Categories
63

Horezu – Preistoria

 

Citând din materialul menţionat mai sus, pentru epoca bronzului, epoca fierului şi epoca romană apare menţionat situl arheologic de la Horezu – Olari. Acest sit apare şi în Lista Monumentelor Istorice din judeţul Vâlcea, cuprinsă în Lista Monumentelor Istorice din România, aflată la Ministerul Culturii şi Cultelor. Cu toate acestea, trebuie menţionat că situl nu este localizat şi nu apare pe teren.

Condiţiile favorabile de viaţă oferite din plin de văile apelor curgătoare Romani, Râmeşti şi Luncavăţ, pădurile de la poalele Carpaţilor Meridionali, continuitatea de locuire intensă a zonelor din imediata apropiere a Horezului, din cele mai îndepărtate perioade preistorice, bine documentate, ne permit să credem în existenţa comunităţilor umane străvechi în spaţiul pe care îl analizăm. Rămâne ca cercetări arheologice ulterioare să confirme sau să infirme concluziile noastre actuale.

Urmele tot mai evidente de locuire în zona Horezu sunt atestate din perioada de tranziţie la epoca bronzului, stabilită de către unii arheologi între 2500 î.H. – 2000 î.H.1 Este perioada pătrunderii, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, implicit în zona horezeană de astăzi, a populaţiilor nomade venite dinspre Asia Centrală şi Răsăritul Europei, populaţii care aveau ca principală ocupaţie creşterea vitelor. Se produce şi aici aşa-zisul proces istoric de indo-europenizare, în urma căruia se va naşte marele neam al tracilor, strămoşi direcţi ai poporului român.

Descoperirile arheologice din zona de nord a judeţului Vâlcea, zonă care cuprinde şi spaţiul horezean, se încadrează în cultura arheologică denumită Coţofeni şi constau în principal din resturi ceramice într-o mare diversitate de forme, în care variază şi calitatea materialului folosit. Se remarcă descoperi­rile de la Milostea – Slătioara, ce caracterizează zona amintită şi pe care o evidenţiem în lucrarea de faţă.2

Perioada epocii bronzului, începută în spaţiul românesc în jurul anului 2000 î.H., încadrează şi zona noastră în cultura arheologică Glina. Cu excepţia unei securi de piatră perforată, datată din perioada de început a epocii bronzului,3 pe teritoriul de azi al localităţii Horezu nu s-au făcut descoperiri din această perioadă istorică. Numeroasele descoperiri din imediata vecină­tate ne permit să susţinem o intensă locuire a zonei, inclusiv a spaţiului horezean, încă de la începutul epocii bronzului. Astfel, la Slătioara s-a descoperit un depozit de bronzuri, din care se disting: un vârf de lance, o brăţară rotundă, un colier realizat din sârmă. De asemenea, în satul Bistriţa din comuna Costeşti s-au descoperit fragmente ceramice din epoca bronzului, perioadă istorică în care s-au afirmat cei mai înde­părtaţi strămoşi direcţi ai poporului român, tracii.4 Preocupările războinice ale tracilor sunt bine cunoscute, aceştia fiind angajaţi ca luptători plătiţi în diverse armate ale antichităţii, pe lângă faptele de arme care priveau apărarea teritoriilor proprii, teritorii unde înfloresc culturile epocii bronzului aşa cum am evidenţiat şi în cazul zonei horezene.

Epoca fierului este bine documentată în zona Horezu, în primul rând, datorită descoperirilor de la Costeşti – Bistriţa şi Ferigile.5 Acestea demonstrează o intensă locuire, dar şi diversificarea activităţilor. Prezenţa fragmentelor de arme în materialele arheologice descoperite arată faptul că şi aici comunităţile devin tot mai războinice, conturându-se mai clar organizarea tribală şi dezvoltarea conştiinţei apartenenţei la un anumit teritoriu. Dezvoltarea societăţii în epoca metalelor a determinat transformări în modul de viaţă, în modul de organi­zare al oamenilor acestor regiuni precum şi clarificări din punct de vedere etnic.

 

Note Bibliografice

1.Pr. Gheorghe Petre Govora, O preistorie a Nord-Estului Olteniei, Editura Petras, Rm. Vâlcea, 1995, p. 43.

2.Ibidem, p. 24.

3.Dumitru Berciu, Preistoria Olteniei, Craiova, 1939, p. 90.

4.Pr. Gheorghe Petre Govora, op cit, p. 64.

5.Ibidem, p. 64.

 

Sursa: Valentin Ciocan, Vetuța Ciocan, Istoria Horezului, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2012, p. 17-19.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *