şandru, se luase în piept cu Neluţ, băiatul lui Schleifer, gestionarul de la „Alimentara”, tot Şandru îl chema, iar de pe Calea Lungă, tocmai cobora Chiva lui Tică Lăpădatu. Văzând ea cum Marinică stătea călare pe Neluţ, care era mai mare ca el cu un an, şi-i căra cu sete pumni în spinare, i-a strigat indignată:

– Ioi-te-al draculi şovârnog, de ce e-n stare! Dă-te, mă, jos după Neluţ, c-acuma-ţ’ dau vro câteva!

Atâta i-a trebuit lui Marinică! L-a lăsat pe Neluţ şi   s-a repezit în faţa Chivei, cu mâinile-n şolduri, strigând la ea:

– Fă, h’re-a draculi de curvă, de ce mă faci, fă, şovârnog, ai, ce ţ’-am făcut eu ţîie, fă? Ţâie ţ’-ar conveni, fă, să te fac şî eu pă tine – curvă? Curvo, na!

Chiva, văzând reacţia lui cu totul neaşteptată, a amuţit şi a rămas stană de piatră, preţ de câteva secunde bune, uitându-se uluită la el, după care a plecat cu capul în jos, fără să mai spună ceva… Adevărul este că Chiva lui Tică Lăpădatu era cunoscută în sat ca un cal breaz, ca fiind „rea de muscă”.     

                                          *   *   *

         Şi cu boala asta a lui, era o întreagă poveste. Când era mic, era „gras şi frumos”. Trecuseră un an, un an şi jumătate, doi, chiar trei mai apoi, şi Marinică al meu nu mai pleca odată pe picioarele lui, singur. Ţinut de mânuţe, mergea împleticit, călcând doar pe vârfurile picioarelor; aci sălta ca un arc, aci „stârcea” jos ca o găină beată. Altfel, guraliv şi isteţ, nevoie mare. La aproape trei ani de la naşterea lui, Ioana lui Cloanc a născut şi ea o fetiţă şi, când se întâlnea cu maică-sa, care-l purta în braţe, o tot ispitea:

– Nu măi merge, fă, Oară, al tău odată, c-a mea a plecat de la unşpe luni? Ce are?

– De, fă, Ioană, e prea gras, îi răspundea maică-sa, ştiind totuşi că ceva nu e în regulă cu copilul ei.

După un timp, alarmându-se că Marinică nu putea merge singur, ai lui au început să umble cu el prin toată ţara, pe la fel de fel de doctori: Sibiu, Bucureşti, Cluj, Timişoara, Deva. La Deva era un doctor vestit, înfigea nişte ace subţiri în corpul pacientului, în locuri numai de el ştiute. Două zile şi două nopţi au aşteptat să le vină rândul, au dormit în grădina omului… era puhoi de lume, ca la un făcător de minuni. La început, toţi doctorii, fără excepţie, le spuneau părinţilor lui:

– Nu vedeţi că e prea gras, cum vreţi să meargă?

Mai târziu au decretat: sechele postpoliomielitice.

În mod surprinzător, fata Ioanei lu’ Cloanc, cea care pornise în picioare la mai puţin de un an, a făcut poliomielită pe la trei-patru ani şi a rămas cu aşa ceva. Deşi maică-sa nu era o femeie rea şi răzbunătoare, invidioasă însă cu siguranţă, atunci nu s-a putut abţine să nu spună:

– Eheee, Dumnezău drăguţu’ nu doarme…

Şi aşa, că are poliomielită, sau, mai exact, c-a avut – ceea ce se vedea, erau, pasămite, urmările (sechelele) –, a rămas până a început facultatea.

Nu-l deranja prea mult – alerga, muncea cot la cot cu oricine, juca fotbal (am arătat că în liceu era poreclit Kraus, Voinea sau Garinchea, depinde cine-l striga), dansa (mai ales dansuri lente sau, dimpotrivă, rock’n roll, unde era suficient să se bâţâie în ritmul muzcii, pe care parcă-l avea în sânge), urca pe munte. Odată, după o Conferinţă Naţională de Chimie Analitică, desfăşurată la Târgu Mureş, a „făcut” Cheile Turzii şi ale Turenilor în pantofi, cu nebunul de G. E. Baiulescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, organizatorul conferinţei, care l-a minţit că a vorbit la telefon cu directorul Centrului de Cercetări unde lucra şi că acesta i-ar fi dat voie să întărzie oricât, în delegaţia aceea; aiurea, îl dăduseră dispărut deja! Acolo, în Cheile Turenilor, Baiulescu şi un tânăr asistent de la catedra lui erau să se înece în … nămol – au alunecat amândoi şi au căzut într-o mocirlă; culmea e că, în timp ce se afundau în nămol, prima lor grijă a fost să le arunce celor de pe mal portofelele cu buletinele şi banii. Aceştia i-au scos cu greu din mocirlă întinzându-le nişte creci mai lungi. Apoi, tot cu beţivanul acela de profesor, urca anual pe Cozia, în octombrie, după fiecare Sesiune de Comunicări Ştiinţifice a Centrului de Cercetări care avea loc la Căciulata. Ce mai, era rezistent şi în putere, doar că mergea săltat, pe vârfuri şi cu trunchiul puţin aplecat înainte, încât cine trecea pe lângă el, se împiedica de… călcâiele lui. Exista, totuşi, o problemă: nu-şi putea duce la masă farfuria cu ciorbă, fără s-o verse.

În liceu, la internat, ciorba era adusă de câte un coleg, în nişte castroane mari de patru porţii; aducea şi el felul doi, acela nu se vărsa atât de uşor. În facultate, însă, fiindcă nu voia  să se umilească apelând la ajutorul altora, renunţase să mai mănânce ciorba la cantină, motivând că nu-i place; din când în când, se ducea la restaurant şi servea ciorbă, acolo îi era adusă la masă. În anul III, când, din ordinul Elenei Ceauşescu, „chimia pură” s-a unit cu „chimia industrială”, rezultând Facultatea de Chimie şi Inginerie Chimică din cadrul Institutului Politehnic Iaşi,   s-a mutat din „Târguşor-Copou” în „Tudor Vladimirescu”. Acolo, în locul farfuriilor pentru ciorbă, erau nişte căni mari; îi spunea „Mar’şicăi” să-i pună două pe jumătate pline, le ducea mai uşor, fără să le verse…

În fiecare an, primea de la UASCR câte două bilete gratuite la mare, unul pentru tratament la una din cele două Eforii şi unul de odihnă la Costineşti. Douăzeci şi opt de zile în total era pe litoral, grija lui cea mai mare la sfârşitul fiecărui an universitar, fiind aceea de a înnădi cele două perioade. După anul I, primul sejur l-a petrecut în  Eforie Nord, la tratament. La duşul subacval era o asistentă tânără, brunetă, cu ochii negri, părul cârlionţat, sânii mari şi corpul mlădios ca o trestie în bătaia vântului; ce mai, frumoasă foc! Vara aceea  fusese detaşată cu serviciul din Sibiu, de la „Numărul 3”, spitalul în care până la zece ani, doctoriţa Şuţu îl îndopa cu „Glutacid”, de două ori pe an. Când lucra, asistenta era îmbrăcată numai cu un halat alb, scurt şi încheiat doar la patru nasturi, destul de rari şi de aceea i se vedeau chiloţii atunci când se apleca. Când a auzit că ani de zile a tot fost internat la „Numărul 3” şi că tatăl lui era ceferist în Sibiu, ca şi tatăl ei, între el şi Nina Drăguşin a intervenit pe loc o simpatie reciprocă. La prima baie, Marinică a dat să intre în cadă cu slipul pe el. Ea i-a cerut să şi-l scoată.

– Doar dacă te dezbraci şi tu de tot!, i-a răspuns el obraznic.

Nu mică i-a fost mirarea, când a văzut că Nina Drăguşin încuie uşa şi-şi scoate, cu mişcări lascive, halatul.

– Şi chiloţii?, a bâiguit Marinică într-un târziu, fiindcă rămăsese fascinat de splendoarea ce i se oferea privirilor.

– Atât, nu fi obraznic, sunt logodită, în octombrie mă căsătoresc!  i-a  retezat-o  ea scurt.

Tot era bine şi aşa, cu chiloţii pe ea. Şi n-a fost doar o dată când ea s-a dezbrăcat în acest fel, ci de fiecare dată când el intra în cabină pentru procedura aceea. Duşul subacval era aşteptat în fiecare zi, cu nerăbdare, de Marinică. De fiecare dată când ieşea din cadă, avea gâtul strâmb! Cum intra în apă, îşi îndrepta ochii către asistentă, măturând cu privirile-i flămânde sânii care pendulau deasupra apei, pântecele care, aci se-ncorda, aci se relaxa, şi picioarele splendide care se apropiau şi se depărtau ritmic, lăsând să i se vadă sexul prin spaţiile libere lăsate de chiloţii pe care el ajunsese să-i invidieze. Asistenta se făcea că nu observă, dar uneori îi atrăgea atenţia:

– Dacă nu stai cum trebuie, o să-ţi bag apă-n fund şi atunci ai să vezi tu cum alergi gol puşcă la veceu!

Alteori, când penisul lui stătea ţeapăn, îndreptat în sus, ea exclama şmechereşte:

– Hopa, antena! Prinzi ceva cu ea?

Se spune că, de obicei, sunt rare femeile şi frumoase şi inteligente.  Ei  bine,  Nina Drăguşin era una dintre ele. Acea asistentă splendidă i-a deschis ochii lui Marinică în privinţa bolii sale:

– Măi băiete, tu n-ai avut poliomielită, cum nu sunt eu fată mare!

– Păi, cum aşa?

– În primul rând, poliomielita este flască, ori tu eşti spastic. Apoi, uneori ai şi o uşoară dizlalie.

– Cum naiba să nu dau în bâlbâială când tu eşti atât de frumoasă?

– Ei, ia vezi! Iar te dai la mine, că acum îmi pun halatul!

– Nu, nu! Te rog nu te îmbrăca, iartă-mă, nu mai fac!, a bolborosit el repezit.

– Hai, termină, parcă ai fi copil de ţâţă, zău aşa! Vezi că ai şi dizlalie?

După câteva clipe de tăcere, Nina a continuat:

– Apoi, eşti un tip coleric. Nu-i aşa că uneori eşti repezit, arţăgos, nevricos?

– Ei da, nu suport să fiu luat de fraier şi nici să-i fie cuiva milă de mine.

– Şi să mai ştii că boala ta nu e la picioare, e la cap…

– Ei na, acum sunt şi idiot!

– Nu, nu eşti idiot, altfel n-ai fi luat la facultate, dar, crede-mă, aşa e cum îţi spun.

– Şi cum naiba se cheamă boala asta a mea?

– În termeni medicali – parapareză  spastică sau,  mai  degrabă,  tetrapareză   spastică,  fiindcă  văd că şi mâinile ţi-s puţin atinse. Popular – paralizie infantilă, şi de aici confuzia între cele două boli, deoarece poliomielita debutează în mod obişnuit la sugari şi copii foarte mici fiind de natură infecţioasă, iar spasticitatea este o boală congenitală.

– Şi care-i cauza?

– Cel mai probabil, un traumatism cranian intrauterin sau la naştere.

– Nu m-am lovit  niciodată  la  cap,  adică… vreau   să  spun  că  nu   m-am   lovit niciodată prea tare, că altfel…

– Ei da,  parcă  ştii  tu  ce-a  făcut  maică-ta  când  erai  în  burta  ei,  sau cum  te-a născut! De atunci ţi se trage, boala ta e congenitală.

Auzind asta, Marinică, uimit, şi-a spus gând: „Drace! Să vezi că fata asta are dreptate!”, şi s-a hotărît să studieze problema. Mai întâi, de cum s-a întors de la mare pârlit ca un porc – dimineaţa, când se scula, lăsa în pat numai piele năpârlită – a început s-o descoasă pe maică-sa. Astfel a aflat un prim indiciu: fiind „grea” cu el, înainte de Crăciun, când a urcat carnea de porc în podul casei s-o pună la fum, scara a alunecat într-o parte şi ea a căzut, lovindu-se la burtă. N-a avut nimic atunci, s-a ridicat, era puţin ameţită, a stat câteva minute întinsă pe pat să-şi revină şi s-a apucat iarăşi de treabă, că doar venea Crăciunul, nu? L-a născut de Anul Nou, înainte de termen – a tras el concluzia…

Apoi, întors la facultate, Marinică s-a apucat de citit fel de fel de cărţi şi tratate de neurologie. Nina Drăguşin avusese perfectă dreptate. Dar în tot ce a citit el atunci nu a întâlnit denumirea de „maladia Little”, cum se numea mai exact boala lui, ci alţi termeni ca semipareză spastică, parapareză spastică, tetrapareză spastică etc. De „maladia Little” a auzit abia în anul V de facultate, de la doctorul Paul Trosc. Jucase fotbal şi făcuse o entorsă urâtă de tot. S-a dus la policlinica studenţească, având piciorul drept ca butucul de umflat şi cu nişte dureri groaznice la mers. Acolo, doctorul care l-a consultat, i-a spus:

– N-aveţi  mare  lucru,  doar o entorsă,  puneţi comprese  reci cu apă de Burrow şi legaţi-vă strâns cu o faşă. Dar de ce mergeţi aşa?

El i-a răspuns puţin obraznic, supărat că doctorul acela îl cam tratatase cu superficialitate, aşa credea el:

– Doctori ca  dumneavoastră au spus că am  avut  poliomielită,  iar ceea  ce  se  vede sunt sechele, dar acest diagnostic mi-a fost pus aiurea!

– Aveţi dreptate! Dar ce este, după dumneavostră?

– O parapareză spastică sau, mai degrabă, tetrapareză spastică, după câte am studiat eu.

– Iarăşi aveţi dreptate: boala dumneavoastră se numeşte mai exact „maladia Little” şi este congenitală. Vă operez!

– Fiţi domnule serios, dac-am ajuns până la vârsta asta aşa, m-am obişnuit, nu mai contează!…

– Da, dar odată cu înaintarea în vârstă, o să aveţi  probleme.  Acum sunteţi  tânăr, nu simţiţi, sunteţi plin de energie şi entuziasm, dar mai târziu, spasticitatea se va accentua. Or să înceapă şi durerile datorită contracţiilor îndelungate, puterile or să scadă; n-o să vă fie deloc uşor…

Marinică s-a gândit câteva clipe, după care a întrebat curios:

– Dar de ce vă interesează atât cazul meu?

Paul Trosc, doctorul care nu era neurolog, ci ortoped (ce nume predestinat avea, sugera ruptura de oase, nu?),  i-a răspuns apăsat, privindu-l drept în ochi:

– Pentru că dumneavostră ar fi trebuit să fiţi şi  retardat mintal; or, eu văd că  nu  e deloc aşa, sunteţi student şi încă la specializare, unde nu este reţinut oricine!…

Pe drumul spre cămin, în autobuzul 27, Copou-Tudor Vladimirescu, Marinică se gândea că doctorul Paul Trosc nu era deloc prost. Peste câteva zile, timp în care s-a tot frământat, neştiind ce să facă, l-a căutat pe doctor la Spitalul „C. I. Parhon” din Copou, voia să afle în ce consta operaţia aceea.

– Vă fac mai întâi o fascilectomie selectivă de nerv sciatic pentru reducerea spasticităţii, apoi mai vedem. Atenţie însă: de vindecare, nici nu poate fi vorba, ci de o ameliorare, în sensul reducerii spasticităţii şi al îmbunătăţirii poziţiei de mers; vedeţi, acum mergeţi pe vârfuri şi cu corpul înclinat înainte.

– Da, şi toţi cei care trec pe lângă mine, se-mpiedică de… călcâiele  mele!, i-a  spus Marinică puţin amuzat.

– E normal, din cauza poziţiei incorecte de mers, i-a răspuns doctorul serios. Ei, ce facem, vă operez sau nu?, a continuat doctorul Trosc după o scurtă pauză.

Marinică nu s-a gândit prea mult şi i-a răspuns doctorului:

– O facem, domnule doctor, o facem,  dar lăsaţi-mă să-mi  termin  facultatea  şi  să mă angajez; la o adică, dacă s-ar întâmpla ceva, să nu mor de foame; o pensie tot mi-o da statul ăsta, fie ea şi de invaliditate …

– Ei haideţi, vă asigur că mai rău nu are cum să fie!

– O facem după angajare.

– Bine, aşa rămâne! Ţineţi legătura cu asistenta şefă. Vă  dau  un  număr  de  telefon; când vă hotărâţi, sunaţi şi eu vă programez.

 

*    *    *

         Zilele de dinaintea repartţiei în producţie, au fost un chin pentru el. În asemenea momente de cotitură din viaţa unui om, vrei, nu vrei, îţi aminteşti cu nostalgie de ce a fost, te întrebi ce va fi?! Pentru prima dată de la începerea facultăţii, îi părea rău că acum s-a terminat cu studenţia. Până atunci, de nenumărate ori, se tot văita că nu mai termină odată facultatea, iar acum realiza cu groază că nu ştia ce-i rezervă viitorul. Ore întregi se plimba cu mâinile la spate prin parcul Copou. Odată, a dat nas în nas cu maiorul farmacist Nicolae Oiţă, de fel de pe lângă Drăgăşani. Lucra la Spitalul Militar, inventase o mulţime de medicamente, pe unul dintre ele, „Gastrobent”, îl testase chiar pe Marinică. Maiorul Oiţă inventase cel mai bun medicament contra arsurilor, care şi-a dovedit eficacitatea în cazuri considerate, până atunci, fără nicio şansă de supravieţuire. Componentele principale ale acestui medicament erau caolinul purificat şi azotatul de argint, acesta din urmă fiind un produs cu regim special. Peste câţiva ani, Marinică, aflat în delegaţie la Iaşi şi trecând, ca de fiecare dată, pe la fostul maior, ajuns între timp colonel, l-a găsit pe acesta tare amărât:

– Marine, sunt terminat, puşcăria mă mănâncă!…

– Dar, de ce, domn’ colonel, ce-aţi păţit?, l-a întrebat Marinică îngrijorat, căci ţinea foarte mult la el; începuseră să colaboreze la obţinerea unui medicament pe bază de bioxid de siliciu, produs care se obţinea ca microproducţie la Centrul de Cercetări (în final, medicamentul s-a numit „Trofosil”, dovedindu-se a fi un foarte bun trofic al metabolismului uman, dar – culmea! – niciodată nu a apărut în farmacii, căci între timp, colonelul, care nu se proteja deloc, având prostul obicei de a gusta tot ce mojara, a murit de un cancer toxic galopant).

Ce se întâmplase cu bietul colonel? Toţi mahării, de la cei din armată şi până la cei din partid, una-două, îi cereau medicamentul acela minune pentru arsuri, care se dădea în strat gros pe suprafaţa arsă, favorizând refacerea ţesutului afectat şi, evident, aceştia nu-i dădeau niciun ban. Azi aşa, mâine aşa, până a ajuns colonelul meu să nu poată justifica vreo cincisprezece kilograme de azotat de argint – substanţă cu „regim special” –, caz de puşcărie, ce mai încoace şi-ncolo! Cei cărora le dăduse medicamentul pe ochi frumoşi, îşi luaseră mâna de pe el! Marinică însuşi beneficiase de filotimia colonelului, nu el  direct, ci nepoata de doar cinci ani din Brezoi, a unui tehnician de-al lui, se opărise rău de tot, peste aproape trei sferturi din suprafaţa corpului. Ce scandal a avut cu doctorul Ţuca; acesta, nici nu voia să audă de administrarea unui tratament cu un medicament neomologat! Până la urmă, părinţii au scos fetiţa din spital pe răspunderea lui Marinică, i-au făcut tratamentul acasă cu ajutorul asistentei-şefe din acel spital, care auzise de medicament şi de cel care-l crease, şi – mare minune! – fetiţa s-a făcut bine, de unde, iniţial, nu i se dăduseră şanse de supravieţuire!

– Domnule colonel, nu promit nimic, dar am să încerc să vă ajut, i-a răspuns Marinică, preocupat de situaţie.                                                      

În următoarea delegaţie, i-a adus zece kilograme de azotat de argint (e mai bine ca dumneavoastră, cititorii, să nu ştiţi cum a făcut rost de el!). Cu două treimi din cantitatea lipsă aduse de Marinică şi cu ce-a mai făcut el rost de pe la Facultatea de Chimie şi Inginerie Chimică, de pe la „Antibiotice” şi de la alte întreprinderi chimice din Iaşi, Piatra Neamţ şi Suceava, colonelul Oiţă a scăpat. 

Am spus că Marinică aştepta cu înfrigurare repartiţia; era pe locul trei din cei şapte colegi absolvenţi ai anului V de specializare de la Catedra de Chimie Fizică („Chimia fizică a maromoleculelor”). Cu toate că de curând îşi făcuse o nouă prietenă şi până atunci erau nedespărţiţi, acum prefera să se plimbe mai mult singur prin Copou. Culmea este că, fără să ştie de ce, chiar avea motive să fie îngrijorat. Toate secţiile facultăţii afişaseră deja repartiţiile, numai ei – cei şapte absolvenţi socotiţi cei mai buni, cu o zi înainte de marele hop, habar n-aveau ce locuri de muncă îi aştepta: dobitocii de la cele două ministere – al Învăţământului şi al Industriei Chimice, uitaseră pur şi simplu de ei, de secţia aceea unică pe ţară!  În seara de dinaintea repartiţiei, cei şapte îl aşteptau la gară, cu sufletul la gură, pe profesorul Vasile Ababii, decanul facultăţii. Alarmaţi că au fost lăsaţi de izbelişte, îl trimiseseră la Bucureşti să vadă ce se întâmplase. Repartiţiile cu care se întorsese decanul din capitală, aduceau a bătaie de joc, toate fiind la întreprinderi de prelucrare a maselor plastice sau a elastomerilor din Bucureşti, Piteşti, Buzău, Focşani, Târgu-Jiu şi Orăştie. El a luat la Focşani, fiindcă doamna Beldie, conducătoarea lucrării lui de licenţă, originară de acolo, i-a spus să se angajeze şi să-şi facă stagiatura în oraşul ei natal, urmând ca după aceea, să-l ia asistentul ei la Iaşi. Când s-a prezentat la IPMP Focşani, directorul Constantinescu s-a speriat:

– Domnule, eu n-o să am în fabrica asta cercetare nici peste zece ani, ce să fac eu cu dumneavoastră?!

– Păi, ce să faceţi! Îmi daţi în primire laboratorul …

– A, nu, nu se poate, laboratorul este deja dat!

– Atunci, îmi daţi dumneavoastră negaţie şi aşa terminăm bâlciul.

– Şi unde o să vă angajaţi?

– Asta mă priveşte pe mine, dumneavoastră daţi-mi numai negaţia!

La Centrul de Cercetări, lucra soţia unui văr de-al maică-sii, medic dentist, Ghiţă al lui Ficu îi zicea, Cojocaru – după numele de familie, ea, la rându-i, fiind nepoata lui Gib Mihăescu. S-a dus la ea …

– Eu n-am nicio putere, du-te la şeful nostru, domnul Glück, e un om bun, s-ar putea să te ajute cumva, vezi că e în faţă, în biroul directorului…

Zis şi făcut. Domnul Glück – el înţelesese Luc – era şeful Laboratorului „Cercetare PVC şi Copolimeri”: un domn pleşuv, adus de spate, chiar dacă avea doar câţiva ani peste patruzeci, cu vorba domoală, tipic ardelenească, purtând ochelari de vedere mari, cu rama groasă. I-a luat hârtiile, adică negaţia de la Focşani, diploma de licenţă şi certificatul de specializare, le-a studiat îndelung şi, în sfârşit, i-a spus:

– Ştiţi, am să fiu sincer cu dumneavoastră, eu sunt foarte reticent la absolvenţii care termină facultatea cu zece.

– Dar eu n-am terminat cu zece!

– Cum nu, pe ambele diplome, eu văd „media 10”!

– A, nu, domnule Luc, vedeţi că acolo scrie „cu media 10 la examenul de licenţă”, uitaţi şi foaia matricolă. Cu zece, într-adevăr, am terminat anul V, dar numai pe acela; a fost un an de specializare, n-au mai fost atât de multe materii ca până atunci, am făcut mai mult cercetare…

– Da, aşa e, n-aţi terminat cu zece… Şi vedeţi că nu mă chemă Luc, ci Glück. Da, e-n regulă. Dar mai este o problemă: noi suntem Centru de Cercetări, iar dumneavoastră nu puteţi lucra direct în cercetare; trebuie mai întâi să lucraţi trei ani în producţie, stagiatura adică, aşa prevede legea.

– Atunci, vă rog să mă iertaţi pentru deranj, i-a răspuns Marinică şi a dat să întindă mâna după documente, dar domnul Glück l-a oprit:

– Staţi puţin, de ce vă grăbiţi aşa?

A ridicat apoi receptorul telefonului, formând un număr scurt.

– Sărut mâna! Dă-mi-l, te rog, pe general. Salut Justinică, ce faci, măi? … Da, da, nişte dobitoci, ce mai… Măi, uite de ce te-am sunat, e la mine un absolvent de la Iaşi, a terminat cu medie mare, a făcut şi specialzarea în polimeri, vreau să-l iau la mine, vrei să fii drăguţ şi să-l plăteşti tu trei ani, ştii că nu-l pot angaja direct în cercetare… Da, am înţeles, la „PVC II”, mersi măi, rămân dator. Salut!

Vorbise cu directorul general al centralei (cunoscută sub denumirea prescurtată de CIPA) şi, implicit, al Combinatului Chimic – domnul inginer Justin Dimitriu. Apoi, întorcându-se către Marinică, domnul Glück i-a spus:

– Haideţi, că am rezolvat. Mergeţi la Combinatul Chimic la „Personal”, faceţi o cerere şi aşteptaţi să iasă o adeverinţă prin care să dovediţi că v-aţi găsit loc de muncă. Vă duceţi apoi la Bucureşti şi poate aveţi norocul să schimbaţi repartiţia. Mai rămâneţi puţin, vă dăm şi noi o adeverinţă, prin care spunem că după stagiatură veţi fi angajat la noi. A, bine  c-ai venit, directore, să-mi semnezi şi mie o hârtie – a mai spus domnul Glück după ce în birou a intrat un bărbat roşcovan, bondoc şi cu burtă, era domnul Curcăneanu, directorul Centrului de Cercetări. 

În timp ce aştepta, directorul l-a întrebat unde a terminat şi aflând că la Iaşi, i-a spus că tot acolo a terminat şi el. L-a mai întrebat despre o mulţime de cunoscuţi, cei mai mulţi, profesori, dar şi de maiorul Oiţă, descoperindu-şi-l prieten comun, omul era ieşean de origine…                            

La Bucureşti… altă belea! La sfatul lui taică-său, s-a dus să-i ceară sprijinul lui Gogu Canini, pensionar născut în aceeaşi comună cu el, fost inspector prin Ministerul de Finanţe şi, la un moment dat, şef al lui Theodor Stolojan. Acesta i-a promis c-o să „aranjeze” el rapid schimbarea de repartiţie, avea „prieteni şi cunoştinţe sus-puse” atât la Ministerul Industriei Chimice, cât şi la Ministerul Învăţământului. De faţă cu el, Gogu Canini a început să dea telefoane: „Salut, salut, sunt Gogu Canini, ce mai faci?” sau „Să trăiţi, sunt Gogu Canini, am onoarea să vă salut, ce mai faceţi dumneavoastră?”. După alte câteva replici formalist-politicoase, când fostul inspector da să-i spună preopinentului de ce îl căutase, acesta îi închidea telefonul în nas; şi tot aşa cu vreo zece astfel de „prieteni şi cunoştinţe” pînă ce Marinică s-a plictisit. La un moment dat, şi Gogu Canini, lac de sudoare, a renunţat şi, trântind receptorul în furcă, a început să înjure:  

– Naşterea şi parastasul vostru de lichele, cât aţi avut nevoie de mine eraţi în stare să mă pupaţi şi-n fund, iar acum vă bateţi joc de mine!

Era clar: Gogu Canini nu mai avea nicio putere, pierdea timpul de pomană cu el! Aşa că s-a dus singur în „gura lupului”. Cei de la Ministerul Industriei Chimice – de unde trebuia să obţină un aviz de schimbare a repartiţiei, cu care apoi să se prezinte la Ministerul Învăţământului – c-o fi, c-o păţi, că n-avem voie… până când Marinică al meu s-a înfuriat şi a început să strige la ei:

– Nu vă e ruşine obrazului să vă fie, după ce că aţi uitat că mai există şapte fraieri la Iaşi, care s-au specializat pentru certcetare şi învăţământ superior şi v-aţi bătut joc de ei, dându-le nişte repartiţii de toată jena, după ce că mi-am găsit singur loc de muncă, făcându-vă treaba dumneavoastră, de parcă am fi în cine ştie ce ţară capitalistă dezvoltată, nici aşa nu e bine!? Trebuie să vă puneţi de-a curmezişul, ca să arătaţi ce mari sunteţi dacă lucraţi în minister? Mă duc în audienţă la tovarăşa Elena Ceauşescu, vă-nvăţ eu minte!      

Speriată de strigătele lui, o funcţionară din acel birou a pus mâna pe telefon şi a chemat miliţianul de la intrarea în minister. Noroc că între timp, alertat de strigătele lui, a intrat în birou şeful Serviciului „Personal” din minister, un anume Dinu, altul decât cel care, peste zece ani, avea să fie retrogradat din ministru, director al Combinatului Chimic şi al Centralei. Acel Dinu s-a dovedit a fi un om de treabă, deşi, peste nişte ani, s-a aflat că era colonel de Securitate. L-a luat în biroul lui, l-a sevit cu o cafea şi o ţigară, a aşteptat să se liniştească, apoi i-a ascultat păsul şi i-a rezolvat problema. La plecare, i-a spus:

– Vedeţi că la Ministerul Învăţământului e un tovarăş Bondrea, foarte exigent; aveţi grijă cum îl luaţi. În niciun caz să nu faceţi ce aţi făcut aici…! Dar…, mai bine staţi să-i dau eu un telefon, să nu mai aveţi probleme …   

Şi bine a făcut acel Dinu, căci la ministerul cu pricina, abia a apucat să spună din partea cui vine, că Bondrea – un tip nu prea înalt, dar solid, destul de întunecat, fioros chiar, „bomborog închiondorat!” – i-a trecut lui Marinică prin cap privindu-l –, i-a şi cerut hârtiile şi, fără să mai spună altceva, a dat dispoziţie să i se elibereze o repartiţie la Combinatul Chimic. După angajare, Combinatul Chimic l-a detaşat imediat la Centrul de Cercetări. În primul an, şi-a luat salariul de la Secţia „PVC II”. Apoi l-au plimbat cu banii pe la toate secţiile din combinat, în fiecare lună trebuia să întrebe de unde-şi va lua el salariul. Când şi-a încasat prima chenzină (1525 de lei pe lună – atât a fost salariul lui în primul an), femeia de serviciu de la secţia „PVC II”, care urma după el la rând, a exclamat mirată:

– Vai de mine, aşa de puţini bani, şi doar e inginer!?

 

*    *    *

         S-a operat după numai două luni de la angajare. Şi rău a făcut! De şapte ori a fost pe masa de operaţie: fascilectomii selective de nerv sciatic la fiecare picior, secţionări şi alungiri de tendoane, rezecţii de os, în urma unor efecte secundare apărute… Fascilectomiile de nerv sciatic, i le-au făcut practic fără anestezie; pentru control, cică! L-au legat fedeleş cu faţa în jos, i-au despicat pulpele picioarelor şi au început să taie fascicule periferice de nervi. Din când în când, nea Ghinea – ghipsarul spitalului, controla spasticitatea, împingând cu putere laba piciorului către echipa de chirurgi formată din doctorii Paul Trosc şi Costas Marderas, acesta din urmă refugiat politic din Grecia, în România. Şi ce dureri cumplite a suportat atunci…! Când tăiau câte un fascicul de nervi, simţea că piciorul i se smulge din şold, porneşte ca o rachetă înspre perete şi se întoarce la loc fulgerător. Iar el răcnea, nu, mugea ca o vită înjunghiată… La un moment dat, una dintre asistentele care-i apăsau capul şi trunchiul cu putere, i-a pus în gură o bară de fier pe care Marinică a început s-o strângă cu putere între dinţi; se şi mira, după aceea, cum de nu şi-a rupt măselele atunci! Nu mai urla, acum gemea prelung… Celelalte operaţii au fost floare la ureche pe lângă astea două: una – la un picior, alta – la celălalt; fireşte, nu în acelaşi timp. După atâtea operaţii suferite, nu a obţinut nimic bun, în afară de o uşoară reducere a spasticităţii; dimpotrivă, i-a scăzut mult rezistenţa la efort. După prima fascilectomie – cea de la piciorul stâng, de unde laba piciorului stătea mereu cu degetele întinse înspre corp şi n-o putea flexa dacă i se cerea să facă asta, acum a început să se îndoaie înspre interiorul tălpii, încât, după ceva vreme, devenise un ghem; doctorul tăiase prea mulţi nervi… I-a pus piciorul în ghips, nea Ghinea – un munte de om, luptându-se să-i îndrepte laba ghemuită…

După un timp, ghipsul a început să cedeze, nu rezista prea mult la forţa cu care laba piciorului se ghemuia spre călcâi. Timp de trei săptămâni, ghipsul i-a fost refăcut de vreo cinci ori. Au urmat apoi alte operaţii de corecţie. În cele din urmă, laba i-a rămas mutilată, degetul mare – scurtat mult, niciodată n-a mai putut călca pe toată talpa, ci numai pe vârfurile degetelor şi pe călcâi. La piciorul drept – alte probleme: rămăsese cu nişte dureri cumplite în talpă. I-au făcut o denervare; n-a mai simţit talpa piciorului niciodată. Pentru că nu mai simţea nicio durere în talpa piciorului drept, de multe ori, dacă se înţepa şi se infecta locul, nu simţea decât atunci când deja infecţia depăşise zona denervată şi când, evident, era prea târziu. Timp de vreo nouă luni, a tot dus-o în concedii medicale; alte şase, a stat pensionat.

Când a plecat de acasă, maică-sa, sărmana, parcă prevăzând ce avea să i se întâmple, s-a ţinut după el până la Bucureşti, implorându-l să nu se ducă la Iaşi să se opereze. A făcut rău că n-a ascultat-o, dar, pe de altă parte, dacă nu s-ar fi operat, ar fi rămas toată viaţa cu gândul că dacă ar fi făcut-o, era mai bine… De altfel, ulterior, a realizat că el nu fusese decât obiectul unui experiment nefericit: operaţiile practicate de doctorul Paul Trosc dădeau rezultate numai până la vârsta de cinci ani! Mai târziu, autorităţile i-au interzis doctorului să mai facă acele operaţii, chiar pe copiii care se încadrau în limita de vârstă recomandată. 

 

*    *    *

 

După un an de la întâlnirea cu Nina Drăguşin în Eforie Nord, s-a dus la Sibiu s-o caute la locul ei de muncă, Spitalul nr. 3, de unde fusese detaşată atunci pe litoral.

– Nu mai e la noi, s-a măritat anul trecut cu un  sas şi  au  fugit  în   Germania,  i-a spus asistenta şefă.

– Bine a făcut!, i-a replicat Marinică.

– De ce? Că s-a măritat sau că a fugit?, l-a  întrebat  asistenta,  surprinsă  de  replica lui.

– Că a fugit, evident!, i-a răspuns Marinică prompt.

– Dar ce nu-ţi convine ţie, măi băiete, în ţara asta?,  l-a mai întrebat asistenta, tot mai uimită de cât de slobod la gură era.

– Nimic nu-mi convine, doamnă, nimic, nu vedeţi că trăim ca-ntr-o  închisoare?, a venit iarăşi prompt răspunsul lui Marinică.

Şi apoi i-a povestit asistentei cum a cunoscut-o pe Nina Drăguşin la duş subacval în Eforie Nord, cu un an în urmă, şi cum, datorită acelei fete superbe, descoperise el adevărata lui boală. A încheiat înjurându-i pe toţi medicii care nu fuseseră în stare să-i pună, când trebuia, diagnosticul corect. Asistenta, femeie în vârstă – lucrase pe vremuri chiar şi cu doctoriţa Şuţu, cea care-l îndopa cu „Glutacid” – i-a dat dreptate, dar l-a sfătuit să-şi ţină gura, că avea s-o păţească până la urmă.

– Să fiţi dumneavoastră sănătoasă, c-am păţit-o deja, sunt călit!, i-a replicat Marinică.

Aşa şi era: la nici două luni de când începuse anul I de facultate, s-a trezit chemat la rectorat în data cutare, ora cutare… Puţin nedumerit, s-a dus să-i ceară părerea lui Gicu Surpăţanu, asistentul acela universitar de la facultatea lui, originar din aceeaşi comună cu el. Gicu, un tip extrem de inteligent şi de harnic – de aceea şi fusese reţinut asistent universitar –, avea să ajungă, după revoluţie, profesor în Franţa, la Universitatea Lille – filiala Dunqerque. Colaborase cu francezii încă din vremea lui Ceauşescu, la nişte teme de cercetare; înainte, descoperise şi caracterizase noi tipuri de substanţe din clasa ilidelor şi-şi dăduse doctoratul cu o astfel de temă la mentorul lui, profesorul Ioan Zugrăvescu. Marinică n-a apucat să-i spună lui Gicu decât că fusese convocat la rectorat, că acesta a şi sărit cu gura pe el:

– Ce-ai făcut, mă, primitule? Ai încurcat-o! Vezi că, ori ai fost reclamat – cine ştie ce dracu’ ţi-o fi ieşit pe gură? – ori, dacă nu, vor să te racoleze ca turnător, mă rog, colaborator al Securităţii, deşi mă îndoiesc – de obicei, ăştia racolează indivizi care nu atrag în nici un fel atenţia; ori tu, pe lângă faptul că ai handicapul ăsta, mai ai şi gura mare; da, cred mai degrabă că ai fost turnat. Ai grijă ce naiba spui pe acolo, eu am terminat facultatea şi habar n-aveam unde e rectoratul!

Aşa şi era, cum avea să afle mai târziu. Cu puţin timp înainte, maică-sa s-a trezit la uşă cu Nuţa lui Anton, secretara de partid pe comună, care urma să fie numită primăriţă,  erau prietene. De data asta, Nuţa a sărit imediat cu gura pe ea:

– Bine, fă, Oară, fi-to  ăsta  al tău abia  a plecat la facultate şî să şî ţâne de prostii?  Uite ce am primit di la Iaşi, o hârtie pân care ni să cere să dăm relaţii amănunţâte despre familia lui, precis  a făcut el ceva p-acolo, o fi vorbit ce nu trebe …!

Când a auzit una ca asta, maică-sa s-a îngălbenit şi i    s-au muiat picioarele. S-a speriat şi Nuţa lui Anton, care a stropit-o iute cu apă rece:

– Oară, fă, Oară, ce-ai, fă, las’ că vedem noi cum facem, o să rezolvăm noi cumva, o să fie bine…!

Când maică-sa şi-a mai revenit, a început să bâiguie disperată:

– Aoliu, copilu’ mieu, copilu’ mieu! Nuţo, fă cumva şi scapă-mi-l…!

– Fă, Oară, noi o să scrim de bine despre voi,  noroc că  Mărian e membru de partid, o să vorbesc eu cu Costică Daneş la Sibiu, să-i dea şî de-acolo o referinţă bună.

Costică Daneş se trăgea din aceeaşi comună cu ei, era şef de cadre la Staţia CFR Sibiu, om cu mare influenţă la partid, pusese o vorbă bună pentru el şi atunci când cu cântatul lui în puţ.

– Da’, vez’ tu, nu  putem ascunde faptu’ că nea Laie a fost legionar,  deşî  acum  nu crez să să măi ţâie cont de asta, din moment ce Mărian a fost primit în partid!, a adăugat Antoanca.

Cu ce-a scris ea, cu referinţa de la Costică Daneş, cu ce i-au luat apărarea profesorii de la facultate – în special doamna Camelia Beldie, cea care avea să-i devină conducătoarea lucrării lui de diplomă, persoană foarte influentă pe atunci în Iaşi (era membru supleant al C.C. al P.C.R.) –, Marinică a scăpat.

Acum, să vedem şi cum a decurs convocarea lui la rectorat. În ziua şi la ora stabilite, s-a prezentat acolo. Secretara a format la telefon un număr interior şi a spus doar atât:

– A venit… Da, am înţeles!

Apoi, întocându-se către el, i-a spus amabilă, arătându-i o canapea mare, de piele maro:

– Vă rog să aşteptaţi, luaţi loc!   

N-a aşteptat prea mult. A fost luat în primire de un tip bondoc, negricios, între două vârste, care purta nişte ochelari fumurii, cu rame groase, îmbrăcat într-o haină de piele neagră, trei sferturi, şi care, fără să-şi spună numele, deşi secretara îl prezentase pe Marinică, l-a luat amical de braţ  spunându-i:

– Haideţi să facem câţiva paşi.

Au trecut pe lângă bibliotecă şi pe lângă Aula  „Eminescu”, apoi au străbătut tăcuţi Sala Paşilor Pierduţi până în partea de nord a Universităţii, care aparţinea Institutului Politehnic. Acolo, cu coatele sprijinite pe pervazul ultimei ferestre, a început…. ancheta. Diplomat, individul l-a luat, la început, pe departe: c-o fi, c-o păţi, c-aşa şi pe dincolo… Cum spunea ceva despre el şi familia sa, cum individul trecea imediat la ceva general, lăsând impresia că ceea ce tocmai auzise de la Marinică era total neinteresant pentru el. Sătul să se tot „învârtă ca un câine în jurul cozii”, Marinică a izbucnit la un moment dat scos din ţâţâni:

– Domnule, mie să-mi spuneţi clar ce vreţi, de fapt, de la mine! Şi, la urma urmei, în ce calitate discutaţi cu mine? Nici măcar nu ştiu cine sunteţi!

– Tovarăşe student, nu am nimic cu dumneavoastră, dar ştiţi, fiind în anul I, veniţi din toate colţurile ţării, ne interesează să ştim cum v-aţi acomodat, care-i atmosfera în anul dumneavoastră, dacă v-aţi integrat în colectiv, dacă vă putem ajuta cu ceva …

– Bun, şi ce legătură au toate astea cu familia mea şi ce discut eu cu colegii? V-am spus şi o repet: am un unchi care a fost legionar, din cauza lui tatăl meu a fost dat afară dintr-o şcoală militară în 1948; ar fi culmea s-o păţesc şi eu tot din cauza asta după atâţia ani! Mai am alţi doi unchi membri de partid încă dinainte de 1960, unul dintre ei s-a întors din război membru de partid. Taică-meu a fost primit în partid în 1965, atenţie, nu la iniţiativa lui, i s-a propus asta. Eu sunt utecist din 1967. La cămin, în Târguşor, condiţiile sunt mizerabile, stăm claie peste grămadă, câte şase în cameră în loc de patru; de cele mai multe ori, n-avem nici apă rece, d-apoi caldă, ne spălăm la o pompă nenorocită, afară, în frig, veniţi să vedeţi ce coadă e dimineaţa. Pe cuvântul meu, într-o bună zi am să-i scriu tovarăşei Elena Ceauşescu, să vedem ce părere are dumneaei de aceste condiţii.

Pe măsură ce vorbea, vocea i se ridica din ce în ce mai tare, cuvintele i se buluceau în gură, începuse să gesticuleze şi să tremure de furie. Chiar atunci când Marinică vorbea şi gesticula mai tare, pe coridorul din spatele lor şi-a făcut apariţia, ieşind din cabinetul său, academicianul Cristofor Simionescu, purtând în mână o geantă din piele maro, burduşită,. Când a deschis uşa, s-au auzit triluri de canari, avea o mulţime acolo. A coborât lent cele câteva trepte de marmură în marea sală pictată de Sabin Bălaşa, s-a oprit o clipă în faţa lor, le-a aruncat o privire scurtă şi încruntată pe sub sprâncenele-i stufoase şi apoi a pornit agale spre ieşire. Bondocul ţigănos, total surprins, nici nu l-a salutat – cine nu-l cunoştea  pe  academician? –, iar  Marinică era  prea ocupat să se răţoiască la el, ca s-o mai facă.

– Dar  liniştiţi-vă, vă rog,  o să fie bine, acum  sunt unele probleme, se vor rezolva…, a mai apucat să spună bondocul, oarecum speriat, că Marinică a sărit iarăşi cu gura pe el:

– Ia mai lăsaţi-mă, dom’le, dracului în pace!

I-a întors apoi ostentativ spatele şi, tremurând din toate încheieturile, a pornit săltat şi cu capul înainte spre ieşire, lăsându-l pe bondoc cu gura căscată…

A terminat prima sesiune de examene cu media 10. Chiar înainte de a pleca în scurta vacanţă dintre semestre, toţi cei care terminaseră sesiunea cu note mari au fost convocaţi la decanat, unde profesorul Ioan Adam Schneider, decanul facultăţii şi conferenţiarul Ion Druţă, secretarul de partid pe facultate, le-au propus să devină membri de partid. Cine dorea să se înscrie în partid, trebuia să aducă două recomandări, una de la liceul absolvit, cealaltă de la un cadru didactic din facultate, să depună o cerere şi, evident, să cunoască statutul P.C.R. Marinică s-a dus din nou la Gicu Surpăţanu să-i ceară părerea:

– Domn’ Gicu, uite ăştia vor să mă facă membru de partid, nu mă prea  trage  inima, ce să fac? Ne-au dat timp de gândire două săptămâni …

– Bă, băiete, dacă le spui că nu vrei să te faci, or să dezgroape turnătoria aia  de  care tocmai ai scăpat …  aşa că fă-te la naiba, n-ai ce pierde!

În vacanţa scurtă, care a urmat după prima sesiune de examene, Marinică s-a dus la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Râmnicu-Vâlcea, pe care-l absolvise, pentru a face rost de acea recomandare. A căutat-o pe doamna Olga Aftenie, fosta lui dirigintă, care, aşa cum am mai spus, îi  fusese  în liceu ca o mamă: i-a dat bursă, l-a trimis în tabere la mare, l-a scăpat din nenumărate încurcături căci uneori îl căutau belelele cu lumânarea. N-a găsit-o, îşi terminase orele şi plecase acasă.

– Dar ce ai tu cu doamna Aftenie, măi băiete?, l-a chestionat directorul liceului, domnul profesor Ion Ceauşescu, om de o prestanţă deosebită, exigent, dar care ţinea mult la elevii din liceul său. Hai în biroul meu şi povesteşte-mi cum e viaţa de student la Iaşi?, a adăugat directorul, nemaiaşteptând răspunsul lui.

Pentru prima dată, Marinică s-a simţit un om important, sesizând că domnul director Ion Ceauşescu îl trata acum de la egal la egal. Nu că în perioada cât a fost elev, l-ar fi tratat cumva de sus sau, Doamne fereşte, cu dispreţ! Nu. Atunci, însă, relaţia era una normală, ca de la profesor şi director, la elev. Marinică şi-a amintit că pe la începutul clasei a XII-a, domnul Ion Ceauşescu a venit la patru dimineaţa la internat, a trecut prin toate dormitoarele, i-a trezit cu blândeţe pe elevi şi le-a spus:

– Copii, să nu cumva să beţi apă de la chiuvetă, că vă îmbolnăviţi, s-a întâmplat ceva la staţia de apă, pentru băut şi gătit apa va fi adusă cu cisterna, ne-am înţeles?

– Da, domn’ director, am înţeles!, au răspuns din fiecare dormitor copiii somnoroşi.

L-a trezit apoi şi pe pedagog şi i-a spus:

– Să stai toată dimineaţa în spălător, ca nu cumva să bea vreun elev apă de la chiuvetă; doar să se spele, iar dacă vor să bea apă, să coboare în sala de mese, o să vină o cisternă cu apă potabilă.

În trimestrul al II-lea, ai lui au ţinut morţiş să se mute la gazdă, ca să poată învăţa mai bine: venea bacalaureatul, examenul de admitere la facultate, avea de tras, nu glumă. Cum avea bursă, care acoperea cheltuielile de cazare şi masă la internat, s-a dus la directorul liceului să-l întrebe dacă nu putea cumva să-i dea banii în mână. Domnul Ion Ceauşescu i-a spus, atunci, cu tristeţe:

– Măi băiete, dacă aş putea, ţi-aş da bursa cheş, dar nu pot, banii ăştia sunt doar pe hârtie. Dar ia spune-mi, unde ţi-ai găsit gazdă?

– În Nord, la o familie Popescu, stă la bloc, are patru camere.

– Şi de mâncat ce-o să mănânci?

– Nu ştiu, o să văd, poate aranjează ai mei să mănânc tot acolo.

– Aşa? Ei, uite ce zic eu: stai la gazdă doar cu dormitul, iar de mâncat mănânci la internat, tot treci dimineaţa şi la prânz pe lângă el, iar seara ieşi tu să te mai aeriseşti şi vii la internat pentru cină. Pe părinţii tăi o să-i coste doar cazarea la gazdă, mâncarea o ai gratis, în contul bursei.

Şi aşa a făcut, totul fiind în regulă. Tot în clasa a XII-a, le intrase în cap băieţilor că, fiind ei în curând absolvenţi, nu mai era cazul să se tundă regulamentar. Domnul Ceauşescu ţinea foarte mult la ţinuta elevilor săi şi periodic, dimineaţa, supraveghea cu ochi de vultur intrarea elevilor în liceu; ferit-a Sfântul să n-ai şapcă sau matricolă, iar fetele să aibă cumva fusta scurtă sau să poarte ciorapi de nylon, ca să nu mai vorbesc de faptul că nici vorbă să fi venit altfel îmbrăcat decât în uniformă!  Şi, rând pe rând, băieţiilor de la a XII-a B a început să le crească părul… Le-a tot spus doamna Aftenie să se tundă, ei – nimic!… Într-o bună zi, doamna a intrat la ora de istorie, urmată de domnul director Ion Ceauşescu. Acesta, nici una nici alta, le-a ordonat băieţilor:

– Ia, toţi băieţii încolonarea după mine şi urmaţi-mă!

I-a condus pe toţi la frizerie în Traian, la „24 de Trepte”. A stat lângă frizeri – vorbise cu ei dinainte că la ora 11 vine cu o mulţime de clienţi – până ce toţi au fost tunşi chilug, pe banii lui… Peste mai puţin de o lună de zile, erau programaţi la fotograful Ionescu pentru pozele de absolvire şi toţi băieţii dintr-a XII-a B aveau să apară cu părul scurt-scurt, în tablou.                  

                             

*    *    *

 

Acum, lui Marinică aproape că nu-i venea să creadă că domnul Ion Ceauşescu îşi făcuse timp să stea cu el la taclale. La un moment dat, directorul exclamă:

– Ia stai puţin! Astă toamnă, parcă n-ai fost la deschiderea anului şcolar, am aflat că ai reuşit la facultate, te-am strigat şi tu n-ai apărut în careu, în faţa tuturor elevilor din liceu, cum ştii că facem în fiecare an. De ce  n-ai venit şi tu, ce s-a-ntâmplat?

– Domn’ director, n-am putut, am avut de scos cartofi!

– Cum aşa?

Şi Marinică i-a povestit ce s-a întâmplat de n-a putut participa la deschiderea anului şcolar.

Cu o zi înainte de 15 septembrie, Marinică i-a rugat pe ai lui:

– Da-ţi-mi bă, şi mie treizeci de lei!

Un drum cu trenul la Râmnicu-Vâlcea, costa treisprezece lei, nu mai avea permis pe CFR de la taică-său, împlinise deja optsprezece ani, îi mai rămâneau patru lei – de un suc şi o prăjitură – şi-a făcut el socoteala.

– Da’ de ce-ţ’ trebe, bă, ţâie aşa, tam-nesam, treizăci de lei – l-a luat la rost  taică-său – c-acuş’ vine vremea să pleci la Iaş’, la facultate, ţ-oi da atuncea destui?! 

– Mă duc şi eu la Râmnic la liceu, e deschiderea noului an şcolar, directorul îi strigă pe cei care au reuşit la facultate şi-i scoate în careu, îi vede tot liceul!…

Înainte ca taică-său să spună ceva, a sărit iute maică-sa cu gura:

– Nu te duci, că avem treabă, scoatem cartofii la Grădini!

De obicei, în asemenea cazuri, Marinică începea să vină cu argumente, să se milogească chiar, până obţinea ce voia. De data asta, însă, refuzul categoric al maică-sii, renumită prin zgârcenia ei, refuz aprobat tacit şi de taică-său, îl lovi drept în moalele capului… „Cum?! – şi-a spus el în gând. Am reuşit la facultate, am muncit toată vara cot la cot cu ei şi acum nu merit şi eu treizeci de lei să mă duc la Râmnic şi să mă mândresc în faţa tuturor elevilor de la liceul meu, că sunt şi eu student?!”. N-a  spus nimic, a ieşit din casă, s-a dus în curte, s-a aşezat pe scara de la podul grajdului, cu coatele pe genunchi şi capul în palme şi, deodată, a-nceput să-njure cu obidă, apăsat:

– Naşterea şi parastasu’ mamii ei de viaţă!, şi în clipa următoare l-au podidit lacrimile…

Nu a mai scos vorbă din el până a doua zi la Grădini, când între ai lui – adică părinţii şi bunică-sa, Hobzoaica – a început o discuţie pe marginea Bibliei. Enervat că, zicea el, ai lui bat câmpii cu graţie, când, de fapt, el suferea cumplit că în acele clipe nu se afla în Râmnicu-Vâlcea la deschiderea noului an şcolar de la liceul pe care-l absolvise, n-a avut de lucru şi s-a amestecat şi el în discuţia lor.

– Nu e aşa că în Biblie scrie că în ziua întâia Dumnezeu a făcut lumina şi că a văzut El că lumina e bună?…

– Da, aşa scrie!, i-a răspunse taică-său, surprins că, în sfârşit, deschide şi el gura şi vorbeşte (odată, n-a vorbit cu ei aproape o săptămână, de ajunsese maică-sa să-i cadă în genunchi şi, plângând, să-l roage să vorbească…!).

– … Şi că Adam şi Eva, după izgonirea din Rai, au avut doi fii, pe Cain şi pe Abel iar Cain l-a ucis pe Abel?

– Da, şi asta scrie la Biblie, l-a aprobat taică-său din nou.

Atunci, Marinică a izbucnit furios:

– Păi, bine bă, până atunci ce-a păzit Dumnezeu? I s-a năzărit aşa, dintr-o dată, să facă El lumea? Şi apoi dacă era Atotştiutor, ce i-a trebuit să facă mai întâi lumina şi abia după aia să constate că lumina e bună? Ce?! El nu ştia asta dinainte? În fine, în mod logic, toată omenirea se trage din doi bărbaţi şi o femeie, un tată tăntălău, o mamă curvă şi un fiu criminal, cum naiba au făcut altfel, decât   s-o călărească amândoi, cu rândul? Şi după aia? Frate cu soră şi tată cu fiică au început să toarne la copiii şi faza se repetă cu Noe şi familia lui. Dacă a fost aşa, nu mă miră deloc că oamenii se comportă, de cele mai multe ori, mai rău decât animalele!

Toţi ai lui s-au oprit atunci din săpat, surprinşi de interpretarea lui Marinică. Uimiţi de ea, nici taică-său şi nici maică-sa, care citiseră Biblia – Hobzoaica, cel puţin era analfabetă! – nu i-au sesizat hibele: Cain, după ce l-a omorât pe fratele său, a plecat de la Adam şi Eva „în ţinutul Nod, la răsărit de Eden” (Facerea 4, 16) unde „a cunoscut… pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh” (Facerea 4, 17)  – ei da, cine o fi fost cea numită doar „femeia sa”, de unde apăruse, că doar numai maică-sa era femeie pe Pământ?! – şi mai departe a continuat… înmulţirea; de partea cealaltă, după plecarea lui Cain, „Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set” (Facerea 4, 25) iar „lui Set de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos” (Facerea 4, 26) – şi aici, altă întrebare: cu cine l-o fi făcut Set pe Enos? Răspunsul logic nu poate fi decât: cu maică-sa! Pe atunci, însă, Marinică nici nu ştia amănuntele acestea, Biblia doar o frunzărise; ceea ce spusese, reţinuse din biserică, de la popa Negoescu, dar trebuie să recunoaşteţi că avea dreptate, evident, în aparenţă şi după logica sa, una omenească şi a timpului său. Atunci, la Grădini, nu-şi aveau însă locul asemenea… subtilităţi şi etalări de cunoştinţe biblice; aşa că taică-său a rămas câteva clipe nemişcat, cu palmele una peste alta, sprijinite în coada sapei, privindu-l lung, cu adâncă uimire, după care, dintr-o dată a izbucnit, aruncând cu sapa după el:

– Dumnezeii mă-tii de copil, aşa gândeşti tu?

Marinică s-a ferit, apoi a luat sapa aruncată asupra lui de taică-său şi a aruncat-o la rându-i în Olt. A aruncat şi sapa lui în mijlocul unui tufăriş de rugi de mure şi a luat-o la fugă spre sat, lăsându-i pe ai lui cu gurile căscate. Nici n-a ştiut când a trecut prin Priloage şi nici când a lăsat în urmă casa lor! Traversând satul, nu s-a oprit decât în Câmpuri, la Hobzoaica, a intrat în cămăruţa ei, s-a aruncat pe pat şi a adormit imediat. Când s-a trezit, era noapte. Hobzoaica îl învelise cu un macat, iar ea se întinsese pe o laviţă tare. Aşa a dormit la bunică-sa Hobzoaica trei nopţi, ziua făcându-şi de lucru prin grădina casei ei. A treia  zi, a cedat rugăminţilor maică-sii de a se întoarce acasă; taică-său, fier rău, n-a venit să-l roage.

Spusele lui de acolo, de la Grădini, care-l scandalizaseră pe taică-său şi-l făcuseră să arunce cu sapa după el, nu erau singurele probleme existenţiale pe care avea să şi le pună de atunci înainte. De multe ori, matur fiind, îşi spunea că dacă ar fi fost zdravăn la trup, era mult mai bine să fi rămas în sat după cele opt clase elementare, să se însoare cu o vecină frumoasă şi sănătoasă – erau o mulţime, avea de unde alege – apoi să facă vreo doi-trei copii frumoşi şi sănătoşi şi să trăiacă muncind la vite şi oi, la pământ, crezând necondiţionat în Dumnezeu; în fine, trăindu-şi viaţa aşa cum şi-au trăit-o strămoşii lui, făcând anumite lucruri fără a se întreba de ce, ci pentru că aşa se cuvine… Poate aşa nu şi-ar mai fi pus atâtea întrebări, poate aşa nu l-ar mai fi judecat pe Dumnezeu, căci, interesant, niciodată nu i-a trecut prin cap să-şi judece părinţii pentru că s-a născut aşa … 

La trei ani de la terminarea facultăţii, a dat peste un caiet de limba română din clasa a XI-a, în care, la sfârşit, făcuse o însemnare pe care, citind-o atunci, s-a îngrozit de ce-i putuse trece prin minte în urmă cu aproape zece ani. Iat-o: ,,Nicio nenorocire, niciun dezastru nu mă mai pot atinge, fiindcă cea mai mare nenorocire, cel mai mare dezastru mi s-au întâmplat deja – faptul de a mă fi născut! Pentru a face faţă acestei nenorociori, acestui dezastru, de care nu eu sunt responsabil, va trebui să-mi desfid destinul, să tratez viaţa ca pe o curvă ordinară!”.

Niciodată n-a reuşit să-şi amintească ce l-a determinat să scrie aceste cuvinte grele, un adevărat rechizitoriu la adresa lui Dumnezeu! În mod sigur, a fost vorba de o mare umilinţă suferită şi, poate, de o reacţie spontană, dar, se pare, nu fără temeiuri anterioare, căci de când a realizat cam ce e cu el pe lumea asta, căpătase o aversiune aproape patologică faţă de toţi aceia care încercau să-l umilească sau i se părea lui că aşa este, ca şi faţă de aceia care încercau să-l prostească, să-l ia de fraier. Tuturor acestora, nu se lăsa până nu le-o plătea cu vârf şi îndesat, în cele din urmă. Răzbunare? Da! Păcat? Desigur! Vă înşelaţi dacă aveţi cumva impresia că în aceste condiţii el n-a fost păcălit niciodată, că n-a fost nicicând luat de fraier, dimpotrivă. Ei bine, atunci, aversiunea se manifesta în primul rând asupra lui însuşi, cu o intensitate de două ori mai mare decât faţă de cel care-l păcălise! Mult mai târziu, peste aproape patruzeci de ani, avea să reţină din filmul „One Hour Photo” (2002), „Obsesia”în titrarea autohtonă, cu Robin Williams, o remarcă uimitor de asemănătoare cu ceea ce scrisese el în caietul acela de română din clasa a XI-a: „Lucrurile de care ne temem cel mai mult, ni s-au întâmplat deja!”. 

Adeseori, Marian era obsedat de originea răului, obsesie pe care o asemuia cu dilema: ce a fost mai întâi – oul sau găina? Cine „iniţiase” căderea Evei în păcat? Păi, şarpele care „era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe Pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (Facerea 3, 1). Cum adică – Dumnezeu făcuse ceva rău? Culmea este că răul exista încă înainte ca Dumnezeu să fi făcut „om după chipul şi asemănarea Sa” (Facerea 1, 26), căci Lucifer şi ai lui diavoli existau deja atunci, la Facere; şi apropo, de când erau ei nişte îngeri căzuţi? Pe ei cine i-a făcut? Aici, Marian avea o întrebare şi mai dură, o întrebare care rezuma un întreg rechizitoriu la adresa lui Dumnezeu: de când este unealta vinovată pentru că nu e bună şi nu cel ce a făcut-o, cu alte cuvinte, de ce e vinovată Creaţia şi nu Creatorul?  

Alteori, nu putea să nu constate că principiul conform căruia ,,extremele se ating”, este cât se poate de valabil. Exemplul cel mai la îndemână era pentru el sinuciderea, pe care o socotea ca fiind izvorâtă din laşitate, din abandonul luptei cu viaţa. Pe de altă parte, însă, nu se putea abţine să nu se întrebe dacă nu cumva pentru a te sinucide, nu-ţi trebuie şi curaj? Laşitate şi curaj în acelaşi timp? Cum era posibil aşa ceva? Dar el credea că are un exemplu şi mai elocvent de atingere a extremelor. Considera de multe ori că este profund nedrept ca, pentru o viaţă de câţiva ani – trăită, e adevărat, în neascultare şi păcat –, omul să fie pedepsit o veşnicie. Pe de altă parte, omul, în nemernicia lui, alege să nu urmeze căile Domnului timp de doar câţiva ani, cât înseamnă viaţa lui pe Pământ, o nimica toată în comparaţie cu veşnicia, deşi ştie că după moarte sufletul lui va avea parte de fericirea veşnică. Apoi, oricât s-ar fi străduit, nu-şi putea imagina cam ce înseamnă ,,fericirea veşnică”, aşa cum nu-şi putea imagina absenţa timpului şi un început fără sfârşit, în timp ce, da, adeseori, simţea că se află deja în Iad. La urma urmei, în ce consta, totuşi, fericirea asta veşnică? Nu cumva, ţinând-o tot într-o fericire, la un moment dat, sufletul omului se va plictisi de moarte? Nu cumva, în Iad, sufletul omului, condamnat o veşnicie la suferinţă şi chin, tot la un moment dat, se va obişnui cu suferinţa şi chinul? Atunci – cu plictiseala de moarte din Rai şi cu obişnuinţa suferinţei din Iad –  care va mai fi diferenţa dintre cele două „locuri”?                                                                                                                          

Marian mergea uneori şi mai departe cu acest „raţionament”, întrebându-se dacă  nu cumva diavolul, pe când era înger, s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu – Ziditorul său, tocmai pentru că, bietul de el, începuse să se plictisească îngrozitor de prea multă fericire în Rai? Şi cum a fost posibil ca Dumnezeu să creeze nişte îngeri care, desigur, ştia că se vor ridica împotriva Lui? De ce trebuie să sufere omenirea întreagă atâta amar de vreme pentru ceea ce au făcut nişte bembeluci cretini ca Adam şi Eva, care s-au lăsat duşi de nas de şarpele cel şiret? Dar stai, ei şi el – şarpele, n-au fost făcuţi tot de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este perfect, de ce a creeat o lume atât de imperfectă? Dacă preacurvia este un păcat, curvia este o virtute? Care este graniţa dintre necesitate, plăcere şi păcat? Dacă de mâine, toţi bărbaţii din lume s-ar retrage la mănăstiri de călugări şi, la fel, toate femeile din lume s-ar retrage la mănăstiri de călugăriţe – desigur, pentru a se mântui cu toţii –, în mai puţin de o sută de ani, omenirea ar pieri. Cum să fie posibilă mântuirea cu preţul dispariţiei vieţii de pe Pământ? Asta a vrut Dumnezeu? Împreunarea bărbatului cu femeia sa doar pentru a naşte fii – aşa cum   l-a auzit Marinică susţinând pe un călugăr de la Mănăstirea Turnu, de sub Cozia – i se părea o aberaţie, ca şi concepţia majorităţii teologilor ortodocşi şi a credincioşilor habotnici, că numai ortodocşii se pot mântui. Tocmai ei, care vorbesc oamenilor despre păcatul de a judeca pe alţii şi de Judecata de Apoi, să nu-şi dea seama că deja au judecat omenirea, din moment ce au hotărât în locul lui Dumnezeu, că toţi cei care nu sunt ortodocşi vor merge apriori în Iad? Pe de altă parte, născând fii, omul nu perpetuează păcatul şi suferinţa? Dumnezeu este Creatorul a toate, inclusiv al păcatului?

Găsea nod în papură chiar scripturii şi dogmelor creştine – i se părea că în ele, aci se spune că viaţa este un dar nepreţuit, aci că este doar „umbră şi vis”, aici că Dumnezeu este bun şi iertător, aici că este înfricoşător şi răzbunător. Dacă îngerii, aşa cum se susţine în scriptură, sunt entităţi perfecte, deci fără voinţă proprie şi făcând doar voia lui Dumnezeu, cum se face că s-a găsit unul, Lucifer, care de bine ce-i era, din senin aşa, „i s-a pus pata” şi a hotărât el că ar fi bine să-i ia locul lui Dumnezeu, culmea, găsindu-şi pentru această „întreprindere”, şi acoliţi? În plus, nu putea trece peste mulţimea naivităţilor care se propovăduiau apropo de Iad şi Rai (foc şi cazane cu smoală, iar în jurul lor – draci cu furci perpelind şi fierbând sufletele păcătoşilor în primul caz, lapte şi miere – în cel de-al doilea), naivităţi exacerbate de mulţi preoţi ignoranţi, ca să nu mai vorbim de aiurelile susţinute de sectele adventiste prin fiţuicile lor făcute pentru tâmpiţi (că toţi oameni vor renaşte cu trupul – vă daţi seama ce înghesuială va fi atunci pe Pământ? – că lupul, leul şi leopardul vor sta bot în bot cu mielul, iedul şi viţelul şi pe toate le vor mâna – unde? – un băieţel şi multe alte lucruri luate mot-à-mot din Biblie). Nicio grijă, şi ortodocşii aveau un asemenea „produs” – un text vârât sub nas de femei în vârstă mai ales, care se chema „Talisman” şi în care, pe tot parcursul lui, se tot repeta ca un laitmotiv că „această rugăciune a fost găsită la Ierusalim, la mormântul lui Iisus” şi, dacă o citeşti de multe ori, te vei mântui. Şi o tot ţinea aşa, langa, până la sfârşit, dar rugăciunea ca atare era de negăsit în broşurică!

Pe când era copil, găsea de câteva ori pe an, pe drum, un bileţel în care scria că cel care va intra în posesia acestuia, va trebui să scrie acel bileţel în 40 de exemplare şi să le răspândaescă în 40 de locuri diferite, ca să-i ajute Dumnezeu; în caz contrar, acelaşi Dumnezeu îl va pedepsi cumplit. Apoi, mai târziu, internetul avea să fie plin de mesaje pe care dacă le redirecţonai către un număr de alte adrese, erai asigurat că a doua zi ţi se va întâmpla ceva minunat. Nu se putea abţine să nu asemuiască acest fapt cu acela al biletelor găsite pe drum când era copil, deşi unele mesaje primite conţineau şi lucruri interesante şi demne de reţinut; chiar faptul de a le retrimite, nu-i repugna, dar totul se schimba când era asigurat că a doua zi i se va întâmpla o minune minunată. Cum? Chiar aşa? Era suficient să redirecţioneze acele mesaje pentru ca a doua zi să devină sfânt? Chiar dacă cel care făcea asta, era un păcătos nenorocit, un hoţ şi un criminal?! Ce simplu era pentru unii să creadă că-L pot păcăli pe Dumnezeu!

De aceea, era ferm convins că lucrurile stăteau cu totul şi cu totul altfel decât se propovăduia, şi se minuna de naivitatea şi ipocrizia unor oameni, mulţi dintre ei cu pretenţii de mari intelectuali. În fond, niciodată Iisus n-a spus „Crede şi nu cerceta!” şi nicăieri în Biblie nu scrie aşa ceva; dimpotrivă, acolo se spune foarte clar: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere – ia, cel ce caută – află, şi celui care bate – i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Mulţi, în ignoranţa şi habotnicia lor, cred cu totul greşit că „îndemnul” – „Crede şi nu cerceta” provine de la felul în care apostolul Toma a luat cunoştinţă de Învierea lui Iisus, când Cel sculat din mormânt a treia zi, i-a reproşat celui care – ulterior – va fi pomenit sub numele de Necredinciosul (şi să nu uităm că toţi apostolii s-au îndoit, nu-I ofereau ei lui Iisus „soluţii” de salvare de la moartea pe cruce?): „Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). Câţi ştiu că, de fapt, acel „îndemn” a fost lansat prin secolul al II-lea d.H. de către filosoful grec Celsus, opozant declarat al creştinismului, ca o ironie superioară la adresa celor care îmbrăţişau noua religie?;  şi că el a fost combătut de către Origen în lucrarea „Contra lui Celsus”? În fine, nu se putea abţine să nu se gândească la faptul că omul, urmărind mântuirea sa cu orice preţ, şi cum altfel se poate el desăvârşi decât fugind de lume, în peşteri şi pustietăţi, hrănindu-se cu plante şi rădăcini şi rugându-se neîncetat, nu dă prin acestea toate dovada celui mai feroce individualism, dovada egoismului absolut, fiindcă unde este iubirea pentru aproapele, ce bine în afara sieşi însuşi a făcut el semenilor?; fiindcă se ştie: două sunt condiţiile pentru ca omul să se mântuiască – credinţa şi faptele bune, una fără alta nu se poate! Mai grav, uneori se întreba dacă nu cumva omul a fost creat cu raţiune, voinţă proprie şi liberul arbitru în urma unui… pariu, între cine altcineva decât Dumnezeu şi Satana, cei doi urmând a şi-l disputa ulterior! Alteori, se întreba dacă nu cumva trimiţându-şi Fiul să moară pe cruce, Dumnezeu nu a vrut decât să afle ce înseamnă suferinţa umană? Dar, oare, asta nu însemna că Dumnezeu experimenta sau că „i-a scăpat” ceva atunci când a creat El Lumea şi că încerca să… „repare” ce mai putea fi „reparat”? Nu cumva înscrisul acela din biserici în jurul lui Iisus Pantocrator zugrăvit pe cupola turlei mari – „Doamne, Doamne, caută din Cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvărşeşte pe ea” – era în realitate o recunoaştere a faptului că la Facerea Lumii s-a strecurat o… eroare? Iată cam ce întrebări îi treceau prin minte, mai ales atunci când suferea şi când nedreptatea şi răutatea oamenilor îl revoltau peste măsură.  

Însă nu asta credea el cu adevărat! Socotea că atâta vreme cât nu-şi putea explica totul, există un Dumnezeu Creator a toate şi nu-i este dat omului păcătos să ştie planurile Lui. Detesta habotnicia, intoleranţa şi extremismul religios – nu din cauza lor se comiseseră atâtea crime? – şi socotea că toate religiile structurate doctrinar, nu sunt altceva decât căi şi modalităţi care permit apropierea omului de Dumnezeu, acel Dumnezeu unic pe care toate îl propovăduiau într-o formă sau alta, relevând originea lor comună. Constatase şi el că omul este dotat cu raţiune şi liberul arbitru, dar şi că aceste însuşiri sunt limitate – raţiunea nu-i asigură cunoaşterea absolută, iar liberul arbitru nu se manifestă decât după ce omul începe să devină raţional. Da, era de acord că viaţa omului depinde de alegerile pe care le face şi este drept să şi le asume, să răspundă pentru consecinţe, dar numai cu condiţia să aleagă în cunoştinţă de cauză. Căci alegerile greşite îi pot fi imputate doar după ce el devine raţional, iar acestea se fac fie din ignoranţă, fie cu bună ştiinţă, adică din mândrie şi vanitate, din „neascultare şi împietrirea inimii”. Până atunci, însă, altcineva hotărăşte pentru el, iar acest Altcineva nu poate fi decât Dumnezeu. Poate omul să aleagă de la început între a exista şi a nu exista? Ţinea să precizeze – „de la început” – fiindcă după ce se naşte, omul poate alege să nu existe, sau mai precis – să nu mai existe – cum altfel decât prin sinucidere? Oare, sinuciderea ca şi avortul nu sunt păcate grele tocmai pentru că prin ele omul încearcă să ia locul lui Dumnezeu?; sau să-I dea Atotputenicului o lecţie? Poate omul să aleagă când să se nască? În ce ţară să se nască? Din ce părinţi să se nască? Cum să se nască – sănătos sau aşa, ca el? De multe ori, când i se făcea lehamite de viaţă sau după ce săvârşea conştient un păcat, căuta pentru astea alţi vinovaţi şi de fiecare dată ajungea să-L descopere în nimeni altcineva decât în Dumnezeu, spunându-şi în gând, ca o scuză, ba uneori chiar cu glas tare: „N-am cerut eu să exist!” ori „N-am făcut eu Lumea; cine-a făcut-o, să-şi vadă de ea!”. Având atâtea exemple de hulitori de Dumnezeu – John Lennon („Nu am ce spune despre Iisus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuţi ca el!”; a murit împuşcat de şase ori!), Marylin Monroe (în pauza unui spectacol, după ce l-a ascultat pe predicatorul Billy Graham, ea i-a replicat: „N-am nevoie de Dumnezeul tău!”; o săptămână mai târziu a fost găsită moartă în apartamentul ei!), Bon Scott – fostul vocalist al formaţiei AC/DC („Nu mă puteţi opri: mă îndrept pe drumul meu, pe drumul care duce în Infern”, spunea el într-un cântec din 1974; pe 19 februarie 1980 a fost găsit mort înecat cu propria-i vomă!), Christine Hewitt – ziaristă şi redactor de emisiuni TV din Jamaica („Biblia este cea mai proastă carte care s-a scris vreodată!”; în iunie 2006 a fost găsită arsă în propria-i maşină!), Tancredo Neves – preşedinte ales al Braziliei în ianuarie 1985 (în campania electorală a afirmat: „Dacă voi obţine 500 000 de voturi din partea partidului meu, nici Dumnezeu nu m-ar mai putea îndepărta de Preşedinţie!”; le-a obţinut dar, în martie 1985, cu doar trei zile înainte de investitură, a murit de o complicaţie abdominală!), Cazuza – compozitor, cântăreţ şi poet bisexual (pe când îşi fuma ţigara, în pauza unui spectacol la Rio de Janeiro, a pufăit la un moment dat fumul în sus spunând ironic: „Doamne, ăsta e pentru Tine!”; a murit la doar 32 de ani de cancer la plâmâni!), constructorul vasului „Titanic” (înaintea cursei fatale, a fost întrebat de un ziarist cât este de sigur vasul, iar el a răspuns cu emfază: „Este atât de sigur că nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda!”) şi, în fine, un sergent ateu, îndoctrinat de marxism-leninism (după război, furios că un soldat loviştean s-a închinat trecând pe lângă o troiţă seculară din comuna lui Marinică, a smuls din pământ crucea de lemn pe care era pictat Mântuitorul răstignit şi a făcut-o ţăndări; peste câteva zile avea să fie spulberat de o maşină chiar în faţa monumentului generalului David Praporgescu de sub Malul Podului) – se şi mira, aşadar, că Atotputernicul îl mai îngăduie pe Pământ! Aflase şi ce scrie, legat de cele de mai sus, în „cea mai proastă carte care s-a scris vreodată” după nefericita de Christine Hewitt: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera”          (Galateni 6, 7).

  Alteori, avea impresia că fusese pedepsit „anticipat” pentru cât de păcătos urma să fie şi constata în fiece clipă cât de naivi erau cei care susţineau că suferinţa îl face pe om mai bun. Nu, suferinţa nu-l face pe om mai bun, ci mai nesuferit, mai greu de suportat de către cei din jur. Era de părere că suferinţa îi înjoseşte şi-i marginalizează pe cei slabi de caracter, iar pe cei cu caractere puternice, îi face mai pretenţioşi, mai exigenţi cu ei înşişi şi cu cei din jur, dar în ambele cazuri îi face şi nesuferiţi pentru cei care-şi spun „normali”, dar în realitate sunt cel puţin plini de prejudecăţi, dacă nu – mai bolnavi decât ceilalţi. Aşadar, ,,omul este condamnat să trăiască înainte de a judeca viaţa şi să meargă înainte de a-şi alege drumul” – aşa cum scrisese el într-o veche agendă de serviciu, nu mai ştia cine era autorul acestei cugetări care lui îi plăcea atât de mult, nu avea nici ghilimele şi nici autorul indicat, aşa cum obişnuia să facă, totuşi îi venea greu să şi-o atribuie. Se întreba dacă nu cumva tocmai de aceea există iertarea: a lui Dumnezeu – pentru oameni şi a oamenilor – pentru semenii lor, aceasta din urmă ca una din condiţiile acordării celei dintâi? Dacă nu ar fi avut în adâncul sufletului său speranţa iertării, credeţi că ar mai fi îndrăznit să gândească şi, mai ales, să spună cele de mai sus? În orice caz, se convinsese demult că putea înfrunta vicisitudinile vieţii numai dacă credea în Dumnezeu şi în ceea ce face. Apoi, ca urmare a formaţiei sale profesionale, i-a fost uşor să constate că niciun savant din lume nu fusese în stare să descopere ce înseamnă, de fapt, materia, ce este, structural vorbind, cea mai mică particulă de materie? Ehei, atomul, până nu demult, această paticulă, era acum un gigant în comparaţie cu mulţimea de particule elementare descoperite succesiv de fizica nucleară. Apoi, de necrezut, dar se dovedise faptul că materia este constituită mai mult din spaţii goale, din vid chiar, deoarece masa fizică a unui atom este cvasitotal concentrată în nucleu, deşi acesta are un volum de 1 milion de ori mai mic decât volumul atomului ca atare, restul fiind constituit din „norul” electronic! Cine ar putea spune din ce este „alcătuit” un electron, care este structura lui? Da, omul ajunsese să dezintegreze atomul, ulterior să fuzioneze nuclee atomice,  şi culmea, inţial nu spre binele lui, ci spre distrugerea vieţii, confirmând faptul că „…orice descoperire – în original tehnologie – poate fi folosită pentru a face bine sau pentru a face rău” (George K. Kieffey), dar niciodată nu va putea descrie structura celei mai mici particule fizice de materie pentru că în momentul imediat următor ar fi nevoit să admită că există alte particule şi mai mici decât cele care o alcătuiesc. Aici, făcea adeseori următoara analogie cu Paradoxul lui Zenon („Un alergător nu poate ajunge niciodată din urmă o broască ţestoasă”): dacă un mobil se deplasează din punctul A spre punctul B, el niciodată nu va putea atinge punctul B deoarece în oricare moment tn el va trebui să depăşească jumătatea distanţei rămase de parcurs iar numărul acestor puncte este infinit  deoarece  oricând va mai exista o distanţă de parcurs (n→∞), este drept, din ce în ce mai mică. În fond, era convins că aşa cum există un infinit mare, tot aşa trebuie să existe şi un infinit mic şi totul, dar absolut totul este relativ – raportat la om, care poate judeca doar comparativ, dar acest „tot” este supus unei Inteligenţe Universale, unei Voinţe Absolute, care nu poate fi altcineva decât Dumnezeu. În fond, de ce n-ar fi posibil ca Sistemul Solar să fie, de fapt un atom uriaş, o „cărămidă” din „constituţia” Căii Lactee care, la rându-i să fie o altă „cărămidă”, dar din „constitiţia” Universului etc, etc?  De aceea, ajunsese în mod ireversibil la concluzia că, de fapt, materia nici nu există şi că ceea ce oamenii numesc ,,materie” nu este decât o formă de energie, mai precis – energie de vibraţie, deoarece s-a dovedit experimental că orice entitate materială posedă câmp (gravitaţional, magnetic, electric) şi emite unde energetice cu o anumită frecvenţă („frecvenţa rezonantă de bază” sau frecvenţa fundamentală a Pământului, măsurată pentru prima dată în anul 1899, a fost până anii ’80 constantă – 7,8 Hz, dar de atunci ea a început să crească, ajungând în anul 2000 la aproape 9 Hz, în timp ce magnetismul Pământului, care in mod normal scade constant, tot de atunci a început să scadă accelerat, iar de aici – apariţia unui scenariu catastrofic ce implică inversarea polilor magnetici ai Pământului, fenomen prevăzut pentru anul 2012, când se presupune că frecvenţa fundamentală a Pământului va ajunge la 13 Hz iar magnetismul său va fi 0!). Mai mult, considera materia ca fiind o formă inferioară de energie vibraţională şi că de la această „calitate slabă” a sa provine tot răul şi suferinţa. Tot aşa a ajuns şi la concluzia că, de fapt, căderea lui Adam din Rai, ca şi consecinţă (atenţie, deci: nu ca pedeapsă, aşa cum se propovăduieşte!) a căderii lui în păcat, n-a fost altceva decât… o cădere în materie!

Era conştient că numai gândindu-se la astfel de lucruri, săvârşeşte un mare păcat, dar, cum am spus, nu se putea abţine. Se consola, însă, cu gândul că „niciun om nu devine cu adevărat prost decât după ce încetează să mai pună întrebări” (Charles Steinmetz). De asemenea, era convins că dacă nu ar fi avut pregătirea pe care o avea, nu ar mai fi săvârşit un asemenea păcat. Scrisese pe aceasată temă chiar şi o poezie intitulată „Mărturisire”:

                             

Ard ruguri aprinse-n sufletul meu

Şi cad peste el pulberi de astre,

Misterul vieţii a-l prinde e greu

Şi-n mintea-mi zbuciumată mii de-ntrebări naşte…

 

Vreau să-nţeleg cu mintea rostul existenţei,

Să pot avea voinţa de-a nu mai face rău,

De fiecare dată însă dau girul necredinţei

Şi frate cu păcatu-L-acuz pe Dumnezeu.

 

Ferice de acela ce crede pe deplin

Făr-a se-ntreba de ce, ci c-aşa se cuvine,

Acela scutit este de orice fel de chin,

Căci ştie că în Ceruri el are-un loc anume.

 

Înţelesese, totuşi, de ce Petre Ţuţea spunea că „dacă un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului” şi că ,,o babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor”. Cine neagă existenţa lui Dumnezeu şi faptul că El este Principiul Suprem, Inteligenţa Universală, Creatorul a toate, este, fie nebun, fie de rea credinţă, mai ales că, în lumina ultimelor descoperiri din fizica cuantică, chimia fizică,  matematică, biologie, biochimie, genetică, acestea pot fi demonstrate chiar pe cale raţională, ştiinţifică. În acest sens, i-a plăcut foarte mult raţionamentul cunoscut sub numele de „Pariul lui Pascal” care, apelând la raţiune – tot susţin ateii că se conduc după raţiune, nu? – şi la teoria deciziilor – ramură a matematicii care studiază procesele decizionale şi riscurile ce apar ca urmare a luării unor decizii – demonstrează foarte clar că, raţional, este riscant ca omul să  considere că nu există Dumnezeu. Pe de altă parte, este drept, constatase că nu oricine poate înţelege apologetica ortodoxă, după cum nu oricine poate înţelege teoria relativităţii a lui Einstein sau de ce ecuaţia lui Schrödinger are numai soluţii aproximative.  

De fiecare dată când aborda acest subiect, îi veneau automat în minte experimentele care dovedesc natura dualistă a luminii, aceea de undă şi de corpuscul, pe care în facultate le realizase de atâtea ori. La fel, avea cunoştinţă de experimentele şi procesele prin care materia poate fi transformată în energie, dar şi de încercările eşuate pentru transformarea energiei în materie (dacă primele existau demult în centralele electrice nucleare şi, mai ales, în stele – cu consecinţa finală, apariţia supernovelor şi a găurilor negre –, abia la începutul secolului al XXI-lea s-a reuşit ca din interacţiunea dintre doi fotoni – entităţi fără masă, purtători de energie luminoasă –, să se obţină experimental un electron şi un pozitron – entităţi materiale, încărcate electric). Era conştient de limitele cunoaşterii umane şi se convinsese că ştiinţa nu neagă nicio clipă existenţa lui Dumnezeu, dar şi că ea, singură, nu poate spune omului nimic despre Fiinţa lui Dumnezeu. Ateii neagă existenţa lui Dumnezeu din „îndărătnicie şi împietrirea inimii”, din necunoaştere  şi din interpretarea greşită a ceea ce cunosc, din interpretarea greşită a informaţiilor. Căci Dumnezeu trebuie cunoscut mai întâi cu inima. Şi aici intervine Biserica şi teologia creştină. Creştinismul avea, după el, marele avantaj că întemeietorul lui a fost Om fără de păcat şi Fiu al lui Dumnezeu pe Pământ, deopotrivă cu Tatăl, Dumnezeul cel Ceresc şi cu Sfântul Duh,  spre deosbire de celelalte mari religii, ai căror întemeietori fuseseră oameni, şi doar oameni, cu bune şi rele, adică păcătoşi – Akhenaton, Moise, Zoroastru, Buddha, Confucius, Mahomed şi Luther; şi încă ceva: pentru el, era semnificativ faptul că întreaga umanitate se raporta temporal la două mari ere al căror hotar era Naştererea lui Iisus din Fecioara Maria, respectiv, era de dinainte de Hristos – î. H. şi era de după Hristos – d. H. Până şi ateii acceptaseră această raportare, deşi, în îndărătnicia lor de a pronunţa sau scrie „Hristos”, ei folosesc noţiunile de „înaintea erei noastre” (î. e. n.) şi „era noastră” (e. n.). Ştia că Fiul lui Dumnezeu n-a venit în Lume ca să strice Legea, ci ca s-o desăvârşească, să o scoată din chingile principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” şi să o aşeze pe un principiu nou, acela al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, al facerii de bine şi de pace, chiar dacă omul este nevoit uneori „să întoarcă şi celălalt obraz”, exemplul suprem în acest sens fiind dat chiar de Dumnezeu Tatăl care „…atâta a iubit… Lumea, că pe Însuşi Fiul lui L-a dat!”. Iar prin moartea Sa – „şi încă moarte pe cruce” – şi Învierea cea de a treia zi, Iisus Hristos a oferit omului calea de a se mântui din robia păcatului, El fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Era, însă, conştient şi de faptul că, nu o dată, ci de mai multe ori pe zi, el, păcătosul, îl condamna la moarte, îl umilea, îl biciuia şi îl răstignea pe Iisus, dar, în acelaşi timp, îl durea şi faptul că datorită celor ca el, oamenilor păcătoşi şi iscoditori, biserica creştină primară era, la două mii de ani de la moartea pe cruce – ca Om, şi Învierea – ca Dumnezeu, ale lui Iisus, atât de divizată. Mai mult, divizarea exista chiar în rândurile credincioşilor ortodocşi. Spre exemplu, mulţi dintre ei (ca şi el, de altfel!) nu rezistau tentaţiei de a interpreta în mod „original” Scriptura, tot aveau românii o „democraţie originală”, nu?; de ce n-ar fi avut ei şi alte intepretări „originale” – ale istoriei, legilor, politicii etc.?

Una dintre aceste interpretări – pe care, din fericire, el n-o accepta – era aceea de a-l considera pe Iuda Iscarioteanul un… martir pentru că, vezi Doamne, fără vânzarea la care el s-a pretat, Dumnezeu nu şi-ar fi putut îndeplini planul în legătură cu Fiul Său. El era de părere că cei care susţineau aşa ceva, uitau că „diavolul poate fi găsit pretutindeni” şi că „întotdeauna se vor găsi câţiva care să se vândă pentru treizeci de arginţi”, aşa cum spune Andrei Rubliov în celebrul film al lui Tarkovski. De asemenea, ei mai uitau faptul că la Dumnezeu nimic nu este coincidenţă, nimic nu este întâmplător, iar a sugera cum că Dumnezeu, în acţiunile Sale, ar putea fi condiţionat de oameni, era o blasfemie ordinară. Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate. A admite că Dumnezeu face şi ce nu voieşte – ce tată şi-ar trimite fiul spre a fi răstignit pe cruce? – înseamnă, implicit, că Dumnezeu poate fi constrâns! Dar constrângerea este incompatibilă cu ideea de Dumnezeu, Fiinţa Supremă nu poate fi constrânsă de ceva sau cineva! De aceea, era convins că Iuda n-a fost decât un trădător, un laş şi un ticălos şi toate astea nu pentru că L-a vândut pe Iisus, ci pentru că a avut şansa să se mântuiască şi, poate, să devină cel mai mare apostol al creştinismului dar a ratat-o ca un nebun. Ce folos că „s-a căit şi a dus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi”, dacă nici în ceasul al doisprezecelea el nu s-a căit sincer, din moment ce „apoi s-a dus şi  s-a spânzurat”? Tâlharul răstignit de-a dreapta lui Iisus, s-a mântuit în ultima clipă – „Amin, zic ţie, astăzi vei fi cu mine în Rai”, i-a spus Iisus – fiindcă, deşi nu a fost lângă Iisus atâta vreme cât a fost Iuda, nu a fost martor la învăţăturile şi, mai ales, la minunile săvârşite de Iisus, aşa cum a fost Iuda, întoarcerea şi căinţa lui au fost sincere şi tocmai de aceea – răsplătite cu mântuirea. Cum s-ar putea Iuda compara cu acel tâlhar care n-a văzut, dar a crezut pentru că, atunci, pe cruce, el nu a fost orb, ci a înţeles vorbele lui Iisus şi „semnele”? Şi doar Iuda era om instruit şi chiar om politic, dar, cu toate astea, n-a fost în stare să realizeze că Iisus este cu totul altcineva decât conducătorul aşteptat pentru a-i scoate pe evrei din robia romană. Iar dacă totuşi a înţeles că Iisus este Domn şi Dumnezeu, atunci cu atât mai rău pentru el,  pentru că a încercat să se folosească de Iisus în scop politic. Petru s-a lepădat de trei ori de Iisus, dar n-a făcut ce a făcut Iuda, nu s-a sinucis; el de ce nu a trăit, cum altfel decât căindu-se toată viaţa şi propovăduind Evanghelia lui Iisus Hristos? În fond, Iuda a comis, spânzurându-se, cel mai mare păcat: deznădej­dea! Putere asupra vieţii şi a morţii nu are decât Dumnezeu, omul este dator să-şi ducă crucea! Era convins că sinuciderea, indiferent de motiv, este o dovadă certă de laşitate şi de egoism, chiar de mândrie – nu mândria l-a pierdut pe Lucifer? – căci sinucigaşul, în nebunia lui, crede că-l poate pedepsi prin gestul său pe Dumnezeu, pentru faptul de a-i fi dăruit viaţa. Mai socotea că, după logica celor care-l consideră pe Iuda Iscarioteanul martir, şi Lucifer ar putea fi „scos” cândva… martir! Şi Lucifer a crezut că i se poate împotrivi lui Dumnezeu, că-L poate „pedepsi” luîndu-i locul, iar Lucifer nu era om, ci înger, şi iată ce-a ieşit!… Unde mai pui că exista deja tendinţa „facerii” de sfinţi, din moment ce mulţi parlamentari, pentru a arăta ei cât de plini de patriotism local sunt (aiurea, îi durea în cot de cei pe care, pasămite, îi reprezentau!), se înghesuiau să propună canonizări peste canonizări. Şi astfel, Biserica se vedea pusă nu de puţine ori în situaţii cel puţin dilematice între cei care cereau respectarea cu stricteţe a regulilor canonice şi cei care cereau să se „facă” sfinţi, cu toptanul, şi care, culmea nu erau deloc puţini!

Era ferm convins că tocmai astfel de interpretări alterate şi mai mult de amestecul unor laici în treburile Bisericii, ca şi de aplecarea unor feţe bisericeşti către cele lumeşti (politică, putere, bani, invidii şi râci personale), au dus la dezbinarea creştinilor şi la subminarea unităţii bisericii creştine primare, cu rezultatul cunoscut: mai multe religii şi secte creştine, pentru a nu mai vorbi de crimele săvârşite de oameni în numele credinţei, oricare ar fi aceasta. Dar, mai socotea el că, în ultimă instanţă, nici existenţa mai multor religii – cu sectele era altceva – n-ar fi o realitate foarte gravă, dacă în interiorul lor şi între ele ar exista toleranţă, dacă facerea de bine ar fi unul dintre scopurile majore ale existenţei umane; în fine, dacă ar exista iubire între oameni – fundamentul creştinismului care, din păcate, în cele mai multe cazuri, este doar clamat…                

 

*    *    *

 

Dacă „demonstraţia logică” făcută atunci, la Grădini, unde scoteau cartofii, ar fi fost singurul „reproş” adresat lui Dumnezeu, singura lui rătăcire, tot ar fi fost bine, dar de atunci încolo, de câte ori, Doamne, n-a căzut el în acest păcat – acela de a-şi pune întrebări cu răspuns sugerat şi incriminator, de a-l judeca, umili, condamna şi răstigni zilnic pe Hristos? Nădăjduia, totuşi, în iertarea  lui Dumnezeu; căci, socotea el – iată, sinuciderea este un păcat de neiertat nu pentru că Dumnezeu nu ar vrea să-l ierte, ci pentru că sinucigaşul renunţă cu de la sine putere la timpul necesar pentru a se pocăi, renunţă la legătura cu Dumnezeu. Culmea era că, în comparaţie cu alţii care nu-şi mai luau viaţa – marele fizician Stephen Hawking spre exemplu, sau prietenul lui, poetul şi scriitorul Ilorian Păunoiu, care nu-şi mişca decât palmele şi degetele, ori, şi mai grav, scriitorul Alexandru Horezeanu, care nu-şi mişca decât trei degete de la mâna dreaptă dar avea editură proprie şi publicase deja mai multe cărţi de proză şi poezie – mulţi dintre cei care alegeau să facă acest pas, aveau motivaţii absolut derizorii – în general că vezi Doamne, „lumea nu juca aşa cum cântau ei”. Era clar: renunţarea la lupta cu viaţa – era pentru el dovada supremei laşităţi! 

…Domnul Ion Ceauşescu îl asculta amuzat pe Marinică povestindu-i cum s-a întâmplat de n-a venit şi el la deschiderea anului şcolar, dar, la sfârşitul relatării, a redevenit serios:

– Sper  că  nu  le-ai  purtat  ranchiună  părinţilor tăi tot timpul. Să  nu  cumva să-ţi închipui că atunci au făcut din răutate ceea ce au făcut; uite, n-ai murit, eşti ditamai studentul acum, şi încă unul eminent, dacă ai terminat prima sesiune de examene cu zece.

– Mi-a trecut demult, domn’ director, dar atunci am suferit enorm…

După ce Marinică i-a spus că venise la liceu pentru o recomandare ca să fie făcut membru de partid, directorul liceului a conchis:

– Cel mai bine e să-ţi dea recomandarea secretarul de partid pe liceu.

L-a chemat apoi pe nea Puiu, profesorul de ştiinţe sociale – el era secretarul de partid. Nea  Puiu  era un bărbat mic de statură, brunet, cu  părul  tuns scurt de jur-împrejurul capului şi vâlvoi în creştet. Avea şi el un handicap – şchiopăta de piciorul stâng, care era mai scurt. Ca profesor, nea Puiu era foarte exigent: oricât ar fi ştiut, pe Marinică nu-l scotea din 7. Când a apărut în biroul domnului Ion Ceauşescu şi a auzit despe ce-i vorba, nea Puiu s-a înveselit îndată:

– Păi  bine,  mă, prăpăditule, tu ajunsăşi student  la  Iaşi? Tu  ştii, mă,  că şi  eu  am terminat filosofia la Iaşi? Ia zi-mi, cu cine faci filosofia?

– Cu unu’ Movilă, domn’ profesor.

– Ha?! Nu mai spune! Păi tu ştii, mă, c-am fost coleg de facultate cu el? Era un tăntălău, dar uite c-a ajuns profesor universitar!

În toată studenţia lui, Marinică n-a avut decât o restanţă. La ce credeţi? La filosofie, la Movilă, unde tot prostul lua măcar 8! Cum ajunsese să fie luat la ochi de către fostul coleg de facultate al lui nea Puiu? Din cauza gurii lui mari, evident! Două întâmplări l-au făcut pe Movilă să-i hotărască soarta la filosofie, încă din timpul anului universitar. După două cursuri de antireligie, predate de Movilă cu încrâncenare şi ură, demne de un vajnic slujitor al marxismului ce era, înaintea celui de-al treilea curs, Marinică le-a spus câtorva colegi:

– Măi, dacă şi la cursul ăsta, Movilă tună şi fulgeră împotriva religiei, eu mă iau de el, pur şi simplu, nu mai suport, bate câmpii ceva de speriat!…

– Eşti nebun, ce ai?! N-ai de lucru?! Lasă-l dracului de dobitoc să latre şi vezi-ţi de treaba ta!, l-a sfătuit Sucă, adică Viorel David, de loc dintr-un sat de pe lângă Caracal, Celaru se cheamă (prin anul V, a fost la nuntă acolo la vărul lui Viorel, Bebe Bădescu, student la secţia „Materiale de construcţii” a aceleiaşi facultăţi, şi unde a fost martor la „plimbatul soacrei mici cu grapa”; ce scandal a ieşit mai ales că femeia, cadru didactic universitar la Iaşi, era şi supraponderală, considerând acest obicei „o barbarie”!). 

Bineînţeles că Movilă şi-a început cursul tot prin ponegrirea religiei. La un moment dat, Marinică, nemaiputând suporta prostiile pe care le debita politrucul acela, a dat cu caietul studenţesc de bancă, nici el nu se aştepta ca lovitura aceea să facă atâta zgomot.

– Ce  e, ce  s-a-ntâmplat?, a tresărit speriat Movilă. 

Marinică s-a ridicat repede în picioare şi a început să spună repezit:

– Domnule profesor! Suntem la al treilea curs de antireligie. Tunaţi şi fulgeraţi împotriva religiei, împotriva creştinismului, găsindu-i numai şi numai părţi negative. Dar religia, şi, în special, creştinismul nu au avut, oare, şi părţi pozitive? Eu, unul, am convingerea că religia constituie baza culturii oricărui popor. În preistorie şi antichitatea timpurie, cine erau cei investiţi cu autoritatea supremă? Preoţii templelor! Unde au apărut primele cărţi? În mănăstiri! Unde au apărut primele şcoli? Pe lângă biserici şi mănăstiri! Cine au fost primii învăţători? Preoţii! Luaţi în derâdere Biblia şi ne cereţi s-o combatem, dar v-aţi întrebat, oare, câţi dintre noi am citit-o? Cum putem combate ceva ce nu cunoaştem?

Ca oricare politruc ateu, Movilă se credea mare şi tare având partidul în spate şi, de aceea, acum nu-i venea să-şi creadă urechilor! Luat prin surprindere de debitul verbal şi vehemenţa expunerii unui pârlit de student de la chimie, în primele secunde n-a făcut altceva decât să caşte nişte ochi de broască în spatele ochelarilor cu lentile groase şi rame aşişderea. Apoi, profitând de o pauză, făcută de  Marinică pentru a-şi trage sufletul – se ambalase rău de tot, ca de obicei când nu era de acord cu ceva          –, Movilă a început să strige:

– Tovarăşe student, cum  îţi permiţi să  mă  întrerupi  în  timpul  cursului? Părerile dumitale personale nu mă interesează şi nu au nicio relevanţă aici. Ia loc imediat şi ţine-ţi gura, altfel nu mai ai ce căuta la cursul meu!

Nu mult după acest incident, a avut loc o mare adunare cu anii I, II şi III, tema pusă în discuţie fiind felul în care erau predate ştiinţele sociale – filosofia, economia politică şi, respectiv, socialismul ştiinţific – studenţilor de la chimie. Marinică a întârziat puţin, şedinţa începuse deja, s-a furişat tiptil şi s-a aşezat în ultimul rând din amfiteatrul II-6. Habar n-avea că la prezidiu, pe lângă profesorii de curs şi secretarul de partid pe facultate, cele câteva persoane pe care nu le cunoştea, dar care fuseseră prezentate înainte de venirea lui în amfiteatru, erau reprezentanţi din partea Ministerului Învăţământului şi a UASCR-ului central. Bineînţeles, toţi băteau câmpii cu graţie. Plictisit, n-a avut de lucru şi a cerut şi el cuvântul, avea el un „of” al lui, ceva foarte concret – credea el – în comparaţie cu banalităţile scuipate de limbajul de lemn al antevorbitorilor. Seminarul de filosofie îl făceau cu un asistent extrem de inteligent şi cultivat, despre care avea să afle că era homosexual. Asistentul venea la seminar cam când avea chef, înfuriindu-i mai ales pe băieţi, pentru că, pe de o parte, discuţiile cu el erau o încântare, iar pe de altă parte, dacă ar fi ştiut că nu vine, s-ar fi dus la o bere în „II-6” (cârciumile frecventate de studenţii ieşeni aveau nume de… amfiteatre sau biblioteci: „Copou” era „II-6”, „Vânătorul” era „III-10”, „Bolta Rece” era „Biblioteca Eminescu” etc.). Marinică era surprins mai ales de curajul cu care asistentul iniţia cu ei discuţii libere pe diferite teme „sensibile”. La unul dintre aceste seminarii, s-a încins o discuţie aprinsă pe tema drepturilor şi libertăţilor omului în România. Nemulţumit de părerile profund ipocrite şi oportuniste ale celor mai mulţi dintre colegii lui, deşi asistentul încerca să obţină şi unele păreri originale, Marinică se tot foia în bancă. Asistentul l-a observat şi, la un moment dat, l-a întrebat:

– Dar tu, de colo, ce părere ai?

El a răspuns repezit, deranjat şi de faptul că asistentul îl luase la „per tu”, ceea ce, pe atunci, în Iaşi, era de neconceput, până şi elevilor de liceu erai obligat să li te adresezi cu „dumneavoastră”, excepţiile gen Movilă existând doar când interlocutorul era atacat, şi, de altfel, ele nu făceau decât să întărească regula.

– Eu cred că în România individul nu este pe deplin liber!

Stupoare printre colegi… Abia scăpase de acuzaţia aceea de anticomunism, în urma căreia fusese convocat la rectorat, că acum iar o „comisese”. Asistentul era în continuare calm, doar o grimasă trecătoare i-a schimonosit figura la auzul răspunsului lui Marinică. După câteva momente de adâncă tăcere, l-a întrebat în sfârşit:

– Cum aşa?! Păi cine te opreşte să te duci la Bucureşti, în Piaţa Palatului şi să strigi cât vrei tu: „Jos Nixon!”?

Fără să stea pe gânduri, Marinică i-a replicat pe un ton ridicat:

– Da?  Dar dacă aş striga „Jos Ceauşescu!”?

Tăcere mormântală… Asistentul l-a fixat cu privirea preţ de câteva secunde bune, după care i-a spus cu voce joasă, dar apăsată:

– Nu ştiu, nu mă-ntreba, nu te cunosc!

Că era arţăgos şi slobod la gură, se convinsese şi el!  Încă de la începutul facultăţii, fusese luat la ochi cel puţin de unii politruci şi turnători, dacă nu chiar de Securitate. Nici n-apucaseră să se cunoască bine între ei, veniseră din toate colţurile ţării, erau 120 de studenţi în an, când au fost convocaţi, toţi, la o şedinţă în care trebuiau să aleagă şeful de an, şefii de grupe şi responsabilii pe diverse domenii de activitate: cultură, sport, turism, învăţământ politic. În faţa lor, la prezidiu, erau secretarii de partid şi de UTC pe facultate, reprezentanţi ai UASCR – ului din facultatea lor şi de la Centrul Universitar. După deschiderea „lucrărilor”, un tip grăsuţ, roşcovan, din anul III de la secţia „Fizico-chimice”, a propus ca şef de an pe o anume Pitrinjel Tamara din Dorohoi sau Siret, niciodată nu reţinuse exact, fostă colegă de liceu cu roşcovanul grăsuţ, cum avea să afle ulterior. Era o fată blondă, cu părul des, auriu-roşcat, tuns scurt şi cu ochi albaştri, luminoşi şi jucăuşi; ce mai, o fată destul de frumoasă! Scos din sărite de felul în care urma să le fie vârât pe gât şeful de an – domnişoara Pitrinjel, de cum s-a auzit propusă, s-a şi înfiinţat „heteşă” la masa prezidiului –, Marinică a cerut cuvântul:

– Să ne spună domnişoara Pitrinjel cu ce medie a intrat la facultate!

După câteva clipe de ezitare, Tamara Pitrinjel a răspuns cu voce tremurată:

– Cu opt – douăzeci şi cinci, a răspuns ea.

– Domnule Pralea, pe ce vă bazaţi când ne propuneţi ca şefă de an pe domnişoara Pitrinjel?, l-a întrebat apoi  Marinică pe roşcovan.

UASCR-istul a început să dea din colţ în colţ: c-o fi,   c-o păţi, că e fată bună, c-a fost secretară de UTC pe liceu, că învăţa foarte bine… I-a sărit în ajutor un alt coleg de la prezidiu, Ion Atănăsoaie; la fel, şi acesta, a început să înşire calităţile domnişoarei Pitrinjel, deşi nu fusese coleg de liceu cu ea. Marinică, însă, nu s-a lăsat convins de pledoariile celor doi, era clar că alegerile acelea erau mânărite, politrucii stabiliseră deja pe cei care urmau să fie „aleşi” şefi. Devenind dintr-o dată nervos, le-a replicat vehement celor doi activişti:

– Nu, domnilor, astea  nu sunt criterii valabile în cazul de faţă. În acest moment nu există decât un singur criteriu valoric prin care ne putem alege şeful de an: media de intrare în facultate. De ce? Foarte simplu! Ne cunoaştem doar de două săptămâni, e un fel de a spune că „ne cunoaştem”, am venit din toate colţurile ţării şi doar media de intrare în facultate ne poate ierarhiza valoric în momentul de faţă!

Politrucii UASCR-işti se făcură verde-albaştri, nu se aşteptau la o astfel de întorsătură. Imperturbabil, Marinică a continuat, spre disperarea lor:

         – Rog  să  se ridice în picioare persoana care a intrat în facultate cu cea mai mare medie, ştiu  că n-a fost nicio medie de zece, prima medie de intrare a fost nouă-optzecişitrei, dar încă nu ştiu cine a avut-o, am reţinut doar că este vorba de o colegă.

Rumoare în amfiteatru. După câteva secunde bune, de undeva din spate, s-a ridicat timid o fată plinuţă, cu tenul alb, părul negru, cârlionţat, ochi negri migdalaţi, încadraţi de nişte gene şi sprâncene dese, lungi şi negre ca pana corbului, contrastul puternic dintre negrul părului, ochilor, genelor şi spâncenelor pe de o parte şi albul de marmură al tenului pe de altă parte, făcând-o nu neapărat frumoasă, ci mai degrabă plăcută.

– Vă rog să ne spuneţi cum vă numiţi şi de unde veniţi?, i s-a adresat Marinică.

– Bordea Ana din Piatra Neamţ, am absolvit liceul „Petru Rareş”, a răspuns ea.

– Ei bine – a mai spus Marinică entuziasmat –  vă propun  ca  domnişoara Bordea să fie şefa noastră de an!

Întregul amfiteatru a izbucnit atunci în aplauze şi aşa a fost, spre disperarea politrucilor din prezidiu şi jalea Tamarei Pitrinjel care, în cele din urmă, a şi izbucnit în plâns. În timpul facultăţii, Ana Bordea, Anca pentru colegi, a „confirmat”, terminând pe locul II şi rămânând în anul V de specializare la  „Chimie anorganică şi analitică”, prima dintre cei şapte de la această specializare. A ajuns, după ani de muncă îndârjită şi renunţări, profesor universitar în Bucureşti, ea – o absolventă de Iaşi, privită, la început, cu multă suspiciune de către… „localnici”. Primul, a terminat Mircea Leabu din Hârşova, un tip inteligent, dar arogant, care avea darul de a-i scoate pe mulţi din sărite cu purtarea sa, convins fiind că el este deasupra tuturor şi se oftica atunci când se mai găsea câte un coleg care să-i mai dea peste nas. Printre ei, bineînţeles, şi Marinică.

În anul I, după ce în prima sesiune de examene la chimie generală şi anorganică, luase 10 la doamna Vicol pentru partea de chimie generală, în sesiunea de vară a încasat un neaşteptat 7 de la doamna Saviuc pentru partea de chimie anorganică. De ce? Îi picase diagrama Fe-C (fier – carbon) şi, culmea, avusese îndrăzneala de a-i demonstra doamnei Saviuc că o predase aiurea. Când i-a spus că aşa a predat, arătându-i cursul lui, doamna Saviuc i-a replicat nervoasă că a scris el greşit. Atunci, furios, Marinică, a strâns alte câteva cursuri de la colegii prezenţi la examen şi, mare minune, toţi scriseseră la fel ca el, adică aşa cum predase doamna, care, desigur, s-a supărat – cum să-i facă ei aşa ceva un pârlit de student? – şi, cu toate protestele lui, sau tocmai de aceea, i-a articulat un… 7! Ulterior, când Marinică povestea în stânga şi în dreapta ce i-a făcut lui doamna Saviuc, Mircea Leabu i-a spus cu un aer de superioritate, cum făcea el de obicei:

– Lasă, băi, Mariane, păi dacă eu am luat nouă la doamna Saviuc, tu ce-ai fi vrut?

Atâta i-a trebuit lui Marinică:

– Ia, mai du-te tu-n mă-ta, dobitoc îngâmfat ce eşti!  Da’ ce-i fi crezând tu, mă,  deşteptule, că tu eşti etalonul universal de inteligenţă? În grandomania ta, eşti convins că tu ai şapte kile de creier, iar noi – amărâţii, nici şapte grame. Cum spuneam: ia mai du-te tu-n mă-ta!

Din acel moment, Leabu Mircea i-a devenit şi mai nesuferit lui Marinică. A ajuns asistent sau lector pe la Facultatea de Medicină din Bucureşti, se vedeau din zece în zece ani la întâlnirile colegiale de la Iaşi, unde, evident, Leabu Mircea se erija el în organizatorul lu’ peşte şi dirija totul, deşi meritul era în totalitate al colegilor lor ieşeni sau al altora, cu potenţial financiar, cum ar fi Viorel David, cel din Celaru-Dolj, ajuns încă din epoca Ceauşescu director general foarte apreciat, la o întreprindere de articole tehnice din cauciuc din Târgu-Jiu, privatizată de el cu succes, prin celebra metodă MEBO după revoluţia – sau ce-o fi fost –  din decembrie 1989. Tamara Pitrinjel s-a dovedit, în cele din urmă, a fi o colegă foarte de treabă, a învăţat destul de bine în facultate şi a ajuns şefă de laborator la o Agenţie de Protecţie a Mediului dintr-un oraş de prin nordul Transilvaniei, rămânând aceeaşi fată frumoasă din facultate, chiar şi după ani şi ani…

 

*    *    *

 

Să vedem ce s-a-ntâmplat, însă, la acea mare şedinţă unde se dezbătea modul în care erau predate ştiinţele sociale la anii I, II şi III de la chimie? Cum am spus „of”-ul lui Marinică era că asistentul nu prea venea la seminar şi el suferea, pentru că îi lipseau discuţiile aprinse cu acel asistent inteligent şi foarte cultivat şi pentru că, atunci când nu venea – neanunţat dinainte, bineînţeles –, ei toţi pierdeau timpul aşteptându-l ca fraierii, când puteau face altceva. Am arătat, de asemenea, că n-a avut de lucru şi a luat cuvântul. Nu s-a mai legat şi de Movilă cu perorările sale antireligioase de la curs, ştia că n-are rost să înfrunte ateismul oficial şi nu uitase ameninţarea lui Movilă, dobitoci ca acesta erau în stare de orice… După câteva banalităţi, însă, „a dat cu bâta-n baltă”, spunând că la ei în an, la filosofie, totul ar fi în regulă dacă asistentul ar mai veni din când în când să facă şi cu ei seminarul, în loc să-i lase să-l aştepte aiurea. A ieşit un scandal monstru… Delegaţii de la Bucureşti, de a căror prezenţă în amfiteatru, Marinică habar n-avea, s-au luat nu de asistent, ci de titularul cursului, adică de Movilă, muştruluindu-l zdravăn. La primul curs după acea adunare, Movilă a intrat în amfiteatru nervos, negru de supărare şi s-a repezit imediat la Marinică:

– Oricât ai şti, tot te pic!  Vii tu în toamnă şi poate o să pupi şi un „re”, aşa, ca să te-nveţi minte! Iar dacă n-o să-mi ştii tot cursul, cuvânt cu cuvânt, la anul poţi să-ţi iei adio de la studenţie!

Ce mai, era jale! Pe atunci, dacă rămâneai repetent în anul I, erai eliminat din facultate. Aşa a şi fost – l-a picat în sesiunea din vară, dar n-a ajuns la „re”. Când a venit în toamnă să dea restanţa, s-a dus mai întâi la decanul facultăţii, domnul Ioan Adam Schneider, şi i-a povestit toată tărăşenia, rugându-l să fie de faţă a doua zi când va fi examinat de Movilă.

– Nu, nu e cazul acum – i-a răspus amabil domnul Schneider – doar dacă vă pică iarăşi, faceţi cerere de reexaminare, eu am să v-o aprob şi atunci am să asist şi eu, la examen, da?

– Am  înţeles  domnule decan, vă mulţumesc, să trăiţi!, i-a răspuns  Marinică  şi  a plecat cu inima îndoită, totuşi.

La restanţă, Movilă i-a dat un 7 în scârbă… Culmea e că dacă la sesiunea din vară a ştiut perfect dar tot a fost picat, acum – de emoţii şi de stres – a mai scrântit-o pe ici pe colo… Mai târziu, când decanul i-a spus întâmplător:

– Ei, aţi văzut că n-a fost nevoie să fiu de faţă când aţi dat restanţa la filosofie?, a înţeles că domnul Schneider avusese o „discuţie” prealabilă cu Movilă despre „cazul” lui.

Domnul Ioan Adam Schneider, originar din Braşov, era un profesor de mare ţinută, preda impecabil cursul de cinetică chimică din anul III. Încă din anul II, Marinică se axase pe chimia fizică a polimerilor, îşi luase chiar şi lucrarea de diplomă cu titlul „Caracterizarea polimerilor prin difracţia razelor X” la doamna Camelia Beldie, care preda, la fel, impecabil, cursul de termodinamică chimică. În general, cursurile de chimie fizică erau foarte grele, dar lui Marinică îi plăceau, pentru că toate se bazau pe logica matematică, iar el nu era în stare să înveţe nimic pe de rost. Odată, la electrochimie – dădeau numai examen oral – a ajuns la rezultatul final pe o altă cale decât ceea ce predase domnul Lazăr la curs, care acum îşi freca bucuros mâinile:

– Pătraşcule, ai încurcat-o!

– De ce, domn’ profesor?

– Păi, nu aşa am predat eu! 

– Da, domn’ profesor, este aşa cum spuneţi, dar, ia haideţi să vedem dacă este şi greşit, iertaţi-mi, vă rog, îndrăzneala.

Şi pas cu pas Marinică i-a arătat lui Lazăr că toată demonstraţia lui fusese corectă. Lazăr avea el ce-avea cu oltenii; cu doi ani în urmă fusese într-o staţiune din judeţul Vâlcea şi nu i-a plăcut cum a fost tratat, dar atunci, la examen, a fost nevoit să-i dea nota 10, enervat, totuşi, că olteanul acela arţăgos începuse să se târguiască cu el, ameninţându-l că altfel îl aduce pe decan.

Aşadar, cum spuneam, nu putea învăţa pe de rost, ci numai logic… Poate de aceea detesta ştiinţele sociale, cu excepţia filosofiei – interesant nu? – şi detesta, nu atât economia politică şi socialismul ştiinţific (aiurea!), cât limbajul de lemn în care erau predate şi, mai ales, faptul că nu aveau nici o logică şi trebuiau învăţate pe de rost. Ştiindu-se incapabil să reţină ceva  fără o logică minimă, Marinică adoptase o tehnică ce s-a dovedit eficientă: la fiecare seminar răspundea, de cele mai multe ori, bătând câmpii se-nţelege, dar era notat acolo c-a răspuns. Aşa se face că la economie politică a fost notat cu 10 fără să răspundă un cuvinţel la subiectul pe care-l trăsese.

– Tovarăşe Pătraşcu, ce număr aveţi pe bilet?,  l-a întrebat doamna Iosub.

–Douăzeci şi şapte, doamnă, a răspuns el pregătindu-se să răspundă, întâmplător ştia ceva, ceva.

– Bine, daţi-mi carnetul…

– Dar, doamnă, nu răspund?

– Nu, nu e nevoie! Pentru că dumneavoastră aţi fost foarte activ la seminar, aveţi zece şi chiar vă felicit pentru interesul pe care l-aţi manifestat pentru cursul meu!

Un alt curs la care a avut de furcă din aceeşi cauză, a fost cel de chimie organică, ultima parte, cea în care era vorba despre medicamente, stupefiante şi halucinogene. Titulara acestui curs era doamna Magda Petrovanu, o profesoară foarte exigentă, în special cu fetele, pica pe capete pentru te miri ce. Trebuia să reţii pe de rost sute de formule complicate, cu o groază de cicluri condensate, numai formula unora dintre ele ocupa o jumătate de tablă. Marinică a scos chinuit un 7,50 la scris, nici n-a fost în stare să copieze, deşi a avut ocazia şi a trebuit să intre la oral. Aceasta era regula: cine lua sub 8 la scris, trebuia să intre şi la oral. La un moment dat, „a pictat” pe tablă o formulă imensă care reprezenta un produs la care ajunsese în urma unui şir de reacţii chimice. Din fericire pentru el, totul era corect, însă acum se uita ca viţelul la poarta nouă, la formula acelui produs final, habar n-avea cum naiba se chema, el îl „pictase” logic, aşa rezulta din reacţiile chimice descrise. Văzându-l că tot trage de timp, doamna Petrovanu i-a atras atenţia:

– Haidi, haidi  odatî,  măi  baieti, hăi, spuni  şi-a  riezultat,  cum  sie  numieşti   produsu’ aşiela die riacţâie?

El – lemn, ca lemnul, nu altceva…

– Haidi măi, n-auz’, nu mă faşi sî pierd tiempul cu tini, cî amu ti pic, înţălies-ai?

După această ameninţare, doamna Petrovanu s-a aplecat la urechea asistentei Maria Caproşu şi i-a şoptit:

– Apropo, Mar’şicî, fă-mi, ti rog o, cafiea!

Marinică, ciulind urechile, tocmai prinsese din zbor cuvântul magic „cafiea” şi îndată a strigat repezit:

– E cofeina, doamnă, e cofeina!

– Hoţomanuli şie ieşti, m-ai auzît când i-am şierut Mar’şicîi o cafiea!

– N-am auzit doamnă nimic, zău, să fiu al naibii dac-am auzit ceva, pur şi simplu mi-am adus aminte mai greu.

Şi tot aşa, după sistemul „mama-mpunge şi eu trag”, a decurs tot examenul… Când să-i pună nota, doamna Petrovanu şi-a pus mâinile-n şolduri şi i-a spus uitându-se lung la el:

– Tiii, pientru priema datî-n viaţa me nu ştieu şi notî sî pun.

Atunci, Marinică a sărit iute cu gura:

– Doamnă, daţi-mi cât de mult şi cu voie bună!

– Măi băieti, dar tu ieşti tari hoţoman, nu ţî sî pari?! Di undi eşti tu, măi, di fiel?

– Din Vâlcea, doamnă, din judeţul Vâlcea.

– Ha! Oltian şmiechier eşti matali, cari va-s-zâcî. Da, ia stăi aşe, tot di pi acolo-i şî Jiecu Surpăţieanu, alt şmiechier şî iel.

– Doamnă, ştiţi, suntem chiar din aceeaşi comună, sate diferite, doar trei kilometri ne despart…

– Ha! Am ştieut ieu cî v-asâmănaţ!

După câteva clipe de gândire, doamna Petrovanu i-a spus lui Marinică:

– Uiti, îţ dau opt, îi bini aşe?

– E bine doamnă, dar ştiţi, iertaţi-mi îndrăzneala, eu mă aşteptam la… nouă.

Doamna Petrovanu, auzind cele spuse de „oltianul aşiela şmiecher”, l-a privit lung, uimită apoi a exclamat:

– Ei na, aista-i culmea! Măi baieti, tu nu ieşti numai şmiecher, da’ văd cî ieşti şî obraznic! Şie-nsamnă asta, hai? Da’ şie, am ajiuns sî mî târguiesc cu tini ca la bâlşi? Ia, viez’ tu c-amu ti piec, sî ştii!

– Doamnă, vă rog să mă iertaţi, dar, nicio clipă nu mi-a trecut prin cap să abuzez ca un nesimţit de bunătatea dumneavoastră! Mă gândeam însă că este singura notă de opt pe anul acesta şi e păcat de Dumnezeu să-mi stric media tocmai acum, la sfârşit! Dar, aveţi dreptate, e bine şi opt, e chiar foarte bine, sărut mâinile şi iertaţi-mă încă o dată vă rog…

– Ramâni cum am zâs la înşieput – opt! Şî haidi, haidi, las-o moartî-n păp’şoi, nu mî lua pi mini cu „sărut mânili” şî cu atâtia iertîşiuni, norocul tău o fost cî m-ai prins pi mini în toani buni, mi-o placut di tini că-ţ’ mierjie mintia, cî altfiel cu învăţatu’ nu ti-ai pria omorât!…

– Doamnă, eu nu prea pot învăţa pe de rost…

– Hait, alta amu! Da’ di şi, măi baieti, ma rog, cum vini asta, n-ai ţânieri di minti sau şi-ii cu tini?

– Doamnă, eu pot învăţa cu uşurinţă numai ceea ce are logică.

– Cuuum?! Da’ şi vriei sî zâşi dumnieta aişea, cî ieu am priedat un curs fărî lojicî?

– Nu, doamnă, vai de mine, dar vedeţi… fiecare cu logica lui!

– Ahaaa, viez’ amu’: lojica ta nu sî pre potrivieşti cu lojica me; dac-ai fi binevoit matali să aprofundiez’ cursul  mieu, ai fi văzut că ari lojicî, ş-încî pi şeeia bunî, nu ca a ta, da’ drept îi –  îţ’ triebui şî ţâniere di minti…

Marinică a sesizat  pe  loc vaga ironie a doamnei Petrovanu la adresa lui.  În alte condiţii şi împrejurări, n-ar fi „lăsat-o moartă” şi ar fi răspuns pe măsură, dar acum   n-avea rost…

– Aşa e doamnă, aşa e, iertaţi-mă vă rog…!

Cu toată aplecarea lui spre cursurile care  implicau  şi  un  aparat  matematic,  fapt pentru care se îndreptase spre chimia fizică, în anul III era s-o feştelească tocmai la domnul Ioan Adam Schneider, la cinetică chimică. Până atunci, la toate cursurile de chimie fizică luase numai 10, spre invidia celor mai mulţi dintre colegi, care considerau aceste cursuri ca fiind cele mai grele. Într-adevăr, aceste cursuri erau şi grele şi multe, şase cursuri distincte făceau în total ei la chimie pură, în comparaţie cu unul singur pe care îl făceau cei de la inginerie; în anul acela, din ordinul Elenei Ceauşescu se uniseră cu cei de la chimie industrială, trecând la Institutul Politehnic (e drept, exista şi o „râcă” mai veche între domnul decan Ioan Adam Schneider de la „chimie pură” şi academicianul Cristofor Simionescu, de la „inginerie”, acesta din urmă fiind mai bine văzut de „savanta de renume mondial” – doar o făcuse doctor, nu? – şi de aici „unirea” aceea!).

 A fost  neplăcut surprins şi dezamăgit, când a aflat că la lucrarea scrisă luase numai 9. Ştiind că nu greşise nimic, s-a dus la doamna Lucia Odochian, asistenta domnului Schneider, s-o întrebe de ce? Amabilă, asistenta i-a arătat lucrarea şi i-a spus că chiar avusese o discuţie în contradictoriu, pe seama ei, cu profesorul. Un mare semn de întrebare făcut cu roşu trona chiar peste prima frază din lucrarea sa, o frază lungă şi întortocheată, aşternută pe nu mai puţin  de  o jumătate de pagină.

– Uiti di şi nu v-o dat zieşi!  Domnului  profiesor nu  i-o  placut  fraza  cu  cari  aţ’ înşieput, ci v-aţ’ apucat sî faşieţi litieraturî, aişi ie vorba di ştiinţî, nu di vorbăraie goalî. Dar nu-i nimiecî, întraţ’ la oral şî eu îs convinsî cî o sî luaţi zieşi.

– Cum? Adică am nouă la scris şi să intru la oral ca să iau zece?  Dar ce-s nebun? Ce-o spună domn’ profesor? Nici nu mă gândesc la aşa ceva!

– Bini,  cum  vrieţi,  atunşi  rămânieţi  cu  nouî,  dar  îi tari pacat,  lucrariea  o  fost în riest perfiectî, ieu am insiestat pientru zieşi, dar domn’ profiesor n-o vrut în ruptul capului.

A doua zi stătea în faţa laboratorului în care domnul Schneider ţinea examenul oral cu cei care luaseră la scris sub 8, aşteptând, alături de puţinii colegi care se încadrau în barem, să li se treacă în carnet notele, în timp ce restul intrau pe rând la examen. Deodată uşa laboratorului s-a deschis brusc şi în pragul ei a apărut doamna Odochian, care a venit glonţ la Marinică, l-a luat de braţ şi, fără să spună nimic, l-a târît în laborator. Ajunşi în faţa profesorului, doamna Odochian i-a spus acestuia ţinându-l cu putere de braţ pe Marinică:

– Domn’ profiesor, ştieţî dumnieavoastrî, Patraşcu ari nouî la lucrariea scrisî şi vriea sî intrie la oral pientru zieşi…

Domnul Schneider, auzind spusele doamnei Odochian, a ridicat ochii spre ei, nişte ochi albaştri, limpezi, având deasupra nişte sprâncene mari, stufoase, unite între ele şi a întrebat mirat:

– Cum?  Are  nouă  la  scris  şi  vrea  să  răspundă  pentru  zece?  Păi  înseamnă că ştie cinetică, nu glumă!

– Domn’ profesor, dar eu nu… n-am … nu vreau…,  s-a fâstâcit atunci Marinică.

– E prea târziu ca să mai daţi înapoi, trageţi un bilet!,  i-a  replicat  profesorul,  fără drept de apel.

Marinică s-a conformat rapid, tremurând din toate încheieturile. Când a văzut ce bilet a tras, a sfeclit-o: era cel cu numărul 13!

– Daţi-mi biletul înapoi, vă rog!

– Dar domn’ profesor nu răspund?

– A, nu, nu vreau să-mi răspundeţi la subiectele de pe bilet, dumneavoastră trebuie că ştiţi cinetică, altfel de ce aţi fi în faţa mea, acum, nemulţumit că v-am dat doar nouă la scris?

Marinică, şi mai îngrijorat de spusele profesorului, s-a conformat şi de data asta. Văzând numărul biletului, domnul Schneider a ridicat foarte sus sprânceana dreaptă, dar n-a spus nimic în legătură cu numărul fatidic, ci a continuat, după ce şi-a notat în fişa de examen acel număr în dreptul numelui lui:

– Uitaţi cum facem: eu am să vă pun cinci întrebări, dacă răspundeţi corect  la  toate – aveţi zece, dacă nu ştiţi una din ele – vă pic! Începem?

Marinică n-a fost în stare să zică nimic, se uita doar îngrozit la profesor… Le-a ştiut pe toate, doar la ultima a ezitat puţin, întârziind cu răspunsul. De altfel, pe toate cele patru întrebări de dinainte le-a şi uitat imediat după ce a ieşit năuc de la examenul acela, a reţinut-o pe ultima, cea la care era cât pe-aci să nu ştie răspunsul corect:

– Avem un reactor de polimerizare şi, prin analize, urmărim periodic conversia. La un moment dat, constatăm că acest parametru rămâne constant, deşi valoarea lui nu este, totuşi, cea finală. Ce se-ntâmplă totuşi în acel reactor?

Pentru că Marinică se gândea prea mult, domnul Schneider i-a spus la un moment dat:

– Haideţi, răspundeţi odată, v-am zis: dacă la o singură întrebare nu-mi  răspunde-ţi corect, vă pic!

În sfârşit, după încă un timp de gândire, Marinică şi-a luat inima-n dinţi şi a răspuns:

– Domn’ profesor, în situaţia dată, singura explicaţie logică  este  aceea  că  viteza iniţiere este egală cu viteza de întrerupere, de aceea conversia a rămas constantă chiar dacă ea nu a atins valoarea finală.

Domnul Schneider, auzind acest răspuns, i-a spus entuziasmat:

– Acesta era răspunsul corect! De ce aţi ezitat atâta? Uite, aveţi zece  cu  felicitări, ei da, ăsta da curaj!…

În sinea lui, Marinică şi-a spus atunci: „Curaj pe dracu’! M-am câcâit pentru că intrase groaza-n mine la gândul că o să mă picaţi, era ultima întrebare … şi dac-o scrânteam…!”. Pe profesor l-a lăsat cu impresia care şi-o făcuse despre el, acum îi convenea, scăpase de chin, deşi, la un moment dat, era tentat să-i spună că lucrurile nu stăteau chiar aşa… Apoi, era convins că doamna Odochian îi va dezvălui profesorului şiretlicul la care recursese; oricum, atunci va scădea în ochii lui… Marinică şi-a luat carnetul, i-a mulţumit domului Schneider şi a ieşit din laborator condus de doamna Odochian, care iarăşi l-a luat de braţ, dar de data asta – cu blândeţe şi zâmbindu-i şmechereşte. Ajuns afară, Marinică, lac de sudoare, s-a şi luat de asistentă:

– Ce dracu’, doamnă! Ce mi-aţi făcut? Era să mă omorâţi, nu alta!

– Ei, haidieţi, haidieţi, nieşi chiar aşe. Ieu am avut convienjieria cî vieţi reuşi sî luaţi zieşi, altfiel n-aş fi facut şie-am facut.

– Dar, dacă eram unul mai slab de înger?

– Ei na, aista-i amu, nişi chiar aşe, dumnievoastrî şî slab die înjier! V-am riemarcat de când aţi înşieput facultatiea, ie driept sub alt aspiect, atunşi când aţi facut scandal în liegîturî cu şieeia şie susţâniaţi c-aţi fi fost pârât, doamna Bieldie ni-o spus; apoi, v-am cunoscut mai bini anul aşiesta, dupî şie am înşieput sî faşiem laboratorul împrieunî. Firieşti, dacî eriaţi vrieo fatî toşilarî şî plângăşioasî, nu m-aş fi bagat.

                             

*    *    *

 

Până una alta, Marinică avea acum nevoie de o recomandare de la liceul pe care-l absolvise, pentru a fi făcut membru de partid. În biroul domnului director Ion Ceauşescu, nea Puiu era entuziasmat că „prăpăditul” de Marinică ajunsese student la Iaşi, unde urmase şi el filosofia şi că, mai mult, făcea acest curs cu Movilă, cel care avea să-l pice în vară pentru motivele mai înainte arătate. Domnul Ion Ceauşescu l-a pus apoi la curent de ce venise el la liceu. Când a auzit că a terminat prima sesiune cu media 10 şi că a fost propus să devină membru de partid, având pentru asta nevoie de o recomandare din partea lui, nea Puiu s-a efuzionat şi mai mult, spunându-i bucuros:

– Bravo, mă!  Îţi dau recomandare,  cum  să  nu-ţi  dau? Du-te  şi  aşteaptă-mă  în bibliotecă, acum am oră, vin după şi ţi-o fac.

În drum spre bibliotecă, s-a întâlnit cu domnul Ghiţă, cel care în clasa a IX-a i-a „pus în braţe” chimia.

– Vezi  că  la  aceeaşi  facultate e şi  Ion  Soare,  mai  mare  ca  tine  cu  doi  ani, a  terminat tot la noi, trebuie  să-l ştii, a stat şi el la internat, i-a spus domnul Ghiţă înainte de a se despărţi după ce au stat puţin de vorbă.

– A, da, domn’ profesor, nicio grijă, l-am întâlnit; mai sunt şi alţii la Iaşi veniţi de aici: Ruxanda Costică –  tot la chimie, ca şi mine, dar la secţia „fizico-chimice”, Vochiţu Gheorghe – la chimie industrială, Grozdan Octavian – la medicină, Iliescu Maria – la matematică, Zăvoianu Ion – la geografie, Stoica Relu – la istorie, Ghibirdic – la I.S.E.

– Da? Mă bucur că sunteţi mai mulţi de la „Bălcescu”, la Iaşi; ai grijă, da? Mult succes!

– Da, domn’ profesor, vă mulţumesc, să trăiţi!

Nea Puiu s-a ţinut de cuvânt: după oră, a venit în bibliotecă, cu o coală de hârtie A4 şi s-a pus pe scris chiar în faţa lui. Avea un scris frumos nea Puiu, foarte caligrafic şi ordonat, nu ca el!… După ce a terminat de scris pe ambele feţe ale colii, nea Puiu a cercetat cu atenţie ceea ce aşternuse pe hârtie, corectând pe ici, pe colo câte o virgulă, câte un punct, câte o căciulă la un „ă” sau „î” şi apoi a pus data, a semnat şi i-a întins foaia.

– Domn’ profesor, dar n-o batem şi la maşină?, a îndrăznit să-ntrebe Marinică.

– Mă, recomandarea pentru primirea în partid trebuie să fie  olografă, dar dacă ţii neapărat s-o faci mai specială, du-te la secretariat să-ţi dea un număr de ieşire şi să-ţi pună şi ştampila. Şi cere de acolo şi un plic s-o pui în el, ca să n-o boţeşti.

Marinică i-a mulţumit lui nea Puiu, care-i întinse mâna, strângându-i-o cu putere  pe-a  lui.

– Succes, mă! Şi sănătate! Vezi să nu ne faci de râs pe-acolo,  salută Universitatea şi Copoul din partea mea. Şi pe Movilă, mă!

După  ce  a ieşit  în strada Praporgescu, Marinică şi-a  spus în gând: „Ia să văd ce recomandare mi-a dat nea Puiu!”. A scos hârtia, cu număr de ieşire şi ştampila liceului, dintr-un plic rozaliu în care, amabilă, i-o pusese secretara-şefă. Nea Puiu scrisese numai la superlativ despre el – elev model, conştiincios, harnic, având o sănătoasă conştiinţă revoluţionară, foarte cuminte şi ascultător – ce mai, nici el n-avea habar că în liceu era posesorul atâtor „calităţi”! Nea Puiu bătea, evident, câmpii cu graţie – aproape nimic din ceea ce scrisese despre el, nu era adevărat, cel puţin nu întocmai; pentru el, Marinică, tot liceul, nu fusese decât un pârlit de la coada vacii! Şi cum dracu’ să nu râzi în faţa unei astfel de mistificări ipocrite? Tot citind acea recomandare, Marinică s-a sprijinit la un moment dat cu spatele de zidul liceului şi a-nceput să râdă cu poftă, încât oamenii care treceau pe lângă el, credeau că e nebun…

La şedinţa de primire în partid, au vorbit elogios despre el doamna Vicol – titulara cursului de chimie generală, domnul Foca – asistentul cu care făceau seminarul şi laboratorul la acelaşi curs, Gicu Surpăţanu şi Ion Soare – fostul lui coleg de liceu, mai mare cu doi ani decât el, ajuns după facultate profesor la un liceu din Craiova. Şi-a prezentat biografia, apoi a răspuns corect la toate întrebările din statut care i s-au pus şi la altele care  n-aveau legătură cu statutul. Primirea în partid i-a fost aprobată în unanimitate. La sfârşit, i s-a dat din nou cuvântul. Şi el, încă de la început, „a dat cu bâta-n baltă”:

– Mulţumesc doamnei Vicol,  mulţumesc  domnului  Foca,  mulţumesc  domnului Surpăţanu… şi n-a apucat să-l mai domnească şi pe fostul său coleg de liceu, că în amfiteatru, cei prezenţi au şi început să chicotească, dându-şi coate. Marinică s-a oprit din pomelnicul cu mulţumiri şi s-a uitat mirat peste capetele celor prezenţi, neînţelegând ce greşise de chicoteau aşa, însă domnul Schneider, lângă care nimerise întâmplător, l-a tras de mânecă şi i-a şoptit:

– Nu „domn”, „tovarăş”!

Marinică a înţeles, în sfârşit, gafa făcută şi a-ntoars-o ca la Pitara Olt:

– Ştiţi, am folosit termenii de „doamnă” şi „domn” din respect pentru doamna … ăăă … tovarăşa Vicol, tovarăşul Foca…

Urmarea? Râsete, chiar câteva aplauze şi s-a trezit membru de partid!…

 

*    *    *

 

Până să fie făcut, însă, membru de partid în felul arătat mai sus, aveau să mai treacă ani buni… Acum, la începutul clasei a III-a, urma să fie făcut pionier! Hobzoaica auzind de la Marinică ce i-a făcut Bălucian, mai-mai să se-ntoarcă să-l ia „pă opăcit” la rost:

– H’re-ar el al draculi de tăntălău ce e, el e prost de moare şî te face pă tine prost?

Ajuns acasă în Capul Satului, primul lucru pe care   l-a făcut Marinică, a fost s-o întrebe pe maică-sa dacă i-a adus Gică o traistă cu cărţi.

– A adus, da’ nu sunt de şcoală şî dacă te prinz cu ele în timpu’ şcolii, ţî le arunc pă foc, să fie clar! Da’ tu pă unde-ai umblat ca rătutitu’, ai? Hai imediat cu mine la coperativă!, i-a zis maică-sa.

– La ce?, a-ntrebat-o el surprins.

– Las’ că vez’ tu! Mamă, dacă vine vaca, bag-o tale în curte şî vezi să nu-i dai drumu’ la viţăl, că suge şî mă lasă fără lapte, a mai zis maică-sa, către Hobzoaica, de data asta.

La „coperativă”, Oara i-a făcut o mare surpriză lui Marinică: i-a cumpărat primul lui costum de haine! I-a mai cumpărat şi o cămaşă nouă şi pantofi noi; ce mai, a cheltuit pe el aproape tot salariul pe două luni al lui bărbatu-său! De obicei, avea ceva nou pe el doar de Crăciun sau de Paşte, dar a doua zi, o duminică obişnuită de octombrie, s-a dus la biserică înnoit din cap până-n picioare. Parcă şi lumea îl privea altfel, a ţinut în duminica aceea cele mai multe pălării ale bărbaţilor care, intrând în biserică, se duceau să se închine şi să-şi aprindă lumânarea în sfeşnic. Tot aşa îmbrăcat, s-a dus şi luni la şcoală, după ce sâmbătă a făcut, în ciubăr, cea mai lungă baie din viaţa lui, dacă n-a fâţâit-o pe maică-sa de i-au mers fulgii, se tot sălta şi se afunda, stropind totul în jur şi cerând mereu să i se toarne apă-n cap până când ciubărul s-a umplut ochi, mai-mai să dea pe afară de plin ce era, iar maică-sa era cât pe ce să-l plesnească!

Luni dimineaţa nu mai era deloc hărmălaia obişnuită de dinaintea venirii lui domn’ Nelu. Uşa clasei a III-a s-a deschis, în sfârşit, dar nu brusc, aşa cum o deschidea domn’ Nelu, ci uşurel, cu un scârţâit prelung, şi în clasă au intrat pe rând doamna Tiuţa, o învăţătoare minionă, frumoasă, cu părul negru, cârlionţat şi faţa albă ca laptele –  responsabila cu Organizaţia de Pionieri  pe şcoală, având sub braţ o cutie de pantofi, domn’ Ilă – directorul şcolii, înalt, slab, deşirat, cu ochii puţin exoftalmici şi capul trapezoidal, imagine accentuată şi de părul negru, vâlvoi – şi, la urmă, domn’ Nelu, cu mâna stângă pe umărul lui Mitică al lui Bulgaru, un elev din clasa a V-a, care, la începutul anului şcolar, în careu, fusese ales preşedinte al Organizaţiei de Pionieri pe şcoală. N-au apucat să intre toţi bine în clasă, că, la fel ca la fiecare început de program, copiii au şi ţâşnit în picioare şi au început să cânte. Doamna Tiuţa – roşie în obrajii de obicei albi ca laptele, emoţionată, cu pieptul înainte, evidenţiindu-şi sânii frumoşi pe sub bluza albă, tremurândă, domn’ Ilă – plictisit, privind cu ochii cenuşii prin peretele din faţa sa, domn’ Nelu – ca de obicei, calm şi nemişcat, iar Mitică a lui Bulgaru – cu cravata roşie la gât şi insigna pe piept, urmându-i nevoie mare, „fălnicos” de-a dreptul – acesta era tabloul oferit de „oficialităţile” din faţa copiilor, în timp ce aceştia cântau parcă mai zbierat ca de obicei: „Republică, măreaţă vatră”. După ce au luat loc, doamna Tiuţa i-a strigat pe cei şapte „aleşi”, în ordinea în care o făcuse şi domn’ Nelu în sâmbăta care tocmai trecuse. În aceeaşi ordine, domn’ Nelu le-a prins fiecăruia cravata la gât iar doamna Tiuţa – insigna în piept; apoi, tot ea le-a dat câte o coală de hârtie care avea desenaţi sus un pionier şi o pionieră salutând iar dedesupt scris următorul text:     

                        

                      ANGAJAMENT,

 

Eu……tânăr pionier al Republicii Populare Române, în faţa tovarăşilor mei, făgăduiesc că voi lupta cu hotărâre şi abnegaţie pentru victoria socialismului şi comunismului în patria noastră.

 

Data,                                                Semnătura,

   

Fiecare dintre proaspeţii pionieri a dat citire angajamentului, şi-a scris numele pe linia punctată, a pus data şi a semnat  iar la urmă a dat mâna cu toţi cei din „comisie”, începând cu doamna Tiuţa. Din acel moment, Marinică nu a mai „înregistrat” nimic… S-a trezit cu cravata roşie la gât şi insigna în piept, doar atunci când au început să cânte un cântec nou, dar pe care copiii îl ştiau, fiindcă-l auziseră cântat de nenumărate ori de elevii din clasele mai mari:

                    

„– Am cravata meaaa, sunt piiionier

Şi mă mândresc cu eaaa, sunt piiionier;

Flutură în vââânt, zălog de legămââânt

Întâiul meu cuvââânt, de pioniiier…”

       

        În bancă, singurul lui gând era să se termine mai repede orele şi să ajungă acasă. Norocul lui că domn’ Nelu nu l-a ascultat în ziua aceea la nimic, pentru că, pe cât era de aerian, precis  n-ar fi ştiut nimic şi s-ar fi făcut de râs…

 

 

 

Cum?! El fusese făcut pionier şi nu învăţase nimic tocmai pentru acea zi atât de importantă din viaţa lui?

        Ajuns acasă, a îmbucat ceva pe fugă şi a plecat pe la unchiul lui, Ilă, să le arate cravata verilor Gică, Mişu, Nelu şi Nicu. A trecut drumul şi la mătuşă-sa, Găzăroaia, să-i arate cravata şi lui văru-său, Ion. Apoi, împreună cu Mişu, Nelu şi Nicu – Gică şi Ion erau mai mari şi nu se încurcau cu ei! – s-au dus la MAT unde servea chiar unchiul lui, Ilă cu nevastă-sa Florica lui Uţaru şi s-au „cinstit” cu câte un sirop cu apă minerală. De obicei, nu plăteau, Ilă sau Florica le dădeau gratis  câte un pahar ca să scape de ei, dar de data asta, Marinică a insistat să plătească el din cei cinci lei daţi de bunică-sa Hobzoaica. Auzind asta, Ilă s-a minunat şi le-a zis:

– Bă, dacă tot plătiţ’, hai să vă fac nişte sucuri ca lumea!

Şi într-adevăr, ce băuseră până atunci gratis, era ca o spălătură de oală după ce faci în ea magiun, în timp ce astea erau nişte bunătăţi. Ilă pusese în pahare înalte, din belşug, trei feluri de sirop: de vişine, de căpşuni şi de mure şi în faţa lor a desfăcut o sticlă cu apă minerală. Au trecut apoi şi pe la bunicul lor, Chircuţ, doar era aproape.

– Bravo, dragu’ moşuli! Vedeţi bă, luaţ’ aminte la Marinică, dac-a-nvăţat, l-a făcut pioner, voi de ce nu sunteţ’, mă, pioneri, hai să zâci că voi doi sunteţi măi mici – era vorba de Nelu şi de Nicu – da’ tu, Mişule, de ce nu eşti pioner, că doară eşti măi mare cu un an decât Marinică, nici Gică nu ştiu să fi fost făcut, hai?

Chircuţ n-a mai aşteptat răspunsul verişorilor lui Marinică, a continuat doar spunându-i:

– Să ai grijă ca de oichii din cap de cărţâle elea de ţî le-am dat sâmbăta trecută şî să pui mâna să le citeşti, o să-ţ’ prinză bine măi târzâu, ai să vez’ tu…!

Apoi, i-a dat lui Marinică trei lei şi verişorilor lui numai câte unul, după care au plecat toţi patru, bucuroşi nevoie mare! Marinică ar fi vrut să se ducă şi pe la Hobzoaica, dar Mişu  s-a opus:

– Nu mergem, bă, e prea departe până-n Câmpuri!

Singur nu s-a mai dus, începuse să se întunece. A venit însă Hobzoaica pe la ei. L-a pupat, iar el n-a pierdut ocazia de a-i spune că moşu-său Chircuţ i-a dat trei lei şi, mai înainte, nişte cărţi foarte frumoase, că ea, pricepând unde bate nepotu-său, a băgat mâna-n sân şi i-a dat şi ea tot trei lei. Bineînţeles că în după-amiaza aceea n-a învăţat nimic!

Seara, la lumina lămpii cu gaz, şi-a scris ce avea pentru a doua zi, căci altfel era jale. Când să se culce, abia l-a convins maică-sa să-şi dea cravata jos de la gât, ar fi vrut să doarmă cu ea. A adormit târziu, chinuit…. Dimineaţa, ca niciodată, a fost trezit de maică-sa, de obicei se scula singur:

– Scoal’, leneşule! Neluţ al lui Iorga Sima  a trecut adinoainea în fugă cu cravata fluturân’ în vânt, şî tu tot în pat eşti?!…

Nedormit, cu ochii cârpiţi, primul lui gând căruia i-a şi dat glas, a fost:

– Unde-m’ e cravata?

Apoi, înţelegând că Neluţ Sima trecuse „adinoainea” prin faţa casei lor „cu cravata fluturân’ în vânt”, s-a întrebat ce naiba căuta ăsta în Capul Satului, că doar stătea în Pârău, la Nonică, iar şcoala era pe Calea Lungă? A bănuit că fusese pe la văru-său, Cacarela; era în clasă cu ei, dar nu învăţa aproape deloc, abia ajunsese, târâş-grăpiş, în clasa a III-a, iar domn’ Nelu îl ameninţa că-l lasă repetent. Atunci, un fior de invidie l-a trezit pe loc: „ Hait! Ăsta umblă pân sat ca să-l vază lumea cu cravata la gât! Păi ce, eu sunt măi prost?”

Şi câteva zile la rând, Marinică al meu a străbătut satul de la un capăt la altul, cu cravata la gât şi insigna în piept… Copil, de! Mândrie deşartă! După aceea, i-a trecut!

 

*    *    *

 

În sâmbăta următoare, a început să citească prima carte „serioasă” din viaţa lui, „Spartacus” de Raffaello Giovagnoli, după ce, până atunci, citise zeci, dacă nu sute de poveşti şi broşuri ilustrate, de popularizare a ştiinţei pentru copiii, traduse din limba rusă şi nepunând la socoteală pe Prosper Merimée, cu nuvelele sale citite în ultima vacanţă mare. Italianul Raffaello Giovagnolli, cu excepţionalul său roman „Spartacus”, i-a deschis un apetit nebun pentru citit. După ce a recitit-o pe nerăsuflate, a trecut la Charles Dickens, apoi la Nicolae Filimon şi, în fine, la George Nestor. Le-a isprăvit de citit pe toate până la Crăciun. A trebuit să pună la cale strategii întregi pentru ca maică-sa să nu vadă că el nu citeşte „cărţ’ de şcoală”. Pe 31 decembrie s-a dus pe la bunicu-său, Chircuţ, a doua zi era ziua lui. Când Chircuţ a vrut să-i dea nişte bani, el i-a spus:

– Nu, moşule, dă-m’ măi bine o carte.

         – Păi cu elea de ţî le-am dat acum trei luni, ce-ai făcut?

         – Le-am citit pă toate, moşule!

– Bă, tu mă minţ’?

– Zău, nu te minţ, întreabă-mă din care vrei tale!

Şi Chircuţ l-a întrebat din toate. Convingându-se că le-a citit, Chircuţ nu şi-a putut stăpâni surprinderea:

– Tiii, bravo, măi băiete!

Niciodată Marinică nu s-a simţit mai mândru ca atunci, nici când fusese făcut pionier, căci nu-şi mai amintea absolut nimic între momentul în care semnase angajamentul, având la gât cravata iar în piept – insigna, şi momentul în care s-a trezit cântând cu clasa: „Am cravata mea, sunt pionier!”.  A aflat a doua zi de la ceilalţi ce-a spus doamna Tiuţa, domn’ Ilă, domn’ Nelu şi Mitică al lui Bulgaru, dar şi aşa n-a reţinut nimic, important era că avea la gât cravata şi în piept – insigna… Chircuţ s-a sculat de pe pat, s-a îndreptat de şale şi a îngenuncheat lângă lada cu haine. I-a deschis capacul şi a scos de dedesubtul hainelor trei cărţi destul de groase, cu coperţile verzui. S-a uitat la toate trei şi pe două dintre ele le-a pus la loc. I-a întins-o lui Marinică pe cea reţinută; era volumul I din romanul lui Mihail Şolohov, „Pe Donul liniştit…”

– Da’ moşule, ăsta e doar volumul I, nu mi le dai şî pă elelante ?, s-a obrăznicit atunci nepotul.

– Ho, bă! Ţî le dau şî pă elea, după ce o citeşti pă asta, pă rând, aşa …!

Şi „pă rând, aşa” au urmat  „Cireşarii” de Constantin Chiriţă, „Toate pânzele sus” şi „Dunărea revărsată” de Radu Tudoran, „Desculţ” de Zaharia Stancu, „Groapa” de Eugen Barbu, „Patul lui Procust” de Camil Petrescu, „Cinci săptămâni în balon” de Jules Verne şi „Mama” de Maxim Gorki, adică toată averea lui Chircuţ în materie de cărţi.  Când a murit bunicul său, Marinică era în clasa a VIII-a, urma să dea examen la liceu. N-a zăcut decât două săptămâni. Cu o zi înainte de a-şi da ultima suflare, l-a chemat pe Marinică la el şi, cu glasul stins, i-a spus:

– Nepoate, eu mă duc din lumea asta… Tu să fii cuminte, să-nveţ’ carte, s-ajungi om mare, că oile şî vitele, sapa şî coasa nu-s de tine… Şî, or’ce-ar fi, nu uita că te tragi din Mihai Viteazu…

Marinică n-a spus nimic, un nod dureros a început să i se învârtă în stomac, ridicându-i-se în gât. S-a aplecat, l-a sărutat pe frunte şi pe obraji şi apoi a ieşit afară repede, izbucnind în plâns. Chircuţ a murit în ziua următoare, senin, rugându-se, aşa cum o făcuse de când căzuse la pat…

La fel a murit şi bunică-sa Hobzoaica, dar mult mai târziu, după vreo cincisprezece ani, când Marinică era inginer, căsătorit. Dacă Chircuţ crescuse, practic, doi strănepoţi – copiii Linii lui Gore, fata Mamii Moaşa, Găzăroaia –, Hobzoaica a trăit să-şi vadă şi chiar să îngrijească vreo câteva luni, de primul şi ultimul ei strănepot, Sebastian, băiatul lui Marinică, ajuns şi el, peste ani, inginer ca taică-său, însă electronist, nu chimist. Mare bucurie a avut Hobzoaica, atunci când şi-a luat strănepotul în braţe; se temea că Marinică nu se va însura. Înainte de a se căsători, după ce s-a reangajat – fusese pensionat medical o jumătate de an după operaţiile acelea cumplite – a început să pună ban lângă ban pentru a-şi cumpăra un magnetofon „Majak”, 5000 de lei costa, bani mulţi, salariul lui era de peste trei ori mai mic. N-a reuşit să adune decât jumătate din bani, jumătatea cealaltă i-a dat-o Hobzoaica. De Sfântul Ştefan, a treia zi a Crăciunului următor, i-a înregistrat pe toţi ai lui cântând colinde şi făcându-i urări, pe 1 ianuarie împlinea 26 de ani. Hobzoaica l-a întrebat înainte de a o înregistra:

– Ce să zâc, maică?

– Ce vrei tale, mamă mare, i-a răspuns nepotul.

Atunci  ea a început să spună „Tatăl nostru”, după care i-a făcut urarea:

– Bunica ta care te-a crescut, îţ’ doreşte la mulţ’ ani, sănătate şî bucurie-n viaţă! –  adăugând la urmă şi un înduioşător: – Na!

 

           

 

 

 

 

 

                                III. Vise

 

Sunetul strident al ceasului deşteptător i-a trezit pe amândoi deodată. Cel mic s-a foit doar şi, în curând, a reintrat în împărăţia somnului, a acelui somn atât de dulce dimineaţa. El s-a uitat lung la „individ”, cum obişnuia să-i zică, spre disperarea soţiei, şi îndată i-au venit în minte dimineţile de vară când, copil fiind, ar fi dormit în neştire, dar mamă-sa trăgea de el, trebuia să se ducă cu vacile sau cu caprele la păscut. A zâmbit apoi, amintindu-şi îndemnul mamei lui:

– Hai, scoal’ odată şî regulează-te, dă soar’le peste tine, leneşule ce eşti!

În celelalte dimineţi, acelaşi chin, dar de data asta – din cauza şcolii.

Era, ca de obicei, ora şase fix. Ea s-a dat jos din pat cu mişcări leneşe, somnoroasă. Ce-ar mai fi dormit şi ea… Avea însă de făcut pacheţelele cu mâncare şi cafeaua ei – nechezol, desigur, rar cafea adevărată, procurată pe sub mână –, de călcat o cămaşă pentru el, prilej de reproşuri din partea lui de fiecare dată, de sculat pe cel mic, de ajutat să se îmbrace… El a mai rămas în pat, treaz. Era zi de ras? Da! O zi da, una ba, îşi potrivea programul de ras şi duş, după cel de apă caldă, deşi ar fi trebuit să facă aceste lucruri în fiecare dimineaţă. Deci, la şase şi jumătate – în baie! Când nu era zi de ras şi de duş, intra în baie la şase şi  patruzeci de minute fix. De micul dejun nu mai avea timp.

Ca de obicei, în ultima vreme dormise prost, un somn chinuit, cu vise încâlcite. Luase obiceiul ca în intervalul de timp dintre trezirea datorată ceasului deşteptător şi părăsirea efectivă a aşternutului, să analizeze visele de peste noapte. Asta îl ajuta să-şi revină cât de cât. Sau doar se amăgea că este aşa. Paradoxal, visa mult, uneori mai multe vise deodată, ca şi cum el se putea multiplica în mai multe exemplare care participau fiecare la o altă acţiune, concomitent. Ce fenomen ciudat! Poţi să vorbeşti în timp ce aranjezi cărţile în bibliotecă sau în timp ce dai carnea prin maşina de tocat („De unde carne?!”, se întrebă el în gând), dar să iei parte – în vis, e drept – la mai multe acţiuni, şi, culmea, dându-ţi perfect seama că visezi este, să recunoaştem, o performanţă demnă doar de subconştientul uman. Se trezea des noaptea, se întorcea zvârcolindu-se de pe o parte pe alta, de cele mai multe ori – descoperindu-se, lipsa căldurii suficiente iarna făcându-l să îngheţe şi să se trezească, de data asta, din cauza frigului. Somnul fragmentat, chinuit de vise stranii, îl obosea enorm. Uneori, analizând visele de peste noapte, îşi spunea în gând: „Asta e bine de reţinut!”. În câteva rânduri, i s-a întâmplat ca în vis să găsească soluţia unei probleme cotidiene, prilej pentru maică-sa, mare specialistă în vise, de a-i tot spune că ei toate visele i se împlinesc, iar cum el este carne din carnea ei, trebuie să creadă şi el în ele. Aproape orice discuţie cu ea, în special cînd nu se vedeau mai multe zile la rînd, începea în aceleaşi  fel:

– Mamă, mamă, să ai grijă că uite ce-am visat!…

Şi, invariabil, continua cu povestirea  viselor, dar nu ştiu cum se făcea că de fiecare dată, visele ei nu prevesteau nimic bun, niciodată n-a venit şi ea cu un vis care să aducă o împlinire, o bucurie. Ferit-a sfântul ca ea să viseze copil mic şi să fie şi el prin acel vis, că era de rău!…

Reconstituirea viselor, însă, mai ales a celor paralele, se dovedea a fi extrem de dificilă, deşi în timpul lor, acţiunile îi apăreau limpezi, clare, bine conturate, fără interferenţe şi suprapuneri, de parcă subconştientul lui poseda sisteme de monitorizare multiple, independente unele de altele. Adeseori, când adormea din nou, continua visul început în bucăţica de somn precedentă. De cele mai multe ori, îşi dorea chiar el acest lucru, curios să vadă ce mai urma. Îşi spunea în gând: „Ia să vedem ce s-a mai întâmplat?”– şi continua să viseze, reluând acţiunea exact de unde o întrerupsese trezirea.  I se părea foarte ciudat că referindu-se la o parte a unui vis ca la o acţiune trecută, aceasta nici nu avusese loc, deşi era în stare să jure că totul fusese real. La o singură categorie de vise, reluarea sau continuarea nu-i reuşeau – cele erotice. Şi-i era tare ciudă. De altfel, aceste vise nu erau niciodată duse până la capăt, frustrarea lui manifestându-se chiar în timpul visului.

Visa, practic, în tot timpul somnului. De multe ori, începea să viseze încă înainte de a adormi complet. După câte o noapte mai zbuciumată din cauza numeroaselor vise în care fusese implicat, dimineaţa era convins că ducea o viaţă dublă şi se întreba care din ele este cea reală? De obicei, visa urât sau, mai bine spus, rău: ascensiuni deasupra unor prăpăstii, plutiri pe ape învolburate şi, de cele mai multe ori, tulburi – alt „semn rău” în viziunea maică-si, locul II după copilul mic – călătorii vijelioase cu trenul, maşina sau căruţa, zboruri peste sate, munţi şi văi cu avioane transparente sau chiar de unul singur, căderi în hăuri de stânci sau ape, lupte, urmăriri şi, curios, toate acestea integrate unor acţiuni logice, cu mai mulţi participanţi. De multe ori, se trezea fiind convins că este cutremur. Stând nemişcat, pe spate, îşi dădea seama că inima îi bate să-i spargă pieptul. Îngrijorat şi nu prea – ţinea atât de puţin la el şi nu se gândea decât la copii, mai avea o fetiţă mai micuţă cu trei ani decât băiatul, era la soacră-sa în Moldova, într-un sat de pe lângă Hârlău –, fusese chiar la cardiolog după ce, se-nţelege, „aranjase” întâlnirea, altfel n-ar fi fost băgat în seamă.

– Nu aveţi nimic grav, inima nu este afectată organic, o astenie, o nevroză doar…, i-a spus cardiologul după ce i-a făcut  o electrocardiogramă şi a analizat-o atent.

I-a dat şi o reţetă – Extraveral, Distonocalm şi un neuroleptic cu nume ciudat, al cărui efect era puternic potenţat de alcool. S-a ţinut de tratament vreo săptămână după care a aruncat furios toate pastilele: nu „pricepuse” nimic, era doar năuc dimineaţa, o năuceală persistentă care ea singură îl îmbolnăvea. Nu era deloc obişnuit cu o astfel de stare – el, căruia „îi sărea ţandăra” din orice sau, cum spunea el, îl apucau pandaliile atunci când nu-i convenea ceva şi în special atunci când se întâlnea cu prostia umană şi când cineva încerca să-l păcălească. Putea înţelege şi putea ierta orice, în afară de un singur lucru: să fie luat de fraier! Pe de altă parte, erau situaţii în care era mai bucuros dacă ceilalţi nu erau de acord cu el. În astfel de cazuri jubila în sinea lui, găsind un fel de voluptate în a fi „Gică contra”, mai ales atunci când era sigur că el are dreptate, şi, culmea, de cele mai multe ori aşa şi era, prezicerile i se adevereau, prilej pentru el de alte voluptăţi, manifestate de data asta zgomotos şi, în sinea lui, spunându-şi că totuşi nu e prost. Bineînţeles că pentru foarte mulţi era un nesuferit, se ştie doar că „cei care proorocesc nenorociri rămân întotdeauna oameni de nesuferit şi devin şi mai de nesuferit dacă spusele lor se adeveresc”, aşa cum bine a spus-o Robert de la Cizeranne. Despre sine avea, în general, o părere proastă, se autogratula cu tot felul de epitete, îşi atribuia de unul singur diferite defecte însă, de unul singur se ferea şi, în acelaşi timp, se temea, ştiindu-se coleric (şi, ca urmare, adesea reacţiona fără gândească): prostia umană. Prostia congenitală, patologică o înţelegea, dar detesta prostia izvorâtă din ignoranţă, din lipsa de gândire logică, din nepunerea la treabă a creierului cu urmarea previzibilă – îndobitocirea lui. Şi, pe cât putea, evita să aibă de-a face cu astfel de proşti, întrucât el constatase că aceştia sunt cel puţin încrezuţi dacă nu chiar răi; mai observase că atunci când, la acelaşi individ, prostia aceasta se întâlnea cu ambiţia, în mod cert, acel individ trebuia să fie şi rău. Spre surprinderea lui plăcută, dacă nu chiar orgolioasă, „confirmarea” acestor păreri i-a venit pe rând din două „surse” diferite – ceea ce, în concluzie, însemna că ele sunt adevărate: de la Garabet Ibrăileanu – „Înţelepţii se împart în două: buni şi răi; proştii se împart în una: răi!” – şi de la Nicolae Iorga – „Prostul ambiţios trebuie să fie şi rău, căci prostia singură nu dă notorietate”. De cele mai multe ori, constata, furios, că această prostie era una manifestă, exhibată, prezentă în tot ceea ce întreprinde individul în cauză. Era, mai ales, cazul politrucilor şi al unor şefi ajunşi în această postură doar pentru că aşa voiau… „muşchii” partidului. Ca un făcut, de cele mai multe ori, era nevoit să colaboreze cu astfel de… „specialişti” – lucra în cercetare, pe bază de contracte –, aşa-zişii beneficiari ai activităţii sale de cercetare erau personaje pentru care ceea ce nu ştiau sau nu înţelegeau, automat, nici nu exista. Era exasperant pentru el ca, după minute în şir, uneori chiar ore, de explicaţii privind un fenomen tehnologic sau rezultatele unor experimentări de laborator şi industriale, care, normal, nu puteau fi identice, să constate că individul nu pricepuse o iotă, dar de semnătura sa depindeau salariile lui şi ale subalternilor. În astfel de cazuri, învăţase că în orice referat de lucrări, trebuia să omită, pe ici pe colo, unele aspecte evidente chiar şi pentru un idiot – „la mintea cocoşului”, cum s-ar spune –, în aşa fel încât cel cu „pâinea şi cuţitul” să le descopere şi, cu un aer doct, să-i spună cum trebuia făcut, iar el să accepte supus observaţiile „geniale” ale beneficiarului, gâdilându-i orgoliul şi determinându-l astfel să semneze recepţia lucrării. De obicei, constatase el, astfel de şefi erau percepuţi de gloata muncitoare ca fiind foarte exigenţi. A găsit şi explicaţia acestei percepţii: când nu eşti capabil să inspiri respect prin competenţă şi profesionalism, atunci încerci să insufli teamă celor de sub tine şi să pupi fundul celor de deasupra ta. Detesta profund astfel de caractere de tip cameleonic, moluşte sau zbiri după caz.

Nutrea un adevărat cult pentru gândirea logică, pentru expunerea clară a relaţiei cauză-efect. Admira vorbele de duh mustind de înţelepciune şi cultură, dar şi paradoxurile vădind inteligenţă, vioiciune în gândire şi, evident, îi admira fără rezerve pe autorii lor. De aceea, umpluse carneţele întregi cu citate care i-au plăcut din diferiţi autori, de la literaţi şi până la oameni de ştiinţă; asta – contrar părerii unor semidocţi, care considerau că cei care apelează la spusele altora nu sunt în stare să gândească singuri, uitând, sau de fapt, nepricepând că admiraţia celor ca el, pentru acei autori, provine tocmai din faptul că ei au înţeles ceea ce au vrut să spună autorii respectivi; şi, unde mai pui că, pentru un astfel de… hobby, să-i spunem, trebuia să citeşti, să citeşti mult, căci „mai presus de cei neştiutori, sunt cei care citesc mult, mai presus de cei care citesc mult sunt cei care reţin, mai presus de cei care reţin sunt cei care înţeleg iar mai presus de cei care înţeleg sunt cei activi care creează şi adaugă” – aşa cum găsise el în filosofia indiană. Urmărind un film, o piesă de teatru, citind o carte, încerca să prevadă desfăşurarea evenimentelor. Detesta facilitatea unor astfel de producţii, tocmai pentru că putea să le prevadă prea uşor finalul. Detesta şi romanele poliţiste, adevăratele romane poliţiste, capodopere ale genului; de data asta, însă, pentru că nu reuşea să prevadă nimic. Era, totuşi, consolat cu gândul că aşa trebuie să fie un roman poliţist serios. Nu se omora după romanele science-fiction, dar, din ce citise până atunci, constatase că acestea erau ori foarte bune, ori foarte proaste, dovedind , în primul caz – geniul, iar în al doilea – ignoranţa autorilor; o fi el domeniul science-fiction, dar trebuia să ai, totuşi, habar de filosofia ştiinţei, de principiile de bază ale tehnicii şi tehnologiei, nu puteai bate, aşa, câmpii cu graţie. La fel, nu se omora după poezie, dar dacă-i plăcea ceva, reţinea automat, deşi el susţinea că memoria lui nu putea reţine decât lucruri logice. Era în liceu când a văzut filmul „Splendoare în iarbă” (cu Natalie Wood), de la care a ieşit profund marcat şi cu versurile lui William Wordsworth în minte, versuri pe care nu le-a mai uitat niciodată:

 

„Chiar dacă strălucirea de altă dată,

Ochilor mei le va fi luată,

Chiar dacă slava ierbii-acelui ceas

S-a stins pe veci,

Noi nu vom pregeta

Şi vom căuta puteri în ceea ce a rămas”.

 

În cea de-a doua vacanţă de vară din studenţie, se afla la mare, în Eforie Nord, primise – ca şi în vara precedentă – un bilet de tratament gratuit de la UASCR. A doua zi după sosirea în staţiune, s-a dus la biblioteca publică. Acolo i-a picat în mână o carte cu sonetele lui William Shakespeare, pe care a împrumutat-o imediat şi din care apoi, pe plajă, a copiat într-un bloc-notes vreo cincizeci dintre ele, aproape o treime din toate sonetele scrise de marele Will. Copia sârguincios, cei de pe plajă îl priveau curioşi, uitase de el, s-a prăjit rău la soare.

În timp ce copia, se tot întreba ce geniu a ticluit acele splendide versuri dacă în limba română sunau atât de frumos – e drept genial a fost şi traducătorul sau mai exact traducătoarea, Maria Banuş –, darămite în engleză? Atunci a reţinut automat mai multe catrene şi chiar sonete întregi, care i-au plăcut lui cel mai mult. Între acestea la loc de frunte era „Sonetul CXXI”:

 

 „A fi netrebnic e mai drept decât

A nu fi când porţi vina fără vină,

Când unii oameni te privesc urât

Să-ţi facă mulţumirea mai puţină.

 

De ce doreşti ca cei ce mint în toate

Să-i vezi slăvindu-mi sângele fierbinte,

Sau pe viclenii ce pândesc păcate

Bătându-şi joc de cele ce mi-s sfinte?

 

Eu sunt ce sunt! Ei vor ca să-mi înşire

De lanţul meu păcatele lor proprii;

Eu drept pot fi , ei – numai strâmbi la fire

Şi mă mânjesc, de-ncerc să mi-i apropii”.

 

Ultima strofă, mai ales, o recita de câte ori avea ocazia, de multe ori creându-şi el însuşi acea ocazie, iar dacă asistenţa era interesată, recita tot sonetul, urmat neapărat şi de poemul „Anti-Dacă” al lui Kostas Varnalis – o parafrază genială la celebrul poem „Dacă” al lui Rudyard Kippling –, precum şi de versurile lui William Wordsworth reţinute din filmul „Splendoare în iarbă”. Căci, paradoxal, aceste versuri şi mai ales cele din ultima strofă a sonetului lui Shakespeare, i se potriveau cumva, fiindcă, într-adevăr, se deosebea de alţi oameni în primul rând prin felul în care mergea: se născuse cu o parapareză, sau chiar o tetrapareză spastică – „maladia Little”, mai exact…

Când s-a despărţit de ultima lui prietenă din facultate – la iniţiativa ei, bineînţeles –, a ţinut s-o încheie în mod original, cum altfel?; şi astfel, scrisoarea de adio din partea lui nu conţinea decât acest sonet. După facultate, când a reîntâlnit-o angajată la întreprinderea unde-şi luase şi el, iniţial, repartiţia, ea i-a spus:

– Ştii, când ţi-am citit scrisoarea de adio, m-am simţit ca ultima târfă!

El, care încă n-o iertase pentru umilinţa la care l-a supus, i-a răspuns înţepat:

– Nimic din ceea ce simţim nu ne este străin!

Mai târziu, avea să recunoască: a fost un măgar! Căci, în fond, ar fi trebuit să-i fie recunoscător acelei fete cu nume ciudat, Aolăriţei, şi Angela – ca pe soră-sa fiindcă a avut un ultim an de facultate de vis împreună cu ea… Relaţia lor a început să se răcească după cutremurul din ’77, când ea a plecat din Iaşi, unde era doar detaşată, fiindcă intreprinderea din Focşani, unde fusese repartizată după ce terminase la subingineri, în Bucureşti, nu era încă pusă în funcţiune. În cele din urmă, ea s-a întors la primul ei prieten, cu care, a aflat el mai târziu, s-a şi căsătorit, stabilindu-se în Bucureşti…  

Revenind la cărţi, era revoltat de faptul că-i erau băgate pe gât fel de fel de producţii imbecile care, în mod obligatoriu, însoţeau câte o carte bună. Culmea era că, uneori, exista şi situaţia inversă: numeroase producţii imbecile pentru el, erau excepţionale pentru vânzătoarele care făceau aşa-numitele „cadouri”, pachete cu cărţi. De nenumărate ori, le lăsa cu gura căscată când – ce îndrăzneală! – desfăcea pachetele, contând pe efectul psihologic al gestului, şi alegea cartea proastă în viziunea librăreselor. De fapt, în asemenea situaţii, fierbea de mânie la gândul că este posibil ca cineva să impună gustul său celorlalţi.

După şase luni de la consultul cardiologic, avea în mână un bilet de internare la… psihiatrie. Generalista căreia i se adresase pentru contracţii musculare, dureri de mijloc, insomnii şi o oboseală cumplită, l-a îndrumat şi la psihiatrie, după ce i-a dat o reţetă. Cu un an în urmă, după controlul anual, i s-a atras atenţia că analizele la ficat nu sunt bune, indicând o hepatită toxică. De fapt, se aştepta la asta, fiindcă de când se angajase, fiind imediat detaşat din producţie în cercetare, căci stagiarii nu aveau voie să lucreze direct în cercetare, lucra numai cu substanţe toxice, mai exact – cancerigene. Prima temă de cercetare la care a lucrat, a fost tocmai purificarea unui polimer de mare tonaj, de monomerul rezidual, care se dovedise, prin anii ’73-’74, a fi cancerigen, localizarea cea mai frecventă a afecţiunii fiind la ficat (angiosarcom hepatic) şi la terminaţiile osoase (acroosteoliză). Absolut toţi angajaţii din producţie sau cercetare, care lucrau cu acest produs, după un număr variabil de ani, în funcţie de durata şi intensitatea expunerii şi, bineînţeles, de rezistenţa organismului, începeau să aibă probleme cu ficatul. Cu toate acestea, afecţiunile cauzate de lucrul cu substanţe cancerigene, nu erau recunoscute ca boli profesionale. Deşi lucra în aceleaşi condiţii ca şi cei din producţie, uneori şi mai grele, deoarece experimentările industriale trebuiau realizate „din mers”, fără a deranja cumva producţia curentă care, în cea mai mare parte, mergea la export, el nu era încadrat în grupa I de muncă, întrucât … lucra în cercetare! Experimentările industriale le realiza cu asumarea unor riscuri enorme, de care uneori nu-şi dădea seama. Dacă, de exemplu, se testa un iniţiator de polimerizare nou, despre care se ştia cum se comportă la nivel de laborator şi, din greşeală sau prostie (incompetenţă), se introducea în autoclava de polimerizare industrială (20 m3) o cantitate mai mare din acel iniţiator, în mod sigur, reacţia de polimerizare (exotermă!) nu mai putea fi stăpânită şi, în cel mai fericit caz, experimentarea se termina cu o expandare forţată, iar în cel mai nefericit – cu o explozie urmată de un incendiu care ar fi distrus totul în jur. Riscurile meseriei, veţi spune! Da, dar salariile celor din cercetare erau cele mai mici şi, în consecinţă, pensiile – la fel. Cu ce era mai puţin riscantă profesia lui, atunci când realiza experimentările industriale utilizând tone de substanţe toxice şi explozive, decât a unui aviator, spre exemplu, ca să nu mai vorbesc de magistraţi, poliţişti şi chiar militari, care şi atunci aveau salarii şi pensii „grase” iar după „marele deranj” din decembrie 1989, acestea au devenit de-a dreptul „nesimţite”? A dus atunci lupte grele cu şefii din combinat, de la ICECHIM şi de la minister, până când a obţinut încadrarea lui şi a colectivului pe care îl conducea, în grupa I de muncă.

Psihiatrul la care s-a prezentat, de fapt – o psihiatră, care şi ea suferise anterior o astenie nervoasă severă, i-a dat imediat bilet de înternare la „Psihiatrie I”, adică la spitalul din oraş, aşa cum ceruse el. Doctoriţa amabilă – mai era pe deasupra şi o femeie foarte frumoasă –  însistase  pentru „Psihiatrie II”, un sanatoriu din afara oraşului, cu aer curat şi multă verdeaţă, însă el, încăpăţânat, refuzase; „Auzi, sanatoriu! Eu, nebun?” – se revoltase el în gând. Când însă s-a prezentat la internare, doctoriţa de gardă i-a spus:

– Ce să cauţi dumneata aici, domnule?! Păi aici sunt nebuni-nebuni, vino să-ţi arăt!

După ce a văzut el ce înseamnă „Psihiatrie I”, s-a întors pocăit la psihiatra de la dispensarul Combinatului Chimic şi i-a cerut bilet de internare la „Psihiatrie II”. Şi iată-l la sanatoriul cu pricina. A avut şansa să dea acolo peste un fost coleg de liceu, mai mare decât el cu doi ani, acum medic psihiatru acolo. Când s-au întâlnit, s-au uitat lung unul la altul şi au izbucnit aproape în acelaşi timp:

– Păi noi ne cunoaştem din liceu!

Binevenită revedere: l-a repartizat într-o rezervă de doar două paturi şi i-a acordat o atenţie mai specială: calciu, vitamine, un antidepresiv şi somnifere uşoare – a refuzat categoric tratamentul şoc pentru somn, obişnuit acolo şi în urma căruia pacientul dormea continuu cel puţin trei zile – iată tratamentul la care a fost supus. A început să doarmă ceva mai bine, visele s-au transformat din urâte sau rele în frumoase sau bune. Una este să visezi că te prăbuşeşti într-un hău cu ape negre, învolburate şi  alta – că admiri  o fată tânără dezbrăcându-se într-o poiană cu flori… În plus, asistentele erau drăguţe, unele dintre ele – chiar frumoase. Era vară, cald, ele erau îmbrăcate sumar – chiloţi şi halat alb, fără sutien –, colegii de serviciu şi prietenii îl vizitau. Avea însă de luptat cu prejudecăţile alor lui, în special cu ale maică-sii, în legătură cu locul în care se afla, deşi, la început, le avusese şi el. După un timp, însă, de la întoarcerea la serviciu, a revenit de unde plecase: aceleaşi vise urâte sau rele, acelaşi somn fragmentat, aceeaşi oboseală dimineaţa. Târziu, a realizat că acea oboseală se datora funcţionării proaste a ficatului care, la rândul ei, era cauzată de mediul toxic în care lucra, dar accentuată şi de stilul de viaţă total aiurea: nu mânca dimineaţa, fuma, nu bea decât „tării”, de două ori pe lună, după ce lua chenzina, „semna condica” împreună cu colegii de serviciu la „Alutus” sau „Capela”, unde chelnerii îi cunoşteau ca pe nişte „cai breji” şi de unde nu de puţine ori, erau daţi afară cu mătura…   

Am precizat şi mai înainte că pentru el nu exista micul dejun, iar calitatea hranei în acele vremuri era sub orice critică. Se simţea bine doar când era cu prietenii sau colegii de serviciu la un păhărel. Obişnuia – mare greşeală – să bea numai „tării”, coniac sau votcă, dar în comerţ nu se găseau întotdeauna băuturi de calitate. Îi mituiau pe chelneri ca să le aducă o sticlă de vodcă rusească, dar de obicei se mulţumeau şi cu una poloneză. Seara obişnuia să bea câte un păhărel-două de palincă, atunci când voia să doarmă mai bine – chiar mai multe, avea de la socrul lui din Moldova, mare maestru în obţinut palinca la C.A.P. Acest om, de o rară inteligenţă şi o hărnicie extraordinară, era – pentru satul acela îngropat în noroaie când ploua sau în praf, când era secetă – meşter universal, medic veterinar şi chiar uman. Doctorii şomau, toată lumea venea la „bădia Sandu” cu câte o vacă umflată de prea mult trifoi, o copită infectată, pentru o injecţie, un masaj, pus ventuze.  Din palinca ce i se cuvenea, „bădia” mai vindea cu paharul, cu litruţa, rareori cu sticla, băutura era de calitate, toată lumea era mulţumită. Datorită palincii sale, avea la degetul mic toate autorităţile locale de la miliţian şi primar şi până la primul secretar al judeţului care, nu de puţine ori, se îmbătau ca porcii la el în ogradă. Meşter priceput, avea o mulţime de utilaje gospodăreşti – abric pentru tâmplărie, tocătoare pentru nutreţ, râşniţă pentru uruială, instalaţie de făcut plasă de sârmă etc. Oricât de secetos ar fi fost anul, grădina din jurul casei lui era raiul pe pământ – concepuse şi realizase un sistem de irigaţie ingenios: undeva, mai sus de casă făcuse un bazin betonat de cincizeci de metri cubi, pe care-l umplea cu apă de la izvorul de peste drum, printr-o ţeavă îngropată în pământ şi, prin cădere liberă şi o reţea de ţevi şi furtune cu pulverizatoare mecanice la capăt, uda toată grădina. Făcuse tot războiul, a fost rănit şi decorat, apoi a căzut prizonier la sovietici. După întoarcerea din prizonierat, nu mai prididea cu munca şi într-o bună zi şi-a rupt coloana, dar, printr-o voinţă de fier, în doi ani s-a refăcut. Colecţionase, mai ales de la evrei, o mulţime ceasuri cu pendulă şi maşini de cusut „Naumann” şi „Singer”, îi plăcea să meşterească la ele. Deşi era celebru pentru palinca pe care o făcea, el n-a gustat-o niciodată, nu bea decât vin făcut de mâna lui şi asta rar şi doar câte un singur pahar, la masă. Şi totuşi, acest om murise în urmă cu doi ani, de ciroză hepatică. De la vaporii de alcool i s-a tras: câteva zeci de ani, din octombrie până în aprilie, el nu părăsea cazanul de făcut ţuică – instalat, e drept, chiar în ograda sa, la doar câţiva paşi de casă. Cu o jumătete de an înainte de moarte, s-a internat la „Sfântul Spiridon”, în Iaşi. Când a văzut că nu avusese hepatită virală, dar puncţia indica în mod clar ciroza, doctorul, căruia îi dăduse la internare o damigeană de palincă veche de cinci ani, a venit la patul lui şi i-a spus:

– Ehei tataii, tataii, dar ştieu că ai tras zdravăn la măsiea în viaţa matali, ai fiecatul varzî!…

El, privindu-l ţintă pe doctor – avea nişte ochi verzi, foarte frumoşi, care contrastau cu tenul măsliniu al feţei – i-a răspuns:

– Domnuli doctor, n-am baut în vieaţî me tarii, foarti rar am gustat doar din jinu’ facut di mini, aşe sî ştieţ’ dumnievoastrî!

A murit împăcat că a apucat să-şi vadă şi să-l crească pe nepotul lui, adică pe „individ” cum îi spunea tatăl lui, spre dezaprobarea soţiei. Am spus că ea mai avea un frate, tehnician piscicol, căruia i se născuseră numai fete – patru la număr, iar Sebastian era primul lui nepot băiat şi nu mai putea de dragul lui. Îşi amintea că singura divergenţă – şi aceea, de moment – pe care au avut-o cei doi, socru şi ginere, a fost atunci când cel dintâi i-a propus să-i înfieze băiatul, ca să-i ducă numele mai departe. Şi-a  mai amintit că la nuntă a pus pe masă cu o sută de lei mai puţin decât naşul, iar după nuntă, când ei – tineri căsătoriţi, s-au dus în vizită acolo, în Moldova, i-a pus în palmă nici mai mult nici mai puţin decât… 15000 de lei – o avere, în acele vremuri. El l-a întrebat atunci, fără să gândească (după aceea a realizat gafa pe care o făcuse):

– De ce n-ai pus banii ăştia pe masă, la nuntă?

Socrul, mirat probabil de superficialitatea ginerelui său, i-a răspuns cu blândeţe:

– Cum sî hi facut ieu aşe şieva? Tu nu-ţ’ dai sama  cum s-ar hi sâmţât cumătru’ mieu, adicî naşu’ tău? Ş-apăi, nişi lu’ cuscru nu i-ar hi chicat ghini, i-aş hi jâcniet grozav pi amândoi, aşe şeva nu sî faşî, mai baieti, sî ştii tu di la mini!

A fost prima lecţie de morală şi de bun simţ primită de la socrul lui. Nici cu soacră-sa –  o femeie care, atunci când bărbatul ei mânca, stătea în picioare lângă el întrebându-l ce mai doreşte, şi asta nicidecum pentru că el ar fi fost un tiran, ci pentru că „aşa sî cuvini” – nu s-a certat cu adevărat niciodată, doar se ciondăneau atunci când venea vremea să plece din Moldova, deoarece îl obliga să ia atât de multe alimente, încât bagajele erau imposibil de cărat. Când vremea se burzuluia, tocmeau o căruţă să-i ducă până la şoseaua naţională. Şi asta se întâmpla cel puţin o dată la două luni; îşi lua el câte o delegaţie de-o săptămână la Iaşi, rezolva totul într-o zi –   maximum două, iar în restul zilelor se ducea în sătucul acela de lângă Hârlău, în judeţul Botoşani, unde aveau copiii. Era ambiţia nevesti-sii de a nu-i lăsa la părinţii lui, care erau la doar şaizeci de kilometri de ei. Acum îl aduseseră pe băiat cu ei, căci socotiseră că măcar doi ani să meargă la cămin şi la grădiniţă, apoi începea şcoala, copilul trebuia obişnuit cu oamenii, cu locurile …

 

*     *     *

 

 „Mdaaa… şi acum să vedem ce-am mai visat azi-noapte… A, da! Se făcea că…” – şi-a spus el în gând, punându-şi palmele împreunate după ceafă şi aşezându-se comod în aşternut… Brusc, însă, a renunţat să-şi mai amintească ce visase şi s-a întrebat intrigat: „De ce, oare, atunci când povesteşti un vis, trebuie neapărat să începi cu Se făcea că…? E ca începutul basmelor pentru copii –  A fost odată ca niciodată … Hm! Interesantă formulare şi plină de sensuri aproape filozofice – adică eşti avertizat de la bun început că ceea ce urmează, nu s-a întâmplat în realitate, iar formularea este interesantă tocmai prin paradoxul ei…”. Aversiunea lui pentru stereotipie, pentru obişnuit, îşi spunea cuvântul: în fiecare dimineaţă – acelaşi „Se făcea că…”, aceleaşi ore fixe pentru amintit vise, pentru sculat, pentru ras, pentru spălat, pentru ieşit pe uşă, pentru urcat în cursa rapidă de combinat… Acum, acest „Se făcea că…” îl revolta, era mult prea banal în comparaţie cu „A fost odată ca niciodată…”. Poate că de aceea şi lucra la Centrul de Cercetări, avea oroare de zilele asemănătoare, de rutină, de cotidian, de locuri unde nu se întâmplă nimic, de activităţile fără legătură cu profesia sa (asta în timpul serviciului), apoi – de oamenii cu tabieturi cotidiene, de cei rigizi în concepţii, dar şi de cei care se apleacă încotro bate vântul, de oportunişti… Totuşi, atunci a cedat şi el rutinei fiecărei dimineţi …

Se făcea, deci, că era într-un tren de noapte care cobora vertiginos o pantă mare. Vântul şuiera înfiorător, pătrunzând cu putere prin crăpăturile vagonului de lemn. Lume multă, în înghesuială îi recunoscuse pe Ghidan, pe Sclipa, pe Zdrăncăneţ, pe Nelu al lui Ilie Ţiganu – colegii lui de generală. Vagonul făcea un zgomot asurzitor de fiare vechi, iar ei se ţineau de nişte bare metalice şi se încurajau unul pe altul strigând, ţipând… Era un vagon ciudat, ceva între unul comun, necompartimentat şi unul de vite – de ce „de vite” şi nu „de marfă”? – cu o uşă rulantă la mijloc. Deodată, uşa s-a deschis şi cumnatul lui – de unde apăruse? – a aruncat din vagon o ţigancă gravidă, avea o burtă enormă. De unde apăruse şi ea – de asemenea, nu ştia. Ciudat era faptul că, în vis, el era copil, însă cumnatul lui era om matur, deşi – în realitate – era cu nouă ani mai mic decât el. Tot în vis, soră-sa exista şi avea vârsta mai mare decât el, din moment ce cumnatu-său se afla de faţă; în realitate Angela era mai mică decât el cu cincisprezece ani. Ţiganca aruncată din tren de cumnatu-său s-a lovit de terasament şi a explodat pur şi simplu, iar din burta ei a ieşit un copilaş negru şi urât care – culmea! – a început să alerge după tren, proferând blesteme grozave. Îngrozit de privelişte, el a început să-l acuze pe cumnatu-său de crimă. Apoi, trenul s-a oprit brusc. Au coborât cu toţii. În urmă, încă se mai auzeau ameninţările copilului ieşit din burta ţigăncii, dar el nu se mai vedea. Pe urmă, el şi cumnatu-său au început să urce un drum prăpăstios pe marginea unui lac. Pe măsură ce urcau, vârsta lui devenea cea reală, colegii de generală dispăruseră, acum existau doar el şi cumnatu-său. După opinteli grele, au ajuns pe un baraj înalt. Cumnatu-său, care în realitate era electrician la o hidrocentrală de pe Olt, i-a smuls atunci rucsacul  (de unde apăruse?) din spate, în care avea un cort şi o barcă pneumatică (ce amănunt!) şi, de la înălţimea aceea ameţitoare, i l-a aruncat în apă. Furios, el l-a apucat pe făptaş cu o mână de ceafă, iar cu cealaltă i-a răsucit dreapta la spate, silindu-l să coboare pe partea frontală a barajului, după rucsacul care – ciudat! – începuse să strige după ajutor…

 

*    *    *

 

Scârţâit uşor de clanţă… Ora şase şi douăzeci!  Ea a intrat să-l trezească pe cel mic.  El se lăsa greu… În cursul zilei dormea la cămin numai silit, dar, de cele mai multe ori, se prefăcea că doarme, păcălind-o pe „tovarăşa”, iar seara nu se culca decât atunci când cădea din picioare, fiind cules de obicei din vreun colţ al apartamentului –  acolo unde-l răpunea oboseala şi unde-l găseau dormind în cele mai ciudate şi mai imposibile poziţii.

… Nu-şi mai amintea cum a decurs coborârea lui cumnatu-său pe baraj. Ajunsese la concluzia că, desigur, a căzut în apă. În mod logic, nimeni nu poate coborî  cu mâinile goale pe faţa unui baraj, dar în vis, totul e posibil. La el, până şi visele trebuiau să aibă logică, ceea ce, desigur, era o pretenţie absolut exagerată.

Peste exact trei zile, avea să se certe pentru prima dată cu cumnatu-său! Totul a pornit de la faptul că soră-sa, gravidă în trei luni, fuma, iar cumnatu-său fuma şi mai şi, ţinându-i hangul, fapt cu care el nu putea fi de acord. A ajuns să-l dea afară din apartament – era cumpărat de părinţii lui –, iar acela, pocăit, s-a supus, dormind în noaptea aceea la un prieten. În ziua următoare, la serviciu, pe un frig cumplit cu ploaie şi lapoviţă, deşi era luna mai – timpul se stricase din senin –, cumnatu-său a fost nevoit să se arunce în lac îmbrăcat, pentru a salva de la înec pe copilul unui coleg de serviciu, electrician ca şi el, la hidrocentrală. Copilul obişnuia să vină pe la tatăl lui, la serviciu, şi să dea cu undiţa la peşte. Atunci, însă, a stat prea aproape de baraj şi, la un moment dat, a alunecat pe marginea betonată a acumulării, care acolo era şi foarte înclinată. Copilul a fost salvat, dar salvatorul lui s-a ales cu o pneumonie zdravănă. A stat mult în apa rece ca gheaţa, nu putea ieşi, pe marginea de beton se depusese mâzgă şi a ieşit mai sus, unde înclinaţia era mai mică; avea mâinile însângerate… Peste alte trei zile, soră-sa se interna pentru avort spontan, spre disperarea ei şi a lui bărbatu-său, care-şi doreau atât de mult un copil. Amândoi au înţeles, însă, că pentru asta ei sunt singurii vinovaţi, ei şi pasiunea lor pentru ţigări… Peste un an, urmau să aibă un băiat frumos şi sănătos ca şi ai lui.

Ciudat, nu? Un vis urât, aproape un coşmar, urmat în realitate de trei întâmplări – salvarea de la înec a copilului aceluia, prima ceartă cu cumnatu-său şi avortul spontan al soră-sii – realităţi pe care nu putea să nu le lege de acel vis… Îşi propusese, totuşi, să nu urmărească dacă visele sale se îndeplinesc sau nu. De altfel, nu credea în vise, abundenţa lor punând-o pe seama firii lui nevricoase, a temperamentului coleric de care era perfect conştient, dar şi pe seama oboselii fizice şi psihice. Uneori, însă, analogiile între ceea ce visase şi realităţile ulterioare, îl frapau, nu putea să nu remarce corespondenţe ciudate între ele.

*    *    *

 

Cum spuneam la început, maică-sa „le avea” pe-astea cu visele… Odată, aflându-se pe la ei, după ce ea şi-a epuizat „repertoriul”, i-a zis şi el aşa, într-o doară:

– Acum trei zile l-am visat şi eu rău pe Ion Şorega.

Maică-sa a tresărit la auzul vorbelor lui, devenind brusc foarte atentă:

– Cum l-ai visat, mamă? Povesteşte-m’!

– Da, se făcea că eram la Colţu’ Călimării, în grădina lui Brulincu. Se-ngâna ziua cu noaptea, stăteam pe o grămadă de dovleci sau de cartofi, nu mai ştiu… Deodată, dinspre Toică Ţiganu’ apare Ion Şorega în căruţă, ştii tale cum merge el în căruţă: proţăpit în picioare, cu hăţurile-ntr-o mână, biciul în cealaltă şi cu nelipsita ţigară „Carpaţi” înfiptă-ntre dinţi. Biciuia fără milă caii, striga la ei, căruţa gonea nebuneşte cu un zgomot infernal. Când să treacă podu’ peste pârău, caii s-au aruncat în prăpastie cu căruţă cu tot, parcă-l văd şi acuma pe Ion Şorega zburând prin aer cu hăţurile-n mână şi apoi dispărând sub pod…

Colţul Călimării este un loc în partea de nord-nord-vest a satului, la ieşire, unde drumul străvechi al Loviştei, Calea Mare, face două curbe foarte strânse, aproape în unghi drept fiecare. La prima curbă se află un pod de piatră foarte înalt peste o prăpastie adâncă şi îngustă, săpată de un pârâiaş. Denumirea de „Colţu’ Călimării” ca şi aceea de „Pârăul Călimării” n-are nicio legătură cu călimara, ea derivând prin translaţie fonetică tocmai de la denumirea „Calea Mare” („Calea Mare”… „al Căii Mari”… „Călimării”) a drumului Câineni – Perişani – Sălătruc – Curtea de Argeş, drumul ,,cel vechiu” cum îi spunea renumitul geograf Ion Conea în celebra sa lucrare de doctorat. Locul este extrem de periculos şi nu de puţine ori, acolo s-au întâmplat adevărate nenorociri…

Pe măsură ce el povestea, maică-sa se întuneca la faţă dar, în acelaşi timp, o lumină stranie îi juca în ochi. După ce el a terminat de povestit visul, ea i-a spus încet, dar apăsat, privindu-l fix, dojenitor, căci ştia că el nu crede în vise:

– A murit, mamă, Ion Şorega, a murit ieri dimineaţă!

 

 

 

El a rămas cu gura căscată, uitând şi de creştinescul „Dumnezeu să-l ierte!”, aşteptat de maică-sa în zadar… Ea continua să-l fixeze mustrător cu privirea, spunându-i parcă telepatic: „Vez’, acuma crez’ şî tu în vise, îm’ măi spui că sunt doar prostii?”. Într-un târziu, s-a dezmeticit – nu-i venea să creadă ce i-au auzit urechile –  şi abia a putut să bâiguie:

– Cuuum?! Ce s-a-ntâmplat?

 

Îi părea sincer rău de Ion Şorega – era om înstărit, avea oi multe, vite, maşină de „făcut” lâna, pe vremuri avusese şi „piuă” de postav pe apa Boii, puţin mai jos de moara lui Tămădău, socrul lui. Avea, de asemenea, doi cai superbi, niciodată nu-l vedeai pe jos, ci numai în căruţă, stând în picioare cu o ţigară înfiptă între dinţi şi mânând caii. Era vânător priceput – ehei, ce partide de vânătoare organiza el pe vremuri împreună cu Iorga Şandru, pentru Ion Gheorghe Maurer!…

– Totu’ s-a-ntâmplat cum ai visat tu – i-a răspuns maică-sa – numa’ că nu s-a-ntâmplat la Colţu’ Călimării, ci măi sus de Canton, după Valea Vii, la podu’di la Valea Boişorii.  Caii s-au speriat de-o maşână care a-nceput să pocnească pă ţava de fum, căruţa s-a răsturnat, iar Ion Şorega a fost aruncat peste parapet, în vale; ş’-a zdrobit capu’ de un bolovan du pă  prund. Dumnezău să-l ierte! Mâine-l îngroapă, aşa că plec desară cu trenu’ de şapte.

– Dumnezeu să-l ierte!, a zis şi el abia atunci.

Şi pe loc şi-a amintit de un accident care avusese loc la ei în sat când el avea doar patru ani şi jumătate, accident de care amintea şi o cruce, „Crucea de la Cot” cum se numea, era la ieşirea din sat, în partea de sud, către Boia. Pe cruce stă scris şi astăzi: „An 1958. Această Sfântă Cruce este ridicată pentru decedata Ioana Teşcuţ în etate de 17 ani, moartă la 1957 în acest loc”.

– Ştii, apropo de vise – a zis el după ce şi-a mai revenit din uimire –, m-am întâlnit cu Aurica lui Fetelea şi mi-a povestit cum s-a-ntâmplat de s-a răsturnat remorca aia de tractor peste zid, la Cot, când a murit unul Ion Bubou, Măruţa lui Franţ şi fata lui Ionel Teşcuţ, a fost şi ea în remorcă, dar a scăpat. Mi-a spus că ea visase înainte ce avea să se-ntâmple.

– A, da, ştiu şî eu visu’ ăla al ei – vez’, numa’ tu nu crez’ în vise!…

*    *    *

 

Aurica lui Fetelea era de aceeaşi vârstă cu maică-sa, stătea într-o casă în apropiere de blocul unde locuia el. Era fata lui Dumitru Fetelea, om înstărit şi el, ca şi Ionel Teşcuţ – morari pricepuţi, amândoi. Înainte de accident, Aurica  visase că se urcase în vârful unui cireş sălbatic, aşa cum creşteau pe la ei. Cireşii ăştia creşteau înalţi ca brazii şi făceau nişte fructe mici-mici, negre-negre şi tare amare la gust. Copiii care mergeau la scăldat, obişnuiau să se „boiască” pe faţă şi pe corp cu acele cireşe, arătau ca nişte draci aşa. A început deodată un vânt puternic, vârful cireşului a pornit a se apleca într-o parte şi-n alta şi Aurica odată cu el… La un moment dat, ea a căzut din cireş, dar nu chiar dintr-o dată, ci atingând pe rând toate crengile întâlnite în cale; cireşele ciorchine o tot loveau peste faţă. A ajuns jos cu hainele rupte şi sângerând toată, dar nu de la vreo rană, ci de la cireşe!…

A doua zi, s-a urcat în remorca tractorului condus de Florică. Ţiganul ăsta căra piatră de râu la „6 Martie” şi mai făcea câte un ciubuc luând în remorcă lumea care mergea la muncă pe vale. Ca niciodată, în dimineaţa aceea, remorca lui Florică Ţiganu’ era plină, lumea stătea în picioare, înghesuită. Începuse săpatul de-al doilea al cartofilor, unele locuri erau departe şi ţiganul ducea oamenii până la Podişor, apoi se întorcea  pe  prund după  piatră. Drumul era rău, cu hurducături şi Florică mergea ca nebunul. La Cot,  bulonul  care  lega remorca de tractor, neasigurat, a sărit din locaş iar remorca s-a răsturnat cu oameni cu tot peste marginea drumului. Acolo, la Cot, drumul face o curbă  şi este înălţat la trei-patru metri pe un zid şerpuitor din blocuri de granit, după care povârnişul se continuă până jos,  în vale, unde încep vărzăriile. Remorca a trecut ca glonţul printre doi nuci bătrâni ce crescuseră cu   

 

 

 

rădăcinile înfipte la baza zidului deasupra căruia era drumul, s-a rostogolit pe coastă cu un zgomot infernal şi s-a oprit apoi într-o vărzărie, rupându-i gardul. Oamenii din ea rămăseseră înşiraţi pe coastă, printre mărăcini şi cucute. Strigăte, ţipete, urlete… Primul care a ajuns la locul tragediei, a fost Dumitru Fetelea. A alergat într-un suflet acolo, sărind gardurile vărzăriilor. Era, ca de obicei, la moară, nici nu ştia că şi Aurica lui se urcase în remorca lui Florică Ţiganu’. Ioana lui Ionel Teşcuţ, o fată superbă, elevă la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, era deja moartă. Se izbise de unul dintre nuci, rupându-şi gâtul şi coloana. Măruţa lui Franţ, o femeie în vârstă, era moartă şi ea, zăcea cu faţa în jos, înfiptă într-un colţ ascuţit de jgheab. Cel mai tare dintre toţi răniţii, urla Ion Bubou, un bărbat tânăr, nu împlinise încă treizeci de ani. Avea abdomenul sfârtecat şi maţele îi ieşiseră afară, căzuse sărmanul cu burta chiar pe fierul sapei…

– Aoliuuu, maica mea, nu măi poooci! Nea Mitică, scapă-mă!

Dumitru Fetelea s-a dus direct la el, s-a aplecat şi l-a întoars pe spate… I-a adunat apoi maţele şi i le-a înghesuit în gaura din burtă, zicându-i:

– Ioane, tată, măi mult nu poci să-ţ’ fac, stăi şi tu liniştit, te-om duce la spital. Morarul ştia, însă, că bietul om nu mai avea scăpare…

Ion Bubou a murit  câteva minute mai târziu, în nişte chinuri groaznice. Dumitru Fetelea a înlemnit când a dat şi de Aurica lui – era cu hainele rupte şi toată plină de sânge, care, până la urmă, s-a dovedit a nu fi de la ea.  Apucase într-un şanţ sub Măria lui Tâlvâc, Ghiţa lui Pâclă şi Childiruşa, care aveau capetele sparte şi erau zgâriate din cap până-n picioare, curgea sângele vale, din ele. Nu scotea un cuvânt, paralizase de frică, doar ochii îi clipeau des a mirare, aşa şi-a dat seama taică-său că nu murise… Acesta, după ce a dat la o parte femeile de deasupra ei, nu ştia ce să mai facă, privea doar neputincios la ea; dacă avea şira spinării ruptă şi o mişca, era şi mai rău, ştia şi el asta… Aplecat asupra ei, nu reuşea decât s-o întrebe printre lacrimi:

–Aurico, tată, ce ai, ce te doare? Hai, fata tatii, spune-m’ mie ce te doare?

Într-un târziu, Aurica, tot fără a scoate o vorbă, a început să se mişte singură. S-a ridicat, ajutată de tatăl ei, care apoi a cercetat-o cu de-amănuntul. Nu prezenta răni grave, doar şchiopăta de un picior şi avea un umăr dislocat, pus la loc de Găzăroaia – moaşa satului, sosită într-un suflet La Cot, sub zid. Lina ei era şi ea în remorcă; din fericire, nici Lina nu păţise nimic, era doar zgâriată pe mâini şi pe picioare şi avea hainele rupte. Ce jale a mai fost atunci în sat, mai ales pentru fata lui Ionel Teşcuţ… Era de la sine înţeles că Aurica, la fel ca maică-sa, credea şi ea în vise, nu i se îndeplinise oare, întocmai, acela cu căzătura din cireş din vara lui 1957, când trecuse pe lângă moarte? De câte ori se întâlnea cu el, îi povestea visele …

 

*    *    *

 

Acum, până una-alta, el se chinuia să-şi mai amintească ce mai visase peste noapte. Timpul se scursese însă implacabil. Privind ceasul deşteptător, a sărit din pat ca ars, era şase şi treizeci de minute!  „Eiii, la baie!”  – şi-a spus în gând… Iar se va tăia sub nas, ca de obicei când se grăbea la ras…

În sfârşit, au ieşit toţi trei în aerul tare al dimineţii de mai şi au pornit către staţia de autobuz de la colţul restaurantului „Paradis”, denumit de adolescenţi „Tokyo”, nu ştia de ce. Aruncându-şi privirea într-acolo, a văzut în faţă, pe terasă, o ospătăriţă tânără şi îmbrăcată destul de sumar, care se chinuia să aprindă nişte cărbuni uzi pentru grătarul de mici, pe care acum nu mai prea frigeau mici, ci… peşte, carnea devenise o delicatesă rară. Şi-a amintit că în studenţie toate cârciumile frecventate de ei purtau nume de… amfiteatre sau biblioteci: „Copou” era „II-6”, „Vânătorul” – „III-10”, „Bolta Rece” – Biblioteca „Eminescu” etc. Ce vremuri! Ce mâncare bună a mâncat el în studenţie, la cantina dietetică şi acum, sâmbăta, fiindcă era zi scurtă, stătea la nişte cozi infernale pentru nişte tacâmuri nenorocite sau oase despuiate de carne şi, nu de puţine ori, ieşea de acolo cu hainele rupte; iar nevastă-sa născuse fata în urma unui cot dat în burtă de un dobitoc la o astfel de coadă!

Cel mic, pe jumătate adormit, s-a împiedicat taman atunci de un capac de canal săltat de margine, trezindu-şi tatăl din reverie, şi a pornit ca glonţul din mâna maică-sii, cât pe-aci s-o dea jos. „Individul” n-a căzut, avea picioare zdravene, nu ca taică-său, care era spastic, avea o boală congenitală, maladia Little se numea, mergea săltat, cu corpul puţin aplecat înainte. Băiatul s-a oprit la vreo zece metri de ei, făcând o piruetă şi uitându-se mirat în urmă, ca şi cum atunci i-ar fi văzut pentru prima dată pe ai lui…

– Dă-i drumul înainte, că dacă te prind, ai să vezi tu ce-ţi fac!, i-a strigat maică-sa după ce s-au apropiat de el. Copilul a luat-o iarăşi la fugă, bătându-şi călcâiele de fund într-un fel caraghios, care amintea de Charlot. S-a oprit tocmai dincolo de staţie. Sosiţi în staţie, i-au făcut semn să vină mai aproape de ei. Se vor urca toţi trei în cursa rapidă de combinat, iar pe el îl vor coborî în faţa căminului, la a doua staţie – ultima în drumul spre combinat – de acolo autobuzul mergea fără oprire. În staţie, lume multă, ca de obicei. „Bună dimineaţa, sărut mâinile, vă salut, să trăiţi…” – aceleaşi formule de salut în fiecare dimineaţă, înainte de urcarea în cursa rapidă de combinat.

Apropo de întâlniri şi saluturi: constatase că acestea decurgeau diferit, în funcţie de persoana cu care se întâlnea. Nu-şi putea imagina, de exemplu, o întâlnire cu ziaristul Gigi Cernea, fără ca acesta să salute în acelaşi fel, făcând o plecăciune originală, inimitabilă:

– Să trăiţi, să trăiţi, cu respect!

Sau pe doctorul Deşliu, pensionar supraponderal, pe care-l întâlnea zilnic la întoarcerea de la serviciu, dacă vremea era frumoasă, în faţa blocului, stând pe un scăunel pierdut sub fundul lui mare şi lat şi sprijinindu-se în baston, fără salutul lui de răspuns:

– Să trăiască cercetarea! Ce noutăţi avem?

Iar domnul Anton, colegul lui mai în vârstă de la „anorganică” – el era la „PVC” – şi el absolvent de chimie la Iaşi, îi răspundea invariabil:

– Să trăiţi, să trăiţi, ce mai facem, ce mai cercetăm, ce mai publicăm, ce mai citim?

Cu domnul Anton îşi făcuse obiceiul de a comenta, chiar şi în fugă, ultimele cărţi citite; citeau mult amândoi, parcă la concurenţă. În fine, să mai amintesc salutul aproape paradoxal al prietenului său Marius Monţia, originar din Ineu, căsătorit cu o fostă colegă de-a lui de liceu, şi ei îşi făcuseră studiile la Iaşi, el la „hidro” – ea la „filo”:

– Cele mai ale dracu’ salutări, domn’ cerşetător Paşcu!

El saluta cu „Sărut Mâinile”, „Vă salut!” sau  pur şi simplu „Salut, coane!”.

– Sărut mâinile, ce mai faci, eşti gravidă?, era salutul pentru colegele de serviciu cu care se tutuia şi pentru subalternele tinere care i se adresau cu „dumneavoastră” şi care, evident, îi răspundeau, pe măsură, cu:

– Muşcă-ţi limba, ce ai, eşti nebun?!; ori:

– Vai de mine, Doamne fereşte, bateţi în lemn, ce-aveţi domn’ inginer?; sau, în primul caz, chiar mai rău!… 

Multe dintre ele, se obişnuiseră curând cu felul acesta al lui de a le saluta  şi  numai  cine  nu i-l ştia, era surprins. Peste ani, pensionar fiind, nu se simţea deloc bine – boala lui congenitală se agrava pe zi ce trece, ficatul îi era în pioneze, de la clorura de vinil –, luase alt obicei: la întrebarea „Ce mai faci?”, el răspundea invariabil, „Încă n-am crăpat!” La fel, cine nu-l cunoştea, era şocat de răspuns. Şi cei care-l cunoşteau au fost şocaţi când au auzit pentru prima dată acest răspuns din partea lui. Ulterior cei mai mulţi îi spuneau, clătinând capul cu mustrare: „Hai, mă, ce naiba, mai schimbă şi tu placa asta!”

După ce i s-a însurat băiatul, spunea:

– Mai am să scap şi de fâţa de fiică-mea şi pot să crăp!

La doi ani după băiat, i s-a căsătorit şi fata. Acum, cunoscuţii şi prietenii îl luau la rost:

– Ei, n-ai crăpat?!

Nu, nu încă, nu era vremea, pentru că fata mai avea nevoie de el, era la medicină şi obişnuia să-i spună adesea:

– Ehei, măi fată, până ieşi tu doctoriţă, o să-mi crească iarbă-n gură!…

 

*    *    *

 

Până atunci, însă, să revenim la aşteptarea cursei rapide pentru combinat…. Copilul n-avea stare, se tot smucea din mâna maică-sii care încerca să nu-l scape, o „hămuia” ca pe hoţii de cai, era lume multă în staţie, cine ştie unde mai dispărea „individul”. Cunoştea puţină lume după nume, dar după figuri – aproape pe toţi; cu cei mai mulţi, se saluta. Nu avea deloc memoria numelor. De multe ori, i se întâmpla să fie salutat pe stradă pentru ca, după ce răspundea ca unei vechi cunoştinţe, să se întrebe, storcându-şi creierii: „De unde naiba îl mai cunosc şi pe ăsta?”. Nu de puţine ori, fusese pus  în situaţii jenante. Odată, chiar în staţia în care acum aşteptau cursa rapidă de combinat, a dat de Mihai Vilău, fostul lui coleg de clasă din liceu. Erau vecini de bloc acum, iar Mihai stătea de vorbă cu un domn solid, bine făcut. S-au salutat, dându-şi mâna:

– Salut, Paşcule!

– Salut, Mihai!

El i-a întins apoi mâna şi domnului aceluia solid, spunându-şi numele:

– Marian Pătraşcu.

Domnul acela s-a dat atunci un pas înapoi, s-a uitat chiorâş la el şi i-a spus încruntat:

– Mai du-te, bă,dracului, ce, nu mă mai cunoşti? Eu sunt Tibi, bă, Pană Tiberiu, colegul tău de clasă, ce naiba!

În ruptul capului nu i-ar fi venit în minte numele colegului lui de clasă, acum – profesor de istorie la un liceu din urbea lor.

– Cum să te recunosc, bă, nebunule?! Când am terminat liceul, erai mai slab ca mine şi acum uite ce alură de halterofil ai! Şi pe unde naiba te-ai ascuns până acum? N-ai venit la întâlnirea promoţiei, de la terminarea liceului!

Într-adevăr, Tibi Pană era, în liceu, cel puţin la fel de slab şi de amărât ca el. În facultate, însă, se tot întâlnea cu Nae Beliavcenco, fost coleg de liceu cu ei, care era student la Academia Militară. Acesta, când era posibil, se ocupa de condiţia lui fizică şi, azi aşa, mâine aşa, până ce Tibi al meu „şi-a dat drumul”, cum se spune… 

În fine, din susul străzii Argeş şi-a făcut apariţia autobuzul 1 barat, având pe tabla indicatoare de pe parbriz un „R” mare, gros şi roşu, să se ştie că e cursa rapidă de combinat. Cu toate acestea, nu era dată în care să nu se urce vreun rătăcit ce voia să coboare pe traseu, unde autobuzul nu oprea. Şi, bineînţeles, de fiecare dată ieşea cu scandal.

Unii şoferi mai opreau şi pe traseu, să coboare rătăcitul, dar cei mai mulţi refuzau şi-l duceau până la combinat, să se-nveţe minte! Bineînţeles că autobuzul hârbuit era ticsit de lume. Ei şi-au făcut cu greu loc la urmă şi abia au urcat. La staţia următoare, ea căută să rămână cât mai aproape de uşă, pentru ca – la ultima – să-l poată coborî pe băiat. A reuşit să facă asta cu mari eforturi şi sub privirile încruntate şi bombănelile celor care voiau să urce. Unde mai pui că trebuia să aibă grijă să nu-şi scape băiatul din mână. La ultima staţie, cea de la cămin, acesta era gata-gata să rămână în autobuz. Văzând el, Sebastian, că nu poate răzbi printre oamenii înghesuiţi, s-a ghemuit şi şi-a croit drum în patru labe spre uşa autobuzului, printre picioarele călătorilor care-i stăteau în cale. După ce, în fine, a reuşit să coboare, s-a întoars cu faţa către autobuz şi, mergând cu spatele, a început să le facă cu mâna părinţilor rămaşi în autobuz care, disperaţi, îi tot făceau semne să meargă normal. După câţiva paşi făcuţi cu spatele – lumea se ferea mirată din calea lui –  s-a întors şi a luat-o la fugă spre curtea căminului, alergând în felul acela caraghios, ca Charlot…

                                   

 

 

 

 

                                                 

 

 

 

 

 

 

IV. Căldură cu bucluc

                       

Încă de dimineaţă, zăpuşeala cumplită anunţa o nouă zi toridă, de vară. La Centrul de Cercetări din incinta Combinatului Chimic, forfota obişnuită începutului fiecărei zile de muncă s-a potolit, totul intrase în cotidian, în obişnuit…

Nunuţa, femeia de serviciu, s-a apucat să măture lungul coridor al centrului cu laboratoare şi birouri, de-o parte şi de alta. Terminase de făcut curăţenie prin birouri, vestiare şi în cele două toalete. Ea venea la serviciu de la ora şapte, cu muncitorii,  personalul TESA avea program de la ora opt. Era o femeie înaltă şi ciolănoasă, tipul de femeie de la ţară, obişnuită cu munca. Deşi părea mai în vârstă, nu avea mai mult de 45 de ani. Harnică şi respectuoasă, se avea bine cu toţi angajaţii centrului, care, la rândul lor, o simpatizau fără rezerve. Multora dintre ei, le vindea, la preţuri convenabile, ouă proaspete, nuci, prune uscate şi ţuică, pe aceasta din urmă lăsând-o la dispensar, căci în incinta Combinatului Chimic nu era permisă intrarea cu băuturi alcoolice. Trăia  singură, soţul îi murise, iar cele două fete îi erau la casele lor, avea o căsuţă cu grădină şi ogradă într-un sat din apropierea platformei chimice. Biata femeie nu ştia că peste câţiva ani avea să fie dată afară din partid, ba chiar era să intre şi în puşcărie, sub acuzaţia de complicitate la furt.

Ştiind-o plecată de acasă (se dusese pe la o soră de-a ei, pe undeva pe lângă Caracal), nişte hoţi, consăteni cu ea, au ascuns, în şopronul Nunuţei, câteva materiale de construcţii – ciment, fier beton şi scânduri de brad – furate de pe un şantier din apropiere. Când s-a întoars acasă, hoţii erau prinşi, iar ea s-a trezit cu dosar penal pentru complicitate la furt. A avut noroc scăpând doar cu o amendă penală, căci a dovedit că habar nu avea de ce se întâmplase în gospodăria ei, deoarece nu era acasă. Până şi hoţii au susţinut că nu erau „pe mână” cu ea. Dar de excluderea din partid tot n-a scăpat, deşi toată lumea, de la director şi până la ultimul angajat – membru de partid, i-a luat apărarea.

Doamna Năstase, acesta era apelativul utilizat de toţi cei din centru în prezenţa ei, îşi datora numele de alint „Nunuţa”, domnului Glück, şeful de laborator. În schimb, directorul o „botezase” – „Nastasia”. La cei mai mulţi, însă, prinsese numele domnului Glück: Nunuţa. Era puţin curios pentru un necunoscător, când cei doi şefi, care împărţeau acelaşi birou, vorbind despre doamna Năstase foloseau două nume, dând impresia, la început, că se şi referă la două persoane diferite!

Terminând de măturat coridorul, Nunuţa a luat de pe masa de la intrare condica de prezenţă şi a dus-o la contabilitate. Intenţionat o lăsa până după ora opt, mai apărea câte un întârziat, deşi domnişoara Văduva, contabila, îi atrăsese atenţia de nenumărate ori că fix la acea oră, condica trebuie să fie la ea pe birou, dar ea zicea, ea auzea, femeia făcea tot ce ştia…

Moleşită de căldură, contabila a privit plictisită condica de prezenţă şi, de data asta, nu  a mai spus nimic, dar şi Nunuţa a ieşit repede-repede din birou, tocmai pentru ca domnişoara Văduva să nu se mai ia de ea. S-a dus apoi şi a început să dea cu aspiratorul în sala de şedinţe, după care s-a apucat să şteargă cu grijă praful în expoziţie. Când a terminat, simţea că leşină de căldură. S-a dus glonţ la duş. A stat sub apa călâie mai mult ca de obicei. În mod obişnuit, îşi făcea duş înainte de sfârşitul programului, de cele mai multe ori hârjonindu-se cu nea Pârvu, un muncitor necalificat, omul bun la toate în centru, care făcea şi el duş, dar în partea dinspre toaleta bărbaţilor, nu se puteau vedea, cabinele fiind despărţite de un zid înalt de doi metri. Nea Pârvu, om de peste 50 de ani, slab, dar bine legat, şi el om de la ţară, obişnuit cu munca, era mare amator de femei şi, din când în când, se sălta în mâini şi arunca câte o privire peste zidul despărţitor, în cabina Nunuţei. Aceasta, de fiecare dată chicotea, ghemuindu-se şi acoperindu-şi sexul cu palmele. Dacă nea Pârvu zăbovea mai mult, apuca în mâna dreaptă teul cu care spăla pe jos, ţinut special acolo, şi încerca, aşa ghemuită, să-l lovească pe neruşinat în cap.

Hâtru şi pus tot timpul pe şotii, nea Pârvu îşi povestea uneori aventurile amoroase în faţa directorului, mare amator de asemenea relatări. Acesta auzise el ceva despre jocul erotic practicat de nea Pârvu cu Nunuţa la duşuri, dar niciodată nu-i prinsese „asupra faptului”, cum reuşiseră alţii mai norocoşi. Mort de curiozitate, directorul l-a chestionat într-o bună zi pe nea Pârvu:

– Bă, nea Pârvule, ia spune-mi, cum ţi se pare Nastasia?

Luat prin surprindere, nea Pârvu se dădu imediat de gol:

– Domn’ director, dac-aţi şti ce păroasă e, mamă, Doamne!

– Unde bă, nea Pârvule, la subsuori?

– Nu acolo, dom’le, între picioare!…

– Fir-ai să fii, nea Pârvule, te-ai dat la Nastasia!

– Nu m-am dat domn’ director, am văzut-o la duş!

– Hait! Nebunule, ai făcut duş cu Nastasia?

– Nu, dom’le…, eu – la bărbaţi, ea – la femei, am văzut-o peste zid, m-am săltat în mâini…

– Bă, nea Pârvule, dar pervers mai eşti! Şi, ia zi-mi, chiar nu i-ai făcut nimic Nastasiei până acum?

– Nu, domn’ director, am eu altele mai bune decât Nunuţa.

Se pare că nea Pârvu avea dreptate. De mulţi ani se tot ducea iarna la tratament la Vatra Dornei. Uneori se ducea şi vara, dar mai rar, căci avea de muncă la ţară. Ajunsese să fie cunoscut ca un cal breaz, în staţiune. La un moment dat, şi-a „tras” acolo o amantă tânără şi frumoasă, o moldoveancă de prin Tecuci sau Bârlad, nici el nu ştia prea bine, dacă avea până în 35 de ani… An de an, aranjau să-şi ia biletele la tratament, la Vatra Dornei, în aceeaşi perioadă. Când se întâlneau, nea Pârvu, descurcăreţ din fire, aranja să stea în aceeaşi cameră cu moldoveanca. De atunci, ani şi ani de zile, nea Pârvu nu trăia decât aşteptând întâlnirea următoare cu amanta lui „de staţiune”, cum preciza el însuşi cu mândrie masculină, căci, fireşte, între timp, mai avea şi altele, lac să fie, că broaşte s-or găsi. Când se întorcea de acolo, vesel nevoie mare, vreo lună de zile tot povestea în stânga şi în dreapta cum a petrecut el optsprezece zile de vis cu iubirea vieţii lui… Ba, la un moment dat, s-a auzit în centru că-i făcuse cunoştinţă chiar nevesti-sii, cu amanta „de staţiune”. Bineînţeles, primul care a aflat cum s-au petrecut lucrurile, a fost tot directorul, imediat după sejurul în care le-a întîlnit pe cele două femei.

– Cu câteva zile înainte de terminarea sejurului, mă trezii cu nevastă-mea pe cap…

– Şi ce-ai făcut, nu s-au păruit?

– Nu, nicidecum! Le-am făcut cunoştinţă şi până să-mi zică nevastă-mea ceva, i-am zis tot eu să se uite şi la ea şi la amantă – pentru comparaţie, care va să zică –, şi că pe amantă o văd o dată, arareori – de două ori pe an, iar pe ea – de-o viaţă-ntreagă; dacă nu-i convine, să divorţeze.

Întradevăr, nevastă-sa, care era de-o vârstă cu el, nu mai era demult o frumuseţe: femeie de la ţară, deşelată de muncă, de! Moldoveanca, în schimb, era ca un trandafir…

– Şi ce-ai făcut cu nevastă-ta, unde a dormit?

– Cum unde?! În aceeaşi cameră, eu – într-un pat, ele două – în celălalt pat, că dacă m-aş fi culcat eu cu una dintre ele, o făceam geloasă pe cealaltă.

– Şi cu dragostea, cum a fost în perioada aia?

– Ei…, cum dracu să fie? Rău! Nu m-am mai putut apropia de moldoveancă şi ne-am despărţit cu inima friptă…

– Bă, nea Pârvule, eşti dat dracului, ce mai! – i-a mai zis directorul.

După fiecare sejur la Vatra Dornei, nea Pârvu trebuia să-i povestească directorului cu lux de amănunte cum decursese întâlnirea cu amanta „de staţiune”. Aceasta, spre disperarea domnului Glück, colegul de birou al directorului, care nu aproba nicidecum comportamentul lui nea Pârvu. Îi displăceau profund bărbaţii care considerau că femeile sunt bune doar în două locuri: la pat şi în bucătărie. Spre deosebire de foarte mulţi bărbaţi, domnul Glück manifesta tot timpul respect şi înţelegere faţă de femei, deoarece considera că ele, în general, aveau o condiţie ingrată în societate. Interesant era faptul că te-ai fi aşteptat ca femeile care lucrau în sectorul pe care-l conducea, să profite, în aceste condiţii, de domnul Glück, dar nu, acestea manifestau un deosebit respect faţă de el şi numai în disperare de cauză apelau la bunăvoinţa lui, recunoscută, faţă de ele. Altfel, se fereau ca de foc să-l supere cu ceva, iar dacă domnul Glück ajungea să-i facă unei femei vreo observaţie, însemna că lucrurile sunt cu adevărat grave. În schimb, directorul era mare amator de poveştile amoroase ale celor din centru – bărbaţi şi femei, deopotrivă. Aproape oricine rămânea cu el între patru ochi, era tras de limbă, cu persuasiune, în legătură cu gusturile şi practicile sale în materie de dragoste şi sex. Directorul conducea în aşa fel discuţia, strecurând pe ici pe colo mici mărturisiri personale şi dând impresia că între el şi interlocutor se înstalează o relaţie specială, un fel de conspiraţie intimă de care nimeni altcineva nu trebuia să afle. Următorul pas era să-şi mărturisească unul altuia legăturile şi aventurile extraconjugale – imaginare, în cazul directorului şi cât se poate de adevărate – în cazul celor mai slabi, care, inevitabil, cădeau în plasa vorbelor lui… Şi astfel, directorul afla tot felul de amănunte picante despre viaţa amoroasă a unora dintre angajaţii săi: de la cine cu cine se mai ţine şi până la cât de bun sau, după caz, bună la pat este unul sau alta!… Nea Pârvu era un caz aparte, căci la el nu era nevoie de atâta strategie, el însuşi îşi povestea în gura mare aventurile amoroase, dar directorul trebuia să afle primul de ele. Acesta îl provoca pe nea Pârvu să povestească ce şi cum, numai când în birou era prezent şi domnul Glück, tocmai pentru că ştia părerea  acestuia despre femei şi pe care el nu o înţelegea în ruptul capului!

O singură dată, spre nedumerirea directorului, nea Pârvu nu a avut prea multe de povestit. De obicei era vesel şi cu chef de vorbă, dar acum abia dacă deschidea gura, răspunzând fără tragere de inimă, aproape monosilabic.

– Ei, nea Pârvule, gata sejurul?

– Gata, domn’ director.

– Şi? Ia zi, cum a fost?

– Bine!

– Te-ai întâlnit cu moldoveanca?

– Întâlnit, domn’ director!

– Hai, povesteşte odată cum a fost, ce naiba ai, de data asta?

– Păi, domn’ director, ce să vă zic – am ajuns în staţiune spre seară, frânt de oboseală şi de frig, am dârdâit în tren de m-a luat dracu’!

– Zi cum a decurs întâlnirea cu amanta!…

– Păi, domn’ director, după ce ne-am cazat, ne-am dus la restaurant să mâncăm…

– Lasă-l dracului de restaurant, treci la subiect, zi cum a fost noaptea!

– Păi, domn director, n-am dormit toată noaptea…

Auzind asta, directorul se învioră pe loc:

– Aşa, aşa, ai început bine! Zi, zi mai departe!

– Domn’ director, toată noaptea am tuşit!

– Dă-o dracului de treabă, nea Pârvule, păi aşa te lauzi? Şi eu care credeam că i-ai tras-o toată noaptea!

– Da’ de unde, domn’ director, zece zile n-am fost bun de nimic, am tot bolit.

– Dar după ce te-ai făcut bine, cum a fost?

– A fost bine, dar cam fără chef, m-a vlăguit de tot gripa aia a dracului! Şi unde mai pui, că, după câteva zile,  a-nceput să bolească şi ea! 

– Bă, nea Pârvule, să ştii că m-ai dezamăgit de data asta!, a mai zis directorul, dând a lehamite din mână.

Domnul Glück, aflat ca de obicei de faţă, a răsuflat atunci uşurat, ridicându-şi braţele spre cer drept mulţumire; nu se aştepta să scape aşa de uşor de nea Pârvu şi chiar i-a zis dirctorului:

– Aşa-ţi trebuie, directore, să te-nveţi minte!

– Bă, Glück, tu dacă nu le ai p-astea cu femeile, nici nu ştii ce pierzi, i-a răspuns el supărat că de data asta nea Pârvu nu fusese la înălţime.

 

                              *   *   *

 

În sfârşit, Nunuţa s-a hotărât să iasă de sub duş, mai avea de lucru: trebuia să spele coridorul, să măture şi să spele scările, să primească laptele – antidotul de! –, să-l împartă la fiecare laborator, să ducă şi să aducă hârtii în şi din pavilionul central al Combinatului Chimic şi alte locuri din combinat. S-a şters superficial cu un prosop şi după ce a ezitat câteva clipe, şi-a pus pe ea doar halatul, care era destul de scurt pentru înălţimea ei, simţea însă că dacă-şi mai îmbracă şi rochia „întreagă”, din stambă înflorată, va muri de căldură. A luat găleata, a umplut-o cu apă fierbinte, după care a aruncat în ea  o mână de dero şi a turnat şi puţin hipoclorit. Înarmată cu teul, cârpa de şters şi găleata cu apă, s-a dus la capătul coridorului pustiu. „De n-ar mai ieşi nimeni până termin, poate se usucă mai repede pe căldura asta!” – şi-a spus ea în gând, privind coridorul în lung, sprijinită în coada teului. S-a aplecat apoi şi a vârât cârpa în găleată, a stors-o pe jumatate şi a întins-o la capătul teului, împăturindu-i marginile. După aceea s-a întors cu spatele spre lungul coridorului şi, cu mişcări ample înainte şi înapoi, a început să spele pe jos. Cu fiecare mişcare înainte, halatul scurt şi strâmt se ridica puţin câte puţin… Când a ajuns la jumătatea coridorului, de la secretariat, care se afla, ca şi biroul şefilor şi contabilitatea, în jumătatea de coridor ce urma să fie spălată, a ieşit Titi Bercea, un tehnician chimist tânăr, afemeiat notoriu, totdeauna pus pe şotii. Halatul Nunuţei tocmai se ridicase destul cât să i se dezvelească fundul lăsând să se vadă între picioare o claie imensă de păr negru şi des. La vederea unei asemenea privelişti, Titi Bercea s-a apropiat tiptil de uşa biroului şefilor şi, fără să mai bată, a băgat doar capul pe ea şi a spus repede, şoptit:

– Mă iertaţi, domn’ director, veniţi puţin până afară, vă rog.

Directorul, scund, rotofei şi roşu la faţă de zăpuşeala din birou, în ciuda ventilatorului care vâjâia în mijlocul lui, abia s-a târât până afară, înjurându-l în gând pe intrus. Dacă Titi Bercea n-ar fi dispărut la fel de repede precum apăruse, nici nu s-ar fi deranjat să iasă.

– Ce vrei, mă, nebunule?

– Domn’ director, ia uitaţi-vă la Nunuţa!

Directorul s-a întors şi când a dat cu ochii de fundul gol al Nunuţei sau Nastasiei, cum obişnuia el să-i spună, a încremenit; a căscat apoi repede nişte ochi cât cepele şi, din roşu la faţă ce era, s-a făcut şi mai roşu, de gândeai că acum-acum îl podideşte sângele. După câteva clipe, a spus încetişor, ca pentru sine:

– Mamă, mamă, ce-i acolo! Al dracului nea Pârvu, a avut dreptate!

– Cum, ce e cu nea Pârvu?, a întrebat îndată, tot încet, Titi Bercea nedumerit.

– Ei şi tu, ce?! El mi-a spus cât e de păroasă Nastasia între picioare, dar nu l-am crezut.

– Ete-al dracului nea Pârvu, s-a dat la Nunuţa!…

– El zice că nu, cică ar fi văzut-o goală la duş. Stai să vezi ce-i fac acuma lui Glück, tu du-te după colţ, să nu te vadă.

– S-a făcut, domn’ director!, a mai zis hoţomanul de Titi Bercea şi apoi a dispărut cât ai clipi, curios să vadă ce pune la cale directorul. Acesta a mai stat câteva clipe în faţa biroului şi apoi, luând o mină gravă, a intrat înapoi în birou. Domnul Glück vorbea la telefon, tocmai se interesa la şeful colectivului „Cercetare PVC şi Copolimeri” de rezultatele unor experimentări industriale realizate la Secţia „PVC II”. După ce domnul Glück a pus receptorul telefonului în furcă, directorul i-a spus aşa, în treacăt, dar cu seriozitate:

– Bă, Glück, te roagă Nastasia să ieşi puţin până afară, nu ştiu ce are să-ţi spună!

– Dar de ce nu intră ea?!

– Ei, a zis că-i e ruşine să intre-n birou, dar eu cred că nu vrea să aud eu ce-ţi spune…!

– Bine măi, hai că ies…

Ajuns pe coridor, domnul Glück a dat cu ochii de fundul dezvelit al Nunuţei, pe care l-a privit lung prin lentilele groase ale ochelarilor, mişcând de câteva ori înainte şi înapoi capul, nevenindu-i să creadă ce-i văd ochii. Şi-a dat pe loc seama că directorul îşi bătuse joc de el şi, de asemenea, făcuse legătura şi cu „viţelul” de Titi Bercea. S-a apropiat calm de Nunuţa pe la spatele ei şi a bătut-o uşor pe umăr, spunându-i cu voce gravă şi hotărâtă:

– Femeie, du-te şi pune-ţi budigăii!

Nunuţa s-a îndreptat speriată de şale şi a înlemnit… După câteva clipe în care obrajii i-au luat foc de ruşine, a aruncat teul din mâini şi a fugit pe lângă domnul Glück în vestiar, unde a început să plângă cu amar… Biata de ea, ar fi vrut ca oricine să-i vadă fundul gol, dar numai domnul Glück – nu! Nicicând nu avusese un şef aşa de bun, ştia şi ce părere are dumnealui despre femei, mai rar aşa ceva printre bărbaţi; în general, aceştia  erau nişte porci, ştia ea foarte bine, avuse bărbatul beţiv şi curvar, ce bătaie a mâncat ea cât a fost cu el!…, de aia nu s-a mai căsătorit.

Mult timp de la această întâmplare, Nunuţa nu a mai îndrăznit să dea ochii cu domnul Glück. Acesta, în schimb, cu prima ocazie, i-a dat Nunuţei o primă consistentă, iar după aceea ea şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus la el ca să-i mulţumească şi să-şi ceară iertare pentru ruşinea pe care-o păţise. Domnul Glück a liniştit-o şi i-a spus că-i pare şi lui rău că n-a văzut-o numai el în postura aceea jenantă, căci altfel nu ar mai fi aflat nimeni. Dar ce să te faci cu năstruşnicul de director şi mai ales cu „viţelul” de Titi Bercea, care îndată a trâmbiţat cele întâmplate nu numai în centru, ci şi în tot combinatul!

De obicei, domnul Glück era extrem de calm în orice împrejurare, dar atunci, după ce o trimisese pe Nunuţa   să-şi pună „budigăii”, s-a întors nervos în birou şi l-a apostrofat imediat pe director:

– Directore, dă-o-n mama mă-sii de treabă, om serios eşti tu?! Îţi baţi joc de mine, mă trimiţi să-i văd fofoloanca Nunuţei? Să-ţi fie ruşine, eşti total neserios, să ştii!

– Hai bă, Glück, ce dracu, tu nu ştii de glumă?! Păi pe mine nu m-a trimis să i-o văd, nebunul ăla de Titi Bercea?!

– Asta-i glumă?! Mi-ai dovedit încă o dată cât eşti de misogin! Pentru voi, femeile nu sunt bune decât în două locuri: la pat şi în bucătărie.

– Hai că-mi place chestia asta, îţi fată mintea, nu glumă! Dar vrei să-ţi spun ceva? Unele femei nu sunt bune nici măcar acolo, aşa să ştii! Ţi-am zis doar, a fost o glumă, ce, vrei să mă iau acuma şi eu de Titi Bercea?

– Viţelul ăla te-a chemat pe tine afară, s-o vezi pe Nunuţa-n fundul gol, pentru că a avut pe cine chema, sunteţi amândoi de-o teapă: nişte obsedaţi sexual!

– Ei da, s-o crezi tu, ce să spun…! Ce-i fi vrând acuma?! Să-mi cer scuze?!

– Nu e nevoie, scuzele tale nu fac doi bani!

După câteva minute de tăcere apăsătaore, timp în care fiecare şi-a făcut de lucru cu hârtiile de pe birou, directorul, căruia nu-i putea ieşi din cap fundul păros al Nunuţei, a izbucnit deodată în râs şi i-a zis colegului său de birou:

– Bă, Glück, dar ai văzut, bă, ce flocarniţă grozavă avea Nastasia-ntre picioare? Al dracului, nea Pârvu, a avut dreptate!

– Grozavă pentru tine poate, pentru mine a fost o privelişte total dezagreabilă. Şi, te rog, de acum înainte, când sunt de faţă, să nu mai discuţi despre femei, da?, a mai zis domnul Glück, după care, nemaibăgându-l în seamă pe director, s-a cufundat în traducerea unei lucrări din revista „Plaste und Kautschuk”, semnată de prietenul şi colaboratorul său în Comisia de Polimeri  din cadrul CAER, Hans Kaltwasser din RDG…

 

 

                                          

 

 

 

                                         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

V. Citate subversive

                             

Tocmai se întorsese dintr-o delegaţie la Iaşi, când Marian, responsabil de temă şi şef de colectiv la Centrul de Cercetări, află cu surprindere că directorul general al Combinatului Chimic şi al Centralei fusese înlocuit cu un politruc, fost ministru, Gheorghe Dinu îl chema. Era prin 1987, viaţa în România „iubiţilor conducători” devenise tot mai grea, lipsurile de tot felul îndobitocindu-i pe oamenii obişnuiţi. În noiembrie, avea să afle de la „Europa Liberă” că la Braşov, muncitorii se revoltaseră. Atunci, revoltat şi el la culme şi gândindu-se mai ales la ce-i aştepta pe cei doi copii ai lui încă mici – un băiat de cinci ani şi o fetiţă de doi, lângă mulţimea de citate scrise cu litere mari, negre, care tapetau peretele din dreapta al biroului său, a mai adăugat încă unul, conceput atunci de el însuşi, un fel de parafrază la Principiul lui Peter.  În „original”, principiul acesta fusese formulat astfel de către Lawrence Peter: „Într-o ierarhie, orice salariat tinde să se ridice până la nivelul său de incompetenţă. Corolar: cu timpul, toate posturile vor fi ocupate de câte un salariat incapabil să-şi asume exigenţele postului său”. În formularea sa, Marian păstrase prima parte a Principiului lui Peter neschimbată, iar partea a doua o înlocuise cu „…Dezastrul începe atunci când acest nivel este atins prin promovarea acelui salariat într-un post de conducere”. Citatul era urmat de numele său între paranteze – la fel cum toate celelalte erau urmate de numele autorilor  respectivi.               

Dar, haideţi să vedem care erau aceste citate, sau cugetări, cum vreţi să le spuneţi:

– „Sein zum todde” = „Ne naştem pentru a muri” (Heidegger);

– „Neştiinţa nu-i o dovadă, ignoranţa nu-i un argument” (Spinoza);

–  „Nu există nimic mai practic decât o teorie bună” (Clausius);

– „Este mai uşor să dezintegrezi un atom, decât o prejudecată” (Albert Einstein);

– „Ecuaţiile nu explodează şi aproape orice tehnologie poate fi folosită pentru a face bine sau pentru a face rău” (George K. Kieffey);

– „Milioane de oameni au văzut mere căzând din pomi, dar numai Newton s-a întrebat de ce?” (Bernard Baruch);

– „Dacă nu eşti o parte a soluţiei, atunci eşti o parte a problemei” (Bill Mollison);

– „Se spune că între două păreri contradictorii, se găseşte adevărul. Nicidecum! Între ele, se găseşte problema” (Goethe);

– „În lume, te poţi ridica în două feluri: prin propria-ţi străduinţă sau cu ajutorul imbecilităţii altora” (La Bruyère);

– „Nimic nu intră în cap imbecililor, mai mult decât ceea ce nu pricep” (Cardinalul von Retz);

– „Contra prostiei, chiar şi zeii luptă în zadar” (Schiller);

– ,,Nimeni nu e destul de inteligent ca să poată convinge un prost că e prost” (La Fontaine);

– „Cei mai supărători proşti, sunt cei spirituali” (La Rochefoucauld);

– „Două lucruri sunt infinite: Universul şi prostia” (Einstein);

– „Prostul se miră, omul înţelept întreabă” (Disraeli);

– „Niciun om nu devine cu adevărat prost decât după ce încetează să-şi mai pună întrebări (Charles Steinmetz); 

         – „Raţiunea poate răspunde la întrebări, dar imaginaţia trebuie să le pună” (Ralph N. Gerard);

         – „Orice propoziţiune pe care o rostesc trebuie înţeleasă nu ca o afirmaţie, ci ca o întrebare (Niels Bohr);            

         – „Românii nu sunt o naţiune – ei sunt o profesie” (Bismark I);

– „România este un pământ tragic, unde totul sfârşeşte în comic” (Paul Morand);

– „România? Un spaţiu al ratării!” (Emil Cioran);

– „Poporul acesta ar putea fi un popor mare, dacă ar scăpa de lichele şi lichelism” (Marin Preda);

– „Aflatul în treabă este metodă de lucru la români” (Petre Ţuţea);

– „Înţelepţii se împart în două: buni şi răi; proştii sunt doar de un singur  fel: răi!” (Garabet Ibrăileanu);

– „Prostul ambiţios trebuie să fie şi rău, căci prostia singură nu dă notorietate (Nicolae Iorga); 

– „Imbecilii nu se încumetă să transforme lumea, le e mai uşor să o răstoarne”/ „Mulţi dintre cei care-şi depăşesc epoca, o aşteaptă la răcoare” (Vasile Ghica, „Surâsuri migdalate”);

 – „Diferenţa între geniu şi prostie, este aceea că prostia nu are limite”/ „Un cercetător care nu ştie, nu vrea sau nu poate să se documenteze, are pentru noi valoarea unui trăgător la ţintă orb” (Peter Glück).

Curios, dar Marian era fascinat de cugetările lui Vasile Ghica, un umil profesor din Tecuci, şi de cele ale lui Peter Glück, ştiind că ceilalţi fuseseră „minţi luminate”, iar unii încă mai erau (Bill Mollison, Emil Cioran şi Petre Ţuţea). În cazul lui Vasile Ghica, se tot întreba cum fusese posibil ca în plină dictatură ceauşistă, să i se publice cărţulia aceea cu aforisme şi cugetări, cu un titlu atât de nevinovat?; cenzura, ce naiba păzise?! Cât despre Peter Glück, acesta fusese până  în 1981 şeful lui, cel  care, practic, l-a format ca cercetător, probleme familiale silindu-l atunci să se transfere la Cluj. Marian regretase enorm plecarea lui, fiindcă în cercetare, arareori se întâlneau oameni cu vocaţie pentru această activitate. De obicei, din cauza salarizării execrabile, câţiva cercetători valoroşi, rămaşi din pasiune în acest sector, duceau în spate cohorte întregi de nechemaţi, în general – rude sau „pile” ale nomenclaturii şi potentaţilor vremii.

Bineînţeles că şi înainte de a afişa propria cugetare, fusese luat la întrebări de maiorul Victor Popescu, „băiatul cu ochii albaştri”, responsabilul de sector, altfel un tip inteligent, inginer electronist la „bază” şi artist plastic destul de apreciat. Marian era nevoit să recunoască faptul că, dacă în locul maiorului Popescu ar fi avut de-a face cu un imbecil, ar fi încurcat-o demult, la ce gură spurcată avea! A scăpat destul de uşor şi din „incidentul” cu citatele afişate în biroul său, invocând în apărarea sa faptul că nu el spusese acele vorbe, lui doar îi plăcuseră. Mai mult, i-a arătat maiorului de securitate şi sursele din care le extrăsese; culmea era că multe dintre ele îi erau cunoscute şi securistului! De data asta, însă, cu parafraza aceea la Principiul lui Peter, întinsese coarda prea tare. A, şi uitasem să vă spun că maiorul Popescu nu fusese niciodată în biroul lui, dar omul ştia pe dinafară citatele cu pricina, doar era securist, nu? Înţelegeţi dumneavoastră: turnătorii îşi făcuseră datoria!

– Ce vreţi să spuneţi, domnule inginer, cu parafraza aceea la Principiul lui Peter?

Interesant, dar  maiorul Popescu nu  i  se adresa  niciodată folosind apelativul oficial „tovarăşe”, ci numai cu „domnule”. De altfel, Marian detesta cu ură termenul acesta bolşevic. De nenumărate ori i se atrăsese atenţia să nu-şi mai înceapă cererile de învoire sau de concediu cu „domnule director”. Până şi la şedinţele de partid, de cele mai multe ori, îi dădea cu „domnul” sau „doamna”, arareori folosea termenul oficial şi numai atunci când i se atrăgea atenţia, atunci chiar că nu avea încotro, căci altfel îl evita pe cât putea. De fapt, ce-l deranja la termenul „tovarăş”, era tocmai ipocrizia cu care era clamat. Era el tovarăş cu un nomenclaturist care punea mâna pe telefon şi i se aducea acasă tot ce poftea, în timp ce el, sâmbăta, fiindcă era „zi scurtă”, îşi rupea hainele la coadă, în hală pentru o pungă de tacâmuri care, de cele mai multe ori, mare minune, conţinea cinci gheare, trei aripi şi două gâturi?! Nevastă-sa a născut fetiţa în urma unui cot primit în burtă de la un dobitoc, la o astfel de coadă; era ea tovarăşă cu o paţachină sus-pusă care, dacă era gravidă, de la cinci-şase luni încolo, nu mai venea la serviciu, dar era pontată până năştea?!

– Domnule Popescu, nimic  mai mult decât  ceea ce se-nţelege, m-am săturat să tot am de-a face cu monumente de incompetenţă şi de prostie!

– Şi care ar fi acelea domnule inginer?

– E, asta-i! Doar  nu  vă aşteptaţi să fac nominalizări, le ştiţi dumneavoastră foarte bine, aşa cum ştiţi de citatele afişate în biroul meu, deşi nu le-aţi văzut niciodată!

– Totuşi, spuneţi-mi ce vă nemulţumeşte? Nu daţi nume, povestiţi-mi o situaţie.

– Există în combinat un şef care are pretenţia să-i elaborez o tehnologie de polimerizare cu ajutorul căreia să se obţină un polimer cu aceeaşi dimensiune şi aceeaşi porozitate a particulelor. Îi explic de fiecare dată că aşa ceva este tehnic imposibil, că asta este o situaţie ideală care în practică nu se poate realiza, că tot ce se poate face este ca din reţetă şi din condiţiile de reacţie să rezulte un polimer cu un spectru granulometric cât mai îngust şi cu un conţinut cât mai redus de particule compacte, lipsite de porozitate şi care la prelucrare dau acele defecte morfologice cunoscute sub numele de „ochi de peşte”; de fiecare dată, el dă semne că ar pricepe cum devine cazul cu formarea şi stabilizarea suspensiei de monomer în apă şi cu viteza de polimerizare în interiorul fiecărei picături de monomer, dar, când dau să plec, tot de fiecare dată, îl aud în urma mea: „Da, domnule inginer, dar dacă dumnevoastră aţi fi cel care ar rezolva această problemă, să fiţi sigur că vi s-ar acorda Premiul Nobel pentru chimie!”. Bineînţeles că atunci m-apucă toţi dracii şi, după ce plec, îmi dau cu pumnii în cap. A, şi unde mai pui că înainte de discuţia „tehnică”, tot de fiecare dată, eu trebuie să ascult istoria vieţii sale, cum dintr-un băiat sărac din Ardeal, a ajuns el inginer datorită partidului care l-a remarcat cât este el de harnic şi de deştept. Tot el are pretenţia ca pentru fiecare experimentare industrială să-i prezint aprobarea CTE-ului, dar e aşa de bătut în cap, încât, până vine hârtia aceea nenorocită, experimentarea este demult realizată; eu nu pot aştepta după toţi imbecilii…!

Ca de obicei, când venea vorba de imbecilitatea şi incompetenţa unor indivizi cu funcţii de decizie, Marian se „ambala” exact ca reacţia de polimerizare a clorurii de vinil în suspensie! Şi de data aceasta a făcut la fel, continuând repezit, certându-l parcă pe securist, care-l asculta fascinat:

– Alt exemplu! Nu mă îndoiesc, aveţi cunoştinţă de programul energetic nuclear, nu-i aşa?

– Da, cum să nu, e foarte important pentru asigurarea independenţei energetice a ţării.

– Ei bine, Serviciul Tehnic al Combinatului Chimic m-a înnebunit de cap, adrese peste adrese, ca să le fac eu PVC de uz nuclear. De fiecare dată, le-am cerut condiţiile de calitate pe pulbere. Cât de idiot trebuie să fii ca să nu pricepi că dacă nu ştii cum arată un produs, care-i sunt principalele caracteristici calitative, nu poţi cere cuiva să ţi-l facă? Altfel spus, tu, bătut în cap fiind, nu ştii ce să ceri, dar îi pui omului sula-n coaste să-ţi facă acel ceva de care habar n-ai! Nu numai că n-au fost în stare să-mi pună la dispoziţie caracteristicile calitative pe pulbere ale acelui tip de PVC – în mod normal aveam nevoie şi de o mostră s-o caracterizez eu –, dar nici măcar caracterististicile calitative pe compound nu mi le-au dat – rezistivitate electrică, tensiune de străpungere, alungire şi rezistenţă la  rupere, stabilitate termică, rezistenţă la îmbătrânire, caracteristici reologice  etc. –, mi-aş fi dat, totuşi, seama de diferenţa între cel de uz nuclear şi cel de uz electrotehnic şi aş fi putut să mă orientez, cât de cât… Mai mult, după o vreme, au început să mă ameninţe cu partidul, că voi fi acuzat de subminarea economiei naţionale, de trădare, dându-mi de înţeles că fac pe nebunul intenţionat, fiindcă, vezi Doamne, am fost plătit de duşmani ai României să nu le fac lor PVC de uz nuclear…       

– Şi ce-aţi făcut, eu ştiu că aţi elaborat procesul tehnologic pentru PVC-ul de uz nuclear, el se aplică deja…

– Bineînţeles că ştiţi, cum să nu ştiţi dumneavoastră, dar nu ştiţi tot, vedeţi, mai aveţi şi scăpări, de!

Brusc, maiorul Popescu deveni şi mai atent.

– Nu ştiţi că elaborarea acelui proces tehnologic nu mi-a luat decât trei zile, două pentru experimentări industriale, sărind peste cele de laborator, şi una pentru aşternut pe hârtie, după ce am primit de la Bucureşti rezultatele testelor de prelucrabilitate şi de utilizare.

– Cum aşa?!

– Păi, văzând eu că nu obţin cu niciun chip datele necesare, am făcut două loturi experimentale mici, formate din câte două şarje industriale de PVC de uz electrotehnic, cu două mici modificări: am utilizat un antioxidant mai bun şi am spălat polimerul suplimentar pe centrifugă cu apă fierbinte; în felul acesta, i-am îmbunătăţit stabilitatea termică şi caracteristicile electrice pe compound. Ulterior, mi s-a spus: „Ei, măi, Pătraşcule, ai văzut că s-a putut, dar a trebuit să faci tu pe nebunul, ca de obicei!”. Nu-mi cereţi să vă spun ce mi-a trecut prin minte în timp ce pe gură îi spuneam imbecilului: „De, ştiţi, n-a fost deloc uşor, cu domeniul nuclear nu te joci!”. „Aşa e, măi, ai dreptate, aşa e!” – mi-a răspuns procletul.

– Domnule inginer, uitaţi, nu vă întreb despre cine este vorba, dar vă sfătuiesc, totuşi, să vă mai ţineţi gura, ar fi păcat s-o păţiţi, aveţi doi copii…

– E o ameninţare, sau un sfat?

– Un sfat, domnule inginer, un sfat prietenesc.

Uf! A scăpat şi de data asta!

 

*    *    *

 

Exact cu un an în urmă, maiorul Popescu îi dăduse acelaşi sfat, cuvânt cu cuvânt, fără însă să-i spună la ce se referă. A fost o întâmplare ciudată, în care securistul acela jucase un anumit rol. Marian era convins de asta şi iată de ce: într-o zi, venind de la serviciu, a trecut pe la magazinul din spatele blocului în care locuia, să ia pâine, bineînţeles – pe cartelă, o jumătate, de persoană. Când să plece, una dintre vânzătoare i-a făcut semn s-o urmeze în depozit.

– Domn’ inginer, începând de mâine, după ce veniţi de la serviciu, treceţi în fiecare zi pe la mine cu două sticle goale. Am primit ordin „de sus” să vă oprim zilnic doi litri de lapte, vi-l pun în frigider, nu mai spuneţi la nimeni, da?

– Mi-l daţi şi fără bani?, a glumit el, surprins de pleaşca ce-i căzuse pe cap.

– Glumiţi? Cum să vi-l dau fără bani? Nu e de-ajuns că nu vă mai aşezaţi la coadă din viul nopţii ca să-l luaţi? Domn’ inginer, asta e treabă serioasă, cu partidu’ nu e de glumit. Or fi aflat şi ei că prea comentaţi de fiecare dată la coadă, eu zic să aveţi grijă, mai ţineţi-vă şi dumneavoastră gura, c-o s-o păţiţi odată şi-odată!

De unde până unde ajunsese el să i se facă o asemenea favoare? Putea doar bănui de la ce i se „trăsese”. Cu vreo două-trei săptămâni în urmă, avusese loc şedinţa de partid lunară la care, de obicei, participa şi câte un membru al comitetului de partid pe combinat căruia îi era subordonată organizaţia de bază din cadrul Centrului de Cercetări. Acesta, de la bun început, se instalase moţ în prezidiu, fiind de la sine înţeles că trebuia ales de cineva din sală, comportament care lui i se părea o obrăznicie. Fusese însărcinat să susţină informarea politică şi el, în loc să aleagă o cuvântare de-a tovarăşului din luna care tocmai trecuse şi s-o analizeze, s-a apucat să treacă în revistă toate evenimentele politice interne şi internaţionale, spunând câte-o frază, cel mult două, la fiecare, dar fără să omită niciunul. După vreun sfert de oră de citit repezit, de pe mulţimea de foi mâzgălite dinainte, reprezentantul comitetului de partid pe combinat a încercat să-l oprească, reproşându-i că nu aşa trebuia făcută informarea, ci aşa cum tocmai am precizat mai sus. El i-a răspuns înţepat:

– Mi s-a cerut să fac o informare politică. Prin asta eu înţeleg să mă refer la toate evenimentele politice interne şi externe din ultima lună de zile, aşa că lăsaţi-mă să vă informez, nu-mi place să muncesc de pomană! Şi, spre disperarea celor din prezidiu şi mirarea celor din sală, a continuat încă un sfert de oră expunerea evenimentelor, unele dintre ele de-a dreptul banale, dar relatate de presa socialistă ca ştiri importante. Când s-au făcut înscrierile la cuvânt, a ridicat şi el mâna, dar secretara de partid se tot făcea că nu-l vede, se temea că cine ştie ce „păsărici” îi mai ieşeau pe gură, până când, enervat, s-a ridicat şi a spus cu voce tunătoare:

– Vreau să mă înscriu şi eu la cuvânt, de ce vă faceţi că plouă?!

– Ah, da, cum să nu, tovarăşul Pătraşcu, da, vă trec imediat pe listă!…, a bâiguit secretara.

Când i-a venit rândul la cuvânt, a făcut la început o introducere „protocolară” în care i-a dat cu marile sarcini de partid ce stau în faţa cercetătorilor, ca să ajungă de fapt la ceea ce voia să spună:

         – …Pentru toate problemele care apar în combinat, unele din incompetenţă sau chiar din prostie, se apelează la noi, cei de la Centrul de Cercetări. Noi trebuie să lăsăm totul baltă şi să le soluţionăm, cei care ne pretind aceasta uitând că noi lucrăm pe bază de contract, cu o temă-program, care conţine nişte termene de predare a lucrărilor de cercetare realizate. În urmă cu câteva luni, un domn director voia să-i fac eu o informare documentară despre polivinil-pirolidonă. Neavând timp de aşa ceva, am rugat-o pe doamna Bayer de la CCSAEM să preia dumneaei această temă şi să dispună elaborarea unei sinteze documentare. Lucrarea, realizată după toate regulile cercetării documentare, a fost predată în mai puţin de o lună de zile. Ce scandal mi-a făcut apoi domnul director, atunci când a fost vorba s-o plătească, fiindcă, pe bună dreptate, domnul director general s-a interesat cine naiba avea nevoie de această lucrare. De, fusese aşa, o „toană” a, celui care mi-o ceruse, i-a plăcut cum sună acea denumire, credea că o lucrare de sinteză documentară se face aşa, bătând din palme doar,  şi că eu las totul baltă şi i-o fac pe ochi frumoşi într-o zi, că „doar nu era mare scofală”, aşa m-a certat la telefon! Dacă era aşa – de ce nu s-a documentat singur? Dar de, e cam greu să cauţi în Chemical Abstracts, Current Contents, Bulletin Officiel de la Propriete Industrielle şi Chemical Abstracts  dacă nu ştii cum?; şi unde mai pui că trebuie să pricepi cât de cât şi nişte limbi străine, las’ c-o face fraierul ăla de la cercetări. Sub masca „asistenţei tehnice”, care ne este vârâtă pe gât în fiecare an, suntem nevoiţi să facem cea mai mare parte din munca de rutină care revine, de drept, laboratoarelor de secţie. Aşa se face că în timp ce două laborante de la cercetări – nu am mai multe pentru fiecare tură –, muncesc pe rupte, câte şapte-opt din secţie stau şi se uită la ele şi mai fac şi glume pe seama lor. Ni se cer rezultate spectaculoase şi în timp record, dar lucrăm cu aparatură şi utilaje de laborator total depăşite fizic şi moral. Este o lipsă cronică de substanţe pure pentru analize, de echipament de protecţie şi de lucru. Lucrăm în condiţii de toxicitate extremă, cele mai multe produse pe care le manipulăm sunt cancerigene: după cel mult cinci ani de activitate în colectivul meu, orice salariat face hepatită chimică. Drept antidot, ni se oferă o spălătură de lapte praf. Lucrăm în aceleaşi condiţii ca şi personalul din producţie, căci nu facem cercetare la Academie, facem cercetare aplicativă. Ne asumăm riscuri imense când realizăm experimentările industriale, şi acelea – printre picături, să nu cumva să deranjăm activitatea de producţie şi exportul, dar avem cele mai mici salarii. Conduc un colectiv de cercetare, dar am subalterni cu salariul mai mare decât al meu, doar pentru că ei au vechimea mai mare decât mine…

Şi a ţinut-o aşa minute în şir. Pe măsură ce vorbea, se ambala din ce în ce mai tare, volumul şi frecvenţa crescând progresiv, gesticula din ce în ce mai larg şi mai nervos, încât ajunsese în final la o stare de maximă surescitare. Roşu la faţă şi lac de transpiraţie, a tăcut brusc şi şi-a trântit fundul osos – era slab mort – pe bancă. Iniţial, avusese de gând să amintească şi de cartelarea alimentelor de bază, de lipsa îngrozitoare a acestora şi a altor produse alimentare, de faptul că în fiecare dimineaţă, trebuia să se scoale din viul nopţii pentru a prinde o sticlă de lapte pentru copii … –, dar n-a mai apucat, se epuizase total. Toţi cei prezenţi în sala de şedinţe, au înlemnit. După câteva clipe lungi, stânjenitoare, reprezentantul comitetului de partid pe combinat a început să bată câmpii cu „o să analizăm, o să luăm măsuri, o să facem, o să dregem…”, dar, din momentul în care s-a trântit pe bancă, el nu mai înregistrase absolut nimic… De fapt, cel mai tare îl deranja faptul că nu găsea mâncare, în special – lapte pentru copii. Până pe la un an, i-a hrănit cu un lapte praf unguresc, „Robebi” se chema. După fiecare naştere, soţia a avut foarte puţin lapte la sân, pierzându-l şi pe acela foarte repede.

Primul copil, băiatul, născut în 1982, urla cât îl ţinea gura, fără încetare, după ce au venit de la maternitate. Tineri şi neştiutori, abia după vreo trei zile şi-au dat seama că bietul prunc urla de foame. Au realizat asta observând că înceta să mai plângă când avea sfârcul mamelonului în gură, trăgea cu putere de câteva ori de el, apoi începea să-şi mişte capul în toate părţile, după care lăsa sfârcul din gură şi începea iarăşi să urle. Pe atunci, încă se mai găsea „Robebi”, dar coşmarul a început în 1985, când s-a născut fetiţa. Făcuseră ei un stoc înainte de naşterea ei, dar vedeau cu groază cum scădea. Atunci, au luat legătura cu foşti colegi de facultate, profesori de la Iaşi, prieteni şi colaboratori, care le-au sărit în ajutor; săptămânal, ridicau de la poştă câte un pachet trimis din Iaşi, Cluj, Bucureşti sau Timişoara. Când au trecut-o pe lapte de vacă, altă belea: de unde lapte de vacă?! Le mai aduceau părinţii lui de la ţară, dar nu puteau veni în fiecare zi, stăteau destul de departe, laptele se strica repede. Aşa că în fiecare zi, la ora patru dimineaţa, el se înfiinţa la coadă  la „Pâine” (da, laptele se dădea la un magazin de pâine!) pentru a cumpăra lapte.

 

 

La ora şase se deschidea magazinul, iar la şapte şi zece trebuia să fie în cursa rapidă care-l ducea la combinat – avea program de la şapte şi jumătate, cu sâmbăta scurtă. Nevastă-sa trebuia să ducă copiii la creşă, iar el avea sarcina de a-i aduce acasă când venea de la serviciu.  Chiar  şi  aşa,  de multe ori, pleca de la coadă cu mâna goală, cum altfel decât înjurând, că dacă mai sta, risca să piardă autobuzul. Apoi, la coadă, dacă cineva îndrăznea să-i treacă în faţă, pornea un scandal monstru, fiind în stare să facă omor nu alta, era cunoscut ca un cal breaz pentru asta. Furios la culme după acea şedinţă de partid, câteva zile la rând a strigat în gura mare în stânga şi-n dreapta, cu înjurăturile aferente – se-nţelege, că el îşi dă demisia din partid la următoarea şedinţă. De ce? Pentru că el nu mai putea fi membru al unui partid care-i înfometa copiii; simţea că este părtaş la uciderea lentă a propriilor copii, ceea ce nu putea accepta! Ei bine, în acest context, maiorul Popescu i-a dat acel sfat „prietenesc” pe care acum, cu prilejul afişării pe perete a parafrazei sale la Principiul lui Peter, i l-a dat din nou.

Cumpăratul laptelui „pe sub mână”, din ordin „de sus”, n-a durat mult, doar câteva luni. Copiii nu puteau fi hrăniţi doar cu lapte, şi acela din comerţul socialist, mai trebuiau un ou, o brânză, o bucată de carne, dar… de unde? E drept, le mai aduceau părinţii de la ţară carne de porc „de la oală”, câte o bucată de caş de vacă, câte un ou – două, dar carne proaspătă nu aveau nici ei. Găinile erau tăiate înainte de a nu muri de bătrâneţe, iar dacă tăiai o vită, puşcăria te mânca! Şi-ar fi dus copiii la părinţii lui, oricum acolo ar fi dus-o mai bine decât la ei –  aveau vacă cu lapte, câteva găini, creşteau porc în fiecare an, cultivau legume. La ţară, mai ales acolo unde nu era colectiv, cum era cazul cu ai lui, hrana se procura mult mai uşor decât la oraş. Deşi erau nişte impedimente – tatăl lui era ceferist, făcea naveta la Sibiu, după tura de noapte şi aproape două ore de mers cu trenul plus drumul de la gară până acasă, patru kilometri pe care, e drept, îi făcea cu un autobuz hârbuit,  punea mâna pe sapă şi pe coasă şi pleca la alt „loc de muncă” pe jos, kilometri întregi, iar maică-sa ar fi însemnat să se ocupe numai de nepoţi – părinţii lui erau dispuşi să-i ia la ei. Asta – la început, căci după două întâmplări, al căror „protagonist” fusese fiul său şi care puteau avea urmări tragice, ai lui nu au mai vrut să le mai ţină copiii. Înainte de a se naşte fetiţa, Marian s-a dus într-o delegaţie la Iaşi, iar la întoarcere l-a adus şi pe băiat, care, de la mai puţin de un an, fusese crescut de socrii lui, într-un sat de pe lângă Hârlău. Aceştia erau oameni mai cu stare decât părinţii lui. Socrul său era de mulţi ani responsabilul cazanului de făcut ţuică al CAP-ului, care era amplasat chiar în grădina casei sale. „Bădia” Sandu făcea o palincă grozavă, iar pe baza ei, era prieten cu toţi mahării din judeţ, cu primul secretar „se trăgea de şireturi”. Ehei, câte n-a „rezolvat” el cu palinca aia…! Bineînţeles că şi Marian a folosit-o pe post de mită de nenumărate ori după ce s-a căsătorit. Cei care se lăsau mituiţi, erau sătui de „Kent”, cafea şi whisky, atunci când vedeau pentru prima dată sticla „de ţuică”, strâmbau din nas, dar după ce o gustau, ar fi fost în stare să-i facă orice, ca să le mai dea. Pe băiat, l-au adus din Moldova  pentru că mamă-sa tot era în concediu de maternitate şi voiau să-l aibă lângă ei, să crească şi el împreună cu soră-sa.

A doua zi după ce a venit cu băiatul din Moldova, spre seară, tatăl a ieşit cu el în oraş, crescuse mare de acum!, avea trei ani şi era foc de frumos şi de isteţ; rămâneai cu gura căscată ce scotea din el, iar taică-său era tare mândru de asta.

                                        *    *    *

 

Era o seară splendidă de vară… În capătul străzii, dinspre „Zăvoi”, parcul cel mare al oraşului, spre centru – locuiau într-un cartier considerat select, ce bătaie a fost pe apartamentele din cele douăsprezece blocuri de acolo –, era un părculeţ care, în mijlocul unui rond de flori, avea plantată o statuie ce reprezenta în mod stilizat o ţărăncuţă purtând pe cap o cofă. Artistul, un cunoscut sculptor, care locuia în acelaşi cartier cu Marian, reprezentase personajul, practic, fără nicio îmbrăcăminte, nici măcar sugerată în vreun fel oarecare, însă cu un fund şi nişte sâni imenşi. Pentru cunoscători, nu era o operă fără valoare, însă cei mai mulţi dintre oamenii obişnuiţi îl înjurau pe sculptor printre dinţi, de fiecare dată când treceau pe lângă ea. Ajunşi în faţa acelei sculpturi, copilul s-a oprit brusc smucindu-se din  mâna tatălui său. Apoi, preţ de câteva secunde bune, foarte curios, a măsurat  statuia cu privirea de sus până jos, de mai multe ori şi, apoi, întinzându-şi mâna dreaptă cu degetul arătător spre ea, a început să strige cât îl ţinea gura:

– Taaati, taaati, uiti, uiti ari cur şî ţâţi, ari cur şî ţâţi!

Toată lumea care stătea pe bănci de jur-împrejurul rondului cu flori, a întors imediat capul, curioasă, spre ei, auzind spusele ţâncului aceluia cu vorbirea atât de ciudată. Tatăl, luat prin surprindere şi el, a reacţionat cu destulă întârziere, realizând în cele din urmă că progenitura lui îl face iremediabil de râs, unde mai pui că pe bănci erau şi câteva persoane care-l cunoşteau.

– Sebastian, taci din gură, e ruşine să vorbeşti aşa!

Copilul – nimic! O ţinea una şi bună:

– …Ari cur şî ţâţi, ari cur şî ţâţi…!

Scos din sărite şi privind disperat în jur ca şi cum ar fi cerut ajutor, care însă nu venea de nicăieri, tatăl i-a ars la un moment dat copilului o palmă după ceafă, răstindu-se  la el:

– Dar taci odată din gură, mă faci de tot râsul!

Cei mai mulţi copii, în locul lui Sebastian, ar fi început, normal, să plângă, el nu – s-a-întors către agresor şi i-a strigt revoltat:

– Da’ di şi dai în mini, şe ţ-am facutî ieu? Ti spui ieu lu’ mamaii di la Rădieni, şî lu’ nienia Mirşia di la Bielşieşti! Ti spun, ai sî viez’ matali!

Pe una din bănci stăteau mai multe doamne în vârstă. Revoltată, una dintre ele i-a strigat lui Marian:

– Lasă, dom’le, copilul în pace, ce ai cu el, fir-ar ai dracului şi ăştia de la primărie – au pus curva asta aici!

Martor la scenă de pe o bancă alăturată, un bătrânel elegant i-a şoptit atunci colegului de lângă el:

– Iată un viitor mare critic de artă! Câţi ani are domnule copilul ăsta isteţ?, l-a întrebat apoi tare pe Marian, întorcându-se spre el.

– Pe 21 septembrie face trei ani, i-a răspuns tatăl.

– Mulţi înnainte, să vă trăiască şi să vă bucuraţi de el!, i-a urat amabil bătrânelul; dar de ce vorbeşte moldoveneşte?, a continuat el.

– Vă mulţumesc domnule! Vorbeşte aşa pentru că a fost crescut de soacră-mea, la Hârlău.

– A, da? Frumos!…     

Marian nu i-a mai răspuns bătrânelului – nu ştia cum să ia acel „Frumos!” – drept o ironie sau o apreciere?

Tot aşa, într-o seară, pe la începutul iernii – soţia născuse o fetiţă şi, cum am spus, nu avea deloc lapte la sân –, erau în bucătărie, iar copilul se juca undeva pe hol, nu l-au văzut. La un moment dat, soţia a zis către Marian:

– Ia uite, măi, ce ţâţe are fata colonelului, nu ca mine!

– De, măi muiere, ce să-ţi fac, fata colonelului e mai de rasă decât tine!…

– Eşti un măgar, să ştii!, i-a replicat ea supărată, nu atât pentru că o asemuise cu o vacă de lapte, ci pentru că nu suporta termenul „muiere”; degeaba îi explicase el că acesta este unul obişnuit în limbajul loviştenilor, neavând nimic peiorativ în el, ţi-ai găsit însă – ea, prin „muiere”, înţelegea… „curvă”!

Într-adevăr, în blocul vecin locuia comandantul Centrului Militar – un colonel tare sociabil, în fiecare dimineaţă se salutau: „Să trăiţi!”, „Să trăiţi!”, iar fiica lui – medic rezident, îşi alăpta copilul şi uitase să tragă draperiile la fereastră, se vedea totul, avea nişte sâni imenşi… În seara următoare, Marian a ieşit cu copilul la săniuş între blocuri. Hărmălaie, veselie, copii mulţi – ce mai, Sebastian era în al nouălea cer… Deodată, în blocul de alături, la fereastra colonelului – comandantul Centrului Militar, s-a aprins lumina… Copilul a observat, s-a oprit în loc şi, după câteva clipe, a început să strige, ca de obicei – cât îl ţinea gura, arătând spre acea fereastră:

– Taaati, taaati, uiti, uiti, acolo stă tanti aşeea cu ţâţili mari, acolo stă tanti aşeea cu ţâţili mari!

Hărmălaia de pe pârtie a încetat ca prin farmec. Apoi, dintr-o dată mai multe voci de copii au prins să întrebe:

– Cum?!… Unde, unde?”… Cine… cine are ţâţele mari?

Marian a luat imediat copilul şi au urcat amândoi în apartament, unde i-a povestit nevesti-sii ce scosese iar pe gură fiul lor. Atunci, ea l-a dojenit:

– Sebastian, mamă, e ruşine să spui „ţâţe” şi să strigi aşa în gura mare pe stradă, se spune frumos „sâni”, nu ”ţâţe”.

Copilul însă i-a răspuns senin:

– Da’ matali, asarî di şe ai zâs ţâţi? Ş-apăi, sânu’-i chieptul la femei, iar aşelea două di atârnî în faţî îs ţâţi, ieu aşe ştiu di la Rădieni, di la mamaii, uiti, şî matali li ai…

Ei, poftim! Mai zi ceva dacă poţi! Cei doi soţi s-au uitat miraţi unul la altul şi au tăcut chitic.

Nici fata nu era mai prejos. Când avea doi ani şi era la bunică-sa în Moldova, vecinele obişnuiau s-o întrebe:

– Alexandra, fatî, hăi, ti mariţi cân’ îi fi mari?

– Nu, nu ma maritî!, răspundea ea.

– Da’ di şe nu ti mariţi’, tu, fatî, hăi?

– Cî ma bati barbatu’, di-aşeea nu vreu sî ma maritî ieu nişiodatî!, venea prompt răspunsul şi la această întrebare.

După naşterea fetiţei, timp de aproape un an au fost o familie completă. Mai cu concedii medicale, mai cu concediul ei de odihnă şi chiar al lui – aranjase el la serviciu să i-l dea ei, erau colegi, dar nu la acelaşi laborator, s-a ferit de la început s-o ia la el în colectiv – nevastă-sa a stat acasă cu fetiţa încă o jumătate de an peste concediul legal de maternitate. Periodic, băiatul era luat de părinţii lui; săracul de el – obişnuit să trăiască la ţară, se plictisea îngrozitor la oraş! Îi plăcea tare mult la ai lui, era fascinat de munte şi de animale. Prin vara care a urmat naşterii fetiţei, s-au trezit însă, într-o bună zi, la uşă cu ambii părinţi, speriaţi nevoie mare, şi între ei – băiatul.

– Ce-aveţi mă, ce s-a-ntâmplat?, i-a chestionat el mirat.

Şi ei le-au povestit prin ce au trecut cu Sebastian şi de ce nu voiau să-l mai ţină la ei.

                             

 

 

*    *    *

 

Nu era un copil rău, nu plângea din orice şi nu strica lucrurile de prin casă sau curte. În Moldova însă, având libertate deplină, învăţase să se caţere prin pomi după fructe. Socrii lui aveau o mulţime de cireşi, vişini, caişi, meri şi peri, iar de pe la doi ani, Sebastian începuse să dădea iama prin ei. Ai lui nu aveau decât pruni şi nuci, şi aceia – prin diferite locuri, departe de casă, dar obiceiul căţăratului prin pomi şi copaci îi intrase în sânge copilului care, acum, la mai bine de patru ani, avea o energie debordantă. Cu numai o săptămână în urmă, ai lui se duseseră în Treboilea să stropească cartofii de gândaci cu „Decis” şi, bineînţeles, l-au luat şi pe Sebastian cu ei. L-au lăsat în afara grădinii să se joace cu Bălan, câinele, prin iarbă. Bietul câine suporta cu stoicism tot ce-i făcea năzdrăvanul acela de copil care îl lua de picioarele de dinapoi şi-l punea să meargă ca roaba, îl călărea, îl trăgea de urechi şi de coadă, îi băga mâna în gură să-i scoată limba… Deodată, ai lui au auzit, de dincolo de gard, un foşnet de crengi şi o bufnitură înfundată… S-au repezit amândoi la gard, strigând speriaţi:

– Sebastian, Sebastian, ce-ai făcut?!

Ajunşi la gard, l-au văzut pe copil sub un nuc, ţopăind ca o maimuţă, cu câinele lătrând în jurul lui şi strigând la ei cât îl ţinea gura:

– Tataii, mamaii, uiti, uiti, n-am nieca, n-am nieca!…

Procletul căzuse din nuc, a avut noroc –  ramurile elastice i-au atenuat căzătura şi acum îi era frică să nu mănânce bătaie de la bunici. Desigur, primul lucru pe care l-au făcut ai lui, a fost să vadă dacă ştrengarul nu-şi rupsese ceva, cercetându-l pe toate părţile. Mulţumiţi că nu păţise nimic, nu l-au mai bătut, dar de certat, l-au certat şi i-au spus că de acum încolo nu mai avea voie să se caţere prin copaci. Spre surprinderea lor, prichindelul a încercat să se opună acestei interdicţii, zicându-i bunică-sii, care se speriase cel mai tare:

– Da’ mamaii di la Rădieni nu-mi zâşia nieca dacî mă suiem în copaşi, matali di şi nu-mi dai voii?

Atunci, şi Mărian şi Oara au sărit cu gura pe el. La un moment dat, copilul, plictisit de atâta „teorie”, le-a replicat:

– Bini, bini, hai cî nu mî mâi sui di-amu încolo, daţî-mi paşii şî nu mî mâi şertaţ’ aşe di tari…

Şi aşa – „să nu te urci în copaci” –  devenise un laitmotiv, mai ales pentru bunică-sa care îl repeta zilnic, de zeci de ori. De parcă n-ar fi fost de ajuns, peste câteva zile, o altă întâmplare  „a pus capacul” cum se spune şi ai lui   s-au hotărât să scape de „belea”.

Atunci, tot aşa, s-au dus toţi trei la „polog” de astă dată, adică la strâns fânul, în Gruiul Pleşciorii, un loc în pantă, unde aveau un grajd din bârne; altădată, acolo îşi ţineau oile iarna. Luându-se cu treaba, la un moment dat au constatat că băiatul dispăruse. Amândoi bunicii au alergat într-un suflet spre liziera pădurii de fag dinspre Valea Viei, strigându-l speriaţi:

– Sebastian! … Sebastian! … Unde eşti?

La un moment dat, copilul le-a răspuns de undeva de departe, în spatele lor:

– Aişea, aişea sus sunt!

Mărian şi Oara s-au oprit din alergat şi când s-au întors, au înlemnit: copilul era în vârful grajdului, călare pe coama acoperişului de şiţă. Mărian a alergat atunci într-un suflet spre grajd, strigând şi dând din mâini:

– Stai acolo Sebastian, nu te mişca, viu eu acuş’ să te dau jos.

 

 

 

Până să ajungă la el, copilul era deja jos, în faţa grajdului. Construcţia avea streaşina acoperişului pe partea de la deal, destul de aproape de pământ. În schimb, în partea cealaltă, cea de la vale, se căsca o prăpastie adâncă, plină cu jgheaburi ascuţite. Năzdrăvanul de Sebastian luase un prepeleac, îl sprijinise cu capătul gros de pământ şi cu cel subţire – de acoperiş, pe partea de la deal şi se suise până în vârf, încălecând coama grajdului. Luat la întrebări de ce făcuse aşa ceva, copilul le-a răspuns senin:

– Păi, voi mi-aţ’ zâs sî nu mî sui în copaşi, nu şî pi acoperişuri!

Asta era prea de tot, îi freca un ţânc aşa cum vrea el! Nu l-au bătut nici de data asta, le era prea drag, dar au intrat în panică: dacă, Doamne fereşte, se întâmpla ceva cu nepotul lor, era jale!… După ce au ajuns acasă, s-au sfătuit ce să facă:

– Fă, Oară, ce ne facem cu drăcuşoru’ ăsta de copil, că ne dă de belea?

– Ia, ce să facem, îl facem pachet şi-l ducem înapoi la mă-sa şi la ta-so, facă ce-or vrea cu el, eu una nu măi poci trăi cu frica-n sân!

A doua zi, l-au „împachetat” şi l-au dus la oraş, la părinţii lui:

– Luaţî-vi-l înapoi, noi nu-l măi putem ţâne, uitaţi şî voi ce ne-a făcut!…

Aşadar, nu-şi mai putea duce copiii la părinţii lui. Şi cum era din ce în ce mai greu de făcut rost de mâncare, s-au hotărât să-i ducă în Moldova, tot acolo le era mai bine. Socrul lui murise între timp, de ce credeţi? De ciroză hepatică, deşi nu băuse alcool în viaţa lui! I s-a tras de la vapori: cel puţin şase luni pe an, timp de peste treizeci de ani, stătuse zi şi noapte numai la cazan, altfel îl furau beţivii. Şefii de la CAP erau mulţumiţi că nu bea şi că făcea o palincă grozavă. Cel puţin o dată la două luni, Marian îşi lua câte o delegaţie de o săptămână la Iaşi, la „Petru Poni”, Mase Plastice şi la facultate. În cel mult două zile, rezolva ce avea de rezolvat şi restul perioadei   şi-o petrecea la soacră-sa, cu copiii. Uneori mergea şi nevastă-sa, ea luându-şi liber, alteori mergea numai ea în delegaţie.

                             

*    *    *

 

După o astfel de delegaţie a aflat Marian de înlocuirea lui Vârtej din fruntea centralei, cu „tovarăşul ministru Dinu” – aşa avea acesta pretenţia să i se spună. Cum Centrul de Cercetări lucra aproape exclusiv pentru Combinatul Chimic, pe baza unor contracte şi teme-program anuale, fireşte că înlocuirea unui profesionist cu care erau obişnuiţi şi cu care se putea colabora, cu un politruc – fost ministru, căzut în dizgraţia „Cabinetului 2”, adică a Elenei Ceauşescu, nu era de bun augur. Era, oarecum, aceeaşi situaţie ca în cazul lui Ion Iliescu, cu diferenţa fundamentală că Dinu era prost de-a binelea, în timp ce Iliescu era, totuşi, un tip cult şi, se pare, destul de competent din punct de vedere profesional. Pentru că habar n-avea de ceea ce se petrece în combinat, darămite în centrală, Dinu se plictisea îngrozitor în biroul lui de la etajul doi, din pavilionul central. Ca tot indivizii bătuţi în cap, dar ajunşi într-o funcţie de conducere, prima lui grijă a fost să determine pe toată lumea să se teamă de el. Aşa se face că aproape toţi şefii de secţie şi de servicii şi toţi directorii, găsiţi în funcţie, chiar şi unii muncitori specialişti, erau periodic detaşaţi la Combinatul Chimic Giurgiu sau la Drobeta-Turnu Severin, la „Apă Grea”, uneori şi la Târnăveni sau la Ocna-Mureş. Aceste detaşări, făcute după bunul său plac, fără nicio logică, ajunseseră sperietoarea multora, dezbinând multe familii. Marian găsise explicaţia acestui comportament – una de natură psihologică, în sensul că, în general, orice prost îngâmfat, dacă este pedepsit, are tendinţa de a pedepsi, la rândul lui, pe cei din subordinea sa, vinovaţi sau nevinovaţi, n-avea nicio importanţă. Pe de altă parte, cum afla Dinu că soţul uneia de prin combinat era director pe undeva prin oraş, cum îi dădea şi ei o funcţie, chiar dacă, la rândul ei, era bătută-n cap. Ca urmare, la scurt timp după ce Dinu a început să-şi dea în petic, pe peretele cu citate din biroul lui Marian, lângă parafraza aceea la Principiul lui Peter, au mai apărut încă trei cugetări personale. Iată-le:

– „Prostia ar trebui purtată ca o cruce, nu vânturată ca o secure”;

– „Când nu eşti capabil să inspiri respect, atunci cauţi să inspiri teamă sau îţi faci acoliţi”;

– „Să nu căutăm reavoinţă acolo unde incompetenţa şi interesul personal furnizează explicaţii suficiente”.

Am spus că Dinu se plictisea îngrozitor în birou şi de aceea colinda zilnic birourile serviciilor din pavilionul central, beştelind lumea în stânga şi-n dreapta, neconvenindu-i nimic. Foarte des, se plimba cu maşina prin combinat, fără vreo ţintă anume. Când i se părea ceva suspect, îi cerea şoferului să oprească şi pleca hai-hui pe jos, pe aleile dintre secţii. Dacă întâlnea pe cineva în cale, considera automat că respectivul plecase la plimbare, părăsind locul de muncă. Nu admitea niciun fel de explicaţii; de altfel, puţini aveau curajul să facă aşa ceva în faţa lui. În timp ce-l beştelea, Dinu se apropia de nefericit şi – hârşti! – îi smulgea ecusonul din piept. După fiecare „raid” prin combinat, se întorcea fericit în birou cu „recolta” de ecusoane smulse. Îl chema la el pe  şeful Serviciului Personal şi, după ce-şi nota în agendă numele şi numărul de marcă ale celor de la care le „ciordise”, îi dădea dispoziţie aceluia să-i sancţioneze.

Marian a făcut cunoştinţă cu Dinu în iarna următoare instalării acestuia în funcţia de director general al centralei şi a Combinatului Chimic. Ninsese mult, ca niciodată de mulţi ani, şi autobuzele care-i aduceau pe angajaţi la combinat, au rămas împotmolite în zăpadă. În loc să stea şi să aştepte ca vita în frig, la fel ca ceilalţi, el s-a întors acasă spunându-şi că se va duce la serviciu mai târziu, cu vreo ocazie, după ce şoseaua va fi deszăpezită.  Într-adevăr, a ajuns pe platforma chimică pe la ora 11. N-a intrat în Centrul de Cercetări, care se afla imediat în stânga după poarta principală, ci şi-a continuat drumul, prin zăpadă, atent să nu alunece, spre una dintre cele două secţii de producţie, unde-şi avea biroul şi laboratoarele. La capătul aleii de după intrarea principală, când să facă la dreapta, a dat nas în nas cu Dinu. A încercat să treacă pe lângă el, făcându-se că nu-l cunoaşte, însă Dinu, care habar n-avea cine e, s-a şi luat de el:

– Dumneata unde mergi?

– La serviciu, unde să merg?, i-a răspuns el înţepat.

– Păi, la ora asta?

– Da, la ora asta, ce vă priveşte pe dumneavoastră când vin eu la serviciu?

– Cum? Dumneata nu ştii cine sunt eu?

– Habar n-am şi doar bat drumul ăsta de mai bine de zece ani, în ce calitate mă întrebaţi?

– Eu sunt ministrul Dinu!

– Da, şi ce dacă? Să fiţi sănătos, n-am nici o treabă cu cine ziceţi că sunteţi dumneavoastră!

– Cum aşa? Dă-mi imediat legitimaţia.

– Legitimaţia nu v-o dau, pentru bunul motiv că nu mi-aţi eliberat-o dumneavoastră, v-o arăt însă, ca să vedeţi că nu am nici o treabă cu… cine sunteţi. Sper însă că nu veţi avea proasta inspiraţie să mi-o smulgeţi din mână, cum am auzit că faceţi cu ecusoanele unor fraieri pe care-i întâlniţi în cale, căci habar n-aveţi de ce sunt în stare. Şi Marian şi-a scos încet legitimaţia, a deschis-o şi apoi a ridicat-o la nivelul urechii drepte, cu degetele încleştate pe ea:

– Ia, uitaţi-vă ce scrie pe ea: „Centrul de Cercetări”, da? Dumneavoastră, dacă nu mă-nşel, sunteţi directorul Combinatului Chimic; aşadar, eu nu sunt angajatul dumneavoastră şi, prin urmare, n-aveţi nicio treabă cu mine. Relaţiile noastre nu sunt decât unele contractuale, nicio grijă, am şefi cărora să le dau socoteală pentru ce fac eu. Deci, v-am salutat!

Până să apuce Dinu să-i mai zică ceva – de altfel nu-i venea să creadă că cineva ar putea să-i vorbească aşa lui, „ministru’ lu’ peşte” –, Marian i-a şi-ntors spatele şi a plecat tremurând de furie şi lăsându-l pe „ministru” cu gura căscată. N-a ajuns bine în birou, că telefonul a şi început să sune. Era directorul Centrului de Cercetări:

– Ce făcuşi bă, nebunule, te luaşi de Dinu?

– Eu? El s-a luat de mine, dă-l în mă-sa de dobitoc!

Şi Marian i-a relatat diectorului cum au stat lucrurile.

– Dar el ce v-a spus?, l-a întrebat el pe director în încheiere.

– Îţi dai seama că nu mi-a povestit ce s-a-ntâmplat între tine şi el, mi-a cerut doar să te sancţionez pentru că ai întârziat şi, mai ales, pentru că ai fost obraznic cu el, cică i-ai vorbit urât, ţi-a reţinut doar numărul de marcă, 14666, aşa mi-am dat seama că eşti tu.

– Şi ce i-aţi răspuns mocofanului?

– Că nu te pot sancţiona pentru că ai întârziat, fiindcă toată lumea a întârziat astăzi, a fost un caz de forţă majoră cu zăpada asta şi că tu nu eşti muncitor cu activitate normată, conduci un colectiv de cercetare, ai nişte sarcini stipulate în tema-program şi cum ţi le-ndeplineşti, te priveşte. A insistat însă să te sancţionez pentru că ai fost recalcitrant, ai refuzat să-i dai legitimaţia, i-ai reproşat că smulge ecusoanele din piept oamenilor şi alte alea…

– Şi cu chestia asta cum a rămas?

– Ca să scap de idiot, i-am spus că ar trebui să te lase în pace, că eşti nebun, faci urât când te calcă cineva pe coadă şi că îţi suport hachiţele numai pentru că-ţi faci bine treaba acolo unde eşti. I-am mai spus să ceară relaţii despre tine la Serviciul Tehnic al combinatului, pentru a vedea ce hram porţi tu pe-aici.

– Aşa care va să zică, m-aţi făcut şi nebun?

– Ce, vrei să spui că eşti sănătos la cap de te-ai luat de Dinu? Tu nu vezi că din ministru a ajuns vătaf, altceva nu ştie decât să dea cu biciul?

– Ia, mai dă-l în mă-sa de dobitoc! Ce, crede că mi-e frică de el?! Că-l ia mama dracului! Şi ştiţi ceva, domn’ director? Prefer să fiu nebun, decât prost!

– Sunt întru totul de acord cu tine, lasă-l dracului şi vezi-ţi de treabă!

După ce a pus receptorul telefonului în furcă, Marian şi-a amintit o altă cugetare a fostului său şef, domnul Glück: „Dacă eşti mort, este desigur pentru multă vreme; dacă eşti prost, este pentru totdeauna”. Şi-a amintit şi că atunci când a auzit pentru prima dată această cugetare, fusese intrigat, căci îl ştia pe domnul Glück ateu convins – în treacăt fie spus, cunoştea mulţi bigoţi negri la suflet, în timp ce acesta era pâinea lui Dumnezeu –, or, el interpretase prima parte a cugetării în sensul că autorul ei admitea totuşi posibilitatea învierii, specifică adepţilor creştinismului. Explicaţia domnului Glück a fost una mult mai prozaică – această cugetare era un fel de parafrază la bancul acela cu beţivul şi femeia urâtă: „Urâto!/ Beţivule!/ Da, dar eu mă trezesc!”.

După ce s-a instalat la birou, înainte de a se apuca de treabă, a chemat la el o laborantă şi i-a cerut să-i „picteze” pe o hârtie cugetarea aceea, dându-i pentru asta câteva folii de polietilenă fabricate la „Sinteza” Oradea, pe care erau imprimate invers literele alfabetului, mari şi negre şi care, la presare cu un creion, se desprindeau şi rămâneau imprimate pe hârtie.

În toamnă, Marian a avut iarăşi o mică ciocnire cu Dinu. Era o zi frumoasă şi s-a hotărât ca ultimele două ore din program să şi le petreacă studiind la bibliotecă. Pe drum, după ce a cotit-o la stânga pe lângă cele trei turnuri de răcire ale Secţiei Utilităţi, a văzut în faţă o mulţime de oameni înşiraţi pe lângă zidul clădirii joase a PSI-ului. Nedumerit, se întreba ce s-o fi întâmplat? S-a întâlnit apoi cu Mariana Mutuligă, contabila Secţiei „PVC I”, de unde el tocmai plecase, acolo îşi avea el laboratoarele şi biroul. Ea se întorcea de la pavilionul central la secţie cu un teanc de dosare sub braţ şi a întrebat-o pe ea ce se întâmpla acolo?

– Cum aşa? N-aţi aflat? A adus Dinu castraveciori, gogoşari, şi gogonele de la un IAS, în contul unor datorii la pesticide şi acum le vinde oamenilor, are nişte preţuri foarte convenabile, nu luaţi şi dumneavoastră?, i-a răspuns doamna Mutuligă.

Într-adevăr, aşa era. Culmea e că cel care aranja oamenii la coadă, era chiar… Dinu. „Să vezi ce-i fac acum dobitocului!” a prins să jubileze Marian în gând. S-a apropiat tiptil de mulţimea de oameni – fiecare avea câte doi-trei saci de rafie în mână, pe la mijlocul cozii a zărit-o şi pe nevastă-sa – s-a suit pe cadrul de beton ceva mai înalt al unei guri de canal, Dinu nu-l văzuse fiindcă era cu spatele la el, şi a început să strige la oameni:

– Păi bine, măi, nenorociţilor, în timpul serviciului vă cumpăraţi voi legume pentru murături?; că acum vin la voi şi vă smulg ecusoanele din piept!

După câteva clipe de uluire, toţi cei de la coadă au izbucnit în râs. În momentul acela, Dinu s-a întors şi a dat cu ochii de el, iar în clipa următoare, încruntat şi fără un cuvânt, Dinu a tulit-o rapid spre poarta de la garaj şi dus a fost…!

– Bine i-aţi făcut, aşa-i trebuie! Aţi văzut cum a şters-o, cu coada-ntre picioare?, i-au strigat satisfăcute câteva femei.

– Bă, dar nebun mai eşti!, i-a strigat de undeva de la mijlocul cozii şi colegul lui, Mitică Văduva – responsabilul cu microproducţia de la granulator.

 

*    *    *

 

Şedinţa de partid din luna aceea, i-a oferit din nou ocazia lui Marian de a se „lua” de Dinu, de data asta în absenţa lui. În ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, asigurarea producţiei pentru export devenise „sarcină de partid”. Deşi perfect inutil, orice problemă care apărea în acest domeniu trebuia discutată şi în şedinţele de partid, pasămite pentru a o rezolva. Unul dintre produsele cele mai solicitate la export, care se obţinea în cadrul Combinatului Chimic, era cel cunoscut de toată lumea sub denumirea prescurtată de PVC, de la denumirea sa în limba engleză, „polyvinyl-chloride”, adică – aţi ghicit! – policlorură de vinil. Situaţia aceasta nu era deloc întâmplătoare şi se datora perfecţionării continue a tehnologiei de fabricaţie de către cei de la Centrul de Cercetări. Mai mult de 80% din producţie se exporta, întreprinderile din ţară bătându-se pe ceea ce mai rămânea. Dependenţa economică a combinatului de acest produs era atât de mare, încât apăruse chiar o butadă pe această temă: „Dacă PVC-ul strănută, combinatul este răcit!”. Centrul de Cercetări producea, după o tehnologie originală, un aditiv esenţial pentru fabricarea PVC, un iniţiator rapid de polimerizare, pe care-l livra Combinatului Chimic. Într-o vreme, a apărut o problemă cu alimentarea instalaţiei de sinteză a acelui iniţiator, cu materia primă care era fosgenul. Cei de la Centrul de Cercetări depuseseră deja documentaţia care descria în amănunt modul de rezolvare a situaţiei ivite, soluţia propusă având la bază solide argumente tehnice şi economice. Aplicarea practică a soluţiei presupunea, însă,  o mică investiţie. Cum partidul cerea „să faci din rahat bici şi să mai şi pocnească”, soluţia nu convenea mai marilor de la combinat. De altfel, pentru cunoscători, era o enigmă cum în nişte instalaţii total depăşite tehnic, se reuşea obţinerea a numerose sortimente de PVC, comparabile calitativ şi, uneori, chiar mai bune decât cele obţinute de marile firme care utilizau autoclave mari de polimerizare (130 – 200 m3 faţă de 20 m3!) conduse prin calculator, în sistem închis, cu emisii zero de clorură de vinil – produs cancerigen –, în timp ce aici, după cel mult cinci ani de activitate, ficatul era deja afectat (angiosarcom hepatic, acroosteoliză, sindrom Reynaud), toţi ajungând în mormânt din această cauză, dacă nu în timpul activităţii, în cel mai fericit caz – la câţiva ani de la pensionare. Aşa se face că la acea şedinţă au participat nu unul, ci trei membri ai comitetului de partid pe combinat, care au început să critice soluţia propusă de cei de la Centrul de Cercetări. Mai mult, au venit ei cu o soluţie; evident, total atehnică şi neeconomică („plimbarea” pe calea ferată, între Râmnicu-Vâlcea şi Săvineşti, a unei cisterne din care puteau să consume cel mult o treime – desigur, Dinu habar nu avea de asta! – când aveau ditamai fabrica de fosgen „în curte”, cum s-ar zice) . Dintre cei trei, gura cea mai mare o avea o femeiuşcă, ingineră „la bază”, dar – de ani buni – activistă de partid; cu scoatere din producţie, se-nţelege! Nemaisuportând bazaconiile debitate de acea caţaoană, Marian a luat cuvântul şi, în câteva minute, a desfiinţat – cu argumente tehnice şi economice – soluţia cu care veniseră croiţi să dea o lecţie „cerşetătorilor”, cei trei politruci de la combinat. La sfârşit, tremurând de furie, el a spus:

– În concluzie, soluţia propusă de dumneavoastră şi pe care încercaţi să ne-o vârâţi pe gât, este o prostie monumentală.

Atunci, caţaoana a sărit ca arsă: 

– Dar tovarăşe inginer, această soluţie a propus-o tovarăşul ministru Dinu.

– Cu atât mai rău doamnă, cu atât mai rău! Se pare că pentru dumneavoastră, ca şi pentru alţii, Dinu este Dumnezeu pe Pământ şi tot ce scoate el pe gură, este literă de lege! Cred că unora dintre noi, fie ne este teamă să gândim, fie, pur şi simplu, nu putem gândi cu capetele noastre.

Nepricepând că, de fapt, el o făcuse laşă şi proastă, femeiuşca a început să se lamenteze:

– Vai, tovarăşe inginer, cum puteţi să spuneţi aşa ceva, ce-o să spună tovarăşul ministru Dinu?

– Puţin îmi pasă, doamnă, puţin îmi pasă! Şi ştiţi ceva? Spuneţi-i din partea mea să-şi vadă de treabă – să se plimbe prin combinat, să smulgă ecusoanele din piept fraierilor întâlniţi în cale, să vândă oamenilor murături, adică să facă ceea ce se pricepe şi să lase ingineria chimică în seama altora, care ştiu cu ce se mănâncă!

V-aţi fi aşteptat, probabil, ca Marian s-o păţească, de data asta, pentru ceea ce îndrăznise să spună despre Dinu, dar nu s-a întâmplat nimic. Deşi mult timp lumea comentase spusele lui, Dinu nu mişca un deget împotrivă-i, chiar şi spre surprinderea lui. În cele din urmă, ajunsese la concluzia că, de fapt, Dinu nu aflase niciodată despre ceea ce se întâmplase la acea şedinţă de partid, pentru că cei trei acoliţi ai lui, laşi şi fricoşi cum erau, nu îndrăzniseră să-i spună nimic. Bineînţeles că în CTE, la care Dinu nu catadicsea să participe, oricum habar nu avea pe ce lume trăieşte, a fost adoptată soluţia celor de la Centrul de Cercetări, căci cea propusă de el era o bazaconie. De altfel, individul a şi uitat repede de ea.

Cea mai dură ciocnire pe care Marian a avut-o cu Dinu, s-a produs însă înainte cu o lună şi jumătate de declanşarea revoluţiei (sau ce-o fi fost!) din decembrie 1989. Atunci, aproape fără voia lui, el a organizat practic o adevărată revoltă împotriva „ministrului”. Printre măsurile absurde luate de acesta după instalarea lui în funcţia de director general al centralei, evident frustrat de ce-a fost şi ce-a ajuns, era şi una total ilegală: din dispoziţia sa, fără să consulte sindicatul, Dinu a mărit cotizaţia sportivă de la trei la… zece lei! Această cotizaţie, împreună cu o contribuţie de doi lei pentru fiecare angajat decedat, şi era cel puţin unul în fiecare lună, era reţinută automat la casieria centrală, casierii plătitori primind salariile diminuate corespunzător. Câtă vreme se aplica „principiul” cu iz de butadă tragicomică „doi lei mortul – trei lei sportul”, nimeni nu a comentat, mai ales că aceste reţineri fuseseră aprobate în şedinţe de sindicat, formal bineînţeles; în realitate, le fuseseră vârâte pe gât, dar măcar oamenii au fost întrebaţi. Se înţelege, măsura luată de Dinu fiindcă aşa au vrut „muşchii” lui, a nemulţumit pe toată lumea: în primul rând – fiindcă oamenii nu fuseseră consultaţi şi, în al doilea rând – fiindcă reţinerea aceea crescuse dintr-o dată de peste trei ori. Trebuie făcută precizarea că, deşi Centrul de Cercetări era, din punct de vedere juridic, o unitate independentă faţă de Combinatul Chimic, angajaţii de aici îşi primeau salariile prin Serviciul Financiar-Contabilitate şi casieria centrală ale Combinatului Chimic. Cel mai mare contestatar al acestei măsuri abuzive, era, desigur, Marian. După ce a contestat-o verbal la sindicat, apoi – la partid, fără niciun rezultat, a trecut, credea el, la măsuri practice: şi-a trecut tot salariul la CEC, în urma semnării unui contract de economisire. Într-adevăr, cât scria pe statul de plată, atât era şi virat la CEC. De două ori pe lună, la o zi sau două după ce casierii plătitori împărţeau salariile la oameni, se ducea şi el la  oficiul CEC, aflat chiar la  poarta  principală, şi-şi trecea în carnet viramentul. Numai că tot n-a scăpat de plata cotizaţiei sportive marca „Dinu”. Şi iată de ce: alocaţia pentru cei doi copii nu putea constitui obiect de economisire şi a rămas s-o ia tot de la casierul plătitor al sectorului său, care i-o diminua cu suma reprezentând cotizaţia sportivă. S-a înfuriat şi mai tare, şi nu atât pentru cei zece lei care i se furau în fiecare lună, ci pentru felul în care i se furau: adică nu avea dreptul să-şi treacă la CEC alocaţia copiilor, pentru că acei bani nu erau ai lui şi trebuiau cheltuiţi exclusiv în interesul copiilor, dar Dinu avea dreptul să-i ia din ea! Atunci, a găsit – credea iarăşi el – soluţia şi pentru această situaţie: nu-şi mai ridica alocaţia de la casierul plătitor, ci, din trei în trei luni, făcea o cerere către Serviciul Finanaciar-Contabilitate al combinatului şi-şi lua alocaţia cumulată de la casieria centrală. Nu semna statul de plată întocmit doar pentru el, decât după ce casierul îi număra în palmă bănuţii până la ultima centimă. Credeţi că aşa i-a venit de hac lui Dinu? Nicidecum! Cotizaţia sportivă pentru el îi era reţinută acum din… salariul nevesti-sii, prilej de alte vorbe grele din partea lui, dar degeaba, vorba aceea: „Câinii latră, ursul trece”. Exasperat de scandalul pe care-l făcea, bietul contabil-şef al combinatului, un om tare de treabă, care era, cu siguranţă, beştelit de Dinu din cauza lui Marian, întâlnindu-l prin pavilionul central, după o şedinţă CTE, l-a invitat în biroul lui şi i-a propus ca o dată pe lună să treacă pe la el să-i dea din buzunarul său zece lei, numai să nu mai facă atâta scandal. Când auzi propunerea contabilului-şef Marian s-a simţit profund jignit:

– Domnule contabil-şef, dacă dumneavoastră aveţi impresia că pe mine mă fac zece lei pe lună, vă înşelaţi amarnic! Drept cine mă luaţi? Un sărăntoc? Îmi pare rău, domnule, credeam că mă cunoaşteţi cât de cât, sau poate m-am înşelat eu în privinţa dumneavoastră, vă credeam mai inteligent …!

– Domnule inginer, vă rog, nu e nevoie să mă jigniţi, ştiu că, de fapt, vă deranjează modul în care s-a procedat, dar credeţi-ne, n-am avut ce face, nimeni nu i se poate opune lui Dinu, iar eu m-am săturat până-n gât de povestea asta!…

Din acel moment, s-a hotărît să strângă semnături pentru a-l da în judecată pe Dinu. Dacă la început, mulţi ezitau să semneze, după ce lista a început să prindă contur, tot mai mulţi au început să vină la el pentru a fi trecuţi şi ei pe ea şi a semna; a fost greu până „s-a spart gheaţa” cum se zice. Cum-necum Dinu a aflat că „recalcitrantul ăla de la cercetări” strângea semnături pentru a-l da în judecată. Marian era convins că, de fapt, Securitatea intrase pe fir, gluma se îngroşa şi-l atenţionase, probabil, că ar fi mai bine să nu mai desconsidere părerea oamenilor despre această problemă. Aşa se face că într-o bună zi, directorul Centrului de Cercetări l-a sunat pe Marian şi i-a spus:

– Măi, căpăţânosule, ai curaj să-ţi susţii punctul de vedere în faţa lui Dinu în legătură cu cotizaţia sportivă?

– Ha! Dacă am curaj? Sunt în stare să-i sar şi la beregăţi, dacă mă provoacă!

– Atunci, mai ia câţiva oameni, faceţi o delegaţie şi vă prezentaţi la ora două în pavilionul central, că Dinu este dispus să discute cu voi. Am să fiu şi eu de faţă.

– Gata, domn’ director, s-a făcut!

Marian a luat repede legătura prin telefon cu toţi şefii de colective de cercetare, cu care a avut aceeaşi convorbire:

– Mă susţii în faţa lui Dinu în legătură cu cotizaţia sportivă?

– Da, cum să nu?!

– Dacă mă susţii, mai ia unul sau doi oameni cu tine şi la ora două fără cinci minute ne vedem în holul pavilionului central, că la două fix ne întâlnim cu Dinu.

– E-n regulă, am înţeles!

Când, la ora fixată, Marian a intrat în holul pavilionului central, rămase blocat: tot spaţiul acela, destul de mare, era înţesat de oameni.

– Păi, ce-am spus eu măi, oameni buni?, li s-a adresat el. Am spus că din fiecare colectiv şi sector să vină la discuţii câte doi-trei oameni, ori voi aţi venit cu toţii, dacă-mi dau eu bine seama; unde naiba credeţi c-o să ne primească Dinu?

– Domn’ inginer, am venit să vă susţinem, să vadă domn’ ministru că nu sunteţi singurul în dezacord cu el!, i-au răspuns câţiva, în acelaşi timp.

– Bine, măi, dar asta e o adevărată revoltă, realizaţi că s-ar putea să iasă prost?

– Nu ne pasă! Ce ne poate face? Nu Dinu ne comandă pe noi, ce, are impresia că suntem slugile lui?

– Staţi liniştiţi, încerc să-l fac să vină el la noi. Dacă vine, vă rog să fiţi civilizaţi, nu vorbiţi toţi deodată, da?

– Am înţeles, domn’ inginer!

Marian s-a dus apoi în cabina portarului şi a format numărul directorului general. A răspunse, ca de obicei, secretara.

– Spune-i, te rog, domnului director general că au venit cei de la Centrul de Cercetări în legătură cu cotizaţia la sport, suntem jos, în holul de la intrare.

– Ştiu că aveţi întâlnire cu tovarăşul ministru, urcaţi şi intraţi în sala de consiliu, este aici şi directorul dumneavoastră.

– Domnişoară, nu putem urca!

– Păi, cum aşa?

– Suntem prea mulţi, nu avem loc în sala de consiliu. Îl rugăm pe domnul director general să coboare dumnealui la noi.

– Bine, dar eu am dispoziţie să conduc o delegaţie de câţiva oameni în sala de consiliu, cum să-i cer eu tovarăşului ministru să coboare la dumneavoastră?

– Ascultă, fetiţo, tu nu-i ceri nimic, noi îi cerem să vină jos! Ce, vrei să urcăm noi, peste două sute de oameni la el?

– Păi de ce-aţi venit aşa de mulţi?

– Ete c-aşa am vrut, na! Îi spui să vină el la noi sau ne ducem noi peste el şi ce-o ieşi, Dumnezeu cu mila!

– Aşteptaţi să văd ce pot face, a mai spus secretara cu vocea gâtuită.

Peste nici cinci minute, Dinu, însoţit de directorul Centrului de Cercetări, erau în faţa lor, speriaţi la vederea mulţimii aceleia de oameni care umpluse tot holul pavilionului central.

– Bună ziua.

– Să trăiţi!

– Directorul dumneavoastră mi-a spus că nu vreţi să plătiţi cotizaţia pentru sport. De ce?, i-a luat scurt Dinu.

Marian i-a răspuns, ieşind în faţa lui:

– Pentru că este un abuz şi pentru că este o hoţie! Pe cine aţi întrebat dumneavoastră când aţi hotărât să măriţi cotizaţia sportivă de la trei la zece lei? Ştiaţi că acei trei lei au fost aprobaţi în şedinţe de sindicat? Deci, atunci, de bine de rău, am fost consultaţi şi am hotărât împreună cât să fie cotizaţia, există în acest sens procese verbale. Or, dumneavoastră cine v-a dat dreptul să hotărâţi în numele nostru? Să fim bine înţeleşi – dorim să susţinem sportul, suntem mândri de echipa feminină de handbal, bine ar fi ca şi la alte discipline sportive să fie la fel, nu ne place însă să fim trataţi ca nişte dobitoace care nu cuvântă şi nu gândesc. Nu aveţi niciun drept să ne trataţi aşa doar pentru că sunteţi cine sunteţi. În ceea ce mă priveşte, pot înţelege şi pot ierta orice, cu excepţia unui singur lucru: să fiu luat de fraier!

– A, dumneata eşti scandalagiul ăla care tot face pe rebelul pe aici! Acum eşti şi instigator, ai să vezi tu ce-o să păţeşti…

– Aveţi grijă cum vorbiţi că s-ar putea să regretaţi până la urmă. Chiar aveţi impresia că cei din spatele meu sunt nişte glugi de coceni? Chiar aveţi impresia că mie şi, sunt convins, şi lor, ne este frică de dumneavoastră? Ei bine, vreţi război? O să-l aveţi! Este cuvântul meu şi al oamenilor de faţă împotriva cuvântului dumneavoastră, să vedem care pe care!

– Aşadar, nu vreţi să plătiţi?

– Nu, nu vrem, fiindcă este o ilegalitate, este un furt!, a început să strige mulţimea din spatele lui Marian, mulţime care începuse să-l înconjoare ameninţător pe Dinu.

– Iată răspunsul, domnule director general!, a spus Marian, atunci când, la semnul lui, oamenii s-au oprit, iar hărmălaia s-a mai potolit.

Roşu la faţă şi tremurând de furie, Dinu a mai bâiguit:

– Bine, mai vedem noi!

A plecat apoi repede spre lift. Marian a sărit imediat la gâtul directorului Centrului de Cercetări, rămas în hol cu oamenii lui:

– Ce dracu, domn’ director, dumneavoastră de ce    n-aţi zis nimic?

– Ai zis tu destule, ce mai era să-i zic şi eu? Şi de unde ştii tu că nu i-am zis, ce crezi că am făcut sus, la el în birou?

– Mă îndoiesc că i-aţi zis ce i-am zis eu!

– Dar ce, eu sunt nebun ca tine? Şi de ce dracu ai luat tot Centrul de Cercetări cu tine? Eu ţi-am zis să faci o delegaţie de câţiva oameni şi să vii la discuţii, nu să-i aduci mulţimea asta pe cap, să vezi ce-o să ne „cânte” ăsta pe la partid!

– Domn’ director, dacă vă e teamă, daţi toată vina pe mine!

Cei de faţă au sărit repede în apărarea lui Marian:

– Domn’ director, noi am venit de bună voie, domn’ inginer n-are nici o vină…!

– Ei, haideţi, c-om vedea ce-o mai fi, vedeţi-vă de treabă!, a mai zis directorul.

Ce-a urmat? În mod cu totul neaşteptat, nici Marian şi nici directorul Centrului de Cercetări n-au păţit nimic! În schimb, Dinu a fost cel care a încurcat-o. A treia zi după cele relatate mai sus, Dinu a fost convocat la Comitetul Judeţean de Partid de către primul secretar, o femeie, destul de nouă şi ea în funcţie. Elena Burtea o înlocuise prin iunie, anul acela, pe o altă femeie, Venerica Pătru (avea şi asta un prenume de toată jena, în absenţa ei toţi i-l pronunţau accentuând cea de-a doua silabă şi, vă daţi seama, „suna ca dracu” – vorba unui cunoscut „revoluţionar”!).

– Tovarăşe director general, ce faci dumneata la Combinatul Chimic, îţi pui oamenii în cap, asta ne trebuie nouă acum?, l-a luat la rost Elena Burtea pe Dinu. Păi, se poate aşa ceva, să provoci o revoltă? Să faci bine şi să revii la vechiul cuantum al cotizaţiei sportive şi să le dai oamenilor înapoi banii în plus pe care i-ai reţinut până acum, ai înţeles? Dumneata eşti director general de centrală, ocupă-te de unităţile din centrală, nu te ţine de prostii, nu faci acolo ce vrei dumneata, ce, încă te mai crezi ministru? Gata, ai luat-o la vale, dus eşti! Dacă povestea asta ajunge la urechile tovarăşilor din conducerea de partid şi de stat şi mai ales ale tovarăşei Elena Ceauşescu, eu una n-o să mişc niciun deget în apărarea dumitale, ai înţeles?

 „Povestea”, aşa cum îi spusese Elena Burtea – primul secretar al judeţului, se petrecuse pe la începutul lunii noiembrie 1989, iar peste o lună şi jumătate „iubiţii conducători” de până atunci aveau să moară împuşcaţi la Târgovişte, chiar în ziua de Crăciun, mai mare păcatul!, poate că de aceea s-a şi ales praful de ţara asta, după. În timpul evenimentelor, pentru a-l scăpa de furia angajaţilor de la Combinatul Chimic, directorul tehnic l-a ascuns pe Dinu în adăpostul ALA de la subsolul pavilionului central. A stat acolo ascuns o săptămână întreagă, după care a fugit pe furiş la Bucureşti, ajutat tot de directorul tehnic. Culmea, în timpul demonstraţiei-maraton din Piaţa Universităţii împotriva lui Ion Iliescu şi a foştilor nomenclaturişti şi securişti, care au pus mâna pe putere, trecând peste cadavrele tinerilor omorâţi tot de ei, Dinu al nostru a fost văzut de mai multe ori, pe la începutul lunii iunie 1990, printre demonstranţi, purtând mândru pe piept ecusonul cu înscrisul „GOLAN” şi strigând cât îl ţinea gura lozinci împotriva lui Ion Iliescu!

                              *    *    *

 

Revoluţia – s-au mai exact, lovitura de stat – din decembrie 1989, l-a prins pe Marian în Moldova, la soacră-sa. Era în ultima delegaţie la Iaşi, ca angajat al Centrului de Cercetări, fiindcă de la 1 ianuarie, urma să se transfere în oraş, la o întreprindere de echipament hidraulic, cea mai modernă şi mai performantă din judeţ şi chiar din ţară. Începuse să aibă probleme serioase cu ficatul, de la clorura de vinil, toată ziua era cu nasul în ea şi i se recomandase să-şi schimbe locul de muncă. Când a început demersurile pentru transfer, habar n-avea că o să vină… revoluţia! Pe 15 decembrie, în Gara de Nord, îi scria secretarului cu probleme economice al judeţului o felicitare în care-i mulţumea pentru că-i găsise un nou loc de muncă, nu ştia că în doar câteva zile, regimul ceauşist va cădea… În aceeaşi zi, la Timişoara, câţiva cetăţeni manifestau paşnic în faţa Bisericii Reformate împotriva ordinului de evacuare a pastorului Laszlo Tokes, preotul lor drag şi curajos… Alţi oameni se opreau, întrebau ce se întâmplă, unii dintre ei îşi luau inima-n dinţi şi li se alăturau. Treptat, de la câteva zeci de persoane, s-au adunat acolo câteva sute, ciculaţia tramvaielor a fost blocată.

Dacă, iniţial, ei manifestau în sprijinul pastorului reformat, în curând, protestul lor s-a transformat într-unul contra regimului ceauşist, iar în următoarele zile – într-unul împotriva comunismului. Miliţia a încercat să împrăştie mulţimea cu tunurile cu apă. Securitatea sau, după unii, agenţi străini şi români pregătiţi în Ungaria, în fine, probabil şi unii şi alţii au pus de o primă diversiune – au spart câteva vitrine, dar nu le-au şi devastat, cei care    s-au dedat la asta, s-au temut să nu fie văzuţi de trecători şi luaţi la rost. Interesant, dar din magazinele cărora li s-au spart vitrinele, nu s-a furat nimic, aşa cum speraseră făptuitorii, şi totul se dovedise a fi fost o diversiune de doi bani… 

Ulterior, Marian a aflat că în ziua de 20 decembrie, din oraşul lui au plecat spre Timişoara două  trenuri pline de oameni înarmaţi cu ciomege făcute la o întreprindere de prelucrare a lemnului şi care aveau „misiunea” de a restabili ordinea acolo. N-au mai ajuns în Timişoara; între timp, a început represiunea care avea să transforme localitatea în oraş-martir. La fel s-a întâmplat şi în alte oraşe din Oltenia şi Ardeal.  A doua zi, flacăra revoluţiei cuprindea Bucureştiul, apoi Sibiul, Clujul, Aradul, Braşovul şi alte câteva centre. Au fost morţi, au fost răniţi, mulţi dintre cei din urmă rămânând mutilaţi pentru tot restul vieţii şi mai mult – dispreţuiţi de semeni, ignoraţi sau şicanaţi de autorităţi. Urmaşii celor căzuţi, răniţii în revoluţie şi o mare parte a populaţiei au ajuns, în scurt timp, de la acele zile şi nopţi însângerate, la constatarea tristă că s-a murit degeaba, constatare cât se poate de valabilă şi astăzi, la douăzeci de ani de la revoluţie. „Revoluţiile nu se fac niciodată pe seama elitelor, ci întotdeauna pe seama  celor mulţi” – era un citat din Mate Zalka, la care Marian apela adeseori de atunci încolo Şi Dumitru Mazilu, dizidentul, a spus în legătură cu acest subiect, nişte vorbe de-a dreptul memorabile: „Revoluţiile sunt concepute de idealişti, realizate de luptători şi valorificate de profitori!”. Ceea ce s-a întâmplat după decembrie 1989, a confirmat pe deplin aprecierea lui!   

Ca un făcut, după ultima ciocnire cu Dinu, răscolind prin bibliotecă, Marian a dat peste un carnet cu fel de fel de citate şi însemnări, între care şi nişte încercări poetice. Iată-le:   

LIMBA NOASTRĂ (1983)

(la moartea lui Nichita Stănescu)

 

                    Limba lui Nichita

                    este limba mea –

                    Cu unduiri de verb,

                    ea-şi plânge cântăreţul;

                    Cu unduiri de suflet,

                    eu îmi plâng poetul.

                    Patria lui Nichita

                    este limba română –

                    Ea a fost şi este încă

                    iar el este prin ea.

                   A fost „cetăţean al patriei”,

                   slujind-o cu credinţă,

                   trist sau voios,

                   inspirat ori ,,bleg”

                   „sau numai obosit”,

                   vizionar – cu siguranţă,

                   dar fiindu-i somn de sine

                   s-a dus şi el ,,să moară puţin…”

 

EL VREA (1987)

 

       El vrea să ne târâm cu capul în ţărână,

       El vrea să ne hrănim cu spulberări de vânt,

       El vrea să muncim goi, bolnavi şi fără speranţă,

       El vrea să nu mai fim oameni,

       Ci animale fără conştiinţă, docile şi înfricoşate

       Şi pe deasupra să ne mai şi bucurăm,

       Să-l slăvim ca pe un zeu atotputernic.

       El vrea…

 

EL SE TEME  (1987)

 

          El se teme de gândurile noastre,

          El se teme de puterea spiritului instruit,

          El se teme de sărutul copiilor noştri,

          El se teme de strângerea noastră de mână,

          El se teme…

          Şi de aceea îmbuibă haite de câini,

          Gata să-l apere, gata să-l lingă…

 

ADUNARE  FESTIVĂ  (1988)

 

      Prostia rânjeşte satisfăcută:

      – Am învins! Lumea e a noastră!

      Discursul victoriei este  aplaudat frenetic,

      Ignoranţa, corupţia, demagogia şi cinismul ,

      Ipocrizia, minciuna, pâra şi răzbunarea,

      Abuzul, hoţia, brutalitatea şi crima,

      Imoralitatea, demagogia, neîncrederea şi frica

      …Şi multe alte personalităţi sinistre

      Ovaţionează îndelung, binecuvântând epoca.

      Harul prostiei încununează sala,

      Delirul apare timid, crescând mai apoi…

      Treptat, nebunia devine o stare de fapt!

      Dar iată, ceva se întâmplă-n afară:

      Lumina păleşte-n viermuitoarea sală de bal

      Şi ziduri, şi gratii, şi lanţuri vibrează-n afund,

      Iar frica începe să urle cuprinsă de teamă:

      – Mai există inteligenţă, cinste şi înţelepciune,

      Mai există muncă cinstită şi talent,

      Mai există împotrivire, morală şi dreptate,

      Mai există pasiune, curaj şi îndemn

      Care trebuie distruse până nu e prea târziu!

      Căci, de necrezut, ura a trecut de partea lor

      Şi creşte încet, dar sigur, stând să răbufnească.

      Prostia aruncă urlând cuvintele fatidice:

      – Ura ne-a trădat! S-o pedepsim!

      Victoria proclamată cade plesnind

      Şi se dezumflă cu un şuierat sec,

      Frica îşi face, umilă şi vicleană, autocritica,

      Dar hotărăşte-n gând să trădeze la rându-i.

      Pentru ea, însă, este prea târziu acum,

      Căci, în sfârşit, ura şi curajul şi-au dat mâna

      Răbdarea alungând-o-n vălătucii de fum  

     Aşa cum vor face şi cu ea în curând –

     Şi-atunci nimic nu le va opri de a-şi face datoria!

 

STARE NEÎNCHIPUITĂ (1989)

 

      Somn chinuit, înfricoşat de vise stranii,

      Curgere de timp însângerat de suferinţă,

      Stare animalică în aşteptarea unui os,

      Gânduri negre, de griji întreţinute,

      Tremur de ură şi teamă aflate în luptă,

      Frig în suflet, frig şi în sălaşuri,

      Identităţi pierdute, talente nedorite –

      Conturează crunta stare, reală ca materia…

 

Şi-a amintit atunci că prima poezie a scris-o chiar în ziua în care a aflat că murise Nichita Stănescu; era în Moldova la socri, într-o delegaţie la Iaşi, fireşte… Pe celelalte, le-a scris din disperare, pur şi simplu! 

 

*    *    *

 

Pe 16 decembrie, era în Iaşi. Nu şi-a dat deloc seama ce avea să urmeze, văzuse doar câteva plutoane de soldaţi mărşăluind pe strada Cuza Vodă şi mai multe TAB-uri, chiar şi câteva tancuri, trecând în viteză pe şoseaua Ţuţora. Seara, a plecat la soacră-sa, în satul acela de lângă Hârlău. Nevastă-sa era deja acolo, îl aştepta.

Pe 22 decembrie, nu-i venea să-şi creadă ochilor de ce vede la televizor… Deşi plănuiseră să-şi petreacă Crăciunul cu soacră-sa şi cu copiii, el n-a mai răbdat să mai stea acolo, a doua zi a plecat la Iaşi să facă şi el „revoluţia” acolo, nu putea sta deoparte. A fost oarecum dezamăgit, se aştepta la confruntări de stradă, la violenţe… Da’ de unde! În faţa Consiliului Judeţean, pe treptele căruia era instalat un microfon, o mulţime de lume asculta liniştită pe cei care vorbeau; şi-a dat repede seama că putea s-o facă oricine, bineînţeles că mulţi băteau câmpii cu graţie… Din când în când, se auzeau strigăte anemice de „Jos comunismul!” şi… cam atât! Pe 24 decembrie – aceeaşi poveste, doar că mulţimea era mai mică, au făcut „revoluţia”, gata, se terminase, acasă la treabă, doar venea Crăciunul, nu? Da, era adevărat! Spre deosebire de Iaşi, în alte oraşe, în special la Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj şi Arad, lucrurile nu decurseseră deloc paşnic, existau morţi, existau răniţi, cei mai mulţi – în floarea vârstei, bieţii de ei… Ulterior, au apărut ca ciupercile după ploaie, o groază de „revoluţionari”, care în acele zile au stat acasă, la căldurică, ba unii chiar s-au ascuns zile în şir, de frică să nu fie luaţi la întrebări, ştiindu-se în solda PCR-ului, a Securităţii; ce mai, lichelismul românesc şi-a dat din nou în petic, mai ales că Iliescu dăduse o lege care acorda fel de fel de drepturi şi facilităţi revoluţionarilor, de care, până la urmă n-a beneficiat aproape niciunul adevărat, ci doar cei care s-au grăbit să-şi facă rost de patalamaua de revoluţionar şi să profite de ea cât mai repede. 

La fel s-a întâmplat şi cu o lege din 1992 (Legea 53) prin care se acordau unele drepturi şi facilităţi persoanelor cu handicap. Cea care a „făcut cu ochiul” multor lichele de care nu duce lipsă poporul român, era scutirea de plata impozitului pe salariu. În doi ani de zile de la apariţia acelei legi, peste o treime dintre salariaţii României aveau certificat de persoană  cu handicap! Mai mult, în sistemul de sănătate, această proporţie depăşea trei sferturi dintre angajaţi. Puteai găsi directori handicapaţi, prefecţi handicapaţi, primari handicapaţi, preşedinţi de consilii judeţene  handicapaţi… „Calitatea” de… handicapat – pe vremea aceea încă se mai folosea acest termen peiorativ, jignitor – ajunsese obiect de tranzacţie comercială. Se negocia în autobuz, pe stradă, la serviciu, în cimitire – la pomenirea morţilor, oriunde!

În acest timp, oameni cu handicapuri grave, incurabile, congenitale – cunoştea bine situaţia, doar era unul dintre aceştia – erau târâţi din şase în şase luni în faţa comisiilor medicale, ca să se constate cel mult stagnarea evoluţiei afecţiunii. Îngroziţi că pe zi ce trecea, România devenea tot mai mult o ţară de handicapaţi, guvernanţii cei deştepţi au dat, trei ani mai târziu, o hotărâre de guvern care prevedea, printre altele, că drepturile prevăzute în Legea 53/1992 se acordă cu condiţia ca handicapul să împiedice exercitarea profesiei sau a funcţiei, dând totodată dreptul conducătorilor de unităţi economice sau administrative să hotărască ei cui acordă aceste drepturi! Şi astfel, Marian al nostru s-a trezit în faţa alternativei: ori funcţia de şef de laborator, ori drepturile de persoană cu handicap! Ce l-a durut cel mai tare, a fost că această alegere i-a fost solicitată insistent de şeful lui, un om pe care îl aprecia. Acesta era chiar fostul director general de dinaintea lui Dinu, acum director tehnic la Combinatul Chimic. Cum ajunsese Vârtej să fie şeful lui Marian? În 1994, plecase cu întregul colectiv de la fostul Centru de Cercetări, devenit între timp institut, pentru că directorul nu-şi ţinuse o promisiune faţă de el; era vorba de acordarea a 10% din valoarea unui contract de cercetare cu SC Chimcomplex SA Borzeşti, pe care el îl finalizase consumând doar hârtie şi pixuri de la locul de muncă. Prevederea aceea era de o tâmpenie colosală. Pe lângă faptul că ea era aplicată de fiecare director cum îl tăia capul – nu aveau destule pe cap, guvernul îi transformase şi în specialişti în medicina muncii! –, ea introducea o discriminare flagrantă între persoanele cu handicap, în sensul că erau ignorate total persoanele cu afecţiuni congenitale sau dobândite anterior angajării lor în muncă şi care, prin merite personale, ajunseseră să ocupe nişte funcţii. O logică elementară ar fi trebuit să le spună unor capete pătrate că, în mod normal, nicio întreprindere sau instituţie nu menţine în posturi persoane care nu-şi fac datoria. Bineînţeles că Marian a făcut un scandal monstru pe la Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Persoanele cu Handicap şi la Consilul Judeţean, continuând la Bucureşti cu Inspectoratul de Stat pentru Persoanele cu Handicap şi cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale; a reuşit, în cele din urmă, să schimbe acea hotărâre aberantă. Ce a mai tras însă după aceea… Tocmai i se plătiseră nişte brevete şi, bineînţeles, i-au reţinut impozit pe sumele încasate. A dus lupte grele până şi-a recuperat paguba.

Între timp, şeful lui, fostul director general de dinainte de 1989, a fost trecut pe linie moartă, dâdu-i-se în primire o investiţie care n-avea niciun viitor: o fabrică de articole medicale, pentru care s-au aruncat miliarde pe fereastră. Bietul Vârtej era disperat. Marian l-a ajutat şi el cât a putut, s-au apropiat mult atunci, iar fostul lui şef recunoscuse că a greşit faţă de el. Peste  aproape doi ani, avea să moară la birou, de inimă rea. Lui Marian i-a părut rău, fiindcă ce aprecia cel mai mult la Vârtej, era faptul că acesta nu se purta deloc cu nasul pe sus. Se gândea cu duioşie la el când îşi amintea cum erau ei să moară amândoi la întoarcerea dintr-o delegaţie la Bucureşti.

… Ninsese mult şi ei întârziaseră; când au plecat din Capitală, se lăsase deja întunericul. Aveau ca şofer un tinerel cam nepriceput care, nemaiputând răzbi pe autostradă, a luat-o pe un drum judeţean, trecând prin sate pustii. Din când în când, se dădeau jos şi împingeau la maşina împotmolită în zăpadă. Marian ştia că şeful său e bolnav de inimă şi se temea pentru viaţa acestuia. La rândul său, Vârtej se temea şi el pentru viaţa lui Marian, doar era şi el cum era… La un moment dat, au îngheţat amândoi bocnă; câmp cât vedeai cu ochii, totul alb în jur, nicio lumină, nici ţipenie de om care să le dea o mână de ajutor… Atunci au crezut că vor muri acolo, nu alta. În maşină, după ce au dârdâit o vreme sub privirile de bou înjunghiat ale şoferului – motorul era oprit, le era teamă că se va termina benzina – i-a apucat o amorţeală care devenea din ce în ce mai plăcută, aproape că nu mai simţeau nimic, parcă fuseseră anesteziaţi. Deodată, Vârtej a tresărit, sărind ca un arc, încât a atins capota maşinii cu capul. A deschis apoi repede portiera din faţă-dreapta unde stătea şi a venit în spate lângă Marian, începând să-l frece şi spunându-i întruna:

– Fă-mi şi tu la fel …! Fă-mi şi tu la fel…!

După ce şi-au mai revenit, Vârtej i-a tras una după ceafă şoferului, spunându-i:                                       

– Ambalează cât poţi, că noi împingem!

Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu,  au  reuşit  să  iasă  în  autostradă… La kilometrul  36,  s-au  înfundat în restaurnt – era trecut de trei noaptea – şi au băut până  la  şase  dimineaţa,  vin  fiert  şi coniac…

 

*    *    *

 

Noul şef al lui Marian era un tip slab ca şi el, brunet, puţin adus de spate, cu bărbia proeminentă şi privirea bovină; ca urmare, părea puţin mai frumos ca dracul, nu că el ar fi fost vreun Alain Delon, dimpotrivă, se socotea suficient de urât pentru a încerca să compenseze şi acest handicap, prin inteligenţă şi spontaneitate. Individul nu era lipsit total de inteligenţă, dar ce folos dacă o avea needucată, necultivată, nefolosită cum trebuie. Pe deasupra, mai era şi foarte încrezut, vanitos de-a binelea. De aceea, Marian îl încadrase, fără drept de apel şi de la bun început, în categoria „dăştepţi”, aşa cum el însuşi pronunţa şi îi plăcea să se creadă, nefiind în stare să sesizeze sensul peiorativ pe care-l tot atribuia subalternul lui acestui termen. Căci Marian făcea o distincţie netă între inteligenţă şi deşteptăciune, socotind-o pe aceasta din urmă o combinaţie infectă între o spoială de inteligenţă şi multă şmecherie, ipocrizie, lipsă de scrupule, îngâmfare şi dispreţ faţă de semeni. Diferenţa între deşteptăciune şi inteligenţă era atât de clară în mintea lui, încât a simţit nevoia, la un moment dat, de a o evidenţia şi într-un mod poetic, deşi era conştient că nu era deloc un talent în domeniu; încercarea sa poetică se numea „Împotrivire”:

 

Nu-mi cereţi să ridic în slăvi deşteptăciunea

Căci ea sălăşuieşte-n şmecheri şi-ngâmfaţi,

Eu preţuiesc morala, credinţa şi înţelepciunea,

Căci ele-s temelia de-a ne afla cu toţii fraţi.

 

Deştepţii vor doar să-nşele străini de calea dreaptă,

Pe semeni păcălindu-i că s-ar afla în treabă

Şi-n strâmbe ierarhii urcând treaptă cu treaptă,

Îşi tot sporesc averea – a lor de preţ podoabă.

 

România este plină de mult prea mulţi deştepţi

Convinşi că lumea toată se-nvârte-n jurul lor,

Avem însă urgent nevoie de bravi inteligenţi

Ca să salveze Ţara şi pe al ei umil popor.

 

Inteligenţa educată, prea mult ne lipseşte,

Dublată de morală, muncă şi credinţă,

Deşteptul de acestea tot timpul străin este –

De-aceea-n ţara asta, orice e cu putinţă.

 

Ajunsese, chiar aşa, la convingerea fermă că poporul român are prea mulţi oameni deştepţi şi că România duce o lipsă cronică de oameni inteligenţi. Şi pentru că dorea să se delimiteze în mod cât se poate de clar de cei pe care el îi introdusese fără drept de apel în categoria „deştepţi”, a mai compus o poezie pe această temă, intitulată, de data aceasta, într-un mod avertizator – „Atenţie, deştepţi!”:

 

Toţi suntem supuşi greşelii şi-i bine a ierta,

Dar cu niciun chip nu pot să procedez astfel

Cu-acela ce de fraier încearcă să mă ia

Convins fiind apriori că sunt mai prost ca el.

 

De crezi că eu n-am cap şi nu pot judeca,

Făcând-o pe deşteptul – încerci să treci de mine,

Mare greşeală faci, căci nu vei câştiga,

Nicicând nu-mi voi permite să fiu înfrânt de tine.

 

Aşa că ia aminte şi bagă la cap bine:

Orice pot înţelege şi orice pot ierta,

Peste-un singur lucru eu nu trec de la tine –

Nu mă lua de fraier, căci vei regreta!

 

Aşadar, noul lui şef era un tip arogant, convins că le ştie pe toate; un individ pentru care tot ceea ce nu înţelegea sau nu ştia, automat nici nu exista şi, ca urmare, nu era întâlnire în care ei să nu-şi sară unul altuia la beregăţi. Altfel, nu era lipsit de curaj, nu ezita să-l eticheteze în fel şi chip chiar şi pe directorul general; fireşte, în lipsa lui, ca să se dea mare. Până într-o zi,  când i s-a-nfundat: generalul l-a dat afară cu un şut în fund, dar nu pentru prostiile pe care le făcuse – şi făcuse, slavă Domnului, destule! –, ci pentru că s-a luat de cine nu trebuia; şeful cel mare a luat asta ca un atac direct la adresa lui, o jignire personală care nu mai putea fi tolerată. Nicio grijă, directorul general era şi el o mare figură – în loc să facă ce trebuia arunca banii pe fel de fel de investiţii aiuritoare: o fabrică de conserve, o fermă de găini şi una de porci, o fabrică de FNC-uri, care după achiziţionare au inghiţit o groază de bani, alte câteva investiţii oportune începute, dar lăsate baltă din motive obscure, după ce, bineînţeles, şi astea înghiţiseră la rândul lor mulţi bani. Apoi, nu vindea nimic direct, ci printr-un SRL cu un administrator, fost angajat al combinatului – evident, şi cu două „fătuci” care emiteau toată ziua facturi, cu adaus – bineînţeles! În jurul combinatului „căpuşau” – ca peste tot – alte şi alte SRL-uri. Externalizările de activităţi se ţineau lanţ, oferind noi posibilităţi de a mai dosi nişte bani…

România ajunsese printre puţinele ţări din lume unde orice se realiza cu banii statului, trebuia să coste de zeci şi chiar sute de ori mai mult decât făcea în realitate. Chiar şi aşa, investiţia se realiza cu şi mai puţin decât atât, calitatea fiind, desigur, „corespunzătoare”, diferenţa uriaşă de bani intrând în buzunarele „băieţilor deştepţi”. Deveniseră o practică licitaţiile „aranjate”, sau „cu dedicaţie” – fie câştiga, în mod paradoxal, cel care pretindea cel mai mare preţ, fie cel care pretindea cel mai mic preţ, pentru ca ulterior acesta să se dubleze, tripleze etc., prin fel de fel de acte adiţionale. Uneori nici nu se mai făcea vreo licitaţie, nici măcar de ochii lumii, ci lucrarea se făcea prin „încredinţare directă”, departe de ochii amăreştenilor. Doar presa mai „dezgropa morţii” uneori, dar şi ea era, în cele mai multe cazuri, aservită unor cercuri de interese, acţionând adeseori „la comandă”. Exemple? Cu miile, de la „ciubucuri” mărunte – gen bănci de odihnă pe străzi şi în parcuri (ceea ce nu era deloc rău, Marian putea depune mărturie pentru asta) – 40 de miloane de lei vechi bucata, compostoare de bilete automate montate în autobuze – 28 de milioane de lei vechi bucata, sau scene de concert – 80 de mii de euro tot una bucată, şi până la privatizări frauduloase şi mari „tunuri” de milioane de euro – asfaltări, deszăpeziri, construcţii, reparaţii, drumuri, autostrăzi (care autostrăzi?) – toate făcute de mântuială sau chiar deloc, dar plătite „gras” din bani publici (la autostrăzi – 80 de milioane de euro kilometrul!); apoi, să nu uităm de achiziţiile aiuritoare pe bani publici, unele perfect inutile sau existente doar pe hârtie – de la ace şi cuie de zeci de mii de lei vechi bucata, ciocane, cleşti şi foarfeci de milioane de lei vechi bucata, la automobile de lux plătite cu preţuri de zeci de ori mai mari decât preţul lor de piaţă („Dacia” pentru poliţişti – 70 000 de euro bucata!).

Ani de zile, nişte moştenitori s-au luptat să intre în posesia unor terenuri vecine situate în centrul oraşului. Erau terenurile pe care bunicii şi părinţii lor îşi avuseseră casele. Dacă până în 1989, pe acele terenuri a existat un părculeţ cât de cât îngrijit, după, acesta a fost lăsat de izbelişte, devenind treptat un maidan mocirlos pe ploaie şi plin de praf în perioadele secetose. „Pe surse”, moştenitorii au aflat că ar putea intra în posesia terenurilor, cu condiţia ca imediat să le vândă unei anumite persoane. Bieţii oameni au acceptat, în cele din urmă, târgul, gândindu-se că decât să nu intre niciodată în posesia moştenirilor, ar fi mai bine să se aleagă măcar cu ceva bănuţi. Persoana anume le scoate ochii proprietarilor de drept cu te miri ce, şi a doua zi după ce intră în posesia terenurilor, le vinde municipalităţii cu un preţ de câteva zeci, alţii au spus sute, de ori mai mare decât dăduse pe ele. A treia zi, municipalitatea face cu persoana anume un parteneriat public-privat şi pe terenurile cu pricina apare în mai puţin de doi ani un… Mall – da, aţi citit bine – un Mall chiar în „buricul târgului”!; şi o parcare gândită cu picioarele, care a încurcat şi mai mult circulaţia în intersecţia cu pricina.  Alt exemplu, absolut uluitor: o societate comercială de stat exportă mii de tone dintr-un produs la calitatea cerută de client, dar imediat după aceea, importatorul, la înţelegere cu exportatorul, reclamă o inexistentă deficienţă calitativă, solicitând declasificarea mărfii de la calitatea I la calitatea a II-a şi plata ei la această „nouă” calitate, şi ce să vezi? – exportatorul se grăbeşte să-i facă pe plac „reclamantului”! Aceasta  era o practică cvsigenerală în întreprinderile de stat. Într-o asfel de „afacere” era cât pe ce să fie implicat chiar Marian (pe post de.. „acar Păun”, cum altfel?, numai că el s-a prins!). Ce mai, statul era spoliat sistematic de avuţia sa, încât banii care se scurgeau nemeritat în conturile unor potentaţi, multe dintre ele – în bănci străine, se-nţelege, ajunseseră să primească şi o denumire: li se spunea „parandărăt”.

                             *    *    *   

 

Marian a fost angajatul întreprinderii aceleia de echipament hidraulic mai puţin de doi ani şi asta nu pentru că n-ar fi fost bine acolo, ci pentru că se plictisea îngrozitor. După câteva luni în care a lucrat în laborator, a fost transferat la proiectare, unde se ocupa de tehnologiile de vopsire şi de cauciucare. Fostul director, cel de dinainte de 1989, voia să facă cercetare cu el, de aceea îl şi repartizase la laborator. Domnul Fota intenţiona să asimileze un nou tip de garnituri şi anume – din cauciuc poliuretanic; ideea nu era deloc rea, acestea aveau nişte calităţi speciale care le făceau superioare celor din cauciucurile sintetice clasice. Imediat după transfer, Marian luase legătura cu cei de la facultatea pe care o terminase, în vederea unei colaborări privind sinteza noului tip de poliuretan. Dar, ca peste tot atunci după revoluţie, s-au găsit destui bembeluci care să-l dea jos – pe director, nu pe Marian! –, deşi la început, unii se uitau „închiondoraţi” şi la el, „cine dracu’ o mai fi şi ăsta, vreun protejat de-al lui Fota, precis!”. După numai trei luni de la angajare, au venit la el unii cu o hârtie, ca să semneze şi el, pentru a-l da jos pe Fota, pe motiv că era comunist. Aiurea, omul era un profesionist adevărat, lichelele se simţeau deranjate de faptul că era foarte exigent, ştia exact ce şi când să ceară, inclusiv socoteală pentru ce făcea fiecare. I-a trimis furios la plimbare – adică Fota îl primise cu braţele deschise, se interesase de el la directorul Centrului de Cercetări, iar acum el să-l înjunghie pe la spate drept mulţumire? Nişte lichele! Au pus director pe unul care le promisese că le va da salariul în dolari, dar în câţiva ani a pus fabrica aceea modernă pe butuci. „N-am crezut niciodată că libertatea omului constă în dreptul de a face ce vrea, ci în dreptul de a nu face ceea ce nu vrea!” – a spus J. J Rousseau. Mare dreptate avea căci, iată, după decembrie 1989, licheaua română a înţeles libertatea tocmai ca dreptul ei de a face ce vrea; şi a şi început să facă astfel, încât în doar câţiva ani, s-a ales praful de ţara asta.

Am spus că Marian se plictisea îngrozitor la noul lui loc de muncă, nu avea de lucru mai mult de două ore pe zi, în rest fuma ca turcul ţigări „Carpaţi” fără filtru, împreună cu colegii de atelier, nişte tipi tare de treabă, inclusiv şeful Atelierului „Proiectare I”, care-şi avea biroul chiar în acel atelier, alături de subalterni. Deşi nou venit, Petrică Cichirdan – şeful lui, cu care avea să se împrietenească repede, i-a dat şi o primă. Nedumerit, el l-a întrebat de ce, nu făcuse nimic deosebit.     

– Cum? N-ai nevoie de bani?! Atunci, hai să-i bem!, i-a răspuns şeful.

Şi i-au băut… După mai puţin de doi ani, a plecat înapoi la Centrul de Cercetări, devenit între timp institut. Ceea ce l-a hotărât să plece, a fost, pe lângă plictiseală, şi faptul că noul director nu-l prea avea la inimă, doar fusese adus acolo de „zbirul” de Fota, nu? Acesta,  la prima negociere a salariului, lui i-a dat numai 9500 de lei, în timp ce altor trei colege de breaslă, între care una – doar subingineră, le-a dat câte 12000 de lei. La sfârşitul anului 1993, a plecat şi de la institut, la Combinatul Chimic, împreună cu colectivul pe care-l conducea, acelaşi din 1984. În 1994, după scenariul binecunoscut, cei de la institut l-au dat jos pe director. Nişte lichele, cine altcineva?  Omul era director din 1974, de la înfiinţarea Centrului de Cercetări. Încă de atunci, organiza în fiecare an o sesiune naţională de comunicări ştiinţifice – unica manifestare ştiinţifică din ţară, neîntreruptă de revoluţia, sau mai degrabă – lovitura de stat din decembrie 1989; mai mult, începând cu 1990, ea a devenit şi cu participare internaţională. Timp de un an, institutul a fost condus de un tip şters, fără personalitate, angajat după revoluţie la „Piloţi”, sector din cadrul institutului. În anul 1995, institutul a dispărut, fiind „înghiţit” de combinatul unde Marian făcuse deja vechime.  

După revoluţie, Marian, împreună cu câţiva prieteni inventatori, au înfiinţat o filială a Societăţii Inventatorilor din România, iar pe el l-au ales preşedinte de onoare. În mai 1990, după o conferinţă pe ţară a societăţii care a avut loc la Iaşi (bietul colonel-farmacist Oiţă a fost atunci la înălţime), au făcut o excursie în Ucraina, încă Sovietică, au vizitat Kameniţa, Hotin şi Cernăuţi. La întoarcere – era 14 mai 1990 – au stat două zile  la graniţă. În Bucureşti, Ion Iliescu le mulţumea minerilor pentru că au… „plantat flori”! De la bun început nu l-a înghiţit pe acest codoş ipocrit şi mincinos;  cum adică? – la revoluţie – balconul CC-ului luminat ca ziua, vine glonţul spre el, zice pardon, scuzaţi şi o coteşte fix nouăzeci de grade, omorând pe altcineva aflat la întuneric! Apoi, minciuna aceea sfruntată că nu el a chemat minerii… A început, de atunci, să-i fie silă de această categorie de imbecili căreia, înainte de 1989, îi intrase în cap  că este cea mai cea categorie de „oameni ai muncii” din România. Şi cum dracu să nu fie aşa, când, deşi lor noţiunile de efcienţă şi rentabilitate le erau total străine, „săltau” lunar 15000-20000 de lei, dublu cât un prim-secretar de judeţ şi triplu cât directorul Centrului de Cercetări, plus tot felul de facilităţi – nu plăteau chirie, nu plăteau curentul, nu plăteau întreţinerea. La banii pe care minerii îi încasau lunar, te-ai fi aşteptat ca după revoluţie, ei să devină primii oameni de afaceri din România, primii capitalişti. Da’ de unde!… Ţi-ai găsit! Acum, când se punea problema eficienţei muncii lor, nu le mai convenea. Pe de altă parte, puterea s-a folosit de ei ca de o masă de manevră, la mineriade luând parte mineri îndobitociţi – „Noi muncim, nu gândim!” – şi mineri-securişti, cu care Ceauşescu împânzise minele după ce se revoltaseră, sechestrând chiar şi pe un nu ştiu ce  ministru în Valea Jiului. Se-nţelege, a făcut asta de teamă şi tot de teamă le şi „scotea ochii” cu salarile acelea enorme, total nejustificate. „Figura” asta cu salariile umflate, avea să se repete după revoluţie cu magistraţii, şefii de agenţii guvernamentale, militarii, poliţiştii, aviatorii. Dacă până la mineriada din 13-15 iunie 1990, Marian îl dispreţuia pe Ion Iliescu – ehei, de câte ori nu era să fie linşat că-l vorbea de rău –, de atunci încolo, a început să-l urască efectiv, deşi era conştient că simţământul acesta nu era deloc în spiritul creştinismului. Mai mult, tot de atunci a început să-l socotească pe Ion Iliescu un criminal, considerându-l principalul vinovat de dezastrul în care ajunsese ţara. Când a fost ales în ultimul mandat, a încetat să-l mai învinuiască atât de mult pe Ion Iliescu, învinuind în schimb poporul român care, în cea mai mare parte, semăna cu o turmă imbecilizată. Nu scăpa niciun prilej să-şi expună punctul de vedere:

– Pentru mine, Ion Iliescu este un criminal. Acum însă, problema mea nu este Ion Iliescu, ci poporul român. Ce popor, cu scaun la cap, ar alege să fie condus de un criminal? Poporul român a făcut-o! Şi nu doar o singură dată, ci de mai multe ori! Hitler a fost ales când încă nu devenise criminal şi în câţiva ani a făcut din Germania cea mai mare putere economică şi militară din lume. Ce a făcut Ion Iliescu din România? „Un spaţiu al ratării” – cum a spus Emil Cioran, sau „un pământ tragic unde totul sfârşeşte în comic” –  dacă e să-l cităm pe Paul Morand.

Dacă pentru Marian, Ion Iliescu era un criminal, pentru Petre Ţuţea el trebuie să fi fost un cretin, căci iată ce spunea marele gânditor: „Orice om cu inima curată, până la treizeci de ani nu poate fi decât de stânga; dacă este de stânga şi după treizeci de ani, înseamnă că e cretin!”

 

*    *    *

 

Şi aşa, treptat, lui Marian a început să i se „pună pata” pe poporul român. Cercetând mai atent istoria, a ajuns la concluzia că românii sunt un popor „înzestrat” cu tactica supravieţuirii, datorită unei „combinaţii” ciudate de „calităţi”, aparent fără nicio legătură între ele. Acestea ar fi: vocaţia trădării, aflatul în treabă şi băşcălia. Ştim deja de la Petre Ţuţea citire, că românii au făcut din aflatul în treabă, o metodă de lucru. Marian credea că românul tipic devenise de mult un artist  al disimulării, că el excelează în a se face că… face ceea ce trebuie sau ce i se cere, dar, în realitate, face tot ce-l taie pe el capul, tot ce „vrea muşchii lui”, adică mai nimic, să nu cumva să se obosească prea tare, aici dîndu-şi mâna cu succes lenea, superficialitatea, impulsul ancestral de a păcăli, de a înşela şi, de ce nu, hoţia. De-a lungul activităţii sale profesionale, a întâlnit oameni care acţionau în orice făceau, fără tragere de inimă sau după principiul „merge şi aşa”; apoi – oameni care erau în stare să moară de inimă rea dacă într-o zi, aflaţi la serviciu, nu ciubucăreau ei ceva, dacă nu reuşeau să şterpelescă ceva sau dacă stăteau de pomană mai puţin decât un coleg de sector.

Despre băşcălie ştia tot de la Petre Ţuţea că „este metoda prin care poporul român transformă toate dramele în fleacuri”. Chiar el experimentase de atâtea ori expedierea în derizoriu a unor lucruri importante, tratarea  lor cu o detaşare tâmpă, aşa „la mişto” – ce rost are să te strofoci atâta, lasă-i pe fraieri să fie serioşi, noi suntem „dăştepţi”, nu-i aşa?.

Cât priveşte vocaţia trădării, socotea că ea s-a manifestat permanent de-a lungul istoriei pe plaiurile mioritice, „repere” pentru el fiind Decebal, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu şi Tudor Vladimirescu. De ce Brâncoveanu? Fiindcă până la el, niciodată turcii nu au silit vreun domn să treacă la islam. El a fost o victimă a trădării propriilor rubedenii şi a lui însuşi – se ştie doar că-i plăcea să se laude cu averea lui impresionantă, dar pe de altă parte – cinste lui! – a avut tăria să nu renunţe la credinţa stămoşească, nu că asta ar fi contat pentru turci, care oricum l-ar fi lichidat, dar a contat enorm pentru sufletul lui, pe care l-a salvat sacrificându-se. Marian îl includea uneori alături de cei menţionaţi chiar şi pe Alexandru Ioan Cuza, căruia, după ce înfăptuise Mica Unire şi reformase statul din temelii, i s-a cam urcat la cap succesul şi s-a înconjurat de o clică de lingăi ordinari („Doamne, cum se repetă istoria pentru orice popor care nu învaţă nimic din ea!” – îşi spunea întruna) care, în cele din urmă, i-au şi venit de hac. Iar istoria recentă era plină de trădări, fie şi numai dacă menţiona doar traseismul politic şi alianţele aiuritoare la care s-au pretat diferitele formaţiuni politice, care dovedeau faptul trist că în România, cu foarte mici excepţii, nu existau oameni politici de doctrină, cei mai mulţi fiind politicieni din interes. Lui Marian nu i-a venit să-şi creadă ochilor şi urechilor când, după ultimile alegeri prezidenţiale câştigate – cum altfel? – de cel pentru care   s-a furat mai mult, un cunoscut politician naţionalist extremist, adept al lichidării „duşmanilor poporului” prin mitralierea lor pe stadioane, a spus aceste cuvinte memorabile: „Trăim în ţara în care toţi eroii naţionali au pierit prin trădare! Fibra trădării face parte din constituţia fizică a poporului român!”. Fără comentarii…  Adrian Păunescu – pentru Marian un poet de talent uriaş, dar un politician şi om cu un caracter execrabil – este autorul unui catren pe care el îl considera deosebit de semnificativ pentru exemplificarea vocaţiei trădării la români:

 

       „ Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,

          Că intimidează Ţara cu guverne provizorii;

          Eu atât aş vrea să aflu arătându-vă obrazul:

  Unde am fost noi românii când ne-a fost tăiat Viteazul?”

 

Ei da, poetul a sesizat foarte bine în acest catren, şi o altă tară a românilor – tendinţa lor permanentă de a da vina pe alţii pentru tot ceea ce li se-ntâmplă lor rău, neputinţa lor înnăscută de a-şi asuma eşecurile, lipsa de responsabilitate. Românii sunt frumoşi, deştepţi şi harnici, ba nu – cei mai frumoşi, cei mai „dăştepţi”, cei mai harnici de pe faţa pământului – ce să facă, săracii, dacă alţii conspiră permanent împotriva lor? Convingerea, nu numai cretină, dar chiar cu accente patologice a multor români este aceea că tot restul omenirii nu există decât pentru a le face lor rău, desigur, din invidie că sunt atât de plini de… „calităţi”!. Nu i-ar trece niciunuia prin cap că dacă cineva îşi bate joc de ei, este pentru că, în primul rînd, acel cineva are şi de cine să-şi bată joc – nu este păcat să ai de-a face cu nişte fraieri încrezuţi şi să nu profiţi de prostia lor? Grey Owl, un aventurier englez, pretins indian ojibways, scriitor talentat, dar soţ şi tată renegat, într-o carte superbă, „Oameni şi animale” se cheamă, referindu-se la tendinţa unor oameni de a-i învinui întotdeuna pe alţii de ceea ce li se-ntâmplă lor rău, spunea următoarele: „Învinuim de nenorocirile noastre soarele, luna şi stelele – o admirabilă diversiune, al cărei autor este omul!”. De aceea, probabil, Marian putea înţelege şi putea ierta orice, cu excepţia faptului de a fi luat de fraier. Vă înşelaţi dacă cumva credeţi că el n-a fost luat niciodată de fraier – în poezia „Atenţie, deştepţi!”, se dădea şi el mare, românul din el îşi spune în ea cuvântul – ohooo, câte lichele nu l-au păcălit, câte jgodii nu l-au furat, câţi „prieteni” n-au profitat de el… În asemenea situaţii, însă, niciodată nu-i învinuia pe cei care tocmai „i-o trăseseră”, ci se învinuia în primul rând pe sine, fiindcă, desigur, merita să i se întâmple ceea ce tocmai i se-ntâmplase!  

A fost surprins să constate că aceste tare de caracter ale românilor provin din negura istoriei şi-l cita în acest sens pe Herodot: „Neamul tracilor este, după cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de neînvins şi, după socotinţa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile. Dar acest lucru este cu neputinţă. De aceea sunt aceştia atât de slabi!”.  Că românii erau un popor profund dezbinat, nu mai era demult o surpriză pentru Marian. Apoi, o altă caracteristică a românilor este ceea ce Gabriel Liiceanu a numit „încremenirea în proiect” – ei sunt în stare să gândească cele mai ambiţioase planuri, să viseze extraordinar de frumos, dar întotdeauna rămân în acest stadiu. Da, aşa este, teoria ca teoria, dar practica îi omoară! Marian credea că o posibilă explicaţie a acestui comportament, o oferă C. Rădulescu-Motru atunci când spune: „În noi trăieşte încă sufletul strămoşilor păstori şi agricultori primitivi, suflet care se agită câteva luni pe an şi hibernează în tot restul timpului”. Este de la sine înţeles că prin „se agită” Marian înţelegea „se află în treabă”, sensul atribuit de autor fiind desigur acela de „zbatere fără rost”, de „muncă fără spor” sau de „muncă în zadar”. La începutul oricărei acţiuni, românul se entuziasmează, se apucă de treabă cu surle şi trâmbiţe, pentru ca, foarte curând, s-o lase mai moale până ce treptat uită de tot de ea. Fostul lui şef, Peter Glück, pe vremea când experimentau un iniţiator rapid, preformat, de polimerizare a clorurii de vinil în suspensie (DEHPC, adică di-2-etilhexil-peroxidicarbonat) care, descompunându-se cu viteză foarte mare încă de la început, se epuiza foarte repede, prelungind mult procesul de polimerizare, spusese despre acest  iniţiator că „sare ca un armăsar şi cade ca o balegă”. Marian constatase că aceeaşi cugetare i se potriveşte de minune şi poporului român – nu începe el orice acţiune cu mare tam-tam, deci sărind „ca un armăsar”, după care lasă totul baltă, deci căzând „ca o balegă”? Câte proiecte măreţe a dus până la capăt poporul român? Foarte puţine! – şi, atenţie! – toate „cu sula-n coaste”. Unii vor sări ca arşi: „Dar intrarea în Uniunea Europeană?”. Aiurea! Am făcut sluj în faţa Europei, am scheunat şi chelălăit zgâriindu-i uşile de la intrare până ce, în fine, s-a deschis una, dar din dos, şi am intrat şi noi în NATO şi UE, cum altfel decât pe nemeritate, căci acum cei de la Bruxelles se zgârie  pe ochi pentru ce pramatii şi-au băgat în familie. Ne-am crezut şmecheri şi deştepţi, lasă că-i ducem noi cumva cu preşul pe oficialii de la UE, dar am constatat, cu groază, că ei ştiu mai bine decât noi ce se petrece în ograda noastră şi nu ne iartă. Oare suntem atât de bătuţi în cap, încât să nu fim în stare să accesăm fonduri europene nerambursabile, pentru dezvoltare? Nu! Nu vrem! De ce? Simplu: pentru că alea nu prea pot fi furate! Şi de aceea nici nu ne interesează, dacă nu-i nimic de ciordit… după noi, potopul!

Desigur, nu numai Marian avea aceste păreri despre poporul român. La cei deja citaţi, să-l mai adăugăm şi pe Petre Pandrea. Iată ce scrie acesta despre „ţara mahalagiilor şi a oamenilor flecari” al cărei popor este bolnav de o „pecingine” de natură socială: „Aici, în Valahia, totul este frază, există o milenară împuţiciune levantină, asiatică, fanariotă, însă fără valorile aferente, mandarinale şi mistice ale Orientului, un pospai occidental pretenţios şi moftangiu, care-i face pe oameni incapabili de o viaţă reală, viguroasă”. Acelaşi Petre Pandrea sesizează şi el lichelismul ca trăsătură de caracter a românului: „Licheaua este prototipul cetăţeanului din ţara mea. E dureros. E adevărat”. Tot Petre Pandrea apreciază că „licheaua română înfloreşte în putregaiul tuturor idealurilor sfărâmate”, prin „idealuri sfărâmate” Marian înţelegând tocmai incapacitatea românilor de a duce o treabă la bun sfârşit. În fine, el a dat şi peste spusele dure ale lui Ernest Bernea: „În România nu există decât două ipostaze ale existenţei umane: lichea ori câine bătut!”. Stimulat de lecturi, dar mai ales de realităţile trăite la trecerea dintre milenii, şi-a amintit la un moment dat de balada „Mioriţa” pe care atâta o frecase în liceu la literatură, iar acum se întreba de ce, pentru că, de fapt, ea releva tocmai caracterul fatalist, „disperarea molcomă… clocotitoare în afunduri”, dar „ieşită la suprafaţă sub formă de bolboroseli chinuite”, cum definea Petre Pandrea „pecinginea sufletului valah”, aceea care face ca doar să ne văicărim, fără însă a întreprinde ceva ca să nu mai suferim; vorba lui Mark Twain: „Toată lumea vorbeşte despre vreme, dar nimeni nu face nimic în privinţa asta”. Şi aşa a ajuns Marian la concluzia – transformată, desigur în cugetare – că:

– „Singurul mesaj valabil al baladei Mioriţa este acela că două treimi din poporul român sunt formate din hoţi şi criminali şi o treime din proşti”, iar argumentarea acestei percepţii a lui devenise ca un fel de corolar, de completare absolut necesară:

– Cât de idiot trebuie să fii pentru ca atunci când eşti anunţat că în noaptea următoare vei fi omorât de tovarăşii tăi, tu, în loc să-ţi iei toate măsurile de apărare, să începi a te văita doar?

Ceva mai târziu a adăugat şi o nuanţă acestei „ziceri” a lui, şi anume: „…excepţiile nu fac decât să confirme regula”, gândindu-se – vanitos ca orice român – că el nu putea face parte din niciuna din aceste categorii. Aiurea! De câte ori nu s-ar fi putut încadra lejer cel puţin în cea de-a treia!

Cum lucrurile mergeau tot mai prost şi lichelele române proliferau ca ciupercile după ploaie, el nu scăpa nicio ocazie de a-şi debita această nouă cugetare, însoţită de obicei şi de explicaţia de rigoare, precum şi de aceea a vinovăţiei lui Iliescu şi a poporului român. În vara anului 1994, a fost trimis într-o delegaţie în Italia, la Udine. Combinatul Chimic dorea să achiziţioneze, „la mâna a doua”, un utilaj (extruder) care producea panouri transparente pe bază de PVC. Numai că, până atunci, utilajul prelucrase un alt tip de PVC, care se obţinea prin polimerizare în masă (PVC-M), iar Combinatul Chimic producea PVC prin procedeul de polimerizare în suspensie (PVC-S). El avea sarcina de a reface tehnologia pentru a putea utiliza PVC-ul produs de ei. Acolo, în timpul experimentărilor industriale, utilizând două loturi experimentale de PVC-S obţinute în ţară, l-a cunoscut pe intermediarul afacerii, Beniamino Faoro cu care s-a împrietenit repede. Acesta era un prosper om de afaceri român de origine italiană. Părinţii lui au venit în România în 1918, tatăl fiind reprezentantul societăţii italiene „Feltrinelli”, care organiza exploatarea lemnului din pădurile de pe Valea Oltului şi a Lotrului. După Marea Unire, familia lui a plecat din Brezoi şi s-a stabilit la Râul Sadului lângă Sibiu, unde, în 1928, s-a născut Beniamino.

Şcoala primară şi liceul, le-a absolvit în România, după care a urmat studii universitare în Italia şi Elveţia. Ulterior, a avut o carieră prestigioasă în comerţul internaţional, reprezentând numeroase societăţi italiene în diferite sectoare merceologice. Din anul 1972, reprezintă mai multe firme italiene în relaţia cu ţările CAER şi, în special, cu România. A coordonat apoi realizarea unor unităţi industriale în diverse ţări africane. În 1982, devine expert al Camerei Europene Extrajudiciare pentru ţările arabe. Este profesor de drept internaţional şi preşedinte al Camerei Europene a Experţilor pentru România şi Republica Moldova. Din 1992, se stabileşte în ţara sa natală, la Sibiu, unde, deşi pensionat, lucrează ca întreprinzător particular, punând bazele a numeroase firme şi dând de lucru la mii de oameni. Marian l-a cunoscut pe Beniamino Faoro ca pe un tip inteligent, cult şi discret – deşi avea o avere impresionantă, nu era de găsit în „Top 100 cei mai bogaţi oameni din România” – un om care-şi iubeşte sincer ţara natală, mult mai mult şi, mai ales, mai practic, decât mulţi Popeşti, Ioneşti sau Georgeşti, care se bat cu cărămida-n piept în timp ce mai pun la cale un „tun”. Ei bine, Beniamino Faoro împreună cu alt sibian, Ion Mărginean, au scris o carte intitulată „Românul şi felul lui de a fi sau amatorismul la români”. Fără patimă, cu blândeţe, relevând calităţile, dar, mai ales defectele, autorii analizează românii grupaţi pe categorii – ţărani, muncitori, şefi, maiştri, ingineri, directori, profesori, elevi, militari, artişti, preoţi, bancheri, poliţişti, jurnalişti, femei, fete, pensionari, politicieni. Două capitole ale acestei cărţi au titluri sugestive: „Despre schimbarea mentalităţilor” şi „Caracteristicile generale ale românilor”. Autorii identifică, în ultimele capitole, 64 de caractertistici generale ale românilor, cu precizarea că „poate n-or fi valabile pentru sută la sută dintre români, dar pentru şaizeci şi şase la sută se poate garanta”. Iar acestea nu sunt şi dintre cele mai măgulitoare.

– Hopaaa! – şi-a spus Marian citind această precizare – Iată o similitudine uimitoare cu  treimile mele din „Mioriţa”!

Fireşte, nu este cazul de a înşira aici cele 64 de caracteristici generale ale românilor, dar între ele regăsim superficialitatea, lipsa de răbdare, improvizaţia (se precizează aici tendinţa românilor „de a face din … rahat bici” şi… să mai şi pocnească, evident!), plictiseala rapidă de „profesionalismul propriu, în timp ce de la altul cere profesionalism” (aici, Marian ar fi adăugat „umblatul după cai verzi pe pereţi” şi umblatul după şperţuri – se-nţelege, în timpul serviciului, cum altfel?), amatorismul, vorba lungă, neseriozitatea. De asemenea, autorii remarcă  faptul că românul nu suportă să fie criticat, dar el îi critică pe alţii, că este procupat mai mult de impresie decât de lucrul bine făcut  (ei, da! – aflatul în treabă), că este „scump la tărâţe şi ieftin la făină”, că este o slugă deşteaptă, dar un şef nepriceput, că aşteaptă în loc să acţioneze (a se vedea „Mioriţa”!) şi că nu este capabil de a-şi valorifica oportunităţile, de a aspira la ceva trainic şi valoros (încremenirea în proiect) etc.

Marian nu-şi mai amintea ce autor spusese, Henry James, parcă: „Drama unor oameni este drama de a nu simţi ceea ce ar putea să înfăptuiască; în schimb, drama altora este drama de a nu putea înfăptui ceea ce simt”. Citind cartea lui Beniamino Faoro şi Ion Mărginean, a resimţit în mod dureros adevărul acestor cuvinte. În alte condiţii, ar fi putut înfăptui atâtea… De câte ori avea de-a face cu câte un veleitar, cu un individ cocoţat anapoda într-o funcţie înaltă pentru care nu avea nicio calificare, şi guvernele româneşti i-au oferit exemple cu duiumul – ei, da, guvernul sau, mai exact, guvernele Boc, trei la număr în mai puţin de un an, au pus capacul! – el îşi amintea dictonul latin: „Quis tibi parve Deus tam magni pondera fati?”, adică: „O micule, ce zeu ţi-a sortit povara unui destin atât de mare?”, dicton pe care l-a parafrazat astfel:

– „De multe ori, soarta împovărează oameni mici cu destine mari şi invers; primii s-au născut prea târziu, ceilalţi prea devreme”.

În fine, cartea lui Beniamino Faoro şi Ion Mărginean a fost o surpriză pentru el. Românul italian se dovedise a fi un fin cunoscător al firii românului get-beget. S-a hotărît să organizeze o lansare a acestei cărţi şi în oraşul lui, cei doi autori acceptând cu plăcere propunerea. La manifestare, a participat foarte multă lume bună, nu numai din localitate, dar şi invitaţi din Sibiu, Bucureşti, Cluj, şi Craiova. Fireşte, el a luat cuvântul, prezentându-i mai întâi pe autori şi apoi făcând o analiză concentrată a cărţii. Inevitabil, la un moment dat,  a introdus în expunere şi părerea sa, devenită axiomă, despre balada „Mioriţa”. La auzul unei asemenea blasfemii la adresa poporului român, culmea, rostită de un loviştean ca şi el, cunoscutul scriitor şi folclorist Constantin Mohanu a sărit ca ars, întrerupându-l:

– Domnule, cum îţi permiţi să spui aşa ceva despre poporul român? Dumneata ştii că există o sută de variante ale baladei „Mioriţa” în care ciobanul moldovean nu moare?

Iritat, nu atât de întrerupere, cât de vehemenţa ei şi neavând o simpatie deosebită faţă de el, căci de fiecare dată când era invitat la vreo manifestare culturală, Constantin Mohanu avea pretenţia de a fi tratat ca un VIP, Marian i-a răspuns înţepat:

– Nu, domnule Mohanu, nu ştiam, dar dacă este aşa, de ce dracu a ales poporul român să o facă celebră tocmai pe aceea în care-şi dă cu stângul în dreptul? Nu cumva pentru că acceptă prea uşor să fie umilit şi înjosit, preferând să stea cu mâinile în sân şi să se văicărească neputincios? Şi, apropo de alegere – arareori poporul nostru a făcut alegeri corecte, de obicei, din o sută de soluţii bune, el o va alege întotdeauna pe cea de-a o sută una, adică pe cea mai proastă, exact ca în cazul baladei acesteia atât de vârâtă pe gât elevilor români, ca o mare capodoperă. Da! Dar de prostie!

– Domnule, dumneata eşti un trădător de neam şi ţară, nu-mi vine să cred că un loviştean ca şi mine poate gândi astfel!

– Domnule Mohanu, cu tot respectul, dacă eu sunt trădător, dumneavoastră, care pe vremea împuşcatului aţi decretat că din folclorul şi tradiţiile Ţării Loviştei au dispărut colindele religioase, ce sunteţi? Când dumneavoastră clamaţi laicizarea completă a colindelor din Lovişte, eu cântam prin casele oamenilor împreună cu alţi tineri, în noaptea de Crăciun, „Steaua”, „Cântecul Sfintei Maria”, „Cântecul lui Sfâtul Ilie”, „De-ntreabă Sfinţi pe Dumnezeu”, „Roagă-se Ion la Dumnezeu” şi „Cântecul popii”, iar la cinci dimineaţa, când începeau să fie trase clopotele la biserică, „Ziorile”, şi asta, de la un capăt la altul al satului, timp în care toată suflarea lui pornea spre biserică pentru a lua parte la sărbătorirea Naşterii Domnului. Copil fiind, erau două situaţii în care riscam să mănânc bătaie de la părinţi: dacă spuneam „Nu mă duc la şcoală” sau „Nu merg la biserică”. Dacă spun ceea ce spun despre poporul meu, o fac sperând că odată şi-odată ne vom debarasa de apucăturile care ne subminează permanent demnitatea şi progresul, de mentalităţile mioritic-fataliste, de ipocrizie şi neseriozitate, de grija pentru aparenţe şi pentru capra vecinului, de permanentul aflat în treabă al celor mai mulţi dintre noi, încredinţaţi fiind că cei care ne văd sunt idioţi şi ne vor aprecia „hărnicia” – în fine, de lene, fudulie şi lichelism. Ei bine, domnule Mohanu, suntem unii care  nu vrem să fim băgaţi în aceeaşi oală cu gloata de mai sus, ne puteţi condamna pentru asta?

Surprins de riposta vehementă a lui Marian, bietul Constantin Mohanu abia a mai putut să bâiguie stins:

– Dar nu se poate aşa ceva, este o minciună, o calomnie, lipsă de respect…

S-a aşezat apoi încet, roşu la faţă şi uitându-se speriat în stânga şi-n dreapta, cerşind, parcă, ajutor care însă n-a venit de nicăieri. Rememorând această întâmplare, Marian a regretat cele spuse atunci, căci, între timp Constantin Mohanu trecuse la cele veşnice, iar despre morţi… numai de bine.

Încă de când s-a angajat, după terminarea facultăţii, primele defecte constatate de el la mulţi dintre conaţionalii săi au fost neseriozitatea, superficialitatea şi incompetenţa manifestă în domeniul lor de activitate. Văzând el ce-i „poate pielea” clasei politice româneşti de după decembrie 1989, a formulat o a doua variantă a parafrazei la Principiul lui Peter, înlocuind-o cu aceasta pe cea de pe vremea „împuşcatului”:

– „Într-o ierarhie ocupaţională, orice membru al ei tinde să evolueze până la atingerea nivelului său de incompetenţă. Dezastrul începe atunci când acest nivel este atins venind la putere”.

Pe când punea noua „găselniţă” pe perete, se gândea oarecum cu nostalgie că maiorul Popescu nu-l va mai lua la rost în legătură cu ce vrea să spună. L-a întâlnit prin ianuarie 1990 chiar în faţa intrării în întreprinderea aceea de echipament hidraulic unde tocmai se transferase, soţia lui lucra şi ea acolo, venise s-o ia. Săracul de el era tare speriat… Lui Marian i s-a făcut atunci milă de el şi i-a spus că dacă va fi nevoie, el va depune mărturie că n-a fost un securist rău ca alţii, dimpotrivă. Atunci, fostul securist i-a spus lui Marian: 

– Domnule inginer, faceţi dumneavoastră asta pentru mine?

– Da domnule Popescu, dar sper să nu fie nevoie.

– Vă mulţumesc foarte mult, domnule. Trebuie să vă spun, însă, cu tot regretul, că dacă vreţi înapoi scrisorile şi felicitările acelea din Olanda, nu vi le mai pot da, am predat toată arhiva de la combinat sub semnătură şi erau înregistrate.

Despre ce scrisori şi felicitări vorbea securistul? În prima vacanţă de vară din studenţie, taică-său s-a-ntors din Treboilea cu doi băieţi şi două fete care vobeau o limbă ciudată.

– Ia vez’ bă, ce vor ăştia, eu nu m-am înţăles cu ei da’ crez că sunt leşânaţ’ de foame, din câte-am priceput eu umblă să cumpere de mâncare, i-a zis Mărian lui fiu-său convinss că el se putea înţelege cu ei.

Tinerii aceia bălai erau olandezi, studenţi la geografie, cutreireaseră munţii şi, într-adevăr, erau morţi de foame. Marinică s-a înţeles cu ei în limba engleză. I-au băgat în „hodaie” – camera „a bună” cum ar veni –, le-au dat să mănânce şi să bea, au stat mult de  vorbă, inevitabil şi despre politică şi Ceauşescu, sâcâiţi într-una de-ai lui – „Ce zâce, ce zâce?”. Au făcut poze, şi-au dat adresele. Marinică nu credea să mai audă de ei. Înainte de a pleca la facultate, însă, a primit de la ei o scrisoare şi pozele făcute atunci când au fost omeniţi. Câţiva ani la rând, de Crăciun, Marinică primea de la olandezii aceia o scrisoare şi o felicitare. Apoi, legătura s-a întrerupt, niciodată Marinică nu s-a gândit să le răspundă, în anul I de facultate avusese de-a face cu Securitatea, asta-i mai lipsea – să-l ia din nou la ochi! La vreo trei ani de la angajare, când devenise mare amator de muzică bună, a dat întâmplător peste adresa acelor studenţi din Olanda şi le-a scris, rugându-i să-i trimită discuri de pick-up originale, cu o serie de formaţii şi solişti. După mult timp, şi uitase de acea scrisoare, a primit un pachet cu cinci discuri – Richard Claydermann, Beatles şi Elvis Presley, din ultimii – câte două, diferite. În pachetul desfăcut, a găsit şi o scrisoare, în care olandezii îşi cereau scuze pentru întârziere. Cei patru studenţi deveniseră între timp două familii şi plecaseră în Africa de Sud, cu treburi. Din Olanda, scrisoarea lui Marian a ajuns în Africa de Sud, de unde fusese trimis pachetul.

 În acea scrisoare, olandezii mai spuneau că peste două luni vor reveni în Olanda şi că dacă vrea muzică mai multă, le-ar fi mai uşor să-i trimită casete. Pe atunci, însă, el nu avea decât pick-up şi magnetofon. Ca să se revanşeze, le-a făcut şi el un pachet cu discuri de pick-up, cu muzică populară românească: Maria Lătăreţu, Maria Tănase, Dumitru Fărcaşu şi câteva antologii. În pachet, le-a pus şi o scrisoare. A avut mari probleme până a expediat coletul acela în Olanda. În primul rând, cei de la Poşta Externă i-au desfăcut pachetul aşa, cu duşmănie, chiar în faţă, amintindu-i de maică-sa când îi rupea cărţile care nu erau „de şcoală”. Apoi, când securiştii aceia au dat peste scrisoare, i-au făcut un scandal monstru. I-au spus să vină peste câteva zile, trebuiau să dea scrisoarea la tradus şi s-o studieze – ei erau bătuţi în cap, habar n-aveau de limba engleză. Când a revenit, i-au spus că scrisoarea e prea lungă; o jumătate de pagină, cinci rânduri şi trei  fraze – atât avea voie, nimic mai mult! A, şi înainte de asta a trebuit să dea explicaţii în scris, ce şi cum era cu olandezii aceia. Ei bine, după puţin timp, maiorul Popescu i-a cerut, pe un ton foarte politicos, „scrisorile şi felicitările de la olandezii aceia” şi Marian a dat iarăşi cu subsemnatul, ce şi cum. La sfârşitul declaraţiei date în faţa securistului, acesta i-a cerut, spre binele lui, cum precizase, să adauge următoarea frază: „Prezenta declaraţie am dat-o din proprie iniţiativă, deoarece propunerea străinilor de a-mi trimite casete înregistrate mi s-a părut suspectă şi, ca urmare, mă angajez să întrerup orice legătură cu ei”.              

Ca orice securist care se respectă, maiorul Popescu a devenit, după 1989, „întreprinzător particular”: făcea, în subsolul unei hale transformate în depozit de mărfuri „en gros”, într-o prăfărie de nedescris, un detergent ieftin, exploatându-l pe un fost coleg de cercetare mai în vârstă,  absolvent de chimie tot la Iaşi, ca şi el –  era domnul Emil Anton –, cu care devenise prieten; pe lângă cercetare, îi apropia şi pasiunea comună pentru lectură. Culmea este că în primii ani după 1989, detergentul fostului securist – care devenise peste noapte capitalist (evident, securistul,  nu detergentul!) – a avut un succes fulminant. Din păcate, după câţiva ani, Victor Popescu a trecut subit în lumea celor drepţi – făcuse o leucemie galopantă, iar de afacerea sa cu detergentul, s-a ales repede… praful. I-a părut sincer rău de acel securist, era destul de tânăr, nu împlinise încă cincizeci de ani. Pe lângă faptul că putea să-l înfunde de atâtea ori, dar n-a făcut-o, iar Marian se simţea dator oarecum faţă de el, îl aprecia pe Victor Popescu şi ca pictor, fiindcă expunea destul de des, iar critica îi era favorabilă de fiecare dată. Într-o zi, Marian i-a spus că are şi el câteva tablouri de oarecare valoare. Securistul şi-a exprimat dorinţa de a le vedea, iar Marian l-a invitat să-i facă o vizită acasă. De cum a intrat în sufragerie, Victor Popescu a şi remarcat tablourile acelea printre altele care, se-nţelege, erau nişte kitsch-uri. Faptul acesta l-a convins că era în posesia unor tablouri cu adevărat valoroase şi l-a făcut să renunţe, de atunci încolo, la sintagma „de oarecare valoare”. Acestea erau trei tablouri de Sever Burada, fratele lui Theodor Burada, absolvent de bele-arte la Paris, fost legionar, omorât de comunişti la canal. Cum a făcut Marian rost de acele tablouri? 

În primii ani de după teminarea facultăţii, la cel mult două luni, mergea la Bucureşti în delegaţie, câte o săptămână, pentru documentare. Făcea rost cu mare greutate de cazare la hotel, dar până la urmă, îşi făcuse nişte relaţii la „Astoria” şi „Continental”, mituind rcepţionerii cu… piure de castane – aceeaşi mită cu care reuşea să xerocopieze sute de pagini cu lucrări despre PVC, din reviste străine, la Oficiul de Informare Documentară pentru Industria Chimică (aici, mai aveau trecere pungile şi sacii din polietilenă!), oficiu care în ultimii ani de dinaintea revoluţiei din decembrie 1989, avea să se cheme Centrul de Cercetări pentru Standarde, Analize Economice şi Marketing (CCSAEM). De obicei, după-amiezile şi serile şi le petrecea în compania bunei sale colege de facultate Anca Bordea; mergeau la teatre (ehei, ce bătălie era pe bilete, în special la Teatrul Mic!, şi le cumpărau cu cel puţin o lună de zile înainte) şi la concerte, vizitau expoziţii şi chiar atelierele de pictură ale unor artişti cunoscuţi, prieteni de-ai Ancăi. Prin 1980, toamna, se aflau în atelierul pictorului Eugen Gâscă – avea locuinţa şi atelierul într-o vilă superbă din apropierea sediului Televiziunii Române. Acesta era un nume cunoscut în arta plastică a timpului şi se făcuse remarcat în primul rând prin acuarelele sale elegante şi diafane – peisaje, în special. Nu-şi permiteau să cumpere nimic, fiindcă Eugen Gâscă vindea o acuarelă cât o palmă de om, cu cel puţin 5000 de lei. Erau, însă, mulţumiţi că puteau să le admire şi chiar să le atingă; şi apoi, mai era  şi plăcerea conversaţiei… La un moment dat, Anca şi maestrul au început să discute despre o cunoştinţă comună. Marian nu s-a amestecat în discuţie, n-avea habar de persoana respectivă, dar înţelesese că o ducea foarte greu, fusese dată afară din învăţământ şi acum trăia din vânzarea unor tablouri – de fapt, pânze şi cartoane pictate şi neînrămate – ale tatălui ei. La întoarcere, în autobuzul 76, Marian a întrebat-o pe Anca despre cine discutau şi, astfel, a aflat că era vorba despre fiica lui Sever Burada. Anca i-a mai spus că avea acasă nişte pânze cumpărate foarte avantajos de la acea doamnă şi l-a invitat la ea să le vadă. I-au plăcut, dar mai mult i-a plăcut preţul, comparativ cu cel al creaţiilor lui Eugen Gâscă. Atunci, Anca i-a spus că poate să cumpere şi el tot aşa de avantajos, doamna era tare strâmtorată. Întâmplător, luase la el 1500 de lei – voia să-şi cumpere o haină groasă, de iarnă şi o pereche de cizme, dar n-o făcuse încă.  Din cei 1300 de lei pe care-i mai avea atunci, trebuia să achite hotelul, să mănânce încă două zile şi să-şi cumpere bilet de tren pentru întors; pentru a cumpăra tablouri, putea să dispună de cel mult 1000 de lei. A urmat apoi un telefon şi în seara următoare, fiica lui Sever Burada s-a întâlnit cu el la Anca unde i-a prezentat mai multe pânze şi cartoane pictate. A ales trei: două pânze – o „Natură moartă cu peşti”  şi „Liliac” – şi un carton – „Maci”, pe care a dat, la negociere, 1 800 de lei, diferenţa de 800 de lei fiindu-i împrumutată de Anca. Ulterior, când a venit la Sesiunea de Comunicări Stiinţifice a Centrului de Cercetări şi l-a vizitat, fosta lui colegă de facultate i-a reproşat că nu le-a înrămat corespunzător, că trebuiau rame subţiri, din lemn şi cu „passe-partout”, nu din ipsos, groase şi patinate, aşa cum se făceau pe atunci în atelierele cooperaţiei, altele nu ştau să facă lucrătorii aceia; avea dreptate, dar ce ştia el de felul în care o ramă pune în valoare un tablou sau dimpotrivă?!           

 

*    *    *

 

Cea de-a doua parafrază a lui Marian la Principiul lui Peter, formulată după revoluţie şi afişată pe perete în biroul său, n-a mai surprins pe nimeni. Pe lângă incompetenţă şi superficialitate, manifestate din plin în condiţiile unei libertăţi înţelese aiurea, în decursul anilor, el mai observase că foarte mulţi conaţionali au aerul că sunt deţinătorii adevărului absolut, că ei le ştiu pe toate; în fine, că românii au tendinţa, devenită aproape trăsătură de caracter, de a-şi da cu părerea despre orice, oricând, oriunde şi, mai ales, într-o totală necunoştinţă de cauză. După revoluţie, această tendinţă a început să se manifeste    printr-o preocupare excesivă de a face politică, prilej pentru el de a parafraza cugetarea lui Spinoza –„Neştiinţa nu-i o dovadă, ignoranţa nu-i un argument” – astfel:

– „În politica de care se ocupă cea mai mare parte a poporului român, neştiinţa serveşte drept dovadă, ignoranţa – drept argument”.   

După venirea la putere a Convenţiei Democratice, înspirat fiind de Octavian Paler, pe care îl admira foarte mult, în ciuda numeroşilor săi detractori, Marian a formulat cugetarea următoare:

– „După şapte ani de regim Iliescu, constatăm cu groază că în România nu există autoritate decât în stare de mituire, în stare de şantaj sau în stare de impotenţă”.

Cu trei ani mai înainte, cu prilejul mişcării CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei), repede înăbuşită de foştii securişti şi garnitura a doua a PCR care preluaseră puterea, făcuse constatarea că:

– „În societatea românească, ipocrizia este lege, competenţa este un handicap, iar corupţia a devenit monedă naţională”.

O altă constatare de-a lui, din aceeaşi perioadă, era aceea că:

– „România este paradisul formelor fără fond: terorism fără terorişti, corupţie fară corupţi, privatizare prin falimentare”.

La douăzeci de ani de la revoluţia din 1989, lucrurile erau neschimbate în România; dimpotrivă, erau şi mai grave, criza financiară prinzând clasa politică românească total nepregătită, preocupată de alegeri peste alegeri – parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale – de împărţit ciolanul, de moţiuni, de cumpărat şi de furat voturi,  de scuipat şi de lins unde tocmai se scuipase, de aruncat bani pe fereastră cu nemiluita, ştiind bine că cei mai mulţi se vor regăsi ulterior în buzunarele cui trebuie, sub forma celebrului de acum „parandărăt”. Ce program anticriză, ce bugete făcute cu cap, ce măsuri de combatere a şomajului…, ducă-se dracului Ţara!  Acum, cugetarea de mai înainte, referitoare la cei şapte ani de regim Iliescu, o modificase, ea suna în felul următor: 

– ,,Dacă la sfârşitul anului 1996, după şapte ani de regim Iliescu, constatam cu groază că în România, orice autoritate nu exista decât în stare de mituire, în stare de şantaj sau în stare de impotenţă, astăzi, la sfârşitul anului 2009, constatăm cu stupefacţie că spusele lui Samuel Johnson – Bucuraţi-vă! N-aţi văzut ce e mai rău! – s-au adeverit!”. 

Cum nu avea deloc o părere bună despre politică şi politicieni – în general, şi din România – în special, a început să se intereseze şi de părerile altora despre ea şi ei. Iată câteva asemenea păreri, într-o selecţie subiectivă, evident, adică una care să-i susţină punctul de vedere, căci altfel, despre aceste subiecte găsise fel de fel de referiri, cele mai multe – proaste, se-nţelege:

– „Politica nu are legătură cu morala” (Nicolo Machiavelli);

– „Politica este o încăierare între interese, mascată ca o competiţie între principii, conducerea treburilor publice în interesul personal” (Ambrose Bierce);

– „Politica este arta de a căuta necazurile, de a le găsi peste tot, a pune un diagnostic greşit şi a aplica remediile necorespunzătoare” (Groucho  Marx);

– „În politică, prostia nu este un handicap” (Napoleon Bonaparte);

– „Politica este probabil singura profesie pentru care se crede că nu este necesară nicio pregătire” (Robert Louis Stevenson);

– „Politica practică se bazează pe ignorarea faptelor” (Henry Brook Adams);  

– „Politica s-a preocupat prea mult de stânga sau de dreapta, în loc să se procupe de bine şi rău” (Richard Armour);

– „Politica este o treabă mult prea serioasă pentru a fi lăsată pe mâna politicienilor” (Charles de Gaulle); 

– „Politica este un război fără vărsare de sânge, iar războiul este politică cu vărsare de sânge” (Mao Tze Dun);

– „Politicienii sunt oameni care atunci când văd luminiţa de la capătul tunelului, aleargă şi mai cumpără ceva tunel” (John Quinton);

– „Politicienii sunt ca scutecele – şi ei necesită schimbarea din exact aceleaşi motive” (autor necunoscut).

– „S-a spus că politica este a doua cea mai veche meserie din lume. Eu am observat o izbitoare asemănare cu prima” (Ronald Reagan);                                                                      

Stimulat, de astă dată, de asemănarea până la coincidenţă a părerilor sale despre politică şi politicieni, cu acelea ale unor personalităţi istorice, politice sau culturale, Marian a compus următoarea poezie, pe care a intitulat-o sugestiv „Sfaturi pentru politicieni”:

 

   Nu ţineţi deloc seama de fapte şi  morală,

   Prostia şi tupeul atuuri vă pot fi,

   Fie-vă pregătirea o palidă spoială,

   Fiţi ferm convinşi că veşnic veţi trăi.

 

   Mascaţi-vă încăierarea dintre interese

   Ca fiind o luptă dreaptă, bazată pe principii,

   Al vostru adevăr să aibă cât mai multe feţe,

   Cu cei ce v-au ales, vicleni să fiţi ca lupii.

 

   La capăt de tunel lumină de zăriţi,

   Alergaţi îndată şi mai cumpăraţi tunel,

   Cu vorbe mari, deşarte pe cei slabi păcăliţi

   Făcându-i să vă creadă deştepţi şi plini de zel.

 

   Învinuiţi pe ceilalţi, strigând în gura mare

   C-aţi moştenit dezastrul, doar ei l-au provocat,

   Azi porciţi-vă şi daţi-vă cu sârg la gioale,

   Mâine pupaţi-vă lingând unde-aţi scuipat.

 

   Constat c-aceste „sfaturi” voi deja le urmaţi,

   Cu nişte scutece mizere voi azi v-asemănaţi

   Şi din aceleaşi pricini, toţi trebuiţi schimbaţi!

                             

Fireşte, era convins că „fiecare popor îşi are conducătorii pe care şi-i merită” (ştia asta dela Marx citire), iar cei care nu şi-i merită şi ar merita alţii mai buni, n-au decât să se resemneze mioritic sau să emigreze, fiind, desigur, victime ale democraţiei „originale” româneşti, victime ale dictaturii majorităţii care, în general la Românica, suferă de „boala vacii nebune”. Diverşi analişti politici, deontologi, semidocţi şi politicieni veleitari, tot explică ei dezastrul în care se află România de ani buni, invocând „greaua moştenire” comunistă (ulterior, fiecare guvern l-a acuzat de asta pe precedentul!) spunând că „stai dom’le, că la noi a fost cea mai a dracului dictatură comunistă, mai ceva ca-n URSS pe vremea lui Stalin!” Dar n-a fost acelaşi regim şi-n Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG şi chiar în Bulgaria? Ah, da, diferenţa e că la noi s-au găsit destule lichele şi secături mai catolice decât Papa. Apoi, după revoluţie, totul la noi a trebuit să fie „original”: împuşcarea soţilor Ceauşescu (în ziua de Crăciun – un adevărat sacrilegiu, transformat ulterior în blestem, după părerea lui Marian), libertatea (înţeleasă ca dreptul individului de a face ce vrea), democraţia (dictatura unei majorităţi ignorante, uşor de manipulat), capitalismul (unul nefuncţional, de cumetrie, „tunul” fiind calea de îmbogăţire peste noapte a multor lichele) etc. „Nu poţi fi puţin capitalist, aşa cum o femeie nu poate fi doar puţin gravidă” – a spus Stefan Heym, un admirabil scriitor german, trăitor în fosta RDG, unde, iată, comunismul nu  i-a mutilat caracterul, aşa cum a făcut cu mulţi români. Ei bine, Marian era de părere că românii au reuşit performanţa uluitoare de a avea femei puţin gravide şi, în consecinţă, şi pe aceea de a fi şi puţin capitalişti! Câtă dreptate are Jean Paul-Sartre când spune: „În fond, noi suntem ceea ce facem din ceea ce alţii au făcut din noi”. „Nu ne vindem Ţara!”, las’ că o furăm noi bucată cu bucată şi „Noi muncim, nu gândim!” – astea să fie mostrele de inteligenţă ale acestui popor? Adăugaţi la ele termeni ca: ”golani”, „sula-n coaste”, „ţigancă împuţită”, „găozar”, axioma iliesciană „Proprietatea este un moft”, apoi  îndemnul băsescian de un cinism cretinoid –  „Hă, hă, hă, să trăiţi bine!” –  şi pe cel de obsedat sexual, de aceeaşi provenienţă – „Dacă te urci pe masă, am să-ţi arăt”. A, şi să nu uităm de recenta „găselnţă” ieftină a aceluiaşi personaj, care ne-a picat iarăşi ca o „pleaşcă” pe cap: „Un fleac – i-am ciuruit!”; a ciuruit pe dracu, au fost mai mulţi cei care au furat şi fraudat pentru el decât  pentru Mircea Geoană care, nu întâmplător, a confirmat „calitatea” de „prostănac” atribuită de tătucul Ilici, dând cu oiştea-n gard taman când era cât p-aci să-l sară. Amintiţi-vă şi de constatarea neputincioasă a preşedintelui Emil Constantinescu –  „Am fost învins de Securitate” – şi de declaraţia aceluiaşi preşedinte, la Viena fiind, atunci când a avut loc ultima mineriadă: „Mi-e silă de ce se întâmplă în ţară!” – de parcă ar fi fost un om simplu, de pe stradă şi nu un preşedinte de ţară. Marian era revoltat de această declaraţie, mai mult decât de prostiile scoase pe gură de ceilalţi doi, pentru că, dacă  nu-l susţinea  PNŢCD-ul,  Emil Constantinescu n-ar fi ajuns niciodată preşedinte de ţară. Iar înaintea acestora trei, am avut un preşedinte… cizmar.

Adăugaţi la toate astea tâlhăriile şi crimele l-a care s-au dedat românii în afara graniţelor ţării. De, dacă atâta poate poporul român! „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de maturitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştri cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim din cauza… duşmanului… boala o avem în suflet, este o înfricoşătoare epidemie de meningită morală… Piramida noastră socială este morbidă: vârful – bolnav de sifilis, baza – de pelagră”. Marian reproducea adeseori acest citat, întrebându-şi ascultătorii:

– Nu-i aşa că vi se par actuale aceste vorbe?

Cei mai mulţi răspundeau:

– Da, cum să nu? Ale cui sunt, ale tale?

– Nu, nu sunt ale mele, ele au fost scrise de către Octavian Goga, în 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial total nepregătită, din cauza politicienilor şi a corupţiei generalizate. Exact ca astăzi!

După valul de ură stârnit de comportamentul nedemn al multor conaţionali în Europa Occidentală şi în special în Italia, unde, este drept, au şi găsit teren propice de manifestare, mentalitatea şi apucăturile celor din Cizmă nefiind departe de cele ale lor (aveau şi ei unul a cărui gură „lătra” fără el!) şi fiind profund tulburat de mocirla în care se afunda tot mai mult poporul român, Marian a compus o ultimă poezie pe care a intitulat-o „Soartă meritată”:

 

 

Învinuim pe alţii de patimile noastre

Şi nu ne e gândul decât cum să-nşelăm,

Străinii văzut-au cum ne este firea

Şi ura lor feroce cu toţii o-ndurăm.

Mulţi înţeles-au libertatea câştigată

Cu sângele vărsat de alţii, nu de ei,

Ca dreptul lor de-a face tot ceea ce vor

Dar vina e a noastră, de cred că-s nişte zmei.

 

Lege nu e pentru ei şi nici morală,

Căci ştiu că banul cumpără orice,

Dreptatea e o marfă cât se poate de banală,

Cei mulţi sunt câini bătuţi cu mii şi mii de bice.

 

Lichelele-s ca lupii, noi – doar câini bătuţi,

Ştim doar să ne plângem, să schelălăim

Cerşind un os, ne vindem pe doar câţiva bănuţi

Şi căutăm nedemni, ocazii ca să ne lichelim.

 

Ne merităm, deci, soarta cu vârf şi îndesat,

Căci din nenorociri şi lupte, nimic n-am învăţat !

 

Da, era adevărat, Marian se convinsese demult că poporul român n-a învăţat nimic din istorie şi, de aceea, era mereu condamnat să o repete. Aproape întotdeauna, el este pus să aleagă între două rele, iar când are de ales între mai multe soluţii, întotdeauna el o va alege pe cea mai proastă. Iată, avea la îndemână două exemple edificatoare: ultimele două „ediţii” ale alegerilor prezidenţiale – în 2004 a avut de ales între Adrian Năstase şi Traian Băsescu, în 2009 – între Traian Băsescu şi Mircea Geoană; ce să alegi? La primele alegeri libere, poporul român, dacă ar fi avut cap, l-ar fi putut alege pe Ion Raţiu. Marian era convins că alta ar fi fost evoluţia României, dar ţi-ai găsit, ce Ion Raţiu  mâncase salam cu soia? În decembrie 1989, după ce l-a răsturnat pe Ceauşescu – şi dacă este să fim cinstiţi nu poporul român în ansamblu a făcut-o ci nişte oameni demni şi curajoşi, cei mai mulţi dintre ei în floarea vârstei – a ales să predea puterea garniturii a doua de nomenclaturişti şi securişti în frunte cu Ion Iliescu… Unde a ajuns?  La douăzeci de ani de la revoluţie nu se cunoştea încă adevărul despre ea. Or, dreptate se poate face numai după stabilirea adevărului. Apoi, în România degeaba se află adevărul dacă din lene sau, de cele mai multe ori, din interes, nu se purcede la a face dreptate. Deşi aflarea adevărului nu este niciodată o întreprindere uşoară, după descoperirea lui, el este – de cele mai multe ori – expediat în derizoriu  fără a fi urmat şi de dreptatea necesară. În acest sens, Marian cita două cugetări din filosofia germană:

– „Este mult mai uşor de recunoscut eroarea, decât adevărul, ea stă la suprafaţă, el – la adâncime”; şi

– „Adevărului îi sunt rezervate numai triumfuri de scurtă durată; între două astfel de triumfuri, el este condamnat ca paradox şi dispreţuit ca banal”.  

– „Spuneţi adevărul, şi nimeni nu vă va crede”, spunea Bismark I, cel care considera că „românii nu sunt o naţiune, ei sunt o profesie”. Grigore Moisil era de părere că „orice poate fi demonstrat, chiar şi adevărul”. Marian înţelegea că, de multe ori, adevărul trebuie reconstruit din bucăţi disparate şi, de aceea, admira o altă „zicere” a fostului său şef din perioada de început la Centrul de Cercetări, Peter Glück: „Numai minciuna poate fi perfectă, adevărul este întotdeauna perfectibil”. Iată şi o interesantă zicală turcească: „Cine spune prea făţiş adevărul, nouă oraşe îl gonesc”. În fine, Terenţiu constata – la vremea sa dar cu valabilitate – şi astăzi: „Linguşirea face prieteni, adevărul stârneşte ura”. Ultimele două citate îl făceau pe Marian să creadă că este aproape normal să fie înjurat de mulţi dintre cei care-i cunoşteau ideile şi părerile. Pe de altă parte, el ştia, de la Arkadi şi Boris Strugaţki, că „important este cum ne comportăm sub constrângere”, iar din acest punct de vedere, îndrăznea să constate că nu are ce-şi reproşa. Aceasta era marea diferenţă dintre el şi lătrăii iviţi după revoluţie ca ciupercile după ploaie. „După revoluţie, mulţi revoluţionari se-arată”, obişnuia să spună, stârnind ura multor revoluţionari cu patalama, beneficiari ai unei legi iliesciene, care le acorda acestora fel de fel de drepturi. Pentru faptul că, în realitate, nu se dorea aflarea adevărului despre revoluţia din decembrie 1989, Marian găsise o explicaţie în Reiner Maria Rilke: „Nu vom obţine răspunsuri la întrebările noastre, atâta vreme cât nu suntem capabili de a trăi aceste răspunsuri”. Iar românii sunt irevocabil condamnaţi să nu fie capabili de a găsi răspunsuri la întrebările lor, pentru că unii se tem de ele şi, de aceea, luptă din răsputeri ca ele să nu fie cele adevărate, iar ceilalţi, din lene, preferă să-şi dea cu presupusul, „confecţionându-şi” fiecare propriul răspuns, declarat ulterior drept adevăr universal, fără să-şi dea seama că în acest fel se nasc prejudecăţile care „colcăie” în mintea lor ca nişte şerpi veninoşi…

Se convinsese demult că în România nu se moare cu dreptatea în braţe, ci se moare cu adevărul în braţe, căci dreptatea devenise o marfă oferită la licitaţie celui care dă mai mult sau, mai degrabă, o târfă care trece de la unul la altul în funcţie de „cheful” (incompetenţa) sau „motivaţia” (mita/corupţia) diverselor instanţe, acestea fiind populate, în marea lor majoritate, cu „codoşi de dreptate”, aşa cum există „codoşi de curve”. În orice împrejurare, este logic şi moral ca orice om să răspundă pentru faptele sale. Dacă el, în cursul unei experimentări industriale, ar fi aruncat în aer o autoclavă de polimerizare, cu urmări imprevizibile nu doar pentru secţia de producţie, dar chiar pentru tot Combinatul Chimic, nu ar fi fost tras la răspundere? Şi asta, nu neapărat din incompetenţă, ci pur şi simplu pentru că însăşi noţiunea de „experiment” indică faptul că în cursul desfăşurării lui, nu poţi controla toţi factorii care o pot influenţa, deoarece faci ceva ce nu s-a mai făcut, altfel cum s-ar mai putea perfecţiona o tehnologie? Ei bine, un judecător incompetent sau corupt, oricâte soluţii aberante ar da, unele care pot distruge vieţi, evident – pe nedrept, nu poate fi tras la răspundere pentru ele! Culmea, acest „principiu” – mai constatase el – avea tendinţa de a se extinde şi la alte domenii de activitate, cum ar fi de exemplu medicina cu cazurile ei de malpraxis. Altă culme, sau – mai degrabă – paradox: care era domeniul cel mai bine salarizat din România? Justiţia, evident! – adică domeniul cel mai corupt şi cu activitatea cea mai dezastruoasă în plan social, fie numai şi pentru faptul că a statuat ca practică tocmai nerespectarea legii, călcarea ei în picioare. Unde s-a mai pomenit ca primii care nu respectă o lege să fie tocmai cei care sunt chemaţi să o aplice sau, şi mai grav, cei care au dat-o?!

Înaintea alegerilor parlamentare din 2008, două partide mari din opoziţie ţipau cât le ţinea gura la guvernul minoritar, sprijinit până atunci, în mod mai mult sau mai puţin vizibil în Parlament, de unul dintre ele, că să dea, să facă şi să dreagă, iar când au preluat puterea – mai puţin cu datul, cu făcutul şi cu dresul, celebră în acest sens fiind legea prin care salariile profesorilor ar fi urmat să crească din 2009 cu 50%. Au crescut? Nu!    

În ciuda părerii sale execrabile despre politică şi politicieni, în 1992, din convingere şi admiraţie pentru Corneliu Coposu, Marian s-a înscris în PNŢCD, fiind şi monarhist convins. Între timp, PNŢCD ajunsese în pragul dispariţiei, datorită, fireşte, „calităţii” unora dintre membrii săi. Căci, chiar dacă recunoştea că la demolarea PNŢCD contribuiseră şi cauze din afara sa, vinovaţi pentru asta erau, după părerea lui, în primul rînd, cei din conducerea acestui partid, conducere nedemnă de moştenirea lăsată de Corneliu Coposu. I-a fost jenă, chiar ruşine când, în campania electorală pentru prezidenţiale de la sfârşitul anului 2009, l-a văzut în spatele lui Băsescu pe Miluţ, iar la Timişoara, lângă Geoană şi Antonescu pe Ciuhandu. La conferinţa judeţeană din septembrie, acelaşi an, a fost ales membru supleant în comitetul de conducere al organizaţiei judeţene. Când a aflat că la Bucureşti s-a luat hotărârea de a-l sprijini pe Băsescu, a demisionat din acea funcţie, rămânând simplu membru de partid şi trecând „în conservare”, cum îi plăcea să spună, adică refuzând să mai fie un membru activ. O mai făcuse după ce Convenţia Democratică a câştigat alegerile, când s-a lămurit de ce sunt în stare unii dintre ţărănişti… A reînceput să activeze când la conducerea partidului a venit Ciuhandu. Acum, văzându-l alături de Geoană, îl durea faptul că se înşelase în privinţa lui. Recunoştea faptul că fără banii lui Miluţ, partidul ar fi dispărut demult. După ce a optat pentru Băsescu, i-a fost foarte clar că Miluţ nu urmăreşte şi el decât un os de ros. Acum, că Popeye Marinarul şi-a prelungit şederea la Cotroceni, prevedea că Miluţ se va alege cu praful de pe tobă; era curios dacă şi de astă dată va avea dreptate! Căci, la o zi de la „marea confruntare” Băsescu – Geoană şi cu mai puţin de două zile inainte de turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, a scris un articol intitulat „Eu cu cine votez?”, care a fost publicat într-un cotidian local. Apelând la toate zicătorile româneşti de tipul „A dat cu bâta-n baltă”, Marian prevedea că, dată fiind „vizita de relaxare” făcută de Geoană prietenului „malefic” (săracul, când a spus asta nici nu ştia câtă dreptate are!) Sorin Ovidiu Vântu, Traian Băsescu va câştiga alegerile. Previziunea lui s-a dovedit a fi corectă, deşi victoria lui Băsescu a fost una anemică, obţinută la limită, şi doar pentru că cei care au furat pentru el au fost mai mulţi decât cei care au furat pentru Mircea Geoană. Interesant a fost faptul că fără voturile diasporei, Mircea Geoană ar fi fost preşedinte. Marian a înţeles repede că Băsescu a fost „scos” preşedinte de angajaţii ambasadelor şi consulatelor României, de teama acestora de a nu fi schimbaţi din posturi şi din dorinţa de a-i arăta de ce sunt ei în stare, „împuşcând doi iepuri” deodată: rămânerea în posturi şi îndatorarea preşedintelui! Degeaba a contesat alegerile Mircea Geoană, acuzând PDL-ul de fraudă – CNP-uri inexstente, morţi care au votat, voturi multiple ale unor plimbăreţi – dinozaurii cu reflexe comuniste de la Curtea Constituţională care devenise un fel de Oracol din Delphi, l-au validat tot pe marinar, care a căzut din nou ca o „pleaşcă” pe capul românilor.   

El cu cine a votat? Cu nimeni! S-a dus la vot doar pentru a-şi anula buletinul, punând un egal din ştampile între cei doi. În primul tur a votat cu Antonescu, nu atât de dragul lui, al PNL-ului – nici atât!, ci pentru soluţia propusă de el – Klaus Johannis premier. Din nou istoria s-a repetat, din nou românii au ales soluţia cea mai proastă! Când liberalii l-au propus pe primarul sas al Sibiului pentru postul de prim-ministru – cel mai important om din stat în vremuri de criză economică dar şi politică, perpetuată parcă la nesfârşit de o clasă politică imatură, aflată într-o permanentă vânzoleală politicianistă şi de regrupare, exclusiv pe criterii de interes personal, Marian n-a rezistat tentaţiei de a face comparaţia între situaţia de acum şi cea de la 1866. După el, atunci avusese loc singura mişcare politică genială a clasei politice româneşti din toate timpurile, una dintre puţinele dăţi în care aceasta s-a dovedit cu adevărat responsabilă – aducerea în ţară a prinţului Carol de Hohenzollern Sigmaringen şi înscăunarea sa ca domn al ţării, care – la 1881 – avea să fie încoronat ca rege al României sub titulatura „Carol I al României”. Simptomatică pentru caracterul românilor, era comportarea lui Alexandru Ioan Cuza care, după atâtea realizări remarcabile, a început să creadă că-i este permis orice; de atunci datează în vocabularul românilor, noţiunea de „camarilă”, cultivată ulterior de cei mai mulţi dintre conducătorii României. Comparaţia între cele două perioade, l-a condus, însă, repede la concluzia că „Băsescu nu e Cuza, Johannis nu este Carol I” – concluzie care a devenit şi titlul unui articol de presă, destul de apreciat de unii, criticat de alţii, plus înjurăturile aferente la adresa autorului.   

Am spus că Marian era ţărănist şi monarhist. Ţărănist – hai, mai treacă-meargă, dar de ce şi monarhist?! Celor nedumeriţi de opţiunea sa, el le răspundea astfel:

– Sunteţi de acord cu mine că, în condiţiile actuale, orice mahalagiu cu bani şi gura mare poate ajunge preşedintele României?

         – O, da! Aşa e!, îi răspundeau toţi, fără excepţie.

         – Ei bine, un rege, un monarh, este altceva; el este născut, crescut şi educat pentru a conduce Ţara şi pentru a o reprezenta cu cinste şi demnitate. Monarhia constituţională oferă cel puţin, garanţia că în fruntea ţării nu se va afla niciodată un bembeluc semianalfabet, un mahalagiu şmecher şi infatuat care, de câte ori deschide gura, spune o prostie, făcându-se şi, mai grav, făcându-ne de râs pe oriunde trece. Apoi, comparaţi cum o duc popoarele ţărilor guvernate de monarhii constituţionale şi cum o duc cele ale ţărilor guvernate de diverse forme republicane.

          Marian a constatat, nu fără satisfacţie, că în octombrie 1993, Jacques Lang – ministrul francez al culturii – exprima o părere foarte apropiată de a lui: „Eu observ că monarhiile constituţionale sunt cele mai democratice ţări din Europa. Nu pot înţelege cum asta poate fi subiect de discuţii”. Iată şi opinia marelui economist german Max Weber, despre monarhie: „Monarhia parlamentară îndeplineşte un rol pe care un preşedinte ales nu-l va putea realiza vreodată. Monarhia limitează setea de putere a politicienilor tocmai fiindcă funcţia supremă în Stat este ocupată odată pentru totdeauna”. Jan Christian Smuts, primul ministru al Africii de Sud în perioada 1939-1948, a spus următoarele referindu-se la monarhie: „Dacă o naţiune nu vrea  monarhie, schimbă gândirea naţiunii. Dacă o naţiune nu are nevoie de monarhie, schimbă nevoile acelei naţiuni”. În fine, Anatole France, declara în 1921, anul în care a devenit laureat al Premiului Nobel pentru literatură, că: „Odată cu fiecare monarhie doborîtă, cerul devine mai puţin strălucitor fiindcă pierde o stea. O republică este o urâţenie pusă in libertate”.

         Marian era de părere că alta ar fi fost situaţia României dacă imediat după înlăturarea lui Ceauşescu de la putere, poporul român ar fi avut înţelepciunea de a pune în practică trei măsuri esenţiale şi anume: revenirea la monarhie, restituirea tuturor proprietăţilor confiscate de regimul comunist, iar acolo unde nu mai era posibil – dreapta despăgubire a proprietarilor sau moştenitorilor şi aplicarea cu stricteţe a legii lustraţiei, respectiv – ceea ce stipula Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Celor care obiectau că, vezi Doamne, pentru reinstituirea monarhiei trebuia consultat poporul prin referendum, el le răspundea:

– Nu, nu era nevoie de niciun referendum, pentru simplul fapt că monarhia nu a fost abolită prin referendum, ea a fost înlăturată ilegal. Revenirea regelui pe tron ar fi fost un act de dreptate elementară, mai ales că monarhul nostru trăia, avusesem şi această şansă!

Chiar şi după ce trecuseră destui ani de la revoluţie, contrar chiar propriei păreri, mai era încă posibilă  reinstaurarea monarhiei în România; iată ce declara în acest sens, Jean-Yves Masson – profesor universitar, poet, scriitor şi traducător francez – în toamna anului 2000, declaraţie preluată de revista „Eurostar Magazine”: „Monarhii Europei sunt toţi aici pentru a asculta vocea popoarelor şi, fară a influenţa politica, să protejeze naţiunile. Exemplul lor acordă credibilitate celor care cred că restaurarea regelui Mihai al României ar putea ajuta la vindecarea unor răni recente. Are monarhia un viitor? Este o realitate clar definită în Europa de azi şi fară monarhii Europa ar fi un loc foarte diferit”. Câtă dreptate a avut C. S. Lewis atunci când a spus: „Unde oamenii nu pot cinsti un rege, ei vor cinsti milionari, sportivi sau staruri de film; chiar si prostituate vestite sau gangsteri faimosi. Pentru că natura spirituală, la fel ca si cea trupească, trebuie servită, refuză-i hrana si va infuleca otrava”. „O, da, priviţi pe cine adulăm noi, astăzi!” – îşi spunea în gând Marian atunci când îşi amintea spusele celebrului C. S. Lewis.

         De altfel, Marian credea cu tărie şi cu argumente istorice, că republica era ilegală în România. Cum puteau merge bine treburile în această ţară, când, chiar forma sa de guvernământ era ilegală? Detesta sistemele republicane de guvernământ, considerând revoluţia franceză ca fiind una dintre marile nenorociri ale omenirii. Democraţia era pentru el o iluzie, atâta vreme cât cei mai mulţi votanţi nu aveau o  minimă cultură politică. Din moment ce, mai mult de două treimi dintre cei care se prezintă la vot, sunt bătuţi în cap – căci oamenii „cu scaun la cap” stau acasă fiindu-le lehamite de politică şi silă de politicieni (nicio grijă!, nu era mare scofală nici de o bună parte dintre absenteişti) –, este normal ca în organismele alese să apară tot felul de oameni, de la persoane rasate, de bun-simţ, la mahalagii şi ţaţe, de la oameni de cultură şi specialişti care au făcut ceva la viaţa lor, la bembeluci semianalfabeţi şi exaltaţi, puşi doar pe căpătuială, gata oricând şi pentru orice să-şi sară la gât unul altuia, sau atât de ignoranţi, că singurul lor scop este de a se fofila, de a se „afla în treabă”, dacă ar fi posibil să nu scoată un cuvânt în plen toată legislatura. Faptul că într-un partid mare, cu pretenţii, exista un personaj deosebit de vocal, care făcea deliciul presei prin exprimarea sa total agramată  (până şi unele pluraluri erau un chin pentru el, ce să mai vorbim de conjugarea vebelor, declinarea substantivelor sau de construirea unei fraze cu cap şi coadă!), conexat cu faptul că dinozaurii din acel partid, mulţi dintre ei – foşti nomenclaturişti ai PCR, se foloseau copios de acest biet incult, dar altfel putred de bogat (iată ceva ce pentru Marian nu avea nicio logică!), spunea multe despre caracterul şi mentalităţile românilor…  

Prin 2004, Marian a început să-i întrebe pe oameni cu cine vor vota la alegerile prezidenţiale. Nu s-a mirat deloc atunci când nu doar o dată, ci de mai multe ori, a primit răspunsuri identice cu acela al unei bătrâne de la ţară, o fiinţă pe care în ruptul capului n-ar fi  bănuit-o de atâta vehemenţă:

– Cu Iliescu, maică, cu Iliescu votez!

– Bine, dar Ion Iliescu nu mai candidează, nu mai are dreptul.

– Nu mă interesează, eu cu Iliescu votez!

La alegerile parlamentare din 2008, primele cu vot aşa-zis uninominal, au fost aleşi indivizi aflaţi în pline anchete penale sau chiar în puşcărie. Una din două: alegătorii care au pus ştampila pe astfel de specimene, au fost fie cretini, fie indivizi cărora li se pare normal să înşeli şi să furi.

– Şi ce dacă e-n puşcărie, am votat cu el că e om bun!, a răspuns un alegător de puşcăriaş la întrebarea unui ziarist nedumerit de alegerea făcută de bembeluc; şi, o Doamne, câţi ca el…!

La europarlamentare, poporul român cel „dăştept”   i-a trimis la Bruxelles, ca să-l reprezinte, între alţii cât de cât valabili, pe un naţionalist extremist şi palavragiu – fost ţucălar al împuşcaţilor, pe o piţipoancă agramată, fără alt merit decât acela că era „fata lu’ tata”, şi pe un oier semianalfabet şi „fălnicos” (aşa se spunea în satul lui oamenilor mândri, trufaşi şi vanitoşi), care-şi spunea „războinicul luminii”, convins fiind că el era însuşi Mihai Viteazul reîncarnat! De altfel, Marian era convins că atât naţionalistul ţucălar, cât şi „fălnicosul”, erau cazuri patologice. 

– După ce că la vot se duc din ce în ce mai puţini oameni, cei mai mulţi – mituiţi sau neavând habar pe ce lume trăiesc, cum pot fi numiţi parlamentarii – „aleşii poporului”? Să ne mai mirăm că politicienii şi poporul trăiesc în lumi paralele?, spunea el adeseori cu indignare celor cu care discuta.       

La zece ani de la căderea dictaturii comuniste – executarea cuplului Ceauşescu, chiar în ziua de Crăciun, a fost, el era convins de asta, un nou blestem pe capul poporului român –, Marian era un pensionar obişnuit, adică avea o pensie mizerabilă. După douăzeci de ani, lucrurile nu stăteau mai bine, dimpotrivă. A fi pensionar în România şi, mai ales, unul inactiv, înseamna, după el, să fii ca un condamnat la moarte care aşteaptă executarea sentinţei. Fireşte, existau şi pensionari de lux. Marian prelua exemplul lui Boc, noul premier, după alegerile parlamentare de la sfârşitul anului 2008: 560 de lei pensie rezultată din calculul conform legii pentru muritorii de rând, 13000 de lei în realitate! De unde diferenţa? De la fraieri, bineînţeles! Remarcase că în România exista un Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării, dar, în mod paradoxal, tot în această ţară, discriminarea era legiferată; căci ce altceva sunt imunităţile politice şi legile „speciale”, prin care unii încasează salarii şi pensii de zeci de ori mai mari decât  merită  în  realitate?!

„Omul este suma nenorocirilor sale” spunea William Faulkner. În ciuda unor exemple de dragoste şi devotament pentru aproapele său, sau tocmai prin  comparaţie cu acestea, Marian ajunsese iremediabil la concluzia că omul este fiinţa cea mai josnică şi mai crudă care a trăit vreodată pe Pământ, sursa tuturor  spaimelor, a tuturor ororilor şi a tuturor răutăţilor. „Este evident faptul că suntem diferiţi biologic, dar suntem oare şi inegali?” – era o dilemă retorică celebră a lui François Jacob iar Leon Blay remarcase că „suferinţa poate trece, dar faptul de a fi suferit, nu se şterge niciodată!”.  Marian se întreba  dacă nu cumva acum încep să se adeverească spusele lui Jules Barbey d’Aurevilly: „Crimele civilizaţiei extreme sunt mai atroce decât acelea ale extremei barbarii”? Adeseori, îşi amintea rugăciunea abatelui Oëttinger: „Dă-mi, Doamne, putere, calm şi înţelepciune: putere – pentru a schimba ceea ce poate fi schimbat, calm – pentru a suporta ceea ce nu poate fi schimbat şi înţelepciune – pentru a putea face deosebirea între ele”. Această rugă îl impresionase profund şi, de aceea, a şi parafrazat-o astfel:

– „Dacă omul şi-ar folosi puterea numai pentru a schimba ceea ce poate fi schimbat, calmul – numai pentru a suporta ceea ce nu poate fi schimbat şi înţelepciunea –  numai pentru a face deosebirea între ele, atunci lumea ar fi aproape perfectă”.    

Tot ceea ce-şi dorea în ultimă instanţă, era să nu fie o povară pentru ai lui când îi va veni sfârşitul şi să plece „dincolo” demn, aşa cum o făcuseră înaintea lui, Chircuţ – bunicul din partea tatălui şi Hobzoaica – bunica din partea mamei. Pe lângă faptul că nu a putut realiza tot ceea ce a simţit de-a lungul existenţei – şi asta era, desigur, drama vieţii lui –, mai regreta doar faptul că îşi lasă copiii într-o societate strâmbă, egoistă şi fără nicio perspectivă.

Există un basm israelian a cărui morală este aceea că nu poţi fi un om împlinit, cu atât mai puţin un lider, un conducător, decât dacă ai primit şi ai înţeles cel puţin cinci lecţii de viaţă: să fi îndurat foamea şi frigul şi să  fi simţit recunoştinţa, bunătatea şi smerenia. Marian se întreba câţi dintre politicienii români au primit şi, mai ales, au înţeles aceste cinci lecţii de viaţă? La felul în care se comportau cei mai mulţi – foarte puţini dintre ei. Chiar şi la aceştia, însă, exista riscul de a da uitării aceste cinci lecţii de viaţă.     

Băsescu şi-a dat din nou în petic după validarea lui de către Curtea Constituţională, drept câştigător al alegerilor prezidenţiale din 2009. Înainte de a face nominalizarea pentru funcţia de premier, a căutat sprijin parlamentar pentru PDL, al cărui „patron” n-a încetat o clipă să fie, în vederea formării unei majorităţi parlamentare (cea de dinaintea alegerilor, PNL-PSD cu Klaus Johannis premier, nu era bună căci nu era a lui). Cu UDMR-ul a fost simplu, întotdeauna au vrut la guvernare şi au şi fost de cele mai multe ori. Cu minorităţile la fel, întotdeauna au fost de partea puterii, indiferent de unde emana ea. Totuşi, nu era de-ajuns. Şi atunci şi-a spus din nou cuvântul vocaţia trădării existentă ca un dat genetic la licheaua română: ca prin farmec, a apărut în Parlament aşa-numitul „grup al independenţilor” format din dezertori de la PSD şi PNL care, iute-iute s-au pus la dispoziţia lui „Zeus”; acesta a răsuflat uşurat – din nou „cerurile i s-au deschis” – din nou putea face „ce vrea muşchiul lui”! Şi a făcut! L-a propus din nou pe Boc premier! Pentru Marian, nu mai era niciun dubiu că omul a luat demiterea lui Boc şi a guvernului ce-i purta doar numele, că doar nu el, săracul, îl făcuse, drept un afront strict personal, ceva în genul celui venit din partea celor 322 de parlamentari care votaseră anterior pentru suspendarea lui. Reducerea Parlamentului la o singură Cameră făcea parte din acelaşi registru al răzbunării ieftine a preşedintelui, îl durea pe el în cot că sunt prea mulţi şi consumă fără să merite, el trebuia să le-o „tragă” fiindcă-i purtaseră sâmbetele.  Era surprins cât de mult semăna nominalizarea aceluiaşi Boc pentru funcţia de prim-ministru, cu gestul unui copil cretin sau autist, care întotdeauna se întoarce la aceeaşi jucărie veche şi stricată, doar pentru că ea i-a căzut cândva cu tronc. În acelaşi registru se înscrie şi numirea Elenei Udrea, cea care făcuse din Norvegia republică – la un minister dublu cât l-a avut şi unde şi-a făcut de cap – Turism şi Dezvoltare – cel mai bănos, din câte se spune. Desigur, aici era mai mult decât dorinţa de răzbunare din partea preşedintelui, mai mult decât ambiţia lui prostească, mai mult dacât cinismul său cretinoid – el s-a asigurat că are în continuare în mâini jucăria de plastilină „Boc”. Marian s-ar fi socotit un idiot dacă ar fi crezut că guvernul „Boc IV” ar fi fost „emanaţia” micuţului, bietul de el era sortit să gândească doar cu capul lui „Zeus”, care-l va arunca fără remuşcări la gunoi în unul din două cazuri: când nu va mai avea nevoie de el, sau când va începe să gândească folosind capul din dotare, cea dea doua variantă fiind şi cea mai puţin probabilă; „procedeul” era doar… „specialitatea casei”, patent băscescian! 

  

 

 

23 Decembrie 2009… A trecut guvernul „Boc IV”! Fără probleme! Spectacol (de circ) în Parlament la vot, spectacol (tot de circ) – după… La vot, deşi consemnul conducerilor partidelor din opoziţie era să se voteze împotrivă, s-au găsit totuşi destui trădători şi de data asta. „Spectacolul” a fost oferit de cei puşi să urmărească felul în care votează cei din opoziţie şi de noii trădători care căutau să se fofileze, dar şi de unii vorbitori de la tribună care se doreau a fi spirituali, dar n-au reuşit să fie decât ridicoli sau ţaţe… După vot, alt „spectacol”: mai mult de jumătate din cei prezenţi, deci foarte mulţi şi din opoziţie, au stat la coadă pentru a face sluj în faţa ministresei blonde, Elena Udrea de la turism şi dezvoltare, „pata de culoare” a noului – pe jumătate vechiul guvern. Penibil şi dizgraţios spectacol, demn doar de noi, românii!

Una peste alta însă, micuţul Boc era iarăşi pe cai mari pus, fireşte de Traian. După „spectacolul” din Parlament, Marian şi-a amintit din nou întrebarea pusă în antichitatea romană – „Quis tibi parve deus tam magni pondera fati?” („O, micule, ce zeu ţi-a sortit povara unui destin atât de mare?”) – pe care acum i-a adresat-o noului-vechi prim-ministru şi la care şi-a răspuns singur, imediat, fără niciun dubiu şi cu glas tare, deşi în cameră era doar el şi Boc, acesta din urmă, se-nţelege, sub formă de imagine pe ecranul televizorului:

– Zeus Traianus Băsescus, evident!  

 

                                     *     *     *

Şi a venit criza bat-o vina!… Cum la români, niciodată „iarna nu-i ca vara” şi totuşi, de fiecare dată, iarna îi prinde total nepregătiţi, la fel s-a întâmplat şi cu criza asta nenorocită. Bineînţeles că pe români i-a lovit cel mai crunt, din toată Uniunea Europeană. Până mai ieri, guvernanţii cei „dăştepţi” de azi susţineau că gata!, „s-a fârşit” criza, începând cu ianuarie 2010 va fi creştere economică! Ceva mai încolo, văzând că „se-ngroaşă gluma” dădeau de înţeles gloatei (asta era „consideraţia” lor faţă de cei care-i ţineau pe bani grei acolo, sus) că să zică ea mersi că nu era ca-n Grecia, aserţiunea „grecizare” devenind o sperietoare grozavă pentru români. „Măsurile” anticriză ale guvernanţilor, „servite” pe tavă de către Zeus – reducerea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor, a indemnizaţiilor de şomaj, a celor pentru mamele aflate în concediu pentru creşterea copiilor şi altele asemenea – erau la îndemâna oricărui idiot din lumea asta. Doi miniştri bembeluci – cel al finanţelor şi cel muncii – se contraziceau din oră-n oră la televizor, ba chiar se contraziceau pe ei înşişi. Cât de idiot trebuie să fii ca acum să spui ceva, iar peste o oră – cu totul altceva, susţinând pasămite că ai fost prost înţeles? Ba, mai mult, să recunoşti cu nonşalanţă că până acum tu, fraierule de român „care eşti”, ai fost minţit, dar de acum, gata! – nu vei mai fi, „zău lu’ Dumnezău!”. În fine, lui Marian i-a fost dat să vadă ceva de niemaginat chiar şi pentru el, care nu se mai mira de nimic: un ministru al educaţiei şi învăţământului care în Lovişte ar fi fost catalogat fără drept de apel ca fiind „prost întecăruit” sau „pucăr”! De ce? Fiindcă la o conferinţă de presă, repeta ca un papagal, cuvânt cu cuvânt, tot ce-i şoptea – da, tot ce-i şoptea! – o caţaoană de secretar de stat, postată strategic în dreapta mocofanului! Şi era ministru, mai mult – ministru al educaţiei şi învăţământului… Halal ministru! Marian a realizat atunci că în toate posturile de conducere ale ţării, ajunseseră indivizi total incompetenţi, criteriul de „selecţie” fiind unul singur: obedienţa faţă de Zeus! Şi cum dracu să faci faţă crizei, cu asemenea specimene?

Marian era, pur şi simplu, furios pe el însuşi că nu-şi dăduse seama mai demult de această stare de lucruri absolut dezastruoasă! Şi, culmea, avusese la-ndemână până atunci atâtea exemple de indivizi putrezi de bogaţi, dar care dădeau din colţ în colţ dacă-i puneai să scrie o pagină de caiet după dictare, „etalon” fiind în acest sens un primar de sector bucureştean care a „îmbogăţit” limba română cu expresii de genul „almanahe”, „care este”, „goagăl, gugle, gogol…” etc; şi, de ce nu, mezina prezidenţială care la vârsta de peste 30 de ani, era agramată şi totuşi a fost aleasă – de alţi agramaţi, evident! – europarlamentar… I-a luat „la puricat” pe miniştrii momentului, „bucată cu bucată” – concluzia fiind aceeaşi: nişte „pucări” toţi! La fel şi secretarii de stat, şefii de agenţii guvernamentale, de deconcentrate (ce termen idiot, auzi „deconcentrate” – când în toate mişunau doar oameni de partid, total incompetenţi, puşi doar pe căpătuit, la asta da, erau foarte competenţi). Caţaoana care-i şoptea pucărului de ministru al educaţiei şi învăţământului mai avea o „replică” la acelaşi minister, una cu o voce de beţivă fruntaşă şi fumătoare înrăită, care-ţi dădea fiori reci pe şira spinării când i-o auzeai, şi care şi-a „tras” un profit ameţitor, de nici mai mult nici mai puţin de 50% din… programe educaţionale, a căror eficienţă o căutai cu lumânarea.       

În tot acest timp, ministerele aruncau bani cu nemiluita pe tot felul de achiziţii aiuritoare, la preţuri de „parandărăt” – adică de câteva ori, uneori – de zeci şi chiar sute de ori mai mari decât preţul pieţei; contracte de mii, chiar de milioane de euro pentru servicii făcute de mântuială sau chiar deloc erau atribuite sau „câştigate” de firme administrate de babe octogenare sau chiar de morţi, întâmplător (?) – părinţi ai unor politicieni sus-puşi. Un parlamentar de-al puterii, mare şi tare în  Societatea Naţională a Huilei, care era cât pe ce să fie linşat de nişte protestatari, a sponsorizat în aprilie 2010 o echipă de fotbal din Gorj, cu 1000000 de euro şi a donat 400000 de euro din banii societăţii, unei biserici din Valea Jiului, pentru pictură; bineînţeles că cel puţin 90 % din aceste sume erau „parandărăt” – bani pentru vistieria partidului de guvernământ şi  pentru buzunarul secăturii aceleia de parlamentar! Iar poporului i se cerea să dea dovadă de solidaritate, să strângă cureaua şi să consimtă cu bucurie la scăderea drastică a salariilor şi pensiilor!

Ehei, Grecia era acum un paradis! Şi, pentru măsuri de austeritate mult mai puţin drastice, grecii au făcut zile întregi un scandal nemipomenit în stradă, care s-a soldat chiar cu victime omeneşti. Te-ai fi aşteptat ca, în aceste condiţii, să intre şi poporul român în grevă generală, să iasă buluc în stradă ca să le ceară socoteală acelora care au adus ţara în sapă de lemn; dar ţi-ai găsit! – licheaua română care inevitabil trebuie să fie şi laşă, şi-a intrat repede în „atribuţii” reorientându-se rapid spre o nouă „meserie” ocazională, aceea de „spărgător de grevă”. Iar când, totuşi, se ieşea în stradă – ce să vezi? Tute şi bembeluci sfârşeau prin a… dansa ca pinguinii, după o melodie idioată confirmând faptul că băşcălia este metoda prin care românii transformă toate dramele în fleacuri! Cum dracu să mai fii luat în serios când, în loc să protestezi cu vehemenţă că situaţia e „albastră”, tu îţi bâţâi fundul înainte şi-napoi, în stilul dezagreabil şi vulgar „fiecare şi-o trage cu fiecare”? (Ceea ce, la urma urmei, nici nu era prea departe de adevăr!).

Seară de seară, pe toate posturile de televizune, criza era dezbătută adânc, întoarsă pe toate feţele. Lui Marian îi venea să ia televizorul şi să-l arunce peste balcon, atunci când orice realizator se simţea parcă dator să întrebe el în cele din urmă stereotip şi idiot – „Şi ce soluţie aveţi?” – pe unii care nu aveau câtuşi de puţin menirea de a da ei soluţii pentru ieşirea din criză, pentru simplul motiv că alţii erau plătiţi cu bani grei pentru asta (başca ce mai furau tot la greu).

Ce ar fi răspuns el dacă i s-ar fi pus această întrebare de-a dreptul cretinoidă? Păi, haideţi să vedem:

– reinstaurarea monarhiei;

– desfiinţarea tuturor partidelor politice;

– un guvern provizoriu format numai din specialişti neincriminaţi de o lege a lustraţiei reală, guvern care să aibă în vedere două obiective principale şi anume: 1. Relansarea economică a ţării cu asigurarea unui nivel de trai suportabil pentru popor; şi 2. Instalarea treptată în toate posturile de conducere a ţării – începând cu primul ministru şi terminând cu şefii de „deconcentrate” (ah, ce „găselniţă” tâmpă!) – de specialişti „de închiriat” cu contract, de profesionişti străini, numai români să nu fie, plătiţi „gras” pentru a „scoate untul” din români, ştiut fiind faptul că aceştia nu sunt în stare să se conducă singuri şi nu „pun osul la treabă” decât „cu sula-n coaste”! După aceea, guvernul provizoriu ar fi urmat să demisioneze şi să  fie înlocuit de un „consiliu de integritate”, un fel de „sfat al înţelepţilor” condus de monarh (de ce nu un „consiliu de coroană”?), cu misiunea de a contabiliza rezultatele activităţii specialiştilor „închiriaţi” cu contract. Atenţie însă – alegerea acestui consiliu să nu fie la îndemâna tuturor, oameni cu cap şi cretini de-a valma, ci prin electori aleşi numai de persoane cu o conduită morală ireproşabilă şi cu o minimă cultură civică şi politică, atestate printr-un certificat (vot cenzital);   

– confiscarea tuturor averilor care nu pot fi justificate şi chiar stabilizarea monetară;

– cercetarea, judecarea şi condamnarea cu dreaptă măsură a tuturor acelora care după decembrie 1989 au falimentat România;

– construirea de puşcării moderne unde să fie închişi cei de mai sus şi care, pentru masă şi casă, să pună umărul la refacerea ţării pe care ei au distrus-o;

– pentru orice infracţiune, pedeapsa minimă să fie de 5 ani de puşcărie („etalon”, să fie, spre exemplu, furtul unui ou!), iar pentru infracţiuni foarte grave – pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, fără drept de apel! Şi, da, pentru cei puşi să facă dreptate, pedepsele să fie duble sau chiar triple, dacă au încălcat legea!

O, da, aşa e, aţi mai auzit de unele dintre aceste măsuri, utopice – se-nţelege. De ce ajunsese Marian atât de categoric, extremist chiar? Pentru că era convins că situaţiile excepţionale necesitau măsuri excepţionale! Desigur, era conştient că toate astea şi altele, căci mai avea el destule, nu puteau fi aplicate niciodată, dar tare i-ar mai fi plăcut să vadă cum lichelele, secăturile şi hoţii sunt puşi cu botul pe labe… Vise… Atâta i-a mai rămas – să viseze, pentru a nu o lua razna din disperare şi conştient fiind că pierderea speranţei este cel mai mare păcat, iar omul care nu mai are nimic de pierdut, este în stare de orice. Nu-i părea rău decât de copii şi cel mai mult se temea de ziua în care vor ajunge să-l blesteme că i-a făcut. În rest, nicio problemă: românii meritau cu vârf şi îndesat tot ceea ce li se întâmpla, căci, evident, şi-o făcuseră cu mâna lor! Şi ceea ce li se întâmpla, nu era o pedeapsă, cum ar fi fost tentaţi să creadă unii habotnici, ci un rezultat, un banal rezultat al lichelismului, laşităţii şi aflatului în treabă care                 i-a caracterizat dintotdeauna pe români, în ciuda excepţiilor sau poate tocmai de aceea.

 

*     *     *

 

În aşteptarea dezastrului care avea să vină şi surescitat la culme, Marian a realizat  cu groază că, de mai bine de 70 de ani, în România triumfa răul şi şi-a amintit pe loc vorbele lui Edmund Burke, spuse cu mai mult de un sfert de mileniu în urmă: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. Aproape imediat, şi-a amintit şi ceea ce a spus Bill Clinton la investirea lui ca preşedinte al SUA: „În America, ceea ce este rău, poate fi oricând îndreptat de ceea ce este bun”. De ce nu putea fi şi în România la fel? Simplu: pentru că „românii nu sunt o naţiune, ei sunt o profesie” (Bismark I); şi, de asemenea, pentru că „aflatul în treabă este metodă de lucru la români” iar „băşcălia este metoda prin care românii transformă toate dramele în fleacuri” (P. Ţuţea). Ei da! – România rămăsese acelaşi „pământ tragic unde totul sfârşeşte în comic”! (P. Morand).  Ca un făcut, tot atunci a dat şi peste un citat din Ronald Reagan: „Guvernul este ca un copil: un tub digestiv cu un mare apetit la un capăt şi niciun simţ al responsabilităţii la celălalt capăt”. Pe loc a sesizat asemănarea izbitoare dintre spusele inteligentului preşedinte american şi citatul acela dintr-un autor necunoscut: „Politicienii sunt ca scutecele – şi ei necesită schimbarea din exact aceleaşi motive”. Şi nu s-a bucurat deloc, ba, dimpotrivă, simţea că se află „pe culmile disperării” (E. Cioran). La urma urmei, românii îşi aveau politicienii pe care şi-i meritau, căci iată ce spunea Jean-Paul Sartre: „În fond, noi nu suntem altceva decât ceea ce facem din ceea ce alţii au făcut din noi”. La fel de plastic şi de adevărat în acelaşi timp, şi Søren Kirkegaard formulase următorul sfat înţelept privind existenţa umană: „Viaţa trebuie înţeleasă privind înapoi şi trebuie trăită privind înainte”. Ei bine, Marian constata iarăşi cu durere că poporul român în ansamblu iar politicienii – în marea lor majoritate, arareori au fost în stare să privească înainte cu înţelepciune şi să înţeleagă ceva din istorie.  Mai mult, nu numai că nu a învăţat nimic din ea, fiind veşnic condamnat să o repete, dar, culmea o mai şi siluieşte, interpretând-o cum altfel – decât original! Şi, pe loc, şi-a amintit de o ceartă teribilă, pe care o avusese cu câteva zile în urmă (era 10 mai, tocmai dăduse un interviu la o televizuine locală pe tema monarhiei) cu tatăl unui fost coleg de liceu, un bătrân cretin, în ciuda sutelor de cărţi pe care se lăuda că le-a citit, fost mare director de IAS, care, într-o discuţie mai aprinsă cu Marian (cu care, până atunci se considera prieten), s-a apucat aşa, din senin, şi cu o ură pe care nu i-ai fi bănuit-o măcar, să-l înjure pe Carol I pentru că, vezi Doamne – după capul lui, împuşcase… 11000 de ţărani la 1907! Mare nemernic… Şi câţi ca el?…   

Şi iarăşi ca un făcut, seara, Marian a primit pe internet de la fosta lui colegă de facultate Gabriela Ursache, Mateiciuc după căsătorie, profesoară la un liceu din Suceava, un text foarte interesant; era vorba despre „scrisoarea de răspuns” a mareşalului Ion Antonescu, adresată la 29 octombrie 1942, lui C. I. C. Brătianu. În această scrisoare, trebuiesc înlocuite doar numele din ea cu nume din zilele noastre şi conţinutul ei ar fi perfect valabil, confirmând – a câta oare Doamne! –  părerea lui Marian că poporul român nu a învăţat nimic din istorie şi de aceea este condamnat să o repete iarăşi şi iarăşi …

În fond, pe alte căi decât cele belicoase, nu ajunseseră românii tot „la mâna” fostelor Imperii: Austriac/Austro-Ungar (bănci, petrol), Rusesc (petrol, energie, aluminiu) şi Otoman (comerţ)?; şi, din nenorocire – nu numai a urmaşilor acestora… Marian era însă convins că îşi meritau soarta cu vârf şi îndesat. „Nu ne vindem ţara!”? Am vândut-o deja! Şi încă n-am văzut ce e mai rău…

 

MARIAN PĂTRAŞCU

___________________________________________________

 

VIAŢA CA O PROVOCARE

 

 Culegere computerizată: Eugenia Dumitrana, M. Pătraşcu

Corectura: Doru Căpătaru, Ion Soare

Coperta: M. Pătraşcu, Ovidiu Valentin Ciorobea

Grafică interioară: Ion Tălmaciu

Desene copertă I: Lucian Marin

Foto coperta I: Gheorghe Sporiş

Foto coperta IV: Geroge-Sebastian Pătraşcu

Machetarea: Ovidiu Valentin Ciorobea

 

DESCRIEREA CIP A BIBLIOTECII NAŢIONALE

 

PĂTRAŞCU, MARIAN

VIAŢA CA O PROVOCARE / Pătraşcu Marian

 

ISBN: 978-973-7981-70-7

 

 

 

 

 

MARIAN PĂTRAŞCU

 

VIAŢA CA O PROVOCARE

– roman neconvenţional –

              

(Condamnat la viaţă – ediţia a II-a,

revizuită şi adăugită)

 

  

Editura FORTUNA

Râmnicu Vâlcea, 2010

                                     Tuturor acelora care mi-au motivat

                                    existenţa şi în primul rând bunicilor,

                                 părinţilor şi copiilor mei căci „la urma

                               urmei noi nu suntem altceva decât ceea

                          ce facem din ceea ce alţii au făcut din noi” (J. P. Sartre)

 

  

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Judete