Categorii

George Mirea: Memorialistica, „epică de gradul doi”

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

105

 

Înainte de a ne opri asupra unor aspecte/ situaţii şi personalităţi rememorate, se cuvine să relevăm rolul/ rostul acestui alt fel de membri pe care-l propune autorul cititorilor: “În orice volum de memorialistică, prelucrarea ficţională a datelor primează!" (voi. I, pag. 347). Ideea avansată de George Mirea este aceea că memorialistica în haină literară trebuie socotită şi ea tot operă literară: “Un lucru îl simt cu putere: amintirile pe care le retrăieşti, le scrii, crezând că pot interesa pe cineva şi că prin scris le atenuezi prezenţa apăsătoare din memorie (…) Ştim exact cum a fost. Dăm o formă, o interpretare actuală a ceea ce a fost şi – cand aşezăm în pagină – amintirea mai suportă involuntar o 'ultimă' metamorfoză. Ea nu trebuie să se supună adevărului obiectiv (vieţii trăite!), ci doar să nu-l contrazică, să nu-l falsifice. Un fel de epică de gradul doi" (voi. I, pag. 189-190). Trebuie să mai spunem că autorul face distincţia netă dintre jurnal şi memorii. Declară chiar: “Nu am intenţionat nici in tinereţe şi nici la senectute să ţin un 'jurnal' ” (voi. I, pag. 159).

În volumui l al cărţii sale “Ficţiunea jurnalului intim" (Editura Univers enciclopedic. Bucureşti, 2001), acad. Eugen Simion teoretizând despre o-posibilă poetică a jurnalului, aduce în discuţie legea Blanchot – respectarea calendarului, în notarea (şi comentarea) desfăşurării evenimentelor: "Aproape toţi care încep să scrie un jurnal intim promit (…) să noteze zi de zi, să facă o cronică a zilelor ce s-ar pierde altfel fără urme… jurnalul se salvează de la uitare…” (pag. 102). Criticul recunoaşte – pe baza exemplelor la care va recurge – că "În toate aceste scenarii calendaritatea are ritmuri, imprevizibile” (pag.106). Fără să teoretizeze în privinţa deosebirii fundamente dintre jurnal şi memorii, George Mirea consideră că "… 'amintirile', 'memoriile', nu pot fi ordonate cronologic. Ar fi şi plictisitor (vol I, pag. 49). Aici se cuvine să discutăm despre cele două coordinate – timpul pierdut şi timpul regăsit – între care se desfăşoară memorialistica lui George Mirea. Timpul pierdut are aici înţelesul de timp consumat, care a fost, a trecut, e timpul fizic şi cel biologic, iar timpul regăsit este unul afectiv pe care memorialistul îl recuperează, prin retrăire, pe baza memoriei afective. Legătura între cele două categorii temporale se face prin scriitură: “Scrisul – ca depozitar al trecutului – face ca acesta (trecutul!) să nu fie un obiect uitat undeva şi, în consecinţă, definitiv pierdut. Eu încerc, prin scris, să-mi recuperez trecutul păstrat în memoria conservatoare şi să dialoghez muteşte cu el. Să-l captez ori să-l resping. Nu în totul sunt al lui şi nici el, integral, al meu…" (vol. II, pag. 90). Prin urmare, faptele rememorate în cartea lui George Mirea se orientează, prin trăire,/ retrăire, după capriciile memoriei afective. Atât cele dintr-un trecut ceva mai îndepărtat (“aventura" rememorării începe, cu împrejurările în care autorul a ajuns student la litere, la 31 de ani), cât şi cele petrecute în urmă doar cu câţiva ani, înainte de redactarea memoriilor sunt comentate din perspectiva memorialistului. Să mai adăugăm că evenimentele din trecutul mai apropiat (de momentul scrierii memoriilor) şi consemnate de mass-media sunt preluate selectiv, “comentariile" şi întrebările de Gâgă îmi aparţin. Literar! Mie, 'memorialistul'! " (vol. II, pag. 119). Un alt aspect asupra căruia George Mirea insistă, şi cu care suntem de acord, este legat de onestitatea confesiunilor: “în privinţa ‘memorialisti-cii’, trebuie să hotărăşti singur. Este ori nu este cazul să-ţi retrăieşti momente, etape ale vieţii, aşezându-le în pagină, aşa cum renasc ele din străfundurile memoriei (…) Este foarte greu să fii în totalitate sincer, dar trebuie să vrei, memorialistica impune seriozitate. O confruntare dură cu tine (…) Memorialistica = a da seamă despre tine!" (vol. I, pag. 51, 52). Pentru autor, mărturia în acest domeniu (al memorialisticii – n. n.) este similară adevărului. Nevoia de confesiune înseamnă eliberarea de trecutul împovărător:“ Nu vreau să car peste apele întunecate ale Stixului o adunătură inutilă şi împovărătoare" – spune, la un moment dat, confesorul. Actul redactării memoriilor eşte legat de ceasul confesiunilor: “A scrie înseamnă să mărturiseşti. Mărturia este totdeauna similară cu adevărul, fără a fi pleonasm." (vol. I, pag. 95).

Modelele de jurnal / memorialistică preţuite de George Mirea sunt cele ale lui Mihail Sebastian, Lucian Blaga, Lena Constante şi Alexandru Paleologu – în dialog cu Stelian Tănase.

Memoriile ficţionale încep cu rememorarea unui moment de cotitură pentru destinul lui George Mirea: nu s-a dezis de tatăl său (aşa cum îi ceruse Reveica Moşoiu – fost secretar la comitetul regional PMR, regiunea Dobrogea, pentru a putea rămâne în redacţia ziarului “Dobrogea Nouă") care, pentru faptul că apăruse în 1917 la Mărăşeşti, fusese decorat de rege şi primise pământuri întinse. Pentru actul său de nesupunere, George Mirea a fost trimis la reciclare, ca tractorist, la SMT Chirnogeni, în 1950, iar Cartea, sa de Muncă are la “loc de frunte" consemnaţi 9 ani de nuncă la Canal.                 Candidatul cel mai băgat în seamă (atât de colegi cât şi de profesori) la cursurile pregătitoare pentru examenele de admitere la Facultatea de Filologie a fost tratat ca un inculpat în faţa unui procuror, la ultima probă – examenul la Istoria Universală. Fără a se lăsa impresionat nici de faptul că la celelalte cinci examene candidatul primise nota maximă şi nici că acesta era grav bolnav (având silicoză), examinatorul (un plagiator ordinar!) l-a acuzat pe George Mirea că "prin părăsirea 'locului de muncă’ a urmărit să saboteze industria grea." (voi. I, pag. 28).

Pe lângă cei doi oportunişti care i-au marcat destinul şi care s-au lepădat de "răspunderea istorică" pentru care militaseră cu fervoare, ca mai apoi să emigreze în Ţara Sfântă, George Mirea aminteşte sau evocă personalităţi marcante ale vieţii cultural-literare, care, după ce au înfruntat dictatura comunistă şi au făcut ani grei de puşcărie, unii dintre ei (ca de pildă Al Piru, Şerban Cioculescu, Gabriel Ţepelea) au trecut (cum se spune: cu arme şi bagaje) în tabăra celor care până mai ieri îi oprimaseră.

Din lumea literară sunt evocaţi trei oportunişti: Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Nina Cassian şi Nicolae Manolescu. Prima nu s-a sfiit să se afişeze alături de soţia dictatorului – "academiciana repetentă”, cum i se spunea imediat după Revoluţia din 1989 Elenei Ceauşescu iar la Congresul al XlV-lea PCR .să-l ovaţioneze pe întâiul Cârmaci al Ţării, ca în momentele fierbinţi din decembrie ‘89 “a dorit ori a acceptat să ia cuvântul la Televiziune şi să atace pe cel slăvit cu o lună mai înainte, atrăgându-şi nu aplauze, ci huiduieli.” (vol. I, pag. 48).

A doua este o profitoare fără scrupule, căreia i se publică la Fundaţia Culturală Română (patronată de Institutul Cultural Român, al cărui director reconfirmat este nimeni altul decât H. R. Patapievici, cel care se văicărea ca o ţaţă în . Piaţa Matache Măcelaru că-i e ruşine să scrie în limba română!) aventurile amoroase din tinereţe, evocate în alt fel de memorii. Reproducem aici câteva pasaje din cartea lui George Mirea, remarcând ironia în conturarea portretisticii: “Luasem, la plecarea din ţara început de decembrie '05, şi câteva publicaţii literare. Mă preocupau (…) memoriile Ninei Cassian. Le confruntam cu ‘memoriile' mele (…) nescrise (!a acea dată – n. n.), dar foarte vii şi nepurificate de duhoarea roşie în care ne-a îndoctrinat 45 de ani, Ninocika. Apoi, ne-a lăsat/' părăsit, fără regrete, şi s-a dus la ‘imperialiştii’ americani. Noi, bolşevizaţi până la sânge, nu putem s-o uităm. Avem nevoie de versul ei înaripat şi de scrierile ei ca de aer. O invităm, vară de vară, la Neptun (pe banii cui oare?! – n. n.) (…) O premiem. îi tipărim cu fonduri de la FCR şi mai recent de la ICR. Să-l tot fi cântat pe Stalin (…) Voluptoasa Rosinantă (aluzie la faciesul cabalin al poetei! – n. n.) delirează poziţionându-se între două falusuri dorice. Aflăm de amorul lubric în patul reginei, la Pelişor (Casă de creaţie şi…procreaţie!) cu Marin Preda (…) Am revăzut-o pe octogenara vicioasă (…), povestind doamnei Brânduşa Armanca, la TV Naţional, din trecutul ei vampiric, nocturn, în palate şi castele, ca oricare poetă comunistă, ilegalistă, ce se respectă în stil ’perestroika’. Nu a fost întrebată şi nu a spus un cuvinţel despre soarta altor scriitori'care nu au încasat premii 'de stat.” (vol. I, pag. 117, 118, 119).

Nicolae Manolescu – actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România – este “judecat" pentru oportunismul său, concludent în trei situaţii: cursul universitar care,“la a XX-a aniversare a ‘Eliberării’, se transformă într-un volum intitulat chiar Literatura română de azi (în colaborare cu Dumitru Micu).” (vol. I, pag. 193), unde se vorbeşte despre literatura realist- socialistă (şi din care George Mirea va reproduce, spre ilustrare, ample fragmente); articolul infamant “Adio, domnule Goma!", de care nu s-a dezis nici până în ziua de azi şi în care îl “punea la zid” pe cel care a îndrăznit în 1977 să se opună făţiş regimului comunist; interviul post mineriada din 13-15 iunie ‘90 publicat în “România literară" (al cărei proaspăt director devenise) cu Ion lliescu, intitulat (de pomină, el, lliescu!) “Omul cu O mare." (vol. I, pag. 193).

Am amintit deja că trăsătura fundamentală a scriiturii lui George Mirea în această "epică de gradul doi" este ironia: când înţelegătoare, când caustică faţă de stupiditatea şi prostia umană, lată şi câteva exemple… 

Spre uluirea celor care cunoşteau faptul că George Mirea fusese şicanat de la venirea sa la Radio (după terminarea facultăţii cu 10, inclusiv licenţa luată cu nota maximă, fiind doar două posturi pe ţară de profesor de Română – visul său de o viaţă de a ajunge ‘profesor se năruie: cedează în favoarea a doi foşti colegi, ca ei să aibă postul cât mai aproape de casă) de cel care ajunsese după Revoluţie director general (căzând în sus – vorba autorului), acesta participă la funeraliile duşmanului său de-o viaţă. Curioşilor, memorialistul le spune sec: “Am venit să mă conving că a murit!” (vol. I, pag. 151), însă comentariile sale relevă că avem de-a face cu un om echilibrat, care nu şi-a pizmuit adversarul: “Eram profund trist. Dacă el a fost atât de neom cu mine cât a fost în viaţă, de ce eu să fiu neom cu el, când îl luase Dumnezeu (…) Murise un om, nu răul ce mi-l pricinuise.” (vol.l, pag; 151,152).

Intransingent, George Mirea şi-a iubit meseria (a fost redactor peste 25 de ani al emisiunii “Odă limbii române"!) şi nu a făcut compromisuri! Riscând să fie sancţionat sau destituit, nu a făcut jocul politrucilor vremii. Sub aspectul acesta, sunt .rememorate două situaţii în care şi-a riscat postul, însă a rămas de o verticalitate morală ireproşabilă:

1. Pentru faptul că nu a dorit să citească un poem închinat conducătorului iubit (apărut în “România literară"), fostul său redactor şef i-a refuzat viza emisiunii, cerându-i autoritar să-i spună motivul, mai cu seamă că autorul acelei creaţii era membru CC al PCR. Explicaţia dezvăluie ilaritatea involuntară, dar mai curând stupiditatea aceluia: “Există în primul vers al poemului un cuvânt polisemantic, dar silabisit cu voce tare produce o catastrofă. Eu nu voi rosti niciodată: 'Un poem fără cur-mare (curmare = perpetuu, infinit) de mândrie şi de dor" (vol. I, pag. 278);

2.         O altă mare idioţenie sesizată, căreia nu i-a dat curs, este finalul unei telegrame, din partea USR, cu prilejul zilei de naştere a dictatorului: “…încheierea telegramei se făcea prin confuzia (oare voită!) între gerunziile A ura şi A urî: ‘Urându-vă din toată inima…’ Felul cum îl urau era treaba lor. Pentru mine mirosea a pârnaie’.” (vol. I, pag. 278).

                                                                                    Bucureşti, Septembrie 2009

SURSA : New York Magayin, Nr. 634, Miercuri, 9 Septembrie 2009, p. 16 (Cultură)

Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete