Categorii

George Mirea 82

July 3, 2024 by

Istorie Locala

105

“Ororile prezentului mă oripilează”

REPORTER: Cu câteva din cărţile semnate de dl George Mirea în faţă, formez numărul său de telefon. Este la Bucureşti, aşteaptă primăvara.. şi vremuri mai bune în schimbarea lor atât de dorită, atât de necesară. Deci, cum mai decurg în acest aprilie 2011 “memoriile ficţionale”?

GEORGE MIREA: Ficţiunea nu-mi mai inventează azi nicio altă realitate. E de ajuns să privesc puţin înapoi cu oarece mânie. Şi cu o anume resemnare artistică. Prea mulţi au fost anii aceia cât am tot vorbit radiofonic vorbele altora. Şi le-am cam tăcut pe cele ale mele. Memoria mi se tot arată a fi cam facultativă şi…mult adăugită. Că nu-i aşa? Reţinem ce vrem şi adăugăm ce ne convine. Aproape tot ce îmi reamintesc se naşte după cum doresc eu şi – nu, nu în totul – aşa cum s-au derulat întâmplările. Dar cum s-au derulat? Cursul vieţii mi-a nimerit în mai multe feluri şi de mai multe ori până la limita întreruperii sale definitive. Doar atât că “n-a fost să fie”!

REPORTER: Aţi amintit de mânie şi resemnare!

GEORGE MIREA: Cartea mea de Muncă începe cu nouă ani la Canal., dar, deşi încerc să vorbesc mai puţin despre mine, văd că asta îmi e cam imposibil. Chiar şi acum mă confesionez de fapt. Mereu am lăsat totul în urmă, am părăsit tot. Şi am pierdut tot. Parcă am fost blestemat. Nu, nu parcă. Sigur am fost. Şi am inversat sensurile: ce fericire o mai fi şi asta, să fii blestemat! Trăieşti mai intens, lupţi, exişti.. .Viaţa mea şi cu mine ne petrecem în mod pleonastic. Eu nu i-am impus niciodată ei retuşuri. Nici ea mie. Sunt integral produsul propriei mele vieţi. Sau rodul. Cum mi-am aşternut-o, aşa m-a modelat, egal profitabil, egal de păgubos. Ca realitate, invidia m-a invidiat ea pe mine. Nu m-am temut de virusul ei dizolvant. Am înfruntat-o în sufletul meu cu bucurie. Cu bucuria de a mă bucura. Şi aşa am mai stăvilit din răul ce nu m-a ocolit. Nici nu m-a zdrobit. Eram şi nu eram ceea ce eram! Dar ceea ce sunt mă convinge de un anumit noroc. Trăiesc! Scriu! Aştept iar primăvara. Deci, exist!

REPORTER: Cum arată o primăvară scriitoricească în Vatra Luminoasă?

GEORGE MIREA: Nu prea ştiu de ce pun pe hârtie şi banalităţi ce-mi fac viaţa neviaţă. De parcă n-aş avea şi aşa destule suferinţe. Sper să-mi “ucid suferinţa prin scris!”. Retrăiesc amintiri crezând că mai interesează pe cineva, crezând că prin scris le atenuez apăsarea din memorie. Ştiu exact ce-a fost, îi dau o formă, o interpretare şi…când aşez totul în pagină, amintirea mai suportă o metamorfoză. Nu se prea suprapune vieţii trăite. Măcar de n-ar contrazice-o. Să n-o falsifice, ca într-o epică de gradul doi subminată de subiectivism. Fluiditatea memoriei este ameninţată de invenţia lui “acum-aici”, rudă a mitomaniei. Mă amăgesc interogativ că, dacă nu face rău şi ceva e relatat frumos, care-i problema? Aia e că este! Imoralitatea în literatură şi artă nu ţine totdeauna de o estetică.

REPORTER: Cartea domniei voastre s-a deschis acum, întâmplător, tocmai la pagina cu examenul de admitere la Litere, ultima probă…

GEORGE MIREA: Când era să nimeresc iar la Canal. Primele cinci probe le luasem cu 10. La Istorie Universală, trona Didy Rosenzweig. Scrisese şi el o “Comună din Paris”. Asta mi-a şi căzut pe bilet. Şi Răscoala din Cadiz. I-am răspuns tot de 10. Dar pe Didy îl interesa mai tare de ce venisem eu acolo la o vârstă atât de înaintată? I-am explicat că fusesem în producţie,
la…Canal. El mi-a retezat-o furios cu Canalul, că-l închisese Dej de peste cinci ani. Da, dar după
aceea m-au repartizat tovarăşii cu drag la Combinatul de Ciment şi Lianţi “Cimentul Păcii” din
Medgidia, muncă la fel de sinistră. Atât mi-a trebuit. Rosenzweig a sărit în sus ca ars, că mi-am
părăsit “locul de muncă” intenţionat, ca să-i sabotez lui industria grea, că de-asta măreaţa
economie socialistă se submina. Din cauza mea şi a acelor ca mine. Or, el trebuia să suprime
sabotajul de la rădăcină: “Nu aveţi ce căuta în învăţământul superior. Poate în cel tehnic,
numai cu recomandare. La Litere, nu!”. într-o bancă, stătea o altă candidată la Litere. Era Ioana,
fiica surorii mele mai mari şi nepoata mea. Nu împlinise 18 ani. Plângea. Şi Didy-examinatorul,
exterminatorul, nu pricepea de ce-i curgeau Ioanei lacrimi pe obraz, printre suspine de durere.
A cerut linişte-n bănci. Asistentul lui i-a spus că eu sunt deja grav bolnav, silicoză, inima,
lucruri adevărate, ca şi pregătirea serioasă ce tocmai o dovedisem prin viu grai.. .şi, la 1 octombrie
1961, în Amfiteatrul Odobescu de la parterul Universităţii Bucureşti, mi-am reînceput viaţa.
N-am terminat anul I că Didy Rosenzweig o şi ştersese vigilentissim din socialismul victorios dotat
cu “Comuna lui din Paris”. S-a dus în ţara Sfântă, uitând să mai acuze dorinţa mea de a fi dascăl
ca pe un act de sabotare la “adresa vremurilor noi”. Rosenzweigii ăştia m-au ameninţat mereu,
m-au speriat până la infarct cu “returnarea mea înapoi”, prin reactivare de DO – domiciliul
obligatoriu. O libertate fixată locului cu tot soiul de lanţuri, trecută dintr-o umilinţă în alta,
după 15 ani de la “eliberare” şi 3 ani de la retragerea trupelor sovietice de…nenorocită ocupaţie.

REPORTER: Cum funcţionează credinţa că singura salvare e în angajament politic şi acţiune neîntreruptă?

GEORGE MIREA: Cu toţii am tăcut şi am aplaudat. Înjuram în gând. După August ‘44, izbucneau ropote de aplauze la cinematograf, când apărea pe ecran tovarăşa Ana Pauker. Se spunea că ea însăşi a vrut să se asigure cât de mult o iubea poporul şi a mers la cinema. La apariţia ei în “Jurnalul de actualităţi’ de dinaintea filmului au izbucnit urale şi aplauze. Tovarăşa “îşi zâmbea satisfăcută în barbă”. Văzând că femeia de lângă el (Ana Pauker!) nu bătea din palme, vecinul ei de scaun i-a ordonat: “Aplaudă, cucoană, că te arestează ăştia dacă te văd şi pe întuneric că nu eşti fericită. Aplaudă! ”. Şi generaţia următoare va spune cu “dreaptă revoltă”: laşii! Noi, adică. Noi, vinovaţii… eu?! Poate că da, aşa a fost. îngrozitor, umilitor. Va fi altfel vreodată? Să nu fim zgârciţi! Să nu mai facem încă o economie de caracter. Cu condiţia să avem aşa ceva. Dacă ai fost într-un fel sau altul o “persoană publică”, fie că ai făcut valuri, fie că nu, în jurul tău s-au ţesut tot felul de adevăruri şi neadevăruri. Mai ai parte şi de legende sau antilegende, de faimă şi defăimare. Aprecieri probate cu dovezi materiale şi invidii grobiene, fără justificare. Subumane. Cei care văd viaţa ca pe o competiţie a valorilor sunt foarte puţini. Cei mai mulţi înaintează doar prin forţa muşchilor, dau cu cotul, cu călcatul în picioare. Mă întreb ce mai e şi Istoria asta?! O fi ea chiar cea mai ne-ştiinţifică… ştiinţă? O metodă doar de a falsifica veritabila ştiinţă în folosul şi interesul unor criminali sadea, în cele mai multe dintre cazuri? De ce tragem falsa concluzie că exterminarea istoricilor noştri importanţi de către regimul comunist, nimicirea opozanţilor, nu ar fi o culpă? Şi ieri, şi azi, “oamenii de ştiinţă” – istoricii din slujba puterii – par să aparţină numai speciei falsificatorilor cu ştaif! Niciun aşa-zis istoric promovat pe linie de partid şi de stat nu excelează în a scoate la iveală adevărul integral. Plătită din ban public, misia oficială a unui asemenea confiscator de memorie stă în amputarea tuturor aspectelor care nu-i plac celui pentru care scrie “istorie” şi decorează sau academizează performanţa negativă. Trecutul se estompează, se autodizolvă pe tăcute. Pământul nostru nu mai este nici el “al ţării mele şi al meu”. E liber la vânzare…şi vândut, furat, înstrăinat cu tot ce creşte pe el ori ascunde în subteran de milenii. Adevărurile noastre de azi şi din totdeauna au avut parte numai de fracturi craniene. Politicianismul influenţează noua generaţie prin debusolarea ei. Grav! S-au tot căutat forme de evadare din Libertatea cucerită prin vărsare de sânge în 1989- Aparent, nimeni nu urmează pe nimeni. Libertatea e o ruşine, învinovăţită că nu a produs nimic temeinic. Pentru că totul trebuie construit temeinic. Inclusiv… libertatea.

                                                            ***

Crezând cu tărie în rezistenţa prin cultură a poporului român şi în viitorul limbii române ca limbă de cultură, încredinţat că deosebirea dintre cele de azi faţă de cele de dinaintea lui Decembrie ‘89 e una singură – Libertatea, nefăcând niciodată economie de caracter şi convins că tot ce îşi aminteşte nu se suprapune cu ce a îndurat până la insuportabil, nici cu ce i-a procurat cât de cât satisfacţie, dl George Mirea împlineşte, în 23 aprilie 2011, venerabila vârstă de 82 de ani. LA MULŢI ANI, DOMNULE PROFESOR DOCTOR GEORGE MIREA!

NewYork, 18 aprilie 2011

SURSA : New York Magazin, Nr. 716, Miercuri, 20 Aprilie 2011, p. 23 (Eveniment)

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete