Categorii

Învățământul vâlcean în perioada 1864-1918

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

93

 

În perioada care a urmat promulgării legii, au fost construite o serie de şcoli, altele fiind reparate sau recondiţionate. În anul şcolar 1864/1865, în judeţul Vâlcea funcţionau „126 de unităţi şcolare, cu câte patru clase, frecventate de 3483 de elevi”67. Din analiza planurilor de şcoli care s-au păstrat în arhive, rezultă că “cele mai multe localuri erau clădiri simple, cu o cameră sau două şi prispă, mai ales cele construite în perioada 1838-1842”, iar “Edificiile şcolare realizate în perioada 1857-1864, au mai multe încăperi: sala de clasă, cancelaria, cameră pentru învăţător, o sală pentru organul administrativ local (sfatul sătesc, apoi comunal şi primăria), arestul şi, într-o singură excepţie, toaleta”68. Dintr-ordin al Ministerului de Interne, trimis prefectului de Vâlcea la septembrie 1865, aflăm că Ministerul de Justiţie, al Cultelor şi Învăţământului Public „a încredinţat dumnealor revizori[lor] şcolari de judeţe, planurile necesare pentru construcţiile de şcoli săteşti”69. Ca revizor al judeţului, în luna octombrie 1865, a fost numit, în urma unui examen, Constantin Ion Codreanu70. În general, însă, aspectul şi dotarea şcolilor nu erau cele mai bune, din moment ce la 30 ianuarie 1865, Ministerul de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice îi atrăgea atenţia prefectului că „mai toate şcoalele comunelor rurale din acel judeţ, se află în proastă stare şi în lipsă de locale (sic!), de mobilare, lemne de foc etc., ceea ce cauzează dauna instrucţiunei, căci o şcoală, fiind lipsită de toate trebuinţele sale, nu poate progresa” 71. Cere să se ia măsuri în acest sens. Relativ la seminarii, legea prevedea organizarea unor seminarii de gradul I – cu patru clase şi de gradul II – cu şapte clase, ambele urmând să fie întreţinute de stat; şcolile profesionale trebuiau să fie îngrijite de autorităţile judeţene şi comunale. Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor didactice urmau să se facă, la fel ca înainte, prin şcoli normale.

Un rol destul de important în îmbunătăţirea activităţii şcolilor, îl vor avea statuarea şi înfiinţarea comitetelor şcolare din cadrul şcolilor. Pentru alcătuirea acestora, se vor numi delegaţi speciali, aleşi dintre preoţi şi din alţi oameni cu prestigiu şi autoritate în comună, toţi fiind ştiutori de carte, aşa cum rezultă dintr-un tabel înaintat prefecturii la 16 octombrie 1865, « cu membrii care au a alcătui comitetul şcolar prin comunele acestei despărţiri », de către V. Pleşoianu – subprefectul plăşii Olteţul de Sus72.

În general, în ciuda sărăciei cronice, a lipsei de fonduri şi a conservatorismului unor factori decizionali, aplicarea legii a avut urmări benefice pentru dezvoltarea şcolilor de toate gradele din Oltenia şi, implicit, din Vâlcea. Trebuie menţionat şi faptul că proiectul de lege al lui Dimitrie A. Sturza, din 1886, privitor la învăţământul preşcolar, prevedea ca în localităţile mai populate să se înfiinţeze şi grădiniţe (« grădini ») de copii. La Râmnicu-Vâlcea, în curtea bisericii « Toţi Sfinţii », va fi înfiinţată, prin procesul verbal din 20 aprilie 1908, « Grădina de copii », la iniţiativa Societăţii Cooperative « Providenţa », în principal – a protoiereului şi parohului de atunci al aşezământului, Meletie Răuţu73. În plan material, bogata corespondenţă purtată de Revizoratul Şcolar al Judeţului Vâlcea, în special cu Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi cu autorităţile locale, mărturiseşte despre atenţia acordată dotării şi întreţinerii şcolilor, procurării de manuale, perfecţionării cadrelor didactice şi salarizării acestora74.

La 7 septembrie1891, începe să funcţioneze la Râmnic învăţământul gimnazial (este vorba de actualul Colegiu ,,Alexandru Lahovari’’), cu o singură clasă cu 41 de elevi şi 2 profesori – A. Teodoru pentru partea literară şi A. Eliad – pentru cea literară. Cursurile s-au ţinut până în anul 1901 în diverse case particulare, apoi la Episcopie, în locul seminarului (datând din 1837), care fusese temporar desfiinţat. Abia în anul 1911, gimnaziul va căpăta un local propriu. Preocupările pentru înfiinţarea unui liceu teoretic la Râmnicu-Vâlcea sunt relativ vechi, acestea datând încă din vremea revoluţiei paşoptiste: la 11 august 1848, când Costache Codreanu, profesorul Şcolii Naţionale din Râmnic, printr-un memoriu adresat Prefecturii Judeţului Vâlcea, propunea repartizarea unui teren din oraş al M-rii Bistriţa, pentru construirea unui liceu75

Aşa cum o prezintă învăţătorul cercetător C. Alessandrescu, în cunoscutul său Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, în 1891, situaţia învăţământului vâlcean se prezenta în felul următor: „Judeţul Vâlcea avea, la 1 aprilie 1892,100 şcoli rurale, fiecare – cu un învăţător plătit de stat. Aceste şcoale se frecventau de 2599 copii (2240 băieţi şi 350 fete), din numărul de 19.101 copii (10.130 băieţi şi 8971 fete), cu vârsta de şcoală. ( . . . ). Din punctul de vedere al materialului, construcţiile şcolare se împart astfel: 41 de zid, 39 de bârne şi restul de paiantă, vălătuci sau nuiele şi pământ. Din aceste localuri, 67 sunt proprietăţi ale comunelor, 7 închiriate, restul cedate comunei pe termen hotărât. ( . . . ) În tot judeţul sunt 4 şcoli primare urbane de băieţi şi 4 de fete, pe lângă care, în oraşul Râmnicu-Vâlcea mai e o şcoală plătită ca rurală; copii de vârstă şcolară în anul 1891/1892: 733 băieţi şi 407 fete, înscrişi – 547 şi 207 [fete], din care au promovat 300 şi 105 ( . . . ). La aceste şcoli funcţionează 13 institutori şi 10 institutoare (5 cu titlu suplinitor, 5 cu titlu provizoriu şi 13 cu titlu definitiv)”76. Precum se poate constata, există o anumită discrepanţă între cifrele de şcolarizare prezentate de consilierii judeţeni în anul 1898 şi cele prezentate de C. Alessandrescu.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul şcolilor rurale mixte va creşte la 121, iar al celor urbane – la 5, „2 de băieţi, 2 de fete şi una mixtă în Ocnele Mari, cu 160 învăţători, învăţătoare, institutori şi institutoare. ( . . . ) Au fost înscrişi la începutul anului şcolar 7342 băieţi şi 710 fete (în total, 8052), au urmat regulat în tot cursul anului 4664 băieţi şi 502 fete, au promovat 4165 băieţi şi 415 fete, din aceştia din urmă 375 băieţi şi 32 fete au absolvit întregul curs primar”77. Cu ocazia sesiunii ordinare a Consiliului general al Judeţului Vâlcea, în anul 1898, se comunică rezultatelor licitaţiilor organizate şi încheierea de contracte cu antreprenorii, în vederea construirii de şcoli noi în următoarele localităţi ale judeţului: Govora – clădire cu două săli de clasă, 2 şcoli în comuna Şirineasă (Ciorăşti şi Şirineasa) – tot cu câte două săli de clasă, Vlădeşti – cu o singură clasă (ulterior, aprobându-se de către minister două clase), Bărbăteşti – cu două clase, Costeşti – cu trei săli de clasă; autorităţile din alte 19 comune au luat, deocamdată numai hotărârea să construiască şi ele localuri noi de şcoală78.

Cu puţin înainte de primul război mondial, consilierii judeţeni constatau că „instrucţia urbană e ceva mai bună”, dar „învăţământul primar lasă foarte mult de dorit, cu toate stăruinţele puse de guverne şi cu toate sacrificiile ce se fac”79. În afară de învăţămânul primar (urban şi rural) sunt scoase în evidenţă, cu această ocazie, şcoala profesională de fete din Drăgăşani, care „funcţionează în localul şcoalei primare urbane construit din fondul Laura Simulescu, şcolile elementare din Horezu şi Drăgăşani, şcolile elementare de meserii din Zătreni şi Mihăeşti, precum şi 2 şcoli de ţesătorie – una la Sineşti („cu opt clase, cu şapte războaie sistematice, două urzătoare, maşină de cusut la croitorie, maşină de tricotat flanele, alta pentru făcut ciorapi. Se fac ţesături frumoase, în borangic, şi se învaţă vopsirea stofelor, se cultivă şi gândaci de mătase şi se învaţă filarea borangicului”)80, condusă de „d-na Rusu”, şi cea de a doua – în Bătăşani.

Gimnaziul „Alexandru Lahovari” (viitorul liceu omonim). În toamna anului 1891, la Râmnicu-Vâlcea va lua fiinţă Gimnaziul clasic (cursul inferior al unui liceu), cu 42 de elevi, primii profesori fiind Alexandru Teodoru – pentru partea umanistă şi Anton Eliade – pentru partea ştiinţifică (şi director); alţi profesori din perioada de început: N. Negoescu (director între 1905-1908), Eliodor Constantinescu (viitor director), P. Crivăţ (la istorie), Tr. Bratu (la germană), P. Niţescu (la română, Şt. Felioreanu (de franceză), Gr. Sinescu (de fizico-naturale), Chr. Georgescu (geografie) C. Chiriţescu (latină) etc. Cursurile gimnaziului se vor deschide – mai întîi cu o singură clasă – la 7 septembrie 1891 în casele Angelescu din strada Mihai Bravu81, apoi în casele căpitanului Nicolae Sofianu, din strada Capelei (1895-1901), iar între 1901-1911, „în clădirea Seminarului din curtea Episcopiei” (Oane Sorin, Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 14). La început, instituţia era lipsită nu numai de sediu propriu, ci şi de material didactic sau aparatură şi utilaje necesare unei şcoli de un asemenea nivel. Treptat, însă, situaţia se va îmbunătăţi, gimnaziul (mai târziu, liceul) va deveni, cu timpul, o                                                                                                                               instituţie de referinţă a învăţământului vâlcean, atât prin ţinuta cadrelor care au predat aici, prin nivelul elevat al învăţământului, cât şi prin rolul pe care absolvenţii acestui vestit liceu îl vor juca, decenii de-a rândul, în toate domeniile spiritualităţii româneşti: cultură, ştiinţă, literatură, artă, învăţământ etc. Înfiinţarea, la scurt timp, a Comitetului şcolar (în frunte cu prefectul judeţului) şi receptivitatea autorităţilor locale la cerinţele didactice, concretizată prin deschiderea unor liste de subvenţii şi organizarea unor manifestări culturale, vor duce la îmbunătăţirea situaţiei gimnaziului, mai ales după construirea sediului propriu al instituţiei, pe un teren dăruit de judeţ în 1906; construcţia s-a realizat între octombrie 1909 şi martie 1911, după planurile profesorului arhitect Nicolae Ghica-Budeşti, sub supravegherea unui alt arhitect – Alexandru Referendaru (Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag, 24). Odată cu creşterea numărului de elevi, va creşte şi cel al profesorilor.

La scurt timp de la înfiinţare, consiliul profesoral va propune, într-una din şedinţele sale de lucru, ca gimnaziul să poarte numele de „Mircea Vodă”82. Nu se ştie cu exactitate dacă instituţia va fi purtat efectiv acest nume, dar prin Decretul ministerial 2533/1899, gimnaziul primeşte dreptul de a purta numele de „Alexandru Lahovari” – marele om politic originar din Râmnicu-Vâlcea, jurist, fost ministru de justiţie şi de externe. În acelaşi an, Panait Crivăţ, directorul de atunci al şcolii, a cerut primăriei localul cel vechi al şcolii primare de băieţi, pentru a-l transforma în internat, însă cererea sa a rămas fără răspuns83.

Faima gimnaziului a fost dată şi de iniţiativele organizării în cadrul său, de către profesori competenţi şi pasionaţi, a unor manifestări care s-au bucurat de succes şi au avut un mare rol în ridicarea nivelului de cultură al elevilor. Printre acestea, s-au remarcat înfiinţarea fanfarei – în 1898 şi întemeierea, de către neobositul Eliodor Constantinescu, a Societăţii de lectură „Vasile Alecsandri” (septembrie 1904), care va avea un mare rol, nu numai în procesul instructiv-educativ al elevilor, ci şi, în general, în viaţa culturală a oraşului; un nou avânt, asociaţia l-a cunoscut spre sfârşitul deceniului al patrulea al secolului XX (1937-1939), sub îndrumarea strălucitului profesor de limba franceză, care a fost Lucian Bădescu (Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 89). În 1919, va lua fiinţă, de asemenea, Cercul de educaţie artistică, condus de un alt profesor eminent – sculptorul C. Gh. Mihăilescu (autor, printre altele, al grupului statuar de la intrarea în parcul „Zăvoi” din Râmnicu-Vâlcea). Acelaşi Eliodor Constantinescu va realiza, în 1909, primul Anuar al Gimnaziului „Alexandru Lahovari”. Alţi profesori ai instituţiei vor participa la înfiinţarea, în 1906, a Şcolii de adulţi din localitate şi – în 1907 – a Societăţii de cultură şi educaţie „Progresul”. Gimnaziul dispunea de o bibliotecă, de un cor faimos în epocă şi de o echipă entuziastă de teatru, alcătuită din elevi, care a organizat mai multe spectacole de succes, sub îndrumarea şi regia maestrului Constantin Popian84. Dintre personalităţile faimoase care au urmat cursurile gimnaziului în această perioadă, se cuvin amintiţi chimistul Eugen Angelescu (1896-1968) şi scriitorul Gib Mihăescu (1894-1935).

Îşi continuă activitatea Seminarul teologic, care în 1864 avea 80 de elevi interni şi 18 externi, cuprinşi în 4 clase. Este interesantă şi semnificativă propunerea, în 1881, de a se introduce în programa şcolară a seminarului, un curs de pedagogie, motivată de faptul că mulţi dintre seminarişti erau fii de ţărani, care, după absolvire, nu vor deveni preoţi, ci învăţători. Printre elevii faimoşi ai seminarului (între 1885-1889), s-a numărat şi cunoscutul folclorist Teodor Bălăşel (1860-1941), născut în Ştefăneştii Vâlcii85.

La 25 septembrie 1908, în clădirea care servise mai înainte drept sediu pentru Şcoala de subofiţeri (1883-1903), se va reînfiinţa Seminarul teologic „Sfântul Ierarh Nicolae”, care mai funcţionase la Râmnicu-Vâlcea (1837-1847), M-rea Bucovăţul Nou (1847-1848), Craiova (1851-1853) şi din nou la Râmnicu-Vâlcea (1854-1901), desfăşurându-şi activitatea aici până în anul 1911, când se va stabili definitiv la Râmnicu-Vâlcea86. Cursurile seminarului vor fi urmate şi de viitorul folclorist Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa (n. 1895 la Bistriţa – jud. Mehedinţi, m. 1992 – Bistriţa).

La 11 octombrie 1909, va fi înfiinţată Şcoala Primară Urbană Mixtă nr. 1 din Râmnicu-Vâlcea, care va deveni, mai târziu, Şcoala Generală cu Clasele I-VIII şi va primi, în zilele noastre, numele „Spiru Haret”. În ziua de 9 octombrie 2009, cu ocazia sărbătoririi unui centenar de existenţă, într-un cadru solemn, primarul municipiului a dezvelit placa aniversară ce menţionează acest eveniment. Unitate etalon pentru şcolile de acest nivel, şcoala posedă clase moderne, o sală de festivităţi, un laborator de informatică dotat cu 12 calculatoare de ultimă generaţie, cancelarie şi sală de şedinte la cerinţe europene ; şcoala deţine şi un teren de sport amenajat cu tribune. Pe holurile instituţiei, se află obiecte tradiţionale şi tablouri din anul înfiinţării.

Şcoli profesionale şi tehnice. În 1852, după deschiderea ocnei sistematice de la Ocnele Mari, în această localitate se va înfiinţa o şcoală de pregătire pentru mineri şi pentru meşteri fierari, strungari şi tâmplari87.

La iniţiativa Societăţii culturale a judeţului Vâlcea, înfiinţată la 23 august 1898, vor lua fiinţă în judeţ patru şcoli industriale (de meserii şi, în acelaşi timp, agricole). Una dintre acestea, bine organizată, se afla la Horezu (director – A. Sterian) şi avea, în afară de diriginte, „maestru fierar, maestru lemnar, maestru frânghier şi un învăţător”88. Şcoala industrială din Drăgăşani (director – institutorul N. Popescu), înfiinţată de societate împreună cu primăria locală, urma să aibă, pe lângă « maeştrii » menţionaţi la cea din Horezu, un perier şi un lucrător brutar, precum şi un maestru de agricultură. Pentru Şcoala de meserii din Găneşti-Zătreni (învăţători, I. Popescu şi N. Diaconescu), societatea îşi luase ca parteneră Asociaţia învăţătorilor din Zătreni.

Cea de a patra şcoală, pentru fete, era programată să se înfiinţeze la Râmnicu-Vâlcea, « în vechiul palat administrativ ocupat odată şi de spital (. . . ), în care se vor deprinde fetele absolvente de curs primar la următoarele meserii: lenjeria, croitoria, tricotagiul (sic!), ţesătoria (cu războaie sistematice) a inului, cânepei, bumbacului, lânei şi borangicului, traforagiul, împletitul paielor, a răchitei, a papurei, a trestiei şi a panglicelor de lemn şi grădinăritul”, aşa cum rezultă dintr-un raport datat 14 august 1901, al profesorului D. Constantinescu – revizor şcolar şi preşedinte al Societăţii Culturale din Vâlcea 89. Autorităţile judeţene cereau punerea sub controlul lor a acestor şcoli şi se solicitau terenuri gratuite pentru practica agricolă. O activitate notabilă, strîns legată de practică, desfăşura şi şcoala din Bălceşti. Pe la sfârşitul secolului XIX, este semnalată o şcoală de meserii la Râmnicu-Vâlcea, frecventată de 40 de elevi şi având secţii de dogărie, fierărie, rotărie, strungărie şi tâmplărie.

Legea instrucţiunii publice din 1864 acordase mai puţină importanţă învăţământului profesional şi, mai ales, celui agricol. Urmând la scurt timp după Legea asupra învăţământului secundar şi superior (23 martie 1898), o altă lege elaborată de Spiru Haret, marele reformator al învăţământului românesc, Legea învăţământului profesional (1899) va înlătura, în cea mai mare parte, neajunsurile existente în organizarea şcolilor tehnico-profesionale, dovedind « expresia unei cunoaşteri temeinice a societăţii româneşti »90. În anul 1897 – fusese înfiinţată o şcoală viticolă la Drăgăşani, în 1906/1907, tot aici funcţiona o şcoală de fete, a cărei directoare era Lucreţia Grigorescu, iar la Horezu îşi desfăşura activitatea un atelier de ţesătorie (pentru fete, desigur), întreţinut de comună91.

Şcoli particulare au existat şi în această perioadă în Vâlcea, dar activitatea acestora era strict controlată de stat, întrucât se constatase o anumită neglijare a unor aspecte, printre care – neaplicarea întocmai a programei şcolilor publice. Astfel de instituţii au funcţionat în următoarele localităţi: o şcoală de fete la Drăgăşani, sub conducerea Lucreţiei Grigorescu – cu 21 de fete, o şcoală de băieţi la Brezoi (a Societăţii „Lotru”, ce asigura şi predarea limbilor germană şi maghiară), sub conducerea lui Gh. Vasilescu – cu 52 elevi; la 1910, şcoala era încă funcţiune92. La Râmnicu-Vâlcea, au funcţionat Şcoala Mixtă Bărăţia, a lui Iosef Ronovcu 40 elevi şi o şcoală de fete, condusă de Baldovin Hangiu, cu 21 de fete93. De asemenea, aici a funcţionat o şcoală catolică cu 41 de elevi, înfiinţată în 1878; de altfel, învăţământul catolic avea tradiţie la Râmnic: dintr-un document publicat de N. Iorga, rezultă că o şcoală catolică ar fi existat încă în 1824, unde – alături de limba română – se preda latineşte, ungureşte şi în italiană94. În 1887, tot aici, va lua fiinţă Şcoala primară mixtă „Bărăţia”, „cu program de educaţie al statului, iar în anul 1897 – Şcoala primară mixtă, germano-luterană, cu program propriu”95. În anul şcolar 1913-1914, la şcoala catolică din reşedinţa judeţului, erau înscrişi 58 de elevi, de naţionalităţi şi confesiuni diferite, printre care – 39 ortodocşi şi 18 catolici96.

Aşa cum am menţionat mai sus, în această perioadă se continuă activitatea de instrucţie elementară (obligatorie), atât la oraşe, cât şi la sate, şcoala primară trecând de la durata de trei ani, la cea de patru ani. În anul şcolar 1864-1865, în judeţul Vâlcea erau active următoarele şcoli urbane: Şcoala de băieţi din Râmnicu-Vâlcea, cu un efectiv total de 254 elevi, institutori – I. Petrescu, N. Dumitrescu şi N. Apostolescu; Şcoala din Ocnele Mari, cu 80 de elevi, institutor – Ion Coman; Şcoala din Drăgăşani, cu 112 elevi, institutor – Radu Rizescu şi Şcoala din Horezu, cu 54 de elevi, institutor fiind P. Georgescu97.

În anul aplicării Legii instrucţiunii publice, 1864/1865, situaţia statistică a învăţământului vâlcean se prezenta astfel: existau 124 de şcoli, în care erau înscrişi în clasa I, 2551 elevi, din care au promovat 533; în clasa a II-a, 684 elevi – promovaţi, 291; în clasa a III-a, 242 înscrişi, din care au promovat 118, iar în clasa a IV-a, 7 (!) înscrişi, din care a promovat unul singur. Frecvenţa medie a elevilor la o şcoală primară rurală din Vâlcea, era în 1882/1883 de 15 elevi. Numărul fetelor care frecventau cursurile, era extrem de mic: 3,3%, aşa cum rezultă dintr-un raport din 1865 al revizorului şcolar I. Eliade98.

În anul şcolar 1877/1878, în judeţul Vâlcea îşi desfăşurau activitatea 78 şcoli cu un total de 3063 şcolari înscrişi, din care 2868 erau băieţi şi 195 – fete99. În anul şcolar 1888/1889, situaţia se prezintă în felul următor: în Vâlcea existau 16681 copii de vârstă şcolară, din care – băieţi, 8507; din aceştia, figurau ca înscrişi 4149, majoritatea (3515) fiind băieţi; la examenele de sfârşit de an, au promovat 1945, din care – băieţi, 1774; cifra absolvenţilor din acest an este întristătoare: au absolvit 28 de elevi, toţi fiind băieţi! La sfârşitul perioadei de referinţă (anul şcolar 1918/1919), promovabilitatea la şcolile urbane din Vâlcea era de 57,90%, faţă de 63,10% – media pe întreaga Oltenie100. Nu întâmplător, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, procentajul analfabeţilor din judeţul Vâlcea era cel mai ridicat: 87%101. Cauzele acestei situaţii sunt diverse şi valabile pentru întreaga Oltenie, cu deosebiri nesemnificative de la judeţ la judeţ: situaţia precară a multor localuri de şcoală, numărul insuficient de cadre didactice (multe şcoli erau încadrate cu un singur învăţător, ceea ce încuraja sistemul monitorial), motivat – la rândul lui – de proasta salarizare, precum şi de viaţa plină de privaţiuni şi umilinţe pe care o duceau învăţătorii, în totală contradicţie cu nobila şi dificila misiune pe care şi-o asumau – aceea de apostoli şi luminători ai neamului; lipsa mobilierului adecvat şi a materialului didactic corespunzător etc.

Şcoli urbane de fete, existau la Râmnicu-Vâlcea, Ocnele Mari şi Drăgăşani102. În luna ianuarie 1865, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice aducea la cunoştinţă Ministerului de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice că „pentru localul Şcoalei de fete din comuna Târgu Ocna, a închiriat casele D-ei Chiriachiţei Mihail, prin contract pe termen de trei ani, cu începere de la octombrie 1862 şi cu preţ de lei două mii pe an. Până în octombrie 1864, ministerul a plătit chiria regulat, dar de când asemenea cheltuială a rămas în seama comunelor, primarul n-a vrut să plătească această cheltuială din fondurile comunei. Îi cere ministrului să ajute la rezolvarea litigiului; la rândul său, ministrul de Interne îi ordonă prefectului să intervină în acest sens, spre a se onora angajamentul luat de minister faţă de proprietară. În 1903, în oraşul „viilor şi vinului”, va fi mutată de la Râmnic, Şcoala Profesională de Fete (care, ulterior, va lua denumirea „Laura Simulescu”), într-un local nou, construit de Dimitrie Simulescu103.

În ceea ce priveşte învăţământul rural, şi aici s-au înregistrat progrese, atât în dezvoltarea învăţământului elementar, cât şi a celui profesional. În anul 1909, în comuna Ştefăneşti (satul Şerbăneşti) îşi va începe activitatea prima şcoală de agricultură din judeţul Vâlcea, „având în primul an 4 elevi şi un singur profesor – preotul Teodor Bălăşel, care preda toate disciplinele”104. Şcoala inferioară de grădinărit din cătunul Aranghel (Râmnicu-Vâlcea) va lua fiinţă după un an (1910), funcţionând până în anul 1916105.

Legile elaborate de Spiru Haret şi, mai ales, aplicarea lor sub controlul, supravegherea şi îndrumarea neobosită a acestui adevărat ctitor al învăţământului românesc modern, îşi vor arăta în curând roadele: dintr-o statistică pe anul şcolar 1918-1919, rezultă o situaţie mult îmbunătăţită: în acest an, îşi desfăşurau activitatea în judeţul Vâlcea, 181 de şcoli, la care erau înscrişi 20.243 de elevi, din care – băieţi, 13.830; au frecventat cursurile 10.064 şcolari (mai puţin de jumătate, deci!), din care – băieţi, 7900; vor promova 8813, din care – 7072 băieţi106. Totuşi, mai existau unele localităţi în care învăţământul nu se putea desfăşura, din cauza lipsei de învăţători: la 2 ianuarie 1881, circa 70 de locuitori din comuna Roşiile se adresează cu petiţie, în numele a „peste patru sute de familii locuitori”, către revizorul şcolar, întrucât „nu avem învăţător aproape de patru ani de zile ( . . . ), copiii noştri au rămas ca dobitoacele”; cer să le fie şi lor numit un învăţător, recomandându-l pe Ilie Sandu Popescu, întrucât acesta a frecventat „usul celor 4 clase”107.

Dascăli vâlceni participanţi la marile evenimente ale istoriei. Calitatea profesorilor şi a învăţătorilor vâlceni, de luminători ai maselor, a inclus permanent, desigur, şi lămurirea locuitorilor în privinţa intereselor lor vitale, legate de regimurile care s-au perindat la cârma ţării, de forţele conducătoare, de relaţiile cu ţările vecine. Ne apare astfel ca un lucru firesc, directa angajare a dascălilor în derularea unor evenimente istorice de seamă. „Cazul” lui Petrache Poenaru este deja clasic: după ce s-a implicat în Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, ca secretar al acestuia, în 1848 (după înfrângerea revoluţiei) va fi arestat, pentru promovarea ideilor şi idealurilor înaintate ale revoluţiei, precum şi pentru faptul că fusese în comisia pentru eliberarea robilor ţigani. Un alt exemplu faimos, este cel al „profesorului de musichie” Anton Pann, cel care, la 29 iulie 1848 – în parcul „Zăvoi” din Râmnic, unde se desfăşura solemnitatea citirii celor 21 „punturi” ale Constituţiei revoluţionare – a dirijat corul ce a intonat un frumos imn, presupus de unii cercetători (în special vâlceni) a fi fost chiar Deşteaptă-te, române! Am menţionat mai sus contribuţia lui Costache Codreanu la pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor revoluţionare de la 1848 în Vâlcea, căruia trebuie să i-l adăugăm pe profesorul Grigore Davidescu108.

În condiţiile în care legislaţia timpului îi excepta pe profesori de la mobilizare, dascălii vâlceni au sprijinit, în marea lor majoritate, Războiul de independenţă: în primul rând – prin donaţii în bani, destinaţi cumpărării de arme: învăţătorul N Marinescu din Călimăneşti (27 lei), Gh. Nistorescu din Costeşti (salariul pe trei luni), D. Iliescu din Făureştii de Jos (10 lei pe lună până la terminarea războiului) etc.109. Pe de altă parte, cadrele didactice făceau o propagandă susţinută printre săteni, pentru ca toţi locuitorii să contribuie, după puterile lor, la susţinerea materială a războiului (prin bani, ofrande, diferite produse etc.).

Intelectualitatea satelor, în primul rând – învăţătorii, s-a implicat, de asemenea, în marea răscoală din 1907. Considerăm că următoarele exemple vor fi elocvente: Ion Ilie Stoenescu, învăţător din Laloşu, a fost unul dintre organizatorii răscoalei din această comună (singurul care a ales calea violenţei), fiind arestat şi dus în arestul preventiv din Râmnicu-Vâlcea; Mihai Popescu – învăţător din Făureşti, acuzat de participare la răscoală, a fost şi el arestat preventiv, imputându-i-se că mai înainte a propagat „idei nesănătoase” printre săteni, iar mai apoi „a avut contacte cu doi indivizi suspecţi”, după devastarea şi incendierea conacului Bârzescu din localitate; Ion Georgescu s-a aflat în fruntea răsculaţilor din Horezu-Romani, care se ridicaseră împotriva şefului ocolului silvic. Alţi învăţători, mult mai numeroşi – Ion Godeanu din Nisipi, Ion Deaconeasa din Bătăşani, G. I. Didicescu din Fişcălia-Ioneşti ş. a. – sunt percheziţionaţi şi anchetaţi pentru deţinerea de publicaţii subversive110.

Odată cu declanşarea Primului Război Mondial şi îndeosebi cu intrarea României în război, profesorii şi învăţătorii au fost mobilizaţi, mulţi dintre ei făcând suprema jertfă pe câmpurile de bătălie, cum s-a întâmplat, de pildă, cu o serie de profesori de la Gimnaziul Clasic din Râmnic: Vasile Ionescu, Constantin Giurgescu, Nicolae Negoescu, Mircea Dulcescu, Colibaş Popescu, Nicolae Drăghici, Moise Rădulescu – eroii menţionaţi pe Tabla de onoare din holul central al Liceului „Alexandru Lahovari”. În Fondul Revizoratul Şcolar al Judeţului Vâlcea, de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, s-au păstrat numeroase documente care vorbesc despre plata alocaţiilor pentru familiile învăţătorilor plecaţi pe front, întoarcerea dascălilor în teritoriul ocupat, reîncadrarea în învăţământ a cadrelor didactice care fuseseră mobilizate etc.111. Un caz notoriu în perioada rspectivă, cunoscut abia recent (în urma publicării unei părţi din manuscrisele sale), este cel al eminentului profesor Nicu Angelescu din Râmnic, participant la ambele războaie mondiale. În prima etapă – de pregătire şi de participare „la lucrările de la munte”, a făcut parte din Compania XI-a a căpitanului Mircea Măcelaru, din cadrul Regimentului 2 Vâlcea, al cărui comandant va deveni în curând „viteazul colonel Traian Moşoiu” – cum îl califică Angelescu pe acesta în memoriile sale. Desconcentrat la 10 mai 1916, la sfârşitul lunii iulie a primit din nou ordin de concentrare; repartizat iniţial la „partea sedentară”, va cere să meargă să lupte pe front. Va participa la toată campania, va lupta în Dobrogea, după dezastrul de la Turtucaia, şi va fi rănit nu o dată, aflându-se la un pas de moarte112. Paginile din Memoriile . . . sale, în care descrie – ca martor ocular şi participant activ – o bună parte din război, au o valoare documentară excepţională şi credem că viitoarele lucrări şi studii despre Războiul de reîntregire a neamului vor trebui, obligatoriu, să ţină cont de ele, ca de un izvor documentar deosebit de bogat, obiectiv (dată fiind ţinuta morală de excepţie a autorului) şi, deci, credibil. Este interesant şi cazul învăţătorului Gheorghe P. Andreescu din Şirineasa-Ciorăşti, care, după ce a „făcut” tot frontul, luptând atât pe teritoriile româneşti, cât şi în afara acestora, îmbolnăvindu-se de tifos exantematic, „n-are nici o decoraţie de pe urma războiului 1916-1918, cu toate că a fost propus, de şefii săi direcţi, de mai multe ori, rămânându-i drept răsplată a ostenelilor sale împăcarea conştiinţei că şi-a făcut datoria şi că a luat parte la războiul pentru întregirea neamului113.

Consecinţele primului război mondial asupra unor localuri de şcoală. Invadatorii germani din primul război mondial, au produs, cum era de aşteptat, în Râmnic, ca şi în restul judeţului, o serie de pagube. Unul din primele lor obiective, a fost ocuparea principalelor clădiri ale localităţilor, în primul rînd – cele ale reşedinţei de judeţ, printre care şi cea a gimnaziului râmnicean. „Încăperile de jos ( . . . ) au servit câtva timp drept grajd pentru adăpostul cailor ocupanţilor. Distrugeri s-au produs şi la arhiva care a mai rămas în şcoală, la muzeul de ştiinţe naturale, la cabinetul de fizică şi chimie, la sala de gimnastică; a fost deteriorat mobilierul şi localul”114.

Şcoala Profesională de Fete „Laura Simulescu” din Drăgăşani şi-a încetat activitatea în timpul războiului, după invadarea judeţului de către ocupanţii germani, aici instalându-se comandatura agresorului115. Pentru teritoriu, este elocvent şi tipic procesul verbal încheiat de învăţătorul diriginte al Şcolii primare rurale mixte din comuna Zătreni, Th. Demetrescu, la data de 23 dec. 1918, în care se menţionează că „numita şcoală a fost ocupată în iarna 1916-1917, de trupele inamice Austro-Ungaro-Germane şi întrebuinţată timp de două luni ca locuinţă, magazie, bucătărie, brutărie şi grajd, când i s-a ars şi furat întreaga ei zestre”, pagubele totale de aici fiind de 13.686 lei116.

Activitatea cultural-obştească a dascălilor vâlceni. În linia orientărilor şi – mai ales – a exemplului personal, date de Spiru Haret, cadrele didactice din această perioadă nu se vor limita numai la activitatea de la catedră, desfăşurată cu elevii, ci vor desfăşura numeroase activităţi extraşcolare, în vederea luminării părinţilor şi a celorlalţi locuitori, conştienţi fiind de adevărul, profunzimea şi nobleţea concepţiei marelui lor mentor. Acţiunea de apostolat la care îi invita înaltul diriguitor al învăţământului, „avea ca obiectiv principal înfiinţarea de biblioteci săteşti, cercuri culturale, şcoli de adulţi, şezători (. . .), precum şi înfiinţarea de coperative ţărăneşti de credit, de desfacere, de cultivare în comun a pământului”117

Societăţi şi asociaţii. Aceste iniţiative de tip asociativ, vor lua naştere la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Încă din anul 1865, veşnic neobositul Constantin Codreanu – profesorul revoluţionar de la 1848, se hotărâse să înfiinţeze o „asociaţie de cuget”, iar la 13 noiembrie 1866 şi-a exprimat – printre primii din ţară – adeziunea pentru înfiinţarea la Râmnic a secţiunii judeţene a „Societăţii pentru învăţătura poporului”, în al cărei comitet vor fi incluşi mai mulţi profesori şi învăţători de frunte, printre care: Nae Apostolescu, Ion Predescu, Dumitru Nicolaescu – profesori la Şcoala Primară din Râmnic; Elena Nicolaescu – de la Şcoala de Fete, Radu Rizescu – de la Şcoala Primară de Băieţi din Drăgăşani, Petrache Georgescu de la Şcoala Primară din Târgu Horezu etc.118. În activităţile sale, societatea va pune accentul pe aspectele cultural şi educativ, urmărind – printre altele, să militeze pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a şcolilor şi a calităţii învăţământului119.

Se cuvine să amintim, nu numai din punct de vedere cronologic, ci – mai ales – din punct de vedere al importanţei şi scopului ei, înfiinţarea (printre primele din ţară) – la iniţiativa pr. Melete Răuţu, devenit secretar al acestea – a filialei din Râmnicu-Vâlcea a Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor (întemeiată de N. Iorga în 1891), profesorii şi învăţătorii aflându-se în primele rânduri ale acestei prestigioase asociaţii care milita pentru drepturile românilor transilvăneni, jucând un rol important în marele act istoric de unire a tuturor românilor120. Alte asociaţii asemănătoare, vor fi: Societatea Culturală din Judeţul Vâlcea – înfiinţată la 23 august 1898 (la iniţiativa lui D. Costantinescu, revizorul şcolar de Vâlcea, în sediul Şcolii primare nr. 1 din Râmnicu-Vâlcea, în prezenţa lui Spiru Haret însuşi); Societatea „Steaua” (înfiinţată la 25 noiembrie 1900, la Bucureşti) – filiala Vâlcea, va lua naştere la 9 aprilie 1901 şi va activa până în anul 1916, propunându-şi să lupte contra scrierilor şi a publicaţiilor imorale, precum şi împotriva unor tendinţe contrare statului şi ideii naţionale. Majoritatea învăţătorilor vâlceni vor deveni membri cotizanţi la revista „Steaua” a societăţii; Societatea Corală, de teatru şi Biblioteca populară „Cultura ţăranului” va lua fiinţă la 1 dec. 1909 în comuna Glăvile (satul Pesceana), la iniţiativa învăţătorului A. N. Stănculescu (care va contribui şi la înfiinţarea bibliotecii societăţii, punându-i la dispoziţie 1800 de volume), scopul asociaţiei fiind, conform statutului, „întărirea sentimentului patriotic şi al iubirii de neam”, prin mijlocirea artelor, a teatrului şi a dezvoltării gustului pentru citit; însemnul societăţii era o mică fundă tricoloră, pe care membrii ei o purtau la rever121. Sub egida sau cu sprijinul unor asemenea societăţi, vor lua fiinţă mai multe bănci populare, având ca scop, de asemenea, cel puţin în intenţie, prosperitatea sătenilor.

Bibliotecile săteşti. În octombrie 1898, cu sprijinul învăţătorilor, s-au înfiinţat în fiecare judeţ câte zece biblioteci; în Vâlcea, acestea vor funcţiona pe lângă şcolile din localităţile: Bălceşti, Băbeni, Călimăneşti, Govora, Horezu, Măciuca, Păuşeşti-Otăsău, Păuşeşti-Măglaşi, Vaideeni şi Zătreni122. Cu întocmirea regulamentului de funcţionare a a acestor biblioteci, Spiru Haret l-a însărcinat pe un vâlcean – revizorul şcolar D. Constantinescu123.

În paralel, tot din iniţiativa unor învăţători, au luat fiinţă în judeţ o serie de cercuri culturale, constituite prin gruparea cadrelor didactice din cel mult nouă şcoli apropiate, ajungându-se în curând ca în acestea să fie cuprinsă majoritatea învăţătorilor. În anul 1903, în judeţul Vâlcea existau 15 asemenea cercuri, a căror activitate se desfăşura în şedinţe intime – cele cu tematică metodică, şi în şedinţe publice – cele care aveau ca ordine de zi o conferinţă urmată de un program artistic.

Şezătorile populare (sau săteşti), veche şi eficientă formă de manifestare cultural-artistică a ţăranului român, au constituit o altă modalitate de acţiune a învăţătorilor pentru emanciparea culturală a populaţiei rurale, acestea urmărind „multiple scopuri: ridicarea nivelului cultural al satului, realizarea unor activităţi practice de vădit interes economic (. . .), întărirea spiritului de colaborare între participanţi pregătind atmosfera favorabilă unirii lor în asociaţii economice şi în tovărăşii, cultivarea artei noastre populare, organizarea plăcută a timpului liber ş. a.”124. În anul 1902-1903, din cele 61 şezători din Oltenia, 11 au fost organizate în judeţul Vâlcea, la ele participând 386 de săteni125.

 

Note bibliografice

66. Ibidem, f. 52.

67. Petre Bardaşu, Edificiile şcolilor săteşti din judeţul Vâlcea în 1865. Planuri, tehnici de construcţie şi materiale folosite, în vol.: Petre Bardaşu, Studii de istorie, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2002, pag. 80.

68. Ibidem.

69. DJVAN, PJV, dos. 27/1865, f. 166.

70. Ibidem, f. 193.

71. Ibidem, f. 9.

72. Ibidem, f. 206.

73. Pr. Constantin Cârstea şi Doru Căpătaru, Istoria bisericii « Toţi Sfinţii » din Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Adrianso, 2007, pag. 183-184.

74. Istoria învăţământului . . . , pag. 119.

75. Corneliu Tamaş, Constantin Drugan, Gheorghe Tudor, Istoria Colegiului Naţional Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2000, pag. 14.

76. C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893, pag. 489 şi urm.

77. Situaţiunea judeţului Vâlcea, espusă Consiliului general . . . , R. Vâlcea, „Tipografia Modernă” G. Sfetea & Comp., 1898, pag. 51.

78. Ibidem, pag. 54 -57.

79. Situaţiunea judeţului Vâlcea pe anul 1911-1912, Râmnicu-Vâlcea, Imprimeria Judeţului şi a comunei R-Vâlcea, 1912, pag. 45.

80. Ibidem, pag. 50.

81. Corneliu Tamaş, Constantin Drugan, Gheorghe Tudor, Op. cit., pag. 19.

82. Mihail Voiculescu, Costea Marinoiu, Centenarul Liceului „Alexandru Lahovari” Râmnicu-Vâlcea, f. loc. şi ed., 1991, pag. 16.

83. N. Daneş, Din trecutul liceului „Nicolae Bălcescu”, în „Ramuri vâlcene”, Râmnicu-Vâlcea, 1/1986, pag. 8.

84. Corneliu Tamaş, Constantin Drugan, Gheorghe Tudor, Op. cit., pag. 30-32.

85. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 281.

86. Arhim. Veniamin Micle, Op. cit., pag. 340.

87. Istoria ştiinţei, pag. 145.

88. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 309.

89. DJVAN, RŞV, dos. 1/1901, f. 36.

90. Gheorghe Dumitraşcu, Haretismul în actualitate. Spiru Haret – apostol al conştiinţei naţionale, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Fântâna lui Manole”, 2008, pag. 64.

91. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 350-351.

92. Dumitru Andronie, Dumitru Garoafă, Ionela Niţu, Ion Soare, Un secol de învăţământ. Revizoratul Şcolar Vâlcea (1857-1950) (în cont., Un secol de învăţământ . . . ), Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2001, pag. 104, nr. 400.

93. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 361-362.

94. N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, Bucureşti, Ed. Ministerului de Instrucţie, vol. I-II, 1901, pag. 271; apud Corneliu Tamaş, Emilian Valentin Frâncu, Istoria comunităţii catolice din judeţul Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Anton Pann”, 2007, pag. 183.

95. Corneliu Tamaş, Emilian Valentin Frâncu, Op. cit., pag. 181.

96. Ibidem, pag. 182.

97. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 373.

98. Ibidem, pag. 392-393.

99. Ibidem, pag. 397.

100. Ibidem, pag. 401-402.

101. Ibidem, pag. 396.

102. Ibidem., pag. 374-375.

103. PJV, dos. 27/1865, f. 7.

104. Monografia Drăgăşani . . ., pag. 153.

105. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, pag. 157; cf. Veronica Tamaş, Istoricul şcolii de grădinărit din Rm. Vâlcea, 1910-1916, în „Studii vâlcene”, V, 1982, pag. 74.

106. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 406.

107. RŞV, dos. 1/1881, f. 2

108. Gheorghe Dumitraşcu, Unele aspecte din activitatea slujitorilor şcolii vâlcene în timpul revoluţiei de la 1848, în „Studii vâlcene”, 3, Râmnicu-Vâlcea, 1974, pag. 77-84; v. şi G. D. Iscru, Figuri de învăţători din satele vâlcene în deceniul premergător revoluţiei din 1848, în „Caietele Bălcescu”, Bălceşti pe Topolog, Aşezământul Cultural, IX-X, 1984, pag. 255-259; idem, Învîământul public în satele vâlcene (1838-1848), în „File vâlcene”, Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii Muzeului Bălcescu, 1972, pag. 127-144; despre Ion Nisipeanu, vezi P. Purcărescu, Portretul unui revoluţionar vâlcean de la 1848, în „Buridava. Studii şi materiale”, Râmnicu-Vâlcea, Muzeul Judeţean Vâlcea, pag. 167-168.

109. Gheorghe Dumitraşcu, Epopeea independenţei României în conştiinţa vâlcenilor, Râmnicu-Vâlcea, Editura Almarom, 2003, pag. 199-200.

110. Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, 1907 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii Muzeului Bălcescu”, 1974, pag. LVI-LXI.

111. Vezi Un secol de învăţământ . . . , pag. 116 – nr. 466, 117 – nr. 469 , 472 etc.

112. Vezi: Nicolae Angelescu, Memoriile unui om obscur, Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005, pag. 107-165

113. Un secol de învăţământ . . . , pag. 188.

114. Corneliu Tamaş, Din istoria arhivelor vâlcene, 1916-1918, în „Studii vâlcene”, V/1982, Râmnicu-Vâlcea, pag. 91.

115. Monografia Drăgăşani, pag. 147.

116. RŞV, dos. 14/1918-1919, f. 16-17.

117. Traian Rus, Din activitatea extraşcolară a învăţătorilor din Oltenia la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, în „Studii vâlcene”, Râmnicu-Vâlcea, 1974, pag. 169.

118. Gheorghe Dumitraşcu, Societăţi şi asociaţii de tip haretian, pag. 1-2 (lucrare aflată în manuscris).

119. Ibidem, pag. 2 şi urm.

120. Veronica Tamaş, Contribuţia Ligii culturale din Rm. Vâlcea la desăvârşirea unităţii naţionale a poporului român (1891-1918), în „Studii vâlcene”, 1, 1971, pag. 35 şi urm.

121. Gheorghe Dumitraşcu, loc. cit.

122. Traian Rus, Op. cit., pag. 171.

123. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 517.

124. Gh. Dumitraşcu, Şezătorile – chintesenţă a tradiţiilor populare româneşti, în „Forum-V”, nr. 2 (3), trim. II/2007, Râmnicu-Vâlcea, pag. 5.

125. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 523.

 

 sursa foto: http://blog.cosmeanu.ro/doamna-si-domnul-trandafir/

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 388-3395). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 

 

Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete