Flora și fauna în satele vâlcene Titești, Bratovești și Cucoiu

July 3, 2024 by

Istorie Locala

 

           Asemănător întregii zone a Ţării Loviştei, în cele trei sate se întâlnesc arbori din toate etajele de vegetaţie.

             Etajul stejarului (Quercus robur) – de proporţii mai redus – se întinde în partea de sud – vest a satelor, în Cordoaia şi Frăsinet. Stejarului i se adaugă şi alte specii de foioase, cum este carpenul (Carpinus Betulus), ulmul (Ulmus montana) – care este pe cale de dispariţie din zona noastră, cât şi din întreaga ţară, jugastrul (Acer platanoides) etc. care cresc în pâlcuri mici.

           Cresc, dar separat, frasinul (Fraximus excelsior) şi paltinul (Acer pseudoplatanus), atât în zona de sud a satului Titeşti (La Moară), cât şi în zona de S – E (Chiceră).

             În jurul văilor apare o vegetaţie specifică de luncă, cu pâlcuri de sălcii (Salix alba), arinul (Aluns viridis) etc.

             De-a lungul şoselei judeţene, în Dealul Târgului, pe marginea drumului forestier s-au plantat : plopul alb (Plopulus alba) şi plopul tremurător (Plopulus tremula).

             Pe terenurile înclinate şi alunecoase, expuse degradării, s-a plantat salcâmul (Rubinia pseudacacia).

             Pe plaiurile dinspre păduri cresc mesteacănul alb (Batula verrucosa) şi alunul (Corylus avellana), în punctele : Coasta Orzii, Coasta Berilei şi Pleaşă.

             Cea mai mare parte a zonei vegetariene este ocupată de etajul fagului şi etajul coniferelor, care alcătuiesc ,,bătrânul codru’’. Lor le urmează zona alpină, cu întinse păşuni naturale, favorabile păstoritului.

                       Etajul fagului este ocupat de pădurea de fag (Fagus silvestra), care ajunge până la 1200 m altitudine. Aici, la noi, acest etaj începe de la 2 – 3 km distanţă de sat (în partea de răsărit), din imediata apropiere a izlazului, până în linia muntelui Clăbucet. Uneori urcă chiar şi mai sus, în amestec cu răşinoasele.

             Masivul ,,Cordoaia’’, aşezat în partea de miazăzi a satelor Bratoveşti şi Cucoiu, este împădurit cu stejar, în amestec cu fagul şi alte specii de foioase. Tot aici, în locul unor parcele defrişate de silvic şi chiar unor poieni, au fost plantate răşinoase.

            Etajul coniferelor : -începe de la cota 1200 m altitudine, cuprinzând molidul (Picea escelsa) şi bradul (Apie specimata), până la limita superioară a pădurii.

             Fiind zonă depresională în care pătrund diferiţi curenţi, cele trei etaje de vegetaţie se interferează în zonele de tranziţie şi uneori se produc inversări între etajele de vegetaţie, mai ales în zona plantaţiilor.

             În muntele ,,Scara’’, situat la o altitudine de 2300 m (Vârful Scării), vecin cu Vârful Negoiu (2535 m), creşte un arboret asemănător arinilor, cărora localnicii îi spun liliac (Almus viridis), care este arin de munte, liliac de munte sau arin verde.

             În zona alpină a munţilor noştri, pe înălţimile mai mari, datorită condiţiilor climatice aspre şi a vânturilor de intensitate sporită, molizii nu mai pot să crească, locul lor fiind luat de tufişurile de jnepeni (juniperus communis), singurii care pot rezista pe aceste terenuri.

             Înlăturarea jnepenişurilor (curăţirea acestora din golurile alpine) constituie o gravă eroare ecologică; jnepenişurile au un rol hotărâtor în prevenirea eroziunilor şi menţinerea echilibrului hidrologic al apelor curgătoare.

             Mai sus se desfăşoară pe plaiuri largi, păşunea alpină, pe care creşte tot felul de ierburi – formând golurile alpine.

             Printre tufele de jneapăn creşte afinul (Vaccinium mytillus) şi bujorul de munte – merişorul (Vaecium vitisidaea), a cărui floare roşie sau albă se scutură în luna iulie.

             Mai sus, pe scheanţuri, creşte minunata floare-de-colţ ( Leontopodium alpiunne). Atât bujorul de munte, cât şi catifelata floare-de-colţ (floarea regiunii) sunt declarate monumente ale naturii, ocrotite de lege.

             Printre scheanţuri se întâlneşte ghinţura (Genţiana), întrebuinţată ca ,,leac’’ (medicament) pentru oameni şi vite. Se poate recolta din Muntele Scara. Tot în acest munte, la înălţimi, printre celelalte ierburi creşte ,,cuarna’’, cea mai căutată hrană pentru tineretul ovin (mieii).

             Plante necultivate, care alcătuiesc flora spontană, cresc pe toate terenurile satului, oferind furajele necesare creşterii vitelor – ocupaţie importantă a locuitorilor, încă din vechime.

Printre aceste ierburi cresc şi plantele medicinale, în cantităţi mari, ierburi cu efect tămăduitor, care-şi risipesc trăirea pe aceste meleaguri. Cu puţină străduinţă putem să curmăm această risipă, să transformăm această pierdere în mare câştig, în păstrarea sănătăţii.

          Locuitorii satelor noastre au fost buni cunoscători ai practicilor medicinale (tratarea cu buruieni), păstrate din bătrâni, iar secretul folosirii lor, atât înspre bine, cât şi în ,,practicile deşarte’’, a generat un mit al vrăjilor şi al altor credinţe, în legătură cu lumea plantelor.

               Pe baza ceaiurilor preparate din plante medicinale, Catrina Lungu, născută Popescu (străbunica autorului), din satul Cucoiu, reuşea să vindece mulţi bolnavi.

               Astfel, din unt de oaie, scrum de pe căldarea băciei şi diferite plante medicinale, prepara o alifie foarte bună pentru vindecarea ,,bubelor dulci’’.

               Plantele medicinale trebuie recoltate curat, fără corpuri străine, iar conservarea lor trebuie făcută în locuri uscate, aerisite şi la umbră. Pentru a avea o putere tămăduitoare sporită, ele se culeg în anumite luni ale anului.

               În lunile : martie – aprilie, se pot recolta flori de porumbar (Floris Pruni spinosae) ; rădăcini de viorele (radix violae odoratae) ; rădăcini de ciuboţica cucului (Primula officinalis).

               În luna mai : frunze de podbal (Folia Farfarae Tussilago – farfara) ; flori de muşeţel (Flores Chamomilae – Matricaria chamomilla) ; flori de soc (Flores Sambuci – Sambucus migra) ; frunze de mesteacăn (Folia Betulae – Betula verrucosa) ; frunze de lăcrămioare (Folia Convallariae – Convallaria majalis) ;

               În lunile iunie – iulie : flori de tei fără frunzuliţa de la baza lor (Flores Tiliae sine bracteis – Tulia spinosa) ; cozi de cireşe (stipites cerasorum – Prunus cerasus) ; frunze de frasin (Folia Fraximi – Fraximus escelsior) ; frunze de afin (Folia Myrtilli – Vaccinium myrtilleos) ; flori de lumânărică (Flores Verbasci – Verbascum thapsiforme).

               Alte plante care sunt culese pentru efectul lor tămăduitor mai sunt : steregoaia (Veratrum album) ; sunătoarea (Hypericum perforatum); patlagina (Plantago plantaginis) etc.

               Primăvara, prin poienile din păduri cresc: ghioceii (vestindu-ne primăvara), crucea voinicului (Hepatica transilvanica), brebeneii (Coridalis), spânzul (Helleborus), viorelele (scilla bifolia) etc.

               În toamnele târzii şi fără brumă, te îmbie cu florile ei proaspete brânduşa (Celchium autumnale), pe care cei mai mulţi o numesc viorea de toamnă.

               Ca o raritate creşte ,,dârbovnicul’’, în denumirea lui adevărată dârmoz sau dârmox (Viburuum lantana), un arbust cu frunze opuse şi ovale, flori albe şi fructe – drupe negre, frecvent întâlnit în regiunile deluroase, mai ales pe soluri calcaroase. Se culeg, primăvara, frunzele lui puternic mirositoare. Se întâlneşte în Coasta Orzii şi Coasta Cordoii.

               Florile de primăvară sunt culese de copii, atât pentru frumuseţea lor, cât şi pentru mirosul lor plăcut. Din ele fac coroniţe, pe care le aduc la biserică de ,,Duminica Floriilor’’.

               Pe izlazuri, prin poienile pădurilor, cresc multe ciuperci atât comestibile, ca ciuperca de bălegar (Psalliota campestris), cât şi necomestibile ca, pălăria şarpelui (Auranita muscaria). Din ghebe (Armillaria mellea), din bureţi (,,păstrăvi’’) care cresc pe trunchiurile arborilor (în special fag), cu denumirea ştiinţifică Pleurotus astreatus, se prerară conserve pentru iarnă, foarte căutate.

               Există o strânsă legătură între zonele de vegetaţie (care oferă hrană şi adăpost) şi animalele sălbatice. După cum vom vedea, natura a fost darnică şi în ceea ce priveşte fauna pe aceste locuri.

               Prin păduri trăiesc următoarele animale: mistreţul (sus scrofa), viezurele (Meles meles), precum şi animalele de pradă : lupul (Canis lupus) ; vulpea (Vulpes vulpes), jderul (Martes martes). Se întâlnesc şi animale din silvostepă, ca iepurele (Lepus europeus), iar în pădurile de conifere, căprioara (Capreolus capreolus) şi veveriţa (Scirus vulgaris).

               Tot aici trăiesc animale mai mari, ca ursul (Ursus aretes), cerbul (Ceraris elaphus) şi râsul (Lynx lynx).

               Dintre păsări – cocoşul de munte (Tetrao – urogallus), al cărui zbor rapid se desluşeşte primăvara, în spartul zăpezii, în timpul împerecherii şi găinuşa de alun sau ierunca (Tetrastes banaia), al cărei glas se poate auzi în dimineţile de vară, spre poalele pădurilor de munte.

               În zona alpină, printre stânci (jgheaburi), trăieşte capra neagră (Rupicapra rupicapra), relicvă din glaciarul târziu, ale cărei salturi ameţitoare din scheanţ în scheanţ te uimesc. Sunt animale rare, care trăiesc în ciurdă (cireadă) şi sunt ocrotite de lege. Este semnificativ ,,şuieratul pe nări’’ al ţapilor, şuier de avertisment pentru pericolul care pândeşte turma.

               Prin tufele de scaieţi (scai), spre bucuria copiilor, trăieşte ariciul (Erimaceus europeans). Copiii îl pun să joace după bătaia într-un metal.

               Legenda îşi deapănă firul, în legătură cu ariciul, că de la el se poate lua ,,iarba fiarelor’’, cu ajutorul căreia se pot deschide toate încuietorile. Numai într-un anumit moment şi numai anumite persoane pot să găsească această ,,iarbă’’. Haiducii ştiau să obţină ,,iarba fiarelor’’, pe care apoi o întrebuinţau în diferite scopuri .

               Faunei descrise i se adaugă o varietate de păsări, cu care lovişteanul s-a născut, a crescut în ciripitul lor, aşa cum le-a pomenit din bătrâni.

               Amintim : ciocănitoarea mare (Dryocapus mantius), mierla (Turdus merula), rândunica (hirundo rustica), piţigoiul (Parus mavior), guguştiucul (Streptopelia decaveto), precum şi vrabia (Passer montanus), care iarna stă nestingherită pe lângă casa omului.

               Primăvara, ciripitul vesel al păsărilor este dominat de cântecul cucului (Cuculus carrarus) şi al privighetorii (Luscinia megarhyches), ambele păsări fiind aşteptate cu dor după iarna grea care a trecut.

               În pădure trăiesc bătrânul corb (Corvya corax), uliul (Acipiter gentilis), cioara neagră (Corvus corone) şi bufniţa (Buba buba), iar în fâneţe- cârsteiul de baltă (Rallus aquaticus) şi prepeliţa ori pitpalacul (coturnix coturnix), cu ouăle lor împestriţate – bucuria copiilor, când le găsesc prin iarbă.

               Despre corb se spune că nu trece iarna până nu crapă ouăle lui, de gerul iernii, în special în luna februarie şi astfel se nasc puii (20,pag.22).

               În apele curgătoare descrise nu se găseşte peşte, decât numai dacă urcă din apa Oltului, dar micuţi.

               În apele reci de munte se poate pescui păstrăvul, dar aceasta nu constituie o îndeletnicire a locuitorilor. Nu există nici iezere amenajate pentru creşterea peştelui.

               Din lucrarea lui I.Conea, citată de noi în mai multe rânduri, aflăm că legătura de 25 (douăzeci şi cinci) de păstrăvi se numeşte ,,ortu’’. Poate de aici şi zicala despre cel care a murit, că ,,a dat ortu popii’’.

               Din cele prezentate în acest subcapitol, reiese că în această zonă există o floră şi o faună bogată şi felurită, demonstrând că ,,Ţara Loviştei’’ este un ţinut al vânătorii şi pescuitului.

 

Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 73-79.

 

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete