Categorii

Evoluţia economico-socială a judeţului Vâlcea în secolele XV-XVIII

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

Datorită numeroaselor sale resurse, Vâlcea poate fi considerat unul dintre cele mai bogate judeţe din Muntenia, angrenat în secolele următoare în intense schimburi comerciale cu Sibiul şi Braşovul, cu alte centre comerciale din Ţara Românească.

a. Economia agrară

 

Perioada de care ne ocupăm, se remarcă printr-un spor demografic care a avut drept consecinţă creşterea suprafeţei de pământ cultivat pe seama terenurilor înţelenite din zona de sud a judeţului, în vederea asigurării produselor cerealiere necesare alimentării populaţiei. Documentele emise de cancelaria Ţării Româneşti şi călătorii străini relevau importanţa pe care o acordau locuitorii judeţului cultivării grâului, atât pentru alimentaţia proprie, cât şi pentru piaţa internă19.

Tehnica agricolă păstra, în continuare, multe elemente arhaice, fapt ce impunea un caracter extensiv agriculturii. Pregătirea unor terenuri pentru agricultură se făcea prin defrişări şi desţeleniri permanente, cu toporul, focul şi sapa, securea şi plugul.

Unele documente ne confirmă că principala ocupaţie a locuitorilor din Râmnicu-Vâlcea, în secolele XVI-XVIII a constituit-o agricultura. Majoritatea locuitorilor posedau loturi de pământ (moşii, ocine), mai aproape sau mai departe de vatra oraşului20, pe care se cultivau cereale, în special grâu şi orz.  Aceleaşi preocupări le au, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, şi locuitorii din Drăgăşani şi împrejurimi, având suficiente „ocine” pe moşia „Ostrovul” de la Olt, la Momoteşti etc.21. Dovezi cu privire la recolta de cereale din judeţ, avem şi de la Moise Vodă (1529-1530), care întărea mânăstirii Ostrov din Călimăneşti, printr-un hrisov din 28 iulie 1529, obţinerea, între alte produse, şi a 200 obroace de grâu şi 100 de orz.

Ocinele destinate cultivării pământului cu cereale, se întindeau în jurul mânăstirilor Cozia şi Bistriţa. Terenuri asemănătoare, pe suprafeţe întinse, în jurul Drăgăşanilor şi în alte zone ale judeţului, deţinea Episcopia Râmnicului. În secolul al XVII-lea, prin cumpărări, danii şi moşteniri, proprietăţile din Râmnic se extind, cuprinzând loturi pentru cultivat spre Cetăţuia şi Bujoreni – în nord, spre Malul Alb şi Lespezi – în estul oraşului22. Se cultiva, de asemenea, secara – cereală de veche tradiţie, iar specificul secolului al XVII-lea este cultura porumbului, care se va răspândi rapid în toate zonele judeţului. Dintre plantele textile, se cultivau inul şi cânepa, pe suprafeţe apreciabile deţinute de mulţi locuitori şi de mânăstirile vâlcene23. Inventarul agricol continuă să rămână tradiţional, confecţionat pe plan local sau procurat din târgurile judeţului, de la negustorii transilvăneni: sape, săpăligi, coase, seceri, pluguri cu brăzdar de fier24.

Pomicultura şi legumicultura cunosc şi ele o dezvoltare apreciabilă. Se remarca zona de deal a Horezului, demonstrată de o serie de danii venite din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu,  pe care acesta le face mânăstirii Bistriţa. În jurul Râmnicului, dar şi al mânăstirilor vâlcene, se întindeau numeroase livezi de meri, peri, pruni. Se mai plantau caisul, gutuiul, nucul, fiecare pom fructifer având o pondere însemnată în alimentaţia locuitorilor. În grădinile din vatra satelor, se cultivau legume şi zarzavaturi şi se sădeau pomi fructiferi25.

Viticultura. O mare extindere în judeţ cunoaşte cultura viţei de vie. Cele mai renumite podgorii  existau tot la Drăgăşani, dar şi de-a lungul Olteţului – spre sud, la Bălceşti şi în zona Râmnicului. Mari deţinători de podgorii erau boierii, mânăstirile şi Episcopia Râmnicului. Condiţiile geografice, prielnice culturii viţei de vie, au făcut ca în evul mediu practicarea acestei activităţi în Vâlcea, să aibă un caracter permanent, prin moştenirea din generaţie în generaţie a acestei îndeletniciri. În primul hrisov, pe care Mircea cel Bătrân îl destină mânăstirii Cozia la 20 mai 1388, se aminteşte şi „via tot acolo dăruită de jupân Budu, după voia părintelui domniei mele Radu voevod26, vie ce se află în dealul Hinăteştilor. Numeroase documente din secolul XV menţionează că dealurile Râmnicului erau pline cu vii, în special Troianul, care devenise zona viticolă cea mai importantă a oraşului27. Tot aici mai posedau proprietăţi viticole mânăstirile Bistriţa şi Govora. Vânzările, cumpărările, schimburile terenurilor cumpărate cu viţă de vie, dovedesc răspândirea viticulturii de la Râmnic până pe dealurile Drăgăşanilor. O multitudine de documente emise de cancelaria domnească amintesc de obligaţia vinăriciului pentru locuitorii vâlceni. Vinăriciul era taxa în natură pe care viticultorii o dădeau din producţia anuală, adică a zecea parte din recoltă. În documente, vinăriciul apare la 13 septembrie 1389 când Mircea cel Bătrân, printr-un hrisov dat mânăstirii Cozia, scutea cinci boieri de mai multe dări printre care „şi de vinărici”. Cu un an înainte, la 20 mai 1388, dăduse Mânăstirii Călimăneşti (Ostrovu) „10 buţi de vin”28, ceea ce înseamnă că acest tip de dare era mult mai vechi. Târgul Drăgăşani fiind în proprietatea Episcopiei Râmnicului, la 20 apr. 1676, Duca vodă, domnul Ţării Româneşti întăreşte Episcopiei „tot vinăriciul domnesc de pe moşia sfintei Episcopii de la satul Drăgăşani ot sud de Vâlcea”. Vinăriciul cedat constituia pentru Episcopie un venit considerabil.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin hrisovul din 7 mai 1793, Alexandru Moruzi voievod întărea Episcopiei vinăriciul de pe mai multe dealuri drăgăşenene: „Dealul Drăgăşanilor, Călina, Zăvideni şi Guşoieni29. Renumite în cultura viţei de vie, mai erau dealurile Suteştilor, Nemoiului, Gârdeştilor, Zlătărilor şi Creţenilor, al căror vinărici fusese dat de Constantin Brâncoveanu prin cartea sa, din 16 dec. 1691, Mânăstirii Horezi pe care începuse a o zidi din „temeiu”. Cu venitul realizat din vinăriciul donat, a fost posibilă construirea ctitoriei sale de la Horezu30.

Interesantă pentru întreaga regiune viticolă a Drăgăşanilor, este informaţia pe care ne-o păstrează un document din luna mai 1649, dat de Matei Basarab lui Popa Radu din Drăgăşani, prin care se atestă că în Dealul Drăgăşanilor există o „vie-pădure” extinsă pe o mare suprafaţă de teren, adică o vie care crescuse în stare naturală, o vie sălbatică. Expresia „vie-pădure” aminteşte vremurile când via creştea din abundenţă în stare sălbatecă în regiunea Drăgăşanilor31.

Cât priveşte recolta din podgoriile drăgăşenene o aflăm – evident, cu aproximaţie – înregistrată în „Cathastihurile” din secolele XVII şi XVIII, în care erau menţionaţi şi proprietarii de vii care existau în zona Drăgăşani. Astfel, în anul 1820, totalizând pe „tot poporul Drăgăşani”, s-au găsit 15.018 vedre de vin producţie pe pământul Episcopiei. Pe tot dealul Călina erau consemnate în cathastih 7.849 de vedre, în Zăvideni 5.034 vedre, la Guşoieni – 988 vedre, iar toată recolta anului 1820 a fost de 28.889 vedre de vin (288.890 de litri)32. Cantitatea menţionată este numai din producţia autohtonă.

Recoltele bogate de vin de calitate determină pe marii proprietari, chiar şi pe locuitorii fără pământ, să cumpere sau să planteze vie în dealul Drăgăşanilor, pe dealurile Râmnicului până la Cozia sau pe alte proprietăţi, recurgând la învoieli. Cele mai multe vii se găseau în proprietatea Episcopiei Râmnicului. În jurul anului 1700, podgoria Drăgăşani avea în componenţă dealurile: Drăgăşani, Gârdeşti, Suteşti, Creţeni şi Nemoiu, cu numeroase plantaţii supravegheate de vieri.

Inventarul era constituit din „căsoaie” lucrate din bârne de stejar, linuri, teascuri, butii, butoaie, hârdaie, molde, ploşti etc. Aşadar, toate viile aveau câte o „căsoaie” în care locuiau proprietarii viilor sau vierii. Mult mai târziu, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, locuitorii răspândiţi pe coaste au fost aduşi cu forţa „la linie” spre a putea fi mai uşor urmăriţi pentru plata dărilor. Din catagrafia plăşii Oltului (Drăgăşani)33, din anul 1729, cunoaştem numele a peste 65 de vieri care îngrijeau plantaţiile proprietarilor-feudali din podgoria drăgăşeneană, la care se adăugau şi mulţi alţi români ce aveau vii pe pământul mânăstirii sau al boierilor. Preocuparea populaţiei din această zonă demonstrează faima de care se bucurau vinurile produse aici, foarte căutate în lumea consumatorilor de băuturi selecte. De pe plantaţiile amintite, se aduceau proprietarilor venituri importante, având în vedere că vinul se exporta în nord peste munţi, iar în sud – peste Dunăre, în Balcani.

Vinurile râmnicene erau şi ele de bună calitate. În harta stolnicului Constantin Cantacuzino – publicată la Padova în 1700 – sunt consemnate dealurile care produc cele mai bune vinuri, în care alături de unele zone de tradiţie din Ţara Românească sunt consemnate şi dealurile Râmnicului34. Englezul Salaberry – un bun cunoscător al calităţii vinurilor europene – laudă, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, vinurile de Odobeşti, Drăgăşani şi Râmnic35. În general, vinul era păstrat în pivniţele aflate la capătul viilor şi numai după terminarea fermentaţiei era transportat în pivniţele gospodăriilor construite din piatră şi cărămidă, rareori – din lemn. La Crucea mieilor – în dealul Licurei din Râmnic – Radu cupeţ băcanul avea 12 răzoare de vie şi mai multe pivniţe de piatră, iar în dealul Troianului se aflau marile pivniţe ale mânăstirii Hurezului. Cât priveşte desfacerea produselor alcoolice, aceasta se făcea fie direct în crama viilor, fie în cârciumi specializate. Mânăstirea Cozia avea, la 13 ian 1710, o cârciumă în Ţigănie, iar o altă cârciumă se afla lângă Schitul de la Cetăţuia36. Printre numeroase cârciumi din judeţ, Episcopia Râmnicului avea şi ea atât la Drăgăşani, la Momoteşti cât şi pe aceea meţionată în anul 1790 la Râmnic „în casa lui Gheorghe şi Ştefan”, unde era deschisă pentru „vânzarea vinului”37. Pentru consumul populaţiei râmnicene, pe arterele principalelor drumuri de intrare şi ieşire din oraş, se găseau cârciumi ale Episcopiei, mânăstirilor şi negustorilor. Un vizitator străin al oraşului, pe nume Paul Porrin, arată în memoriile sale că „vinul de Râmnic îmbată uşor”38.

Stupăritul. Preocupare de veche tradiţie, în această perioadă creşterea albinelor a cunoscut o remarcabilă dezvoltare, aducând însemnate venituri domniei şi locuitorilor, în miere şi  ceară, ulterior şi în bani. Numeroase documente vorbesc despre întemeierea unor prisăci39 sau stupine în apropierea mânăstirilor sau a unor boieri vâlceni. Albinăritul satisfăcea în primul rând nevoile locale, dar produsele sale erau destinate şi comerţului. Cu ocazia diferitelor vânzări sau danii, întâlnim în documente preocupări sporite din partea populaţiei locale pentru stupi: la 12 octombrie 1675, ieromonahul Gherasim al Bistriţei îi vinde lui Tănase vătaful „un loc de la Troian de la Râmnic drept stupi zece”; Radu băcanul cupeţ lasă la moartea sa 12 stupi; proegumenul Iosif are, la 11 iunie 1875, un număr de 43 de stupi etc.40.

Sistemul hidrografic vâlcean, dominat de Olt şi afluenţii acestuia, apoi lacurile, bălţile, precum şi mulţimea de iazuri şi heleşteie, au constituit un element natural extrem de favorabil pentru creşterea şi înmulţirea peştilor. Documentele referitoare la judeţul Vâlcea pomenesc şi de pescuitul practicat de ţărani pe lacurile şi bălţile din lăuntrul hotarelor propriilor sate, peştele vânzându-se de ei mai mult pentru consum intern. Activitatea de pescuit devine tot mai rentabilă în secolele XVII şi XVIII.

Peştele era foarte căutat, datorită reglementărilor alimentare prescrise de biserică, la care se adaugă şi uşurinţa procurării acestuia prin vânat, din iazurile cu apă dulce, din gârlele Râmnicului şi Oltului şi din heleşteiele special amenajate. De aceea, nu e deloc de mirare faptul că mânăstiri precum Cozia şi Bistriţa erau posesoare de numeroase bălţi, iazuri şi heleşteie, din care era exploatat peştele. De asemenea, ţăranii liberi practicau pescuitul pe lacurile sau bălţile din interiorul hotarelor satelor. Într-un document din 1 ian 1694, se precizează că în partea dreaptă a Oltului, în dreptul Drăgăşanilor erau multe bălţi populate cu peşte, sursă de hrană pentru locuitori. Bălţile erau alimentate sezonier de apele revărsate ale Oltului. După retragere, pe alocuri se putea prinde peştele cu mâna sau cu coşul de nuiele41.

Despre marea bogăţie de peşte a Oltului vorbeşte, într-o însemnare din 29 iulie 1779, şi Rafail Hurezeanu, când descrie un fenomen meteorologic petrecut la Râmnic: „au dat o ploaie repede cu multe strălucitoare fulgere. A doua zi … să vedea apa Oltului tulbure şi oamenii den toate părţile viind de la Olt cu mulţime de peşte, şi mai mari şi mai mici şi de tot feliul de peşte cât se afla în apa Oltului… Atâta peşte a fost aruncat peste maluri, că s-au umplut uliţele Râmnicului”. Un alt contemporan descrie piaţa oraşului încărcată cu produse ale acestei activităţi: „era şi peştele berechet, morun proaspăt de la Dunăre, ocaua patru parale, la târg la scaune ocaua opt parale, crapu [şi] somnu cinci parale ocaua, cosacu şi alt peşte mărunt era o para ocaua şi nici nu lua cineva, raci 20 o para, icre lescuite de morun 30 parale ocaua, din cele proaspete 20 parale ocaua”42. Episcopia Râmnicului avea numeroase heleşteie bine amenajate în eparhia sa până la Drăgăşani, iar în preajma Râmnicului, spre sud, la Troian, ea exploata un mare heleşteu pe care îl curăţa periodic, iar apa şi puietul erau reîmprospătate43.

Între bogăţiile naturale importante din Vâlcea medievală, un loc de seamă îl ocupau pădurile, întinse în acea vreme nu numai pe munţi şi dealuri, ci ocupând şi mari zone de câmpie. Diversele esenţe de lemn erau folosite în construcţia locuinţelor, a acareturilor, a unor utilaje gospodăreşti, a vaselor întrebuinţate mai ales în viticultură şi pentru combustibil.

Creşterea vitelor cornute, mai cu seamă a celor mari, care ocupau un loc important în şeptelul vâlcean, era, de asemenea, o ocupaţie de bază a vâlcenilor. Micile cornute, oile, erau crescute în turme mari pe proprietăţile obştilor agrare sau ale boierilor şi mânăstirilor. În gospodăriile ţărăneşti, un număr însemnat şi într-o continuă creştere, era cel al oilor.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea găsim consemnat documentar, în Râmnic, pe Ioan Cioban şi Stan Cioban (1687), precum şi pe  Ghin Cioban care, la 11 mai 1712, vinde o ogradă în câmpul de sus al oraşului44. Alte informaţii despre creşterea animalelor, le aflăm dintr-o situaţie demografică a localităţii Drăgăşani (1729), care aminteşte despre Drăghici, Nicula, Dumitraşcu şi Iacob – ciobani, Simion, Stoian şi Radu – văcari, Purcărescu şi Purcăreţu – ”purcari”(porcari), iar Udrea – jugănar (adică veterinar), care castra tauri, vieri şi armăşari45.

La sfârşitul veacului al XVIII-lea, Episcopia avea circa 1.500 de oi, iar la 9 mai 1792, Mihai Şuţu vv. scuteşte de oierit 150 de oi ale preoţilor franciscani din Râmnic. În gospodăria râmnicenilor existau cornute mari şi mici, necesare pentru consumul propriu. Astfel, Radu cupeţ băcanul avea, la 1754, „doi boi şi o vacă”46, iar în catastiful Episcopiei Râmnicului, din 1 nobiembrie 1792, se găsesc menţionate toate categoriile de animale domestice: oi, berbeci, capre, ţapi, bivoliţe, cai, iepe, boi, vaci, tauri etc. Faptul că turme de oi, dar şi cirezi de cornute mari erau căutate pe pieţele transilvănene şi sud-dunărene, a făcut ca importanţa activităţii pastorale să se intensifice pe durata întregului ev mediu.

Documentele timpului mărturisesc, de asemenea, frecvent despre creşterea porcilor şi a păsărilor de curte, acestea fiind de folos mai ales pentru consumul propriu, dar şi pentru piaţă.

 

b. Meşteşugurile şi ocupaţiile casnice

 

Morăritul. Existenţa numeroaselor cursuri de ape din judeţ a oferit condiţii favorabile pentru amplasarea unor instalaţii de măcinat produsele agricole, de pive şi dârste pentru prelucrarea ţesăturilor, din care se confecţionau neasemuite piese de port popular vâlcean, precum şi a unor  instalaţii pentru prelucrarea lemnului. De la cunoscutele „mori de mână” – râşniţe, folosite secole de-a rândul, multe dintre ele păstrate şi utilizate până târziu, abundenţa materialelor – lemn şi piatră – şi existenţa unor meşteri locali, au determinat, în condiţiile sporirii necesităţilor şi cerinţelor de consum şi pentru schimb, construirea de mori sau roţi de moară acţionate hidraulic, din ce în ce mai numeroase în timp.

Dreptul de a construi mori în cadrul domeniului boieresc sau mânăstiresc era socotit un monopol feudal, iar cine măcina la una din morile boierului sau mânăstirii trebuia să dea uiumul. Morile erau întreţinute prin grija rumânilor din sate apropiate, care erau obligaţi să ajute la repararea lor. La fiecare moară existau unul sau doi meşteri morari rumâni, care îngrijeau de bunul mers al lucrărilor. Uneori, aceşti meşteri morari sau ajutoarele lor, menţionaţi în acte sub numele de lopătari, erau scutiţi de toate dările şi slujbele.

Cea mai veche mărturie documentară cunoscută, referitoare la existenţa unor mori în judeţul Vâlcea, este hrisovul lui Mircea cel Bătrân, din 20 mai 1388, prin care se întăreşte mânăstirii Cozia, printre alte danii, „o moară la Râmnic, pe care a dăruit-o Dan voievod”47, aceasta fiind prima moară care a funcţionat mai bine de un deceniu de la data actului menţionat. Cozia este cea dintâi mânăstire care primeşte de la Dan I voievod o moară la Râmnic, o alta i-o va dărui Mircea cel Bătrân, pentru ca sub Radu Praznaglava, lăcaşul mânăstiresc să posede aici cinci mori. Domnia mai avea în oraş, pe aceeaşi apă sau pe Olt, mori pe care le exploatau ispravnicii domneşti, în afara celor dăruite mânăstirii Cozia48. Documentele ne informează că mânăstirea Govora este al doilea proprietar feudal care deţine mori pe apa Râmnicului, menţionată într-un hrisov de la Radu cel Mare, din 1 august 148649. La 30 octombrie 1517, Neagoe Basarab întăreşte mai multe danii mânăstirii Govora, printre care şi „o moară ce este veche a sfintei mânăstiri, unde se împreună hotarul orăşenilor cu uliţa lui Oprea, pentru că este dăruită sfintei mânăstiri încă de bătrânul Vlad voevod Drăculea”; cu aceeaşi ocazie, mai dăruieşte „în faţa oraşului, două mori într-o casă, pentru că le-am făcut domnia mea şi le-am dăruit sfintei mânăstiri50.

Pe principalele ape curgătoare ale judeţului, localnicii, boierii şi mânăstirile construiau şi în secolele XVI şi XVII numeroase mori care aduceau importante venituri. Episcopia Râmnicului avea în proprietăţile sale un însemnat număr de mori, atât pe râurile Râmnic şi Topolog, cât şi pe Olt, la Drăgăşani51. În documente, sunt menţionaţi şi meşteri morari52 care prelucrau piatra, lemnul şi metalul, construiau şi reparau instalaţiile de măcinat şi de acţionare hidraulică a acestora etc. Sunt, de asemenea, semnalaţi şi alţi meşteri, lopătarii.

Aşadar, activitatea morăritului este practicată de meşteşugari specializaţi. Astfel, la 4 martie 1693, un document afirma că Pătru Moraru are un loc la Troian în drumul Ocnei; la 20 martie 1734, mânăstirea Cozia cere pentru morarul  (nenumit!) de la moara sa din Râmnic, o serie de scutiri de obligaţii faţă de domnie, iar la 9 oct. 1779, cu ocazia disputei dintre mânăstirea Govora şi Niţu Bârsescu biv logofăt, sunt aleşi ca martori trei morari din Râmnic, Govora şi Bârseşti53.

Producţia morilor vâlcene, în creştere de la an la an, a determinat, pe de o parte, lărgirea schimbului de mărfuri şi totodată asigurarea materiei prime pentru fabricarea pâinii. Pe uliţele Râmnicului, se aflau brutăriile în care se vindea pâine de mai multe calităţi şi la preţuri diferite. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, funcţionau în Râmnic trei brutării mari şi altele mai mici, care desfăceau produse de covrigărie, plăcintărie, simigerie, cofetărie etc. Sunt amintiţi „Gheorghe brutarul” şi „neguţătorii simigii” Ioan, Hristodor, Constantin şi alţii54.

Deceniul al treilea al secolului al XIX-lea găseşte judeţul Vâlcea cu o bogată reţea de mori răspândite pe cursul apelor, ceea ce confirmă că ponderea lor în economia agrară continuă să aibe o mare importanţă. Dintr-o statistică a anului 183355, rezultă că în plasa Oltului (cu reşedinţa la Drăgăşani) se găseau 33 de mori, din care 16 se aflau pe apa Oltului şi funcţionau cu câte o „alergătoare”. Celelalte 17, aflate „pe alte ape” (3 pe Pesceana, una pe Nemoiu, 2 pe Beica, 7 pe Mamu, 4 pe Dâlga) erau active numai când plouă, iar când e secetă, stau”. Morile menţionate erau de mai multe tipuri. Unele erau construite fixe – pe furci, pe iazul care aducea  apa ce acţiona axul. O asemenea moară era numită în documente „casă de moară”. Erau şi mori pe vase, care pluteau pe ape mari, legate de mal. Ele aveau câte o piatră alergătoare, dar întâlnim şi mori mai complexe şi mai productive, care aveau 4 pietre alergătoare. În anul 1834 existau în Drăgăşani 5 mori, din care 3 – pe proprietatea Episcopiei. La Momoteşti funcţiona o moară cu o „alergătoare” şi două mori cu gard de-a curmezişul Oltului. Pietrele de mori necesitau un meşteşug deosebit. Ele se prelucrau la Călimăneşti: un document din 13 dec. 1833, menţionează că aici, pe apa Poiştii, era un punct de lucru unde trei meşteri în cioplitul pietrelor de moară, făceau muncă „periculoasă”56.

 

c. Mineritul şi prelucrarea metalelor

 

Pământul din dreapta Oltului a fost dotat de natură nu numai cu suprafeţe potrivite pentru agricultură şi cu păşuni, cu ape limpezi, izvoare dătătoare de sănătate, dar şi cu un subsol ce ascunde bogăţii indispensabile unei comunităţi. Minereurile de fier, pânza de ţiţei şi filoanele de aur, munţi de sare, se găsesc încă din timpuri străvechi pe meleagurile vâlcene, favorizând dezvoltarea unei intense activităţi extractive. Păcura, care începe să aibă o utilitate din ce în ce mai mare fie pentru ungerea osiilor mijloacelor de transport sau la iluminat, se extrăgea tot după sistemul „fântânelor” menţionate la Drăgăşani în 1691, pe moşia satului Păcuri57.

Cercetările arheologice locale au identificat urme de extracţie a sării încă din perioada romană şi chiar mai dinainte. Sunt semnificative descoperirile de la Ocnele Mari, unde s-au găsit unelte de lucru, opaiţe, monede, ţigle cu ştampile etc.58, descoperiri care atestă exploatarea sării în cantităţi remarcabile pentru acea vreme. Dovezile de extracţie a sării demonstrează că locuitorii de aici au transmis din generaţie în generaţie însuşirea cunoştinţelor tehnologice, deşi acestea erau rudimentare.

Mai târziu, în evul mediu, valorificarea bogăţiilor subsolului judeţului Vâlcea a cunoscut, în genere, un continuu progres, cu excepţia unor momente, când din cauza unor împrejurări – instaurarea dominaţiei otomane, ocupaţia austriacă etc. – punerea în valoare a unor minerale utile a fost temporar sistată sau redusă la satisfacerea unor necesităţi minime.

La Ocnele Mari, străvechile preocupări în ceea ce priveşte exploatarea sării, continuă şi în vremea lui Mircea cel Bătrân să deţină o pondere însemnată în economia Ţării Româneşti59.  Documentele vremii informează că o cantitate de sare apreciabilă, care depăşea cerinţele de consum intern, era comercializată pe piaţa Ungariei sau a ţărilor din Peninsula Balcanică60. Într-un document, datat între anii 1408 şi 1418, se vorbeşte de un anume „Anghel de la Ocne” care face danii importante mânăstirii Cozia. Această precizare întâlnită şi în alte documente referitoare la existenţa unor ocne în apropiere de Râmnicu-Vâlcea, este confirmată şi de documentul din 19 iunie 1442, în care Radu Praznaglava întăreşte mânăstirii Cotmeana daniile făcute de părintele său Mircea, între care şi o ocnă la Ocna de Sus61. Ocnele Mari se deosebeau întrutotul de restul salinelor din Ţara Românească, prin organizarea lor specifică, datorită vechimii acestei saline, cât şi a faptului că erau deschise pe moşia unui târg domnesc62. Bogăţia lanţului carpatic în depuneri de sare impresionează pe călătorii străini, ceea ce-i determină să menţioneze în însemnările lor o serie de detalii privind acest produs ce constituia o reală bogăţie a ţării pentru acele vremuri. Del Chiaro, de pildă, apreciază că rezervele saline româneşti erau foarte mari, iar o mare parte din sarea obţinută la Ocnele Mari era exportată în ţările de peste Dunăre63. Printre localităţile  cele mai cunoscute pentru ocnele lor, secretarul domnesc notează în special pe cele de la „Râbnic” (Ocnele Mari), localitate de altfel consemnată şi de stolnicul Constantin Cantacuzino în harta sa de la sfârşitul secolului al XVII-lea64. În domeniul extracţiei sării, tăierea bolovanilor era făcută de tăietorii de sare – „ciocănaşii”, recrutaţi fie din rândul oamenilor liberi, fie din rândul ţiganilor robi sau românilor, şi de „măglaşi” – lucrători fără calificare propriu-zisă, recrutaţi din satele de moşneni din apropierea salinelor, fie din Stoeneşti, Cacova, Păuşeşti-Măglaşi sau Vlădeşti.

În ceea ce priveşte numărul acestor lucrători, ce efectuau muncile în cadrul salinelor, se înregistrează o anumită evoluţie în decursul veacurilor: faţă de 38 de ciocănaşi şi aproximativ 50 de măglaşi câţi erau la începutul secolului al XVIII-lea la Ocnele Mari, găsim în 1774, tot aici, 69 de ciocănaşi, iar pe la 1830, la aceeaşi ocnă – 149 de ciocănaşi, iar măglaşi – 205; deci, de patru ori mai mulţi, în comparaţie cu începutul secolului amintit65. Alături de ciocănaşi şi măglaşi, la Ocnele Mari participau şi alte categorii de meşteşugari: fierari, dulgheri, lumânărari, cantaragii, chelari, sameşi (casieri), vameşi grămătici sau scriitori de sare, curieri pentru corespondenţe, gurari (care supravegheau funcţionarea crinaucelor), bătăturaşi (cei care strângeau sarea măruntă de pe fundul ocnei), funari, paznici etc.

Munca la ocne se efectua în condiţii foarte grele şi periculoase, care puneau  în pericol sănătatea şi viaţa celor care lucrau; de aceea, de-a lungul veacurilor, nemulţumirile lucrătorilor au îmbrăcat diferite forme de manifestare, de la nesupunerea la lucru, la plângeri şi memorii, la refuzul de a mai lucra în ocne, la fuga în alte sate; în sfârşit, la mişcări de răzvrătiri violente66.

O dezvoltare însemnată a cunoscut-o în epoca feudală, în Vâlcea, exploatarea şi prelucrarea metalelor preţioase, aurul, argintul, sub cele două forme cunoscute: din filon şi prin spălarea nisipurilor aurifere ale văilor. O preocupare stăruitoare pentru exploatarea subsolului vâlcean, o întâlnim în vremea lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. În general, s-au exploatat minereuri de aur şi argint în locurile deja cunoscute: alături de albia Lotrului, cea mai bogată zonă o reprezintă cursul Oltului, între Cozia şi Râmnicu-Vâlcea. Aurul era socotit metalul cel mai de preţ din partea domniei, atât de necesar satisfacerii nesfârşitelor cereri turceşti, dar şi realizărilor culturale şi artistice autohtone.

Una din primele menţiuni în această privinţă, datează de la începutul secolului al XV-lea şi se referă la spălătorii de aur din Râmnic. De pildă, în anul 1500 se importau de la Sibiu unelte de fier în valoare de 900 de dinari pentru spălătorii de aur din Râmnic (auri la valatores de Rybnigt)67. De asemenea, diverşi călători care au trecut prin Ţara Românească în secolul menţionat consemnează şi ei în scrierile lor această activitate de extracţie. Jaques Bongras, de pildă, scrie în 1585 că „Ţara Românească este o ţară bogată … având mine de aur şi argint. Chiar aurul se scoate în mare cantitate din râuri”. Este vorba, fără îndoială, şi de zăcămintele din aluviunile râurilor Olt, Lotru, precum şi de afluenţii lor68. Operaţiile de culegere a fluturaşilor de aur erau efectuate mai cu seamă de ţiganii rudari, care primeau de la domnie confirmarea ocupaţiei în schimbul unei cantităţi anuale de aur.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Friederich Schwanz, cunoscător al judeţului Vâlcea, arăta că prin anii 1720-1723, din Olt şi din alte ape care se vărsau în el, spălătorii de aur adună necontenit firişoare de aur pe care le predau în fiecare an la domnie. Totodată, el menţionează şi măsurile luate pentru extinderea numărului spălătorilor de aur şi din alte râuri: mai sus de mânăstirea Cornet, în apa Băiaşilor, la Perişani, în apa Rudăreasa etc.69. Mihail Schendus Vanderbech aminteşte şi el despre aceste spălătorii, atât din râurile menţionate, cât şi în altele, iar Nicolo de Porta70 evoca vechimea acestei îndeletniciri la locuitorii din Râmnic, ocupaţie preluată, în mare parte, la începutul secolului al XVIII-lea de către ţiganii zlătari. Referitor la această zonă, el amintea, în 1726, că „spălarea aurului se face de vreo sută cincizeci de familii de ţigani”. Apreciază calitatea fină a acestui aur obţinut prin spălare „încât dacă mai e nevoie să mai fie ales cu mercur”. Ţiganii rudari lucrau numai vara. Aurul strâns trebuia adus din vreme la domnie, sub formă de bare sau „aur sleit71. Cei care erau prinşi că vând aurul domnesc pe ascuns, erau bătuţi, iar cumpărătorul „prădat”72. În anul 1729, la Zlătăreii de lângă Drăgăşani întâlnim „băiaşi” (Mihai şi Badea), fapt ce atestă preocuparea localnicilor de a spăla aurul din nisipurile Oltului de la gura Pesceanei73.

Cu ocazia călătoriei pe Valea Oltului, Paul de Alep ne face o descriere cuprinzând interesante detalii „Întreaga regiune dintre Râmnic şi mânăstirea Cozia este împânzită de stăvilare mari, ce opresc apa, făcute din rădăcinile unui copac asemănător cu salcia. La deschiderea stăvilarelor se dă la o parte mâlul şi se ia nisipul de aur din fund şi acesta este renumita baie de aur din Ţara Românească, ce aparţine domniei sau soţiei domnului în scaun74.

Informaţii preţioase despre practicarea acestui meşteşug, avem din timpul administraţiei austriece asupra Olteniei. În atelierele de prelucrare a metalelor exploatarea minereurilor de fier preţioase din Râmnic, îşi desfăşurau activitatea argintarii, giuvaergii, zlătarii etc.75.

În ceea ce priveşte şi prelucrarea acestuia pe cuprinsul judeţului, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, documentele scrise şi cele arheologice ne oferă câteva date interesante. Comercializarea fierului pe piaţa internă, de către oamenii mânăstirii Cozia, în anul 1451, presupunea exploatarea lui şi de pe proprietăţile mânăstireşti, deşi în cantităţi mai reduse decât în alte regiuni ale ţării76. Un alt metal folosit în industria prelucrătoare era plumbul despre a cărei extracţie locală există unele menţiuni documentare. În cursul secolului al XVII-lea sunt semnalate cantităţi mari de plumb tot la mânăstirea Cozia, care împrumuta la 1601 pe Mihai Viteazul cu 20 cântare de plumb), iar mai târziu, în secolul al XVIII-lea, călătorul turc Euliya Celebě spune că la răsărit de Râmnicu-Vâlcea se află o mină de salpetru (silitră), despre care se credea pe atunci că provine din oseminte omeneşti77.

Extracţia metalelor şi prelucrarea lor după nevoile vremii de către oamenii locului, a condus, mai întâi, la dezvoltarea unor meşteşuguri de strictă necesitate, cum ar fi meşteşugul fierăritului şi potcovăritului, fiind printre cele mai vechi practicate de vâlceni. Un rol important în cadrul metalurgiei prelucrătoare l-au jucat, iniţial, ţiganii mânăstirilor Cozia şi Govora, iar începând cu veacul al XVI-lea, locul lor este luat de ţiganii Episcopiei Râmnicului şi de oamenii nevoiaşi. Documentele ne informează că materia primă folosită era obţinută pe plan local: la 25 iulie 1580 este identificat la Hinăteşti toponimul „Coasta de cărbuni”, iar la începutul veacului al XVII-lea sunt menţionate „rude” sau „băi” pentru exploatarea fierului în câmpul de jos al Râmnicului78. În secolul al XVIII-lea, numeroase documente atestă existenţa în Râmnic, la Drăgăşani şi la Ocnele Mari, a unor „potcovari”, iar o parte din documente amintesc despre ţiganii Episcopiei în nordul oraşului79. Tot atunci se făcea un negoţ intens în oraş, cu minereu adus din părţile Hunedoarei şi oţel lucrat în Transilvania, pentru fabricarea de unelte agricole de către vâlceni80.

În activităţile de prelucrare a metalelor, în această vreme are loc un proces de largă specializare: apar tot mai mulţi fierari, căldărari şi rotari. Pe domeniile mânăstireşti, în cadrul metalurgiei extractive şi în al celei prelucrătoare existau diverse meserii; de pildă, la mânăstirea Dintr-un Lemn exista un meşter pe nume Radu vistier, care se pricepea să „tot lucreze mânăstirei la fieru”, iar la mânăstirea Cozia erau foarte buni meşteri în „lucrarea metalelor preţioase, fier şi altele”81. În Râmnic, dar şi în alte târguri din judeţ – Drăgăşani, Horezu etc. – meşterii căldărari sunt prezenţi prin obiectele lucrate pentru uz gospodăresc: oale de aramă, cazane, tipsii de aramă sau cositor, căldări, tingiri cu capac sau fără capac.  În târgurile vâlcene, dar şi la sate, întâlnim mulţi potcovari. Rotarii lucrau în asociere cu tâmplarii. Ei ferecau, în atelierele de fierărie, roţile confecţionate în atelierele de lemnărie, pentru finisarea mijloacelor de transport. Se cunosc în Vâlcea şi câţiva meşteri rotari.

Tehnica prelucrării lemnului şi a pietrei, cunoscută din cele mai vechi timpuri în spaţiul vâlcean, a fost transmisă din generaţie în generaţie, perfecţionată de la o epocă la alta, contribuindu-se astfel la dezvoltarea unei arhitecturi cu specific local, cotată la loc de frunte în patrimoniul culturii româneşti. Lemnul necesar pentru utilităţile şi dependinţele gospodăreşti, pentru marile construcţii civile, militare şi bisericeşti se găsea din abundenţă în pădurile Coziei, Bistriţei, Horezului, văii Luncavăţului şi Pesceanei. Din lemn s-au realizat construcţii, s-au confecţionat pentru comercializare unelte de uz casnic sau produse semifinite. Amploarea pe care au luat-o construcţiile de cărămidă şi lemn, în oraşele şi târgurile vâlcene, către sfârşitul evului mediu, a determinat diferenţieri în rândul acestor activităţi, iar în secolul al XVII-lea erau atestaţi tâmplari, dulgheri, teslari, lemnari, dogari, rotari, constructori de mori şi poduri etc. Într-un document din timpul administraţiei austriece a Olteniei, locuitorii sunt informaţi că din Costeşti „au tăiat pădurea şi cu lemnul de aici s-au construit toate casele din Râmnic”, iar Nicolae din Romani aduce 16.000 de bucăţi şindrilă, necesare Episcopiei râmnicene82. Găsim în documente menţiuni despre meşteri lemnari care lucrau podini din lemn, şindrile şi buţi ori executau adevărate opere de artă83. Despre acest meşteşug, istoricul Nicolae Bănică-Ologu precizează, în cartea sa Veacul de aur al Râmnicului, că „Arta prelucrării lemnului se învăţa direct de la meşterii tâmplari, ca acest Gheorghe Rizoiu Râmniceanu, talentat sculptor şi artist, miniaturist şi pictor de icoane, în jurul căruia s-au format mulţi meşteşugari ai veacului al XVIII-lea. ( . . . ) „la Episcopie a funcţionat, la jumătatea veacului menţionat, o şcoală de tâmplărie şi sculptură în lemn, Apostol dascălul tâmplar, fiind unul dintre pedagogii străluciţi, pentru ca dânsul şi elevii săi să realizeze catapeteasma Paraclisului râmnicean, splendidă bijuterie în lemn, unicat al artei lemnului din acest veac84. Numărul mare de meşteşugari tâmplari este confirmat de contribuţia lor la reconstruirea şi restaurarea, de trei ori, a Râmnicului în urma distrugerilor provocate de invaziile străine85. Putem admira şi astăzi neasemuite comori ale priceperii şi dragostei pentru frumos, a interioarelor din lemn sculptat cu măiestrie, în stil brâncovenesc, a ctitoriilor de la Horezu, Bistriţa, Cozia, Govora etc.

În ceea ce priveşte prelucrarea pietrei, pentru a argumenta vechimea acestui meşteşug, înnobilat din generaţie în generaţie cu noi valenţe ale priceperii şi dragostei pentru frumos, este suficient să amintim „cetatea” Buridava, castrul şi termele romane de la Căciulata-Călimăneşti, Copăcelu, Căzăneşti, Drăgăşani, construcţiile medievale de la Malul Alb-Goranu, Dăeşti-Fedeleşoiu, Brezoi-Călineşti, Râmnicu-Vâlcea-Centru, Pietrari, Bistriţa, Mânăstirea Cozia, Horezu, Govora ş. a.86. Existau meşteri „cioplitori” în piatră care confecţionau linuri, râşniţe şi pietre de măcinat pentru mori, stâlpi de poartă şi pridvor, trepte pentru casă sau curte, ghizduri de fântână, mese, cruci de hotar sau de pomenire etc.

Numeroase documente din secolul al XVII-lea ne confirmă existenţa în judeţ a unor meşteri săteşti care prelucrau lemnul şi piatra, atât pentru construcţii cât şi pentru obiecte de uz casnic şi gospodăresc. Vărarii şi vărnicerii pregăteau varul necesar preparării mortarului de zid. O socoteală din 1700, privind cheltuielile de la mânastirea Hurez, menţiona o mare cantitate de var procurat din diferite părţi: de la Stoeneşti-Foleşti (1.198 ocale de var), Păuşeşti-Măglaşi (1.000 ocale), Vasile din Tomşani (1.250 ocale), Dima bătrânul din Stoeneşti (1.000 ocale), Vasile din Râul Sărat (1.000 ocale), Vasile din Copăceni (900 ocale), în total – 7.598 ocale87.

Meşteşugul zidăritului este ilustrat de menţionarea în acte a zidarilor săteşti. Actele din 1673, care privesc cheltuielile cu ocazia ridicării schitului Fedeleşoiu, relevă că pentru ridicarea lăcaşului au conlucrat: meşteri în lemn, pietrarii şi varnicii din Rădăcineşti, cărămidarii din Jiblea şi zidarii; tuturor li s-a plătit potrivit muncii depuse88.

Oprea, Albul, Toma, Moldea şi Vâlcul – lemnari din satul Boiţa se tocmeau la 28 martie 1698 cu egumenul Coziei, să facă o casă la podul mânăstirii de la Câineni, compusă din două chilii, uşi, laviţe, podină, şindrilă. Sunt cunoscuţi apoi meşteri lemnari din satele Loviştei89. Construcţia podurilor peste apele din judeţ, atât a celor „umblătoare”, cât şi a celor „stătătoare”, era executată de meşteri podari, care le realizau sprijinindu-le la capete pe rezistenţa unor postamente din piatră cioplită îmbinată cu mortar. Piatra avea, mai ales în mediul urban, o întrebuinţare foarte largă. Pe lângă bisericile şi casele aparţinând familiilor înstărite, erau construite din piatră pivniţe, morminte, teascuri, troiţe, cruci de hotar, fântâni etc. Tot cu piatră se pavau unele uliţe din Râmnic, de pildă „uliţa cea pietroasă”.

Râmnicul se distinge, faţă de alte oraşe din ţară, printr-un număr impresionant de case din piatră, aceasta şi datorită materialului de construcţie care se găsea în mare cantitate, dar şi o varietate calitativă, ceea ce permitea multiple posibilităţi pentru realizarea unor case solide şi puternice. În construcţii, în afară de lemn şi piatră, s-au folosit şi cărămizi, vizibile şi azi la termele şi cetăţile feudale şi la construcţiile bisericeşti menţionate. Că existau meşteri care se ocupau cu producerea acestui material de construcţie, avem dovada concretă în înseşi zidurile respective, în special la lăcaşurile de cult, edificii, dar şi din unele surse documentare, în care se precizează că zidarii erau organizaţi în frăţii. Un Stancu Condei din Drăgăşani, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a dat 77 ocale de grâu lucrătorilor la zidărie90, iar Gheorghe meşterul era amintit printre cei care lucrau la o biserică tot din Drăgăşani.

În strânsă legătură cu meşteşugurile din domeniul construcţiilor, în cursul secolului al XVIII-lea se dezvoltă zugrăvitul, activitate cu vechi tradiţii în Vâlcea. Cei care se ocupau cu practicarea acestui meşteşug, erau zugravi specializaţi, preoţi zugravi, unii zidari şi pietrari care îşi desfăşurau activitatea atât în domeniul laic (văruit, zugrăvit şi pictat casele localnicilor), cât şi în domeniul ecleziastic; pentru pictarea bisericilor, aceştia din urmă erau cunoscuţi şi sub numele de „zugravi de subţire”. Dintre cei care practicau zugrăvitul, amintim pe Iane „zograf” din Râmnic, pe la 1 februarie 1635, Gheorghe Zugravul şi Dan Zugravul care a pictat altarul şi tinda bisericii Cuvioasa Paraschiva91. Prin anul 1794, căpitanul Dumitru Arnăutu din Drăgăşani a dat, la zugrăvirea casei sale, 190 de taleri, iar Florea dascălu din Craiova a ajutat la zugrăvirea bisericii din localitate cu 10 taleri, pe când preotul Vasile din Glăvile a contribuit cu o anumită sumă pentru „restaurarea în ulei” a bisericii din comună92.

Pentru respectarea tradiţiilor, a canoanelor religioase şi practicarea unui meşteşug de calitate, episcopul Filaret dă o enciclică, în 1871, prin care fiecare zugrav trebuia să se prezinte spre a fi examinat de către dascălii Şcolii de pictură de la Episcopie. Se remarcă la această şcoală Ioniţă Zugravul dascălul, care, pentru că „învăţa copii la meşteşugul acesta”, primise importante scutiri din partea domniei93.

Alţi meşteşugari se ocupau cu ţesutul şi prelucrarea ţesăturilor, atât a fibrelor vegetale (in, cânepă) cât şi a celor obţinute din lână sau părul animalelor. Pentru zona Vâlcii, după operaţiunile pe care le executau, documentele indică următoarele categorii de meşteri existenţi în secolele XVII-XVIII: abagii, boiangii, pânzari, zăbunari, croitori, pâslari (nădrăgari), şepcari etc.94. Existenţa unei palete atât de bogate de meşteri indică un stadiu superior al acestui meşteşug, în cadrul căruia se poate constata o intensă diviziune socială a muncii. La nivelul oraşului, meşteşugul ţesutului atinge un însemnat nivel de dezvoltare, specializarea fiind cu mult distinctă faţă de mediul rural. Pe apa Râmnicului, dar şi pe Olt, erau montate pivele la morile de postav identificate documentar şi care funcţionau la 5 iulie 1598, când Mihai Viteazul hotărniceşte proprietăţile Coziei, menţionând vechiul hotar „de la moara de postav pe Uliţa cu ţigani …95 până la apariţia documentară a unor abagii specializaţi, se constată că în decursul secolelor XVII şi XVIII, în judeţ se practica acest meşteşug de către numeroşi meşteri. Ţesăturile groase realizate de aceştia la sate, erau finisate cu ajutorul pivelor şi dârstelor, pentru veacurile XVII-XVIII fiind menţionate pive la Râmnic, Cozia, Drăgăşani, pe proprietăţile Episcopiei Râmnicului, unde se lucrau postavuri pentru confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte. În această perioadă, ţesăturile ţărăneşti proveneau, în mare parte, din atelierele meşteşugăreşti de la sate, fiind menţionaţi pe lângă alte categorii de meşteri, pieptănarii, care se ocupau numai de pieptănatul lânii, activitate efectuată mai târziu mecanic, începând cu secolul al XIX-lea96.

Pentru prelucrarea ţesăturilor, atât la sate, cât şi la oraşe şi târguri, existau numeroase ateliere de croitorie, meşterii ţărani lucrând numai la comandă, cu materialul clientului. Lor le sunt adresate cele 15.000 de ace croitorie, pe care Toma Vilara le importă în 1790 de la Sibiu, cele 140.000 ace cu gămălie (bolduri) pe care le vinde în 1791 Băluţă Teişanu etc.97. Printre meşteşugari, documentele meţionează şi activitatea în Râmnic a unor zăbunari şi işlicari, precum şi existenţa unor ateliere pentru prelucrarea mătăsii şi comercializarea ei98. Tot în secolul al XVIII-lea apar primele ateliere mai mari specializate în fabricarea de ceară, care se transformă în adevărate manufacturi, produsul lor fiind valorificat pe piaţa locală, în Oltenia, Ţara Românească şi Transilvania99. Mai sunt amintiţi în documente tinichigii, căldărarii, bărbierii, olarii şi alte ocupaţii care evidenţiază sfera largă a activităţilor meşteşugăreşti din judeţ. Se poate constata o continuă dezvoltare economică, în limitele determinate de menţinerea relaţiilor feudale, creşterile demografice şi extinderea schimburilor, cu influenţe asupra evoluţiei ascendente a vieţii economico-sociale şi cu repercusiuni asupra dezvoltării meşteşugurilor şi comerţului.

Reduse ca număr şi varietate, meşteşugurile practicate în judeţul Vâlcea în secolele XVII-XVIII, ţin mai mult de agricultură şi de nevoile casnice, doar o parte de produse fiind destinate comercializării în pieţe, târguri şi iarmaroace.

d. Tăbăcăria

 

Între alte meşteşuguri legate de prelucrarea produselor animale, un loc aparte îl ocupa prelucrarea pieilor. Acest meşteşug, foarte vechi în judeţ, cunoaşte o mare dezvoltare în secolele XVII şi XVIII, datorită activităţii negustorilor râmniceni care vindeau, printre altele, pe pieţele Transilvaniei mari cantităţi de „cordovane” (piele fină de capră sau oaie, folosită pentru încălţăminte de lux şi marochinărie)100. Oraşul avea un târg specializat în comerţul cu vite, numit Târgul Vechi. Numeroase documente fac referiri la tăbăcarii din Râmnic, Drăgăşani, Cozia şi Ocnele Mari. O scrisoare de la Antonie Nicolantin către Constantin Hagi Pop, din octombrie 1784, ne informează despre comerţul din Piteşti şi pieile de capră găsite acolo şi despre tăbăcarii din Râmnic101. Practicarea acestui meşteşug şi la nivelul oraşului, indică gradul de dezvoltare în acest domeniu. În anul 1794 sunt amintiţi că practicau acest meşteşug în Drăgăşani, Andrei Cojocarul, Preda Braşoveanu – negustor de produse din piei, Jupan Teodor „cismariu”102, apoi Jupan Iovan cizmar din Râmnic, Ghiordie blănarul, Radu Tăpescu cojocarul, Mihai Cojocarul şi alţii103. În afară de meseriaşi ca blănari, cojocari şi cismari, întâlnim în 1767 şi alte categorii de meşteşugari ai pielei prelucrate, cum sunt curelarii şi şelarii, ale căror produse erau destinate necesităţilor cu caracter militar, dar şi pastoral-agricol104. De altfel, în Râmnic este atestată în secolul al XVIII-lea „mahalaua Tăbăcarilor”, ceea ce presupune practicarea acestui meşteşug de cei mai mulţi dintre locuitori acelui cartier105. În oraş, situate la periferie, pe apa Râmnicului până spre vărsarea în Olt, pe marginea gârlei morilor, tăbăcăriile prelucrau pieile achiziţionate pe piaţa locală şi la renumitele târguri de la Râureni şi, mai târziu, la Drăgăşani.

Pentru secolul al XVIII-lea, constatăm amploarea deosebită a meşteşugurilor legate de prelucrarea pieilor, şi specializarea acestora, fiind menţionaţi în numeroase documente cojocari, blănari, cizmari, ciubotari, opincari, curelari etc. De asemenea, se constată o netă diferenţiere, ce se accentuează cu timpul, între cojocărie, care va rămâne un meşteşug specific ţărănesc, şi blănărie – practicat îndeosebi la nivelul oraşului Râmnicu-Vâlcea, deşi meşterii respectivi continuau să rămână legaţi şi de preocupările agricole.

e. Alte meşteşuguri şi ocupaţii

 

Se continuă unele vechi ocupaţii ale locuitorilor şi îşi fac apariţia altele noi. Olăritul, de pildă, ocupaţie tradiţională a românilor, este practicată de vâlceni în întregul ev mediu. Astfel, la 28 ianuarie 1682 este menţionată existenţa la Râmnic a unui Stroe Olarul, iar la 10 decembrie 1783 se atestă documentar toponimul Locul Olarului, ceea ce dovedeşte păstrarea în conştiinţa şi amintirea locuitorilor, a vechiului meşteşug106.

Pe la începutul secolului al XIX-lea, aproape în fiecare localitate a judeţului exista câte un bărbier. Practicarea acestei meserii avea în vedere nu numai păstrarea unei anumite estetici a feţei, ci şi efectuarea unor intervenţii de prim ajutor pentru îngrijirea sănătăţii oamenilor, motiv pentru care aceştia activau, de regulă, pe lângă medicii din mediul urban. Cei mai mulţi bărbieri vâlceni sunt menţionaţi ca participanţi voluntari în Războiul Independenţei din 1877-1878, alături de medicii spitalelor din Râmnic, Drăgăşani, Horezu şi Ocnele Mari107.

Prelucrarea tutunului era cunoscută încă din secolul al XVII-lea, în localităţile Râmnicu-Vâlcea şi Ocnele Mari108.

Un loc aparte în viaţa urbană şi rurală a Vâlcii, îl ocupau lăutarii, preţuiţi de localnici datorită cântecelor lor de petrecere: ţiganul Savu lăutarul din Râmnic, este menţionat într-un document din 15 mai 1789109.

În secolul al XVII-lea, pe moşia boierilor Rudeni – localizată în apropierea bisericii “Sf. Gheorghe” din Râmnic, funcţiona o moară de hârtie, la care lucrau meseriaşi/ manufacturieri pricepuţi la fabricarea din cârpe a hârtiei filigranate folosite la tipărirea cărţilor şi ca suport pentru alcătuirea unor manuscrise şi documente. Din această vreme datează şi “darea cârpei”110, instituită de domnie. Această manufactură de hârtie a funcţionat de la 4 iunie 1642 – din vremea lui Matei Basarab vv. –  până la sfârşitul veacului al XVII-lea şi chiar după această dată, fiind singura fabrică de acest gen din Ţara Românească. Mai târziu, existenţa ei îl va determina pe Antim Ivireanul să înfiinţeze tiparniţa de la Episcopia Râmnicului şi să stimuleze continuarea activităţii de prelucrare a hârtiei111.

În mediul rural, o mare parte a cerinţelor gospodăreşti era asigurată de industria casnică, dar şi de o serie de meşteşuguri săteşti specializate, care lucrau la comandă pentru piaţă. Amintirea acestora s-a păstrat în numele unor sate precum: Blidari, Pietrari, Olari etc. Fabricarea rachiului se făcea în poverne, iar denumirea “specialiştilor” din acest domeniu, era aceea de povarnagii. Ţesutul şi prelucrarea ţesăturilor aveau loc în postăvării (de ţară), la care se foloseau pivele (sing.: “piuă”). Erau de notorietate vadurile de piuă de pe moşia mânăstirii Bistriţa a moşnenilor din Costeşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi cel al unei pive de la mori, aflată pe moşia M-rii Dintr-un Lemn112. Meşteri croitori sunt atestaţi în asociaţii ca “breasla croitorilor”, iar la sate sunt menţionaţi cărămidarii, olarii care confecţionau vase din lut ş. a.

Printre întreprinderile de epocă (manufacturi) care au funcţionat în Vâlcea, se numără “şantierele” navale şi tipografiile. În şantierul naval aflat, probabil, pe malul Oltului, în aval de oraşul Râmnic – la Ostroveni, sub vremelnica stăpânire a Imperiului Habsburgic (1718-1739), autorităţile au construit, cu ajutorul unor meşteri  locali, circa 20 de vase de navigaţie numite şăici (un fel de şalupe). Câteva decenii mai târziu, în timpul războiului austro-ruso-turc, în 1877-1879, s-au construit nave pentru a fi utilizate pe Olt, vase având dimensiunile de 7 sau 9 stânjeni lungime,  mai mari decât cele din perioada precedentă113.

În privinţa tipografiilor, ca ateliere meşteşugăreşti, fie acestea ale Episcopiei sau ale mânăstirilor Bistriţa şi Govora, datorită introducerii diviziunii tehnice a muncii, ele au determinat transformarea atelierului meşteşugăresc într-o întreprindere manufacturieră care cuprindea un număr apreciabil de meşteri tipografi114.

f. Târguri şi bâlciuri

 

Situat de-a lungul câtorva drumuri comerciale, mai important fiind cel care duce spre Sibiu, Râmnicul a constituit un important factor pentru dezvoltarea bâlciurilor şi târgurilor din judeţ. Astfel, târgul de la Râureni a reprezentat un loc unde schimburile de produse erau frecvente şi intense. Târgul de la Râureni115 continuă tradiţia veacurilor trecute, iar din secolul al XVIII-lea, Episcopia organiza anual, în ziua de Sântă-Măria Mică (8 septembrie), pe moşia sa de la Râureni, un mare bâlci, care îi asigura importante venituri. Pentru timpul respectiv, acesta era cel mai important bâlci de pe Valea Oltului, în care îşi dădeau întâlnire negustori transilvăneni, munteni, sud-dunăreni, cu mărfuri venite din numeroase state ale Europei. Bâlciul de la Râureni, care făcea parte integrantă din viaţa comercial-negustorească a Râmnicului, va rămâne în continuare o punte de legătură între provinciile locuite de români, dincolo de graniţe şi oprelişti naţionale, contribuind astfel la realizarea premizelor pieţei unice româneşti. Renumele şi importanţa sa „strategică” de care se bucura, depăşiseră cu mult hotarele ţării, căci era frecvent vizitat de negustori străini, cu manufacturi din cele mai căutate şi mai de calitate. Un episod dramatic, care a afectat evoluţia firească a acestui târg, s-a petrecut în august 1802, când a fost jefuit şi ars de bande înarmate ale unor turci din Vidin. În confruntarea iscată, au fost ucişi peste 20 de negustori, iar alţii au scăpat cu viaţă fugind  în pădurile din împrejurimile Govorei şi în munţii Bărbăteştilor116.

Ulterior, autorităţile locale au luat măsurile corespunzătoare pentru buna funcţionare a târgului, reconstruindu-l într-un spirit modern şi atractiv, cu spaţii amenajate în compartimente, în funcţie de profilul produselor ce urmau să fie expuse spre vânzare, şi întărind paza cu dorobanţi pentru întreţinerea ordinei. De asemenea, au fost asigurate condiţii adecvate pentru târgul săptămânal, unde avea loc comerţul cu animale; târgul de vite se afla peste râul Râmnic (azi, Olăneşti), în acelaşi loc unde – până prin anii ’60 ai sec. XX – s-au ţinut bâlciurile de Sf. Petru şi Vinerea Mare117. Podul de peste râul Olăneşti, care leagă centrul Râmnicului de partea de sud a oraşului, se numeşte şi în prezent, « Podul Vinerii Mari ».

În deceniile următoare secolului al XIX-lea, târgul de la Râureni îşi continuă intensa activitate, cunoscând o dezvoltare spectaculoasă, la dimensiunile unui târg internaţional (european). Bâlciul de la Râureni avea o mare pondere de schimb pentru piaţa internă vâlceană (şi nu numai!), polarizând interesul tuturor satelor din judeţ, a mânăstirilor şi a oraşelor Râmnic, Ocnele Mari şi Drăgăşani.

În această vreme, a avut loc şi reorganizarea târgului de la Drăgăşani, de către episcopul Filaret; în aceeaşi vreme, exista un târg la Zlătărei „şi alte 6 bâlciuri mari peste tot anul, precum şi alte alişverişuri, unde se vindeau, la fel ca în Drăgăşani, vinuri şi rachiuri, pe lângă alte mărfuri”118 (Fometeşti, Lădeşti, Valea Mare ş. a.) . Renumele târgului din Drăgăşani este confirmat şi de menţionarea lui într-un raport din 1839, al Ocârmuirii Judeţului Vâlcea către Departamentul din Lăuntru119. Urmarea acestui comerţ intens, a fost recunoaşterea oficială a localităţii ca oraş, într-un document din 28 apr. 1833120121.

În anul 1839 sunt consemnate, în judeţ, 42 de târguri şi bâlciuri, chiar dacă repartizate inegal pe zone; astfel, în timp ce în plaiul Horezu sunt înregistrate 13 bâlciuri şi 2 târguri, în celelalte plăşi şi plaiuri, numărul acestora oscila între 4 şi 6. Ele funcţionau, de regulă, pe moşiiile unor proprietari – laici sau ecleziastici, interesaţi de obţinerea unor venituri suplimentare: în anul menţionat, din totalul celor existente în judeţ, 22 bâlciuri şi 3 târguri funcţionau pe moşii bisericeşti: 8 bâlciuri şi un târg – pe moşia M-rii Horezu), 2 pe moşia oraşului Râmnic şi 2 pe moşia locuitorilor satului Slăveşti; dintre proprietarii laici, stolnicul Ioan Lahovari poseda 5 bâlciuri (pe moşiile Valea Mare şi Momoteşti). Exemplele s-ar putea înmulţi. Este interesantă situaţia din Râmnic, unde locuitorii aveau două bâlciuri pe moşia lor de lângă oraş, iar în perimetrul oraşului – târgul de săptămână, care se ţinea marţea, pe un teren – proprietate comună a locuitorilor, a stolnicului Ioan Lahovari şi a mânăstirii franciscanilor. Vestitul bâlci de la Râureni a continuat să funcţioneze anual, în aceeaşi zi de 8 sept, tot secolul al XIX-lea122 şi până târziu, în secolul XX.

Începând cu anul 1863, s-a organizat, anual, o expoziţie agricolă şi industrială, unde producătorilor agroindustriali li se înmânau diplome pentru calitatea produselor lor.

 

g. Aşezările rurale şi urbane

 

O privire, chiar şi fugară, asupra habitatului vâlcean, sub aspect istoric, integrat contextului general al spaţiului românesc, evidenţiază mai multe tipuri de aşezări umane: sate matcă şi sate formate prin roire, sate moşneneşti, sate strămutate, sate de colonizare. Această evoluţie a aşezărilor este legată de un fenomen istoric cu adânci rădăcini în trecut: roirea obştilor săteşti în urma defrişării şi desţelenirii terenurilor, a sporirii populaţiei, exploatării pastoral-agricole a pădurilor defrişate etc.; acest complex aspect este reflectat în toponime ca: Prundeni, Livezi, Runcu, Poiana, Curăturile, Otăsău etc.. Pe aceste terenuri au fost construite adăposturi temporare care, cu timpul, odată cu înmulţirea populaţiei, se vor transforma în gospodării permanente.

Deşi există mărturii despre încercări sporadice anterioare în acest sens, acţiunea de aliniere a satelor vâlcene şi de comasare a celor dispersate pe văi, a început în anul 1719123, la începutul ocupaţiei Olteniei de către austrieci, cu scopul unui control administrativmai riguros al noii stăpâniri. Mai târziu, în vremea Regulamentului Organic, s-a trecut la organizarea satelor pe baze moderne, din raţiuni economice.. Din datele oferite de o statistică din 1722-1735, aflăm că mai mult de jumătate din satele vâlcene erau moşneneşti; în 1831, ele reprezentau 35% din totalul aşezărilor rurale umane din Ţara Românească; în mod corespunzător, cele mai întinse suprafeţe moşneneşti se aflau în judeţele de munte şi de deal: Gorj, Muscel şi Vâlcea124. În anul 1844, sistematizarea se realizase în proporţie de 55%; 91 de sate erau nealiniate, fiindcă moşnenii care le locuiau, refuzaseră să-şi părăsească proprietăţile; pe de altă parte, locuitorii altor sate s-au întors la vechile lor aşezări de prin văi şi de pe dealuri.

Acţiunea de “tragere la linie” a satelor s-a finalizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a avut loc şi procesul de emigrare în spaţiul Vâlcii, a u- nei părţi a populaţiei din zona Sibiului şi a Jinei, din cauza persecuţiilor religioase şi de altă natură; astfel s-au format sate întregi de “ungureni” la Vaideeni, Băbeni, Mihăeşti, Malaia, Voineasa, Boişoara, Perişani etc. În majoritatea lor – bordeie îngropate mai mult de jumătate în pământ şi acoperite cu frunze sau coceni de porumb, casele ţărăneşti din peisajul vâlcean125 se deosebeau fundamental de cele ale boierilor şi orăşenilor şi au dăinuit până la începutul secolului al XIX-lea. Un alt tip de locuinţe modeste erau colibele din lemn şi paiantă – case ţărăneşti la suprafaţa solului. Boierii şi marii dregători locali îşi ridicau case arătoase la ţară (Vornicul Iordache Otetelişanu, de pildă, la Beneşti), iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea, întâlnim – tot la ţară – case fortificate numite cule (de la cuvântul turcesc kule, având sensul de “turn, foişor”), de pildă – cula Greceanu de la Măldăreşti126. Locuinţele oraşelor erau mici şi joase (deci, cu un singur nivel), dar frumoase şi curate, aşa cum reiese din mărturiile călătorilor străini; în ansamblu, Râmnicul avea clădiri durabile, cele mai multe – din cărămidă127. Vizitând oraşul, Johan C. Weiss remarca în 1731 faptul că majoritatea caselor râmnicenilor erau înonjurate de grădini, iar mitropolitul Neofit Cretanul – la 22 iulie 1746 – îi sesiza frumueţea alcătuită din „case destule şi biserici de piatră”; existau râmniceni care posedau două sau mai multe clădiri, unele din acestea servind drept prăvălii, cîrciumi, băcănii, depozite etc. Astfel, un document aminteşte de faptul că Radu Goran clucerul avea în oraş case mari, impunătoare, pe care soţia sa Catrina le-a dăruit M-rii Dintr-un Lemn128. Majoritatea caselor erau acoperite cu şindrilă, iar începând cu secolul al XVIII-lea, apar tot mai frecvent în acoperişuri, olanele de ceramică. Trei incendii de proporţii – două din secolul al XVIII-lea şi unul din anul 1847 – au distrus o bună parte din oraş, singurele mărturii arhitectonice care s-au păstrat din această perioadă fiind casa în care a locuit Anton Pann şi Casa Velea.

h. Căile de comunicaţie

 

Dezvoltarea acestora a fost indispensabilă pentru efectuarea schimburilor de produse, atât pe plan intern, cât şi extern. La începutul Evului Mediu şi până în secolul al XVIII-lea, drumurile naturale din Vâlcea erau greoaie şi uneori impracticabile pentru transporturi grele, mai ales primăvara şi toamna; pe lângă acest impediment, menţinerea unor taxe de intrare în oraşe şi lipsa de siguranţă constituiau alte piedici pentru comunicaţii şi transporturi. Cel mai vechi drum, cunoscut încă din epoca daco-romană, care străbătea judeţul de la un cap la altul, continua să fie Valea Oltului, cu numeroase ramificaţii de acces peste apă, acolo unde existau. Este semnificativ în acest sens, hrisovul de la 1 apr. 1535, prin care Vlad Vintilă de la Slatina închină Episcopiei venitul „jumătate din podul de peste Olt, Lângă Râmnic, pentru că l-a ţinut şi până acum la alţi domni care au fost înaintea domniei mele”129. În Evul Mediu, cele mai frecventate drumuri porneau de la vadurile Dunării şi se îndreptau spre regiunea deluroasă a podgoriei Drăgăşanilor şi – mai sus – a Ocnei, apoi spre munte, trecând pe Valea Oltului, după ce la Râmnicu-Vâlcea drumul îşi schimba direcţia spre malul stâng şi străbătea Loviştea, pe la Câineni – Turnu Roşu. Un alt drum unea Târgu-Jiul cu Râmnicu-Vâlcea, urmând un traseu prin Curtea-de-Argeş spre Câmpulung şi apoi la Târgovişte130. Transportul sării de la Ocnele Mari la Dunăre se făcea pe vechiul drum roman pietruit, drumul sării, care pornea de la Ocniţa, urca la Slătioara, ajungea peste dealuri la Căzăneşti şi de aici, pe malul Oltului, până la Dunăre131.

Până în secolul al XVIII-lea, drumurile nu aveau un statut distinct, în virtutea căruia să existe o persoană sau un serviciu special care să se ocupe de îngrijirea şi administrarea lor, decât în cazuri speciale, de urgenţă. Majoritatea podurilor erau de lemn, mai rar – de piatră. La 1700, harta stolnicului Cantacuzino atestă un pod “umblător” la Câineni, iar în 1849 este atestat “un pod plutitor la vadul Câineanilor”132. În timpul cât Oltenia a stat sub austrieci, a fost construită (la iniţiativa generalului Steinville), cea mai importantă şosea de pe Valea Oltului, vestita Via Carolina, care facilita legăturile cu Transilvania, dar – în acelaşi timp – contribuia la aservirea celor două ţări româneşti, imperiului habsburgic. În paralel cu acest drum, navigaţia pe Olt va fi una dintre căile principale prin care se realiza comerţul de tranzit dintre Transilvania şi lumea balcanică. Conform mărturiilor lui Antonio Posevino, navigaţia şi transportul se făceau cu “un fel de plute mai curând, decât luntre, cu ajutorul cărora se transport din ţară sarea sau alte lucruri”133, iar Paul de Alep constata că locuitorii de aici aduc pe apă, din Ungaria, “cele de trebuinţă, ca vin şi altele, dar aceasta se face cu înfruntarea unor nesfârşite spaime şi primejdii”134. Modernizarea navigaţiei pe Olt se va face tot în vremea stăpânirii austriece, prin intermediul căpitanului Fr. Schwantz: se va trece la construcţia a 24 de vase “de către oamenii de aici, după modelul şi sistemul lor”, la care şi-au dat concursul meşteri cunoscuţi şi pricepuţi din Câineni, Râmnicu-Vâlcea şi alte localităţi din judeţ135. Dovedindu-se rentabilă, navigaţia pe Olt se va dezvolta progresiv: în 1791, austriecii vor construi peste 40 de corăbii, cu care vor transporta mărfuri şi produse în cantităţi mari, în special sare şi lemn136.

În perioada care a urmat Revoluţiei din 1821 şi anilor aplicării Regulamentului Organic, s-a trecut la organizarea modernă şi întreţinerea principalelor artere de circulaţie, prin introducerea muncii obligatorii (“prestaţia” de mai târziu) pentru săteni şi apoi şi pentru orăşeni. Autorităţile judeţului vor acorda o atenţie deosebită lucrărilor de refacere şi întreţinere a drumului principal de la “oraşul Râmnicu-Vâlcea, pe la Cozia, la schela Câinenilor”. În 1831, vor începe lucrările pentru construirea unui pod peste râul Olt, care, după terminarea lui, va asigura legături comerciale profitabile cu Argeşul, Câmpulung Muscel, Piteşti ş. a.137. În 1844, începând de la schela Goranu, va începe construirea şoselei Râmnicu-Vâlcea – Piteşti, iar în 1850 – podul peste râul Olăneşti a fost refăcut, sub conducerea inginerului Vairah; tot atunci s-a trecut la amenajarea şi modernizarea traficului pe şoseaua Râmnicu-Vâlcea – Târgu-Jiu. Un alt pod peste Olt, la Goranu, s-a finalizat în anul 1876. În vederea unor legături cât mai bune cu Transilvania, au fost elaborate numeroase proiecte pentru realizarea unei linii de diligenţe şi chiar a unei căi ferate, care însă se va construi mai târziu.

 

i. Activitatea comercială

 

În secolele XV-XVII, s-a produs o dezvoltare progresivă a comerţului, maturizându-se instituţiile cu caracter economic  şi realizându-se o evoluţie  evidentă, atât în agricultură, cât şi în meşteşuguri. O serie de hrisoave ale cancelariilor domneşti pun în evidenţă produsele vâlcene care făceau obiectul comerţului: cereale, vinuri, peşte, sare, minereuri feroase şi neferoase etc. Continuă schimburile directe între producători şi consumatori. Sursele documentare mărturisesc faptul că la începutul secolului al XV-lea Râmnicul era un centru comercial activ, la nivel de ţară, în condiţii de securitate sporită a tranzitului asigurat de domnie138. Pe piaţa oraşului Râmnic, se puteau cumpăra sau vinde diverse produse de fierărie, arme, podoabe, costume bogate aduse de negustorii dalmaţieni, postavuri din Ţările de Jos, iar din Orient – mirodenii, cafea, stafide, mătăsuri, podoabe levantine etc. Negustorii olteni şi munteni erau solicitaţi pentru schimburile de vite şi porci, cumpărate de negustorii transilvăneni, dar şi pentru burdufuri de brânză, caşuri afumate, miere, ceară, vinuri, frânghii, hamuri, catarge pentru corăbii etc.139. Documentele mărturisesc despre tranzacţii ale negustorilor vâlceni cu braşovenii, de la care aduceau diferite mărfuri140, în schimbul unor însemnate cantităţi de peşte141. Cu sibienii, de asemenea, Râmnicul a avut vechi şi strânse legături comerciale, chiar dacă dovezile documentare sunt relative tîrzii (1468)142143. Schimburile comerciale se desfăşurau fie prin prăvăliile producătorului (meşteşugarului) sau ale mijlocitorului, fie prin intermediul bâlciurilor şi târgurilor. Capacitatea şi amploarea economică a judeţului rezultă şi din numărul mare de negustori vâlceni care desfăşurau activităţi comerciale cu Braşovul şi Sibiul.

Piaţa internă şi cea externă se vor dezvolta şi mai mult după anul 1774 (în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi), după abolirea monopolului turcesc asupra comerţului extern al Ţării Româneşti; în perioada care a urmat, bâlciurile şi târgurile din Vâlcea se vor înmulţi, intensificându-se vânzarea produselor agricole şi – mai ales – a celor animaliere, “deschizându-se – scrie Dionisie Eclesiarhul – toate schelele hotarelor (. . .) iar negustorii se lăţeau cu alişverişurile”, fiind ieftinătate mare la “mărfuri şi dobitoace, boii, vacile, caprele cu puţin preţ, bucatele cu mai puţin preţ”144.

În toate timpurile, podgoriile şi vinurile vâlcene – din  Râmnic, Dealul Drăgăşanilor, Suteşti etc. – au avut mare căutare, în special la transilvăneni; pivniţele din piatră, pentru păstrarea vinurilor, sunt frecvent menţionate în documente145. Cantităţile de vin comercializate erau mari: numai Antonie Nicolantin – negustor din Râmnic, vinde într-o singură toamnă, de pe viile sale din Râmnic şi Suteşti, peste 3000 vedre de vin146.

Locuitorii judeţului mai obţineau venituri din comerţul cu  blănuri, prin târgul din Horezu147 şi din negoţul cu vite. Pe la 1784, acelaşi Antonie  Nicolantin îşi moderniza cu instalaţii noi manufactura pentru pregătirea pieilor prin tăbăcire, cerându-i negustorului sibian Hagi Pop “meşteri cu grabă dimpreună cu meşteşugul lor”148. Comercializarea sării de la Târgu Ocna continuă să aibă un nucleu stabil de negustori şi o piaţă permanent. Aici se stabiliseră încă din timpul stăpânirii austriece 15 negustori greci care, pe lângă alţii locali, ţineau prăvălii, magazii şi depozite cu sare, aşezată pe sortimente, ce era valorificată – în cea mai mare parte – în târgul săptămânal.Începând cu anul 1721, negustorii din Ocna făceau parte din Compania grecească din Sibiu149. Aşa cum rezultă din documentele acestei perioade, sarea de la Ocnele Mari constituia un izvor însemnat de venituri şi pentru camera imperială.

j. Structuri sociale

 

Structurile şi relaţiile sociale din arealul vâlcean au progresat şi ele, în funcţie de evoluţia economică prosperă. În sânul obştilor săteşti s-a accentuat diferenţierea după avere, ceea ce a dus la destrămarea acestora – proces acentuat în veacul al XV-lea. În mod concret, acest fenomen a avut două laturi opuse: pe de o parte – ruinarea proprietăţii ţărăneşti libere, iar pe de alta – consolidarea proprietăţilor boiereşti. În Vâlcea, pe parcursul secolelor XV-XVIII, numărul boierilor cu privilegii statornicite prin tradiţie şi în raport cu autoritatea domnească, era relativ mic, iar aceştia aveau o provenienţă modestă, însă s-au ridicat la mari dregătorii ale timpului, precum vornicul Iordache Otetelişanu din Beneşti sau Radu Greceanu de la Măldăreşti150.

Ţăranii liberi din judeţ continuă să fie încă numeroşi, dar numai un număr mic dintre aceştia şi-au păstrat delniţele, cei rămaşi fără pământ fiind nevoiţi să lucreze cu învoială pe pământurile boiereşti sau mânăstireşti, dând dijmă în produse şi prestând şi alte munci. Cu totul la dispoziţia proprietarului de moşii, erau doar ţăranii aserviţi. Specific pentru ţinutul Vâlcii, în părţile muntoase, dar şi în cele deluroase ale judeţului, predominau numeric moşnenii – stăpâni pe mici loturi de pământ sau pe păşuni mai întinse, pe care le foloseau în comun, şi care aveau statut de ţărani liberi.

Către sfârşitul secolului al XV-lea, ţăranii dependenţi încep să fie menţionaţi în documentele locale sub numele care avea să le devină propriu – vecini, iar mai târziu, şi de rumâni. Aceştia erau lipsiţi de drepturi şi se aflau într-o continuă suferinţă material şi morală. La 5 iulie 1598, Mihai Viteazul va intervene într-un conflict care exista între egumenul M-rii Cozia şi conducerea oraşului Râmnic, în legătură cu modul abuziv de percepere a birului de către administraţia oraşului asupra vecinilor din Uliţa. “Să lăsaţi vecinii sfintei mânăstiri în pace – le porunceşte edililor domnul – şi să nu trageţi pe vecini la voi la bir şi să dea domniei mele bir cu ţara, pentru că aşa am judecat”151. Pe lângă mânăstirile Cozia şi Bistriţa, cât şi pe unele moşii boiereşti, existau şi robi ţigani. Aceştia trăiau în sălaşe, care cuprindeau mai multe familii. În afară de diverse munci, mai ales casnice, ei practicau şi unele meşteşuguri, pe domenii: fierăria, potcovăritul ş. a. În secolul al XVII-lea, cei mai mulţi ţigani mânăstireşti se aflau pe moşiile M-rii Cozia: 1000 de suflete (circa 100 de sălaşe). Mai exista şi categoria de ţigani nomazi – “rătăcitori”, unii trecând chiar la sud de Dunăre; în general, aceştia practicau fierăria şi zlătăria. În secolele XVII şi XVIII, numărul ţiganilor era în creştere, ei fiind întâlniţi şi pe domeniile Episcopiei Râmnicului152. Ţiganii din zona Horezu aparţineau mânăstirii, fiind folosiţi ca potcovari, vizitii, bucătari etc. Alţii, precum rudarii din Romanii de Jos, erau specializaţi în prelucrarea lemnului, confecţionând mobilier şi ustensile casnice, necesare fiecărei gospodării153. Totodată, robii ţigani erau folosiţi şi la tăierea sării de la Ocnele Mari. Abuzurile şi asuprirea asupra robilor ţigani erau frecvente, ca şi în cazurile ţăranilor aserviţi, şi domnul era siliţi nu o dată să intervină pentru aplanarea lor; nu lipseau nici manifestările de revoltă ale acestora.

În privinţa situaţiei demografice, pentru secolele XV-XVII, s-au păstrat puţine informaţii şi acestea mai mult din însemnările – subiective – ale unor călători. Ceea ce putem să afirmăm cu siguranţă, este că războaiele şi crizele de tot felul (foametea, epidemiile, epizootiile, invaziile de lăcuste, inundaţiile etc.) reflectate în documentele vremii, au afectat procesul de creştere a numărului de locuitori. În timpul războaielor, de pildă, pe lângă cei ucişi în lupte, sate întregi se retrăgeau în munţi, din calea năvălitorilor, încât “gospodăriile şi satele s-au golit de nenorociţii lor locuitori”, în timp ce boierii şi negustorii se retrăgeau la mânăstirii, cum s-a întâmplat în timpul lui Constantin Şerban vv., care se hotărâse (în ian 1658) să reziste unei năvăliri turceşti154. La fel se petreceau lucrurile în cazul unor molime, ca aceea din timpul lui Radu cel Mare (1495-1508), când o mare parte din locuitorii s-au retras spre munte, cât mai departe de flagel155. Deplasările de populaţie şi fuga în alte zone a ţăranilor aserviţi, pentru a scăpa de corvezi, aveau consecinţe în acelaşi sens.

În ciuda acestor calamităţi, s-au produs şi anumite creşteri demografice, încete, dar sigure, cauzate atât de natalitatea naturală, cât şi de stabilirea unor laici, clerici şi alţi oameni înstăriţi, în Râmnic şi în alte localităţi (Ocnele Mari, Drăgăşani, Horezu ş. a.), care găseau aici condiţii favorabile pentru desfăşurarea unor activităţi economice rentabile. Acest proces a sporit numărul locuitorilor Râmnicului, care ajunsese, la sfârşitul secolului al XVI, să aibă peste 2000 de locuitori156.

Referitor la numărul aşezărilor vâlcene şi la potenţialul uman existent în judeţ, informaţii şi date sigure ne sunt furnizate abia în secolul al XVIII-lea, de harta căpitanului austriac Friederich Schwantz, tipărită în 1723, din care aflăm că oraşele din Oltenia purtau o amprentă rurală, iar populaţia Râmnicului se cifra, potrivit catagrafiei efectuate în 1728, la 416 familii157. Din aceeaşi sursă, aflăm că structura socială a populaţiei din judeţ onsta, în cea mai mare parte, din ţărani dependenţi, ţărani liberi (megieşi, moşneni), orăşeni (negustori, meşteşugari, mineri, slujbaşi ai administraţiei imperial) şi reprezentanţi ai clasei dominante: mari boieri, boiernaşi, clerici, aleşi şi sutaşi158. Stăpânirea moşnenească se grupa în zone compacte din regiunea muntoasă, Loviştea ocupând un loc preponderent159.

Pătura orăşenească din Râmnic – neputând alcătui o adevărată burghezie, în lipsa condiţiilor adecvate – este reprezentată mai ales de negustori şi meşteşugari, precum şi de boierime, posesoare de privilegii şi ţinând în mâini pârghiile administraţiei locale160. În fruntea judeţului se afla vornicul, ajutat de patru ispravnici ce conduceau plăşile judeţului; ln sate, autoritatea era exercitată de pârcălabi sau vătafi, asistaţi de juraţi ori bătrânii satului161.

Comparativ cu alte oraşe ale Ţării Româneşti, rata de creştere a populaţiei Râmnicului era destul de mare; ea a cunoscut în anul 1800, un spor spectaculos: circa 6000 de locuitori, călătorii străini rămânând impresionaţi de mărimea aşezării. Este semnificativă aprecierea contelui rus Alexandru Langeron care, în 1791, îl aşeza, ca mărime, pe locul IV, după Bucureşti, Târgovişte şi Craiova162.

În rândul locuitorilor de alte etnii, stabiliţi în Vâlcea, documentele timpului îi menţionează pe greci, armeni, sârbi, evrei, saşi, bulgari etc. – veniţi aici mai ales în în secolele XVI şi XVII şi convieţuind paşnic cu localnicii163.

De-a lungul veacurilor, Ocnele Mari au cunoscut o evoluţie economică prosperă, continuând să ocupe un loc important în economia Ţării Româneşti, iar în vremea stolnicului Cantacuzino era considerat oraş. Într-un raport austriac din 1719, printre aşezările urbane din Oltenia, este menţionat şi acesta, ca “oraşul aurului alb”164. Progresul aşezării s-a produs şi din punct de vedere demografic: dacă într-o catagrafie din anul menţionat sunt specificate 235 de familii, în 1726, registrul oraşului indica existenţa a 484 (!) de familii, numărul locuitorilor crescând simţitor spre mijlocul secolului al XVIII-lea165.

Despre Horezu, informaţii mai complete apar în vestita Conscripţie Virmontiană din 1722, când pentru “Orez” sunt menţionate un număr de 69 de familii. Printre cele 40 de sate înscrise în Catastihul de conscripţional al judeţului Vâlcea, sunt trecute şi aşezările aflate în raza oraşului Horezului: Romani (cu 10 megieşi, 15 birnici şi 2 nevolnici, în total – 67), Urşani (17 birnici, 2 nevolnici, total – 19), Bârzoteni (un megieş, 7 birnici şi un nevolnic), Hurezii Mânăstirii (Romani) – cu un megieş, 37 birnici şi 4 nevolnici, total 42166.

Structura social a Drăgăşanilor ne apare într-un Catastih conscripţional din 1729167. Aflăm de aici că populaţia oraşului era împărţită în trei categorii sociale: megieşi (moşneni) – în număr de 13, mărginaşi – 114, văduve – 31 şi nevolnici (categorie neimpozabilă). În manuscrisul respective, aşezarea e numită “Drăgăşanii Episcopiei, întrucât, înainte de 1729, în urma donaţiei unei călugăriţe, oraşul ajunsese, în bună parte, proprietatea feudală a Episcopiei Râmnicului. În mod logic, populaţia sa era mult mai mare decât cea prevăzută în documentul austriac, dacă ţinem cont de faptul că mulţi dintre târgoveţi aveau un domiciliu “flotant”, pendulând între sat şi târg, iar o parte din populaţia târgului era scutită de fiscalitate. Sunt catagrafiaţi aparte, locuitorii din Bereşti, Gârdeşti, Momoteşti şi Zlătărei.

Pentru această perioadă, se constată, aşadar, preponderenţa ocupaţiilor agricole, alături de care apar şi se dezvoltă meşteşuguri. Cu timpul, datorită pătrunderii capitalului străin şi a noilor tehnologii, s-au perfecţionat activităţi legate de industria de prelucrare a resurselor natural – cerealiere, animaliere, forestiere etc.. Vor apărea treptat mici întrprinderi prelucrătoare (morărit, prelucrarea metalelor, ceramic, prelucrarea fibrelor vegetale şi a pieilor de animale, distilarea alcoolului ş. a. ), datorate, pe de o parte – abundenţei de materii prime, iar pe de alta – situării judeţului la intersecţia unor importante artere comerciale care legau Ţara Românească de Transilvania.

 ___________________________________

19. Dinu C Giurescu, Ţara Românească în sec. XIV-XV, Bucureşti, 1973, pag.50.

20. Monografia municipiuluiDrăgăşani, coordonator – Constantin Şerban, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2004 (în continuare, Monografia municipiului Drăgăşani), pag. 41.

21. Documenta Romaniae “Historica”, B. Ţara Românească (în continuare, DRH,B), vol. III, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1966, pag. 140; v. şi Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 98.

22. Nicolae Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 128-129; Monografia municipiului Drăgăşani, pag. 447.

23. Istoria Românilor, vol. IV, pag. 419.

24. Nicolae Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 129.

25. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 71.

26. Gheorghe Dumitraşcu, Corneliu Tamaş, Râmnicul medieval, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1995, pag. 21. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 125.

27. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 63.

28. P. P. Panaitescu  Documentele Ţării Româneşti, Bucureşti, 1938, pag. 48, 50; vezi şi Monografia municipiuluiDrăgăşani, pag. 51.

29. V. A. Urechia, Istoria Românilor, seria 1786-1800, tomul  IV, Bucureşti, 1893, pag. 136; Monografia municipiuluiDrăgăşani, op. cit. pag. 50.

30. Monografia municipiuluiDrăgăşani, pag. 50.

31. Ibidem, pag. 51.

32. D. Mioc, Din tehnica viticolă medievală în Ţara Românească, în „Studii“, tomul 22 (1969), nr. 3, pag. 68.

33. Monografia municipiuluiDrăgăşani, pag. 63.

34. Istoria Românilor, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1944, pag. 44.

35. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 126.

36. Ibidem, pag. 127.

37. Ibidem.

38. Nicolae Iorga, Istoria Românilor prin călători, pag. 541; Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 202.

39. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 71.

40. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 130.

41. Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pag. 68; Monografia municipiului Drăgăşani, pag. 65-66.

42. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 129.

43. Ibidem, pag. 130.

44. Ibidem, pag. 127.

45. Monografia municipiuluiDrăgăşani, pag. 67.

46. Ibidem, pag. 128.

47. Gheorghe Dumitraşcu, Corneliu Tamaş, Râmnicul medieval, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1995,  pag. 8, 21; Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, pag. 101.

48. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 72, 79.

49. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 101.

50. Ibidem, pag. 103.

51. Monografia municipiului Drăgăşani, pag. 41.

52. Ibidem, pag. 67.

53. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 106.

54. Ibidem, pag. 107.

55. Monografia municipiuluiDrăgăşani, pag. 85.

56. Ibidem.

57. Istoria Românilor, vol. IV, pag. 456.

58. Gheorghe Dumitraşcu, Unele aspecte din istoria mineritului vâlcean, în „Studii vâlcene“, nr. 2/1972, pag. 70.

59. Istoria României, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., 1964, pag. 48.

60. Ibidem, pag. 76. În documentele secolului al XVI-lea, această ocnă este cunoscută sub numele de Ocna de la Râmnic; abia către mijlocul secolului al XVII-lea, apare denumirea de Ocna Mare sau Vel Ocna.

61. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 71.

62. V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească până în veacul al XVIII-lea, în “Studii şi materiale de istorie medie”, vol. I, 1916, Bucureşti, Academia R. P. R., pag. 158.

63. S. Ionescu, P. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, Bucureşti, 1969, pag. 79-80.

64. Ibidem; Constantin Giurescu, Material pentru istoria Olteniei sub austrieci, I, Bucureşti, 1943, pag. 427; Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 74.

65. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 75-76.

66. Radu Manolescu, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul la începutul secolului al XVI-lea, în „Analele Universităţii C. I. Parhon“, Bucureşti, seria Ştiinţe Sociale, Istoria, nr. 5/1956, pag. 276.

67 G. Murgoci, T. Parcic, C. Osiceanu, V. Meruţ, R. Pascu, Industria minieră în România în 1907, Bucureşti, 1908, pag. 49.

68. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 77.

69. “Arhivele Olteniei”, Craiova, nr. VI, 1927, pag. 213-216.

70. Nicolae Iorga, Studii şi documente, V, pag. 356-357.

71. Ibidem.

72. Monografia municipiuluiDrăgăşani, pag. 67-68.

73. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 112.

74. Ibidem.

75. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 77.

76. Ibidem, pag. 77-78.

77. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 111.

78. Ibidem.

79. Ibidem.

80. Istoria României, vol. IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, pag. 425.

81. Ibidem.

82. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 114.

83. Monografia municipiului Drăgăşani, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2004 (în cont., Monografia Drăgăşani), pag. 63, 68-69, 72.

84. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 114.

85. Ibidem.

86. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 49, 52; vezi Claudiu Tulugea, Cronica cercetărilor arheologice din anii 2006-2007 în judeţul Vâlcea, în “Buridava” – Studii şi articole, nr. 5/2007, Editura Adrianso, Râmnicu-Vâlcea, 2007, pag. 71, 74, 78, 79.

87. Istoria Românilor, vol. IV, pag. 429.

88. Ibidem.

89. Documente privind istoria României, B, XVII, vol. IV, pag. 537.

90. Monografia Drăgăşani, pag. 68-69.

91. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 118.

92. Monografia municipiului Drăgăşani, pag. 69.

93 .Nicolae Bănică-Ologu, loc. cit.

94. Şt. Olteanu, C. Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, pag. 134, 179-180, 274, 316, 319, 376.

95. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 109;  C. Tamaş, op. cit., pag. 113.

96. Şt. Olteanu, C. Şerban, op. cit., pag. 316; Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 110.

97. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 110.

98. Ibidem.

99. Ibidem, pag. 109.

100. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 107.

101. Ibidem, pag. 108.

102. Monografia Drăgăşani, pag. 108.

103. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 108.

104. Ibidem.

105. Ibidem, pag. 107.

106. Ibidem, pag. 124.

107. Gh. Dumitraşcu, Epopeea independenţei României în conştiinţa vâlcenilor, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Almarom, 2003, pag. 135.

108. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 125.

109. Ibidem, pag. 123.

110. Ibidem, pag. 124 ; v. şi Aurelian Sacerdoţeanu, Fabrica de hârtie din Râmnicu Vâlcii, în secolul al XVII-lea, în « Buridava », vol. IV, pag. 273-290.

111. Istoria Românilor, vol. IV, pag. 206.

112. Ibidem, pag. 207.

113. Ibidem, pag. 212.

114. Ibidem.

115. Nicolae Bănică-Ologu, op. cit., pag. 140.

116. C. Tamaş, op, cit., pag. 178.

117. Ibidem, pag. 189, 233, 243.

118. Monografia Drăgăşani, pag. 83.

119. Ibidem, pag. 84.

120. Ibidem, pag. 79.

121. P. Câncea, Din istoricul emancipării oraşelor şi târgurilor (1848-1865), în « Revista arhivelor », VII, 1964, pag. 119-121 ; v. şi Monografia Drăgăşani, pag. 84.

122. Arhivele Naţionale Bucureşti (în cont., A.N.B.), fondul Vornicia din Lăuntru, dos. 2173/1839, f. 314-315;  Mite Măneanu, Op. cit., pag. 65-72.

123. Dinică Ciobotea, Istoria moşnenilor (1829-1912), Craiova, Ed. Universitaria, 1999, pag. 178 ; v. şi Ionuţ Dumitrescu, Tipologia aşezărilor rurale din Vâlcea, în « Buridava. Studii şi materiale », nr. 5/2007, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Almarom, 2007, pag. 176..

124. Ion Donat, Ion Pătroiu, Dinică Ciobotea, Catagrafia obştească a Ţării Româneşti din 1831, Craiova, 1999, pag. 20; Ionuţ Dumitrescu, Op. cit., pag. 177.

125. Istoria Românilor, vol. IV, pag. 123, 130.

126. Ibidem, pag. 412.

127. Ibidem.

128. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 116.

129. Corneliu Tamaş, Op. cit., pag. 88.

130. Ibidem, pag. 73.

131. Corneliu Tamaş, Istoria Ocnelor Mari, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 1995, pag. 80.

132. Marian Pătraşcu, Nicolae Daneş, Monografia comunei Câineni, judeţul Vâlcea,<Râmnicu-Vâlcea>, Editura Fortuna, 2008, pag. 166.

133. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 120.

134. Ibidem.

135. Ibidem; v. şi Marian Pătraşcu, Nicolae Daneş, Op. cit., pag. 166.

136. Corneliu Tamaş, Op. cit., pag. 167.

137. Ibidem, pag. 200.

138. Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2006, pag. 72.

139. Ibidem, pag. 73.

140. Ibidem, pag. 90-91 ; Aurelian Sacerdoţeanu, Op. cit., pag. 47.

141. Nicolae Iorga, Negoţul şi meşteşugurile, în vol. « Opere economice », Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, pag. 75 ; v. şi C. Tamaş, Op. cit., pag. 91.

142. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 132.

143. Silviu Dragomir, Relaţiile cu Sibiul, pag. 74-75.

144. Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), editat de D. Bălaşa şi N. Stoicescu; Bucureşti, 1987, pag. 37; cf. C. Tamaş, Op. cit., pag. 164.

145. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 136.

146. Ibidem.

147. DJVAN, Fondul Tribunalul Judeţean Vâlcea, dos. 326/1832, f. 5.

148. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 138.

149. Olga Cicanci, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1635-1746, Bucureşti, 1981, pag. 101.

150. Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 130 ; C. Tamaş, Op. cit., pag. 123.

151. C. Tamaş, Op. cit., pag. 114.

152. Atanasie Mironescu, Istoria Eparhiei Râmnicului – Noul Severin, Bucureşti, 1906, pag. 32-33 ; Monografia Drăgăşani, pag. 55.

153. Corneliu Tamaş, Istoria Horezului, pag. 91, 101, 121.

154. Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, sec. XVII, Bucureşti, pag. 58-59, 162, 203, 256, 350, 353.

155. Aurelian Sacerdoţeanu, originile şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu-Vâlcea, în « Buridava », 1/1972, Râmnicu-Vâlcea, pag. 52 ; C. Tamaş, Op. cit.,, pag. 95.

156. C. Tamaş, Op. cit., pag. 93 ; Istoria modernă a României, Bucureşti, 1978, pag. 308.

157. Ş. Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă, 1718-1739, Bucureşti, pag. 44-45.

158. Ibidem, pag. 143.

159. Ibidem, pag. 198, 213-219.

160. C. Tamaş, Op. cit., pag. 86.

161. C. Giurescu, Op. cit., pag. 356-358, doc. nr. 129.

162. N. Bănică-Ologu, Op. cit., pag. 37.

163. Ibidem, pag. 40.

164. C. Tamaş, Istoria Ocnelor Mari, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 1995, pag. 118.

165. Ibidem, pag. 142.

166. C. Tamaş, Istoria Horezului, pag. 60-61.

167. Monografia Drăgăşani, pag. 67-69, 72, 75, 77, 79, 84.


Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 307-325). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 

Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete