Categorii

Eveniment literar: Wolfiada – o descarcerare din tiparele istoriei

July 3, 2024 by

istorievalocalasm

105

 

Stagnarea infantilă în “canoanele” pseudoliteraturii (a celei mai mari părţi a ei!) din ultima jumătate de secol a făcut ca principalii “idoli” ai hermeneuticii literare să se retragă neonorabil, după decembrie '89, în alte “funcţii”. Evident, tot profitabile. Inapetenţa la nou i-a prins cu lecţia nefăcută. Deşi un pontif a fost “decretat” a fi “cel mai mare critic român al tuturor timpurilor”. Categoric, retro. Dar din redutele directoriale în care s-au baricadat, pentru “meritele” din trecut, nu înlesnesc, ci lovesc; nu interpretează, ci hingheresc mafiotic pe cine nu se “aliniază” ori nu sunt “băieţii mei” sau, mai tribal, “băieţi de băieţi”, chiar dacă uneori “băieţii” sunt de alt gen. Practică în fapt o impostură maladivă, metastazică, evitând dibaci o dorită lustraţie, o însănătoşire climatului creaţiei literare.

Constatăm, cu stupoare, că, în mod acut, cea mai neoplazică suferinţă în literatura română de azi (nu am plagiat titlul jalnicei “istorii literare” din 1965, în care D.Micu şi N.Manolescu elogiau lăbărţat rolul partidului şi al ideologiei comuniste pentru triumful literaturii române şi formarea “omului nou”, nu!) este brutala eliminare, din întreg, din tot, din rotund, a literaturii ce se scrie în puternicele centre de cultură din ţară. Potrivit revistelor literare dâmboviţene, în genere, cu o pronunţată tentă totalitaristă, iformaţia literară, critica, dezbaterile, trimiterile, indicatorul busolei inflexibil fixat, au în vedere un singur autor (“naţional!”): Mircea Cărtărescu. La poezie, tot unul singur: Mircea Cărtărescu.

La burse, la premii, la eseu. toi aşa. La detractarea lui Eminescu (“expresia integrală a sufletului românesc”, N. Iorga), tot el. Mai nou şi Ia basm (“basne”). Nu voi face aprecieri valorice asupra prolificului autor şi sper ca şi aparenta exagerare a mea să fie reţinută. Spectacolul în sine este hilar şi împăratul.. .face nudism.

Îmi mai permit şi o a doua observaţie, dar nu pretind că nu mă pot înşela. Am în vedere “lupta” pentru a se impune – de se cere, de nu se cere – un canon, ori anumite direcţii/oprelişti, o nouă “tipizare” atipică, un nou “calapod”, o “umbrelă” încăpătoare, o “plajă” mai spaţioasă decât anemica “decadă” literară: postmodernismul. Ca element departajant în istoria literară nu ar supăra pe nimeni, cu condiţia să primeze opera, nu “clasificarea”, “îcadrarea” teoretică. Ca metodă de creaţie unică-, nu este altceva decât un penibil neodogmatism. Cine nu este “postmodernist” nu are ce căuta în decor. Deci, are rost să te mai întrebi cum rămâne cu libertatea scriitorului de a crea numai în funcţie de talentul său (aspect omis), dacă are o asemenea înzestrare. Se reanimează şoarecele mort al “indicaţiilor preţioase"? De când, în literatură, opera nu mai are cuvântul hotărâtor, ci numai, adesea, jalnica “magistratură” a criticii în expresia ei de emanaţie, tot jalnică, a unor coterii afiliate, şi ele, unei reviste, unui cenaclu, unei catedre :. Expresie a înfeudării la un ayatollah (şi el) jalnic, dar bine înşurubat în propria-i posteritate.

Despre felul cum se difuzează cartea (românească!) şi despre intimitatea tirajelor şi a jenantei “regii proprii” la tipărire am mai scris. De aceea, mă mir când mai reuşesc să obţin o carte semnată de un autor român din ţară şi, cu atât mai mult, când autorul e din … România, nu din Bucureşti (chiar dacă acesta este venit din îndepărtatele colţuri ale ei).

Din îndeletnicirea de critic literar (dacă ai fost cu adevărat şi aşa ceva!) nu te retragi “strategic” în cea de director de revistă, editură, minister, comisie de…etc. Responsabilitatea se asumă,nu se pune în cui. La fel competenţa/incompetenţa.

Nu aş fi scris despre romanul “Lupii din colivie”, apărut la Editura orădeană Cogito, semnat de un autor plurivalent precum este Victor Nicolae, dramaturg, poet, redactor-editor etc. (clujean!), dacă nu aş fi reţinut că romanul a fost respins de cenzură în 1987 şi că a apărut 15 ani mai târziu. Premerge structural şi estetic unele modalităţi de exprimare/comunicare literară de care acum se face mult caz, dar fără probatoriu.

Victor Nicolae are în stăpânire ficţională o “menajerie” de proporţii mapamondice, “populată” cvasi-alegoric de fiinţe adaptabile/inadaptabile în situaţii conjuncturale nonficţionale.

Inscripţia invizibilă la intrare pare să fie “homo homini lupus”, actualizând adagio-ul plautian de peste două milenii, ca pe o formulă de…alint. Asta, dacă mai ai în vedere că un lup “literar” (oh, literatura!) îi “zâmbea cu măseaua” inocentei lui cumetre după ce îi mâncase iezişorii naivi. Nu ne mai rămâne decât să acceptăm “aventura” de a-l urma pe autor/narator în colivia sa ademenitoare. Colivie? Nu cuşcă zăbrelită? Oricum, provocarea contează.

Polivalenţa spaţiului/universului pe care îl locuiesc “personajele” ori îl străbat/gândesc/amintesc este în sine derutantă. Un spaţiu nonconvenţional, greu de cartografiat. Deşerturi – ca spaţii ale nonexistenţei, ale imaginarului halucinant. Materie rarefiată tocmai aptă pentru a fi invadată de goluri şi hăuri psihice… “Văd vise-ntrupate gonind după vise”… "Localizarea” este tiranic abolită. Chiar şi atunci când toposurile au nume cu rezonanţe exotice: Cancun, Caraibe, El Dorado, Kuweit etc. De altfel, torentul lexical – “personaj" de luat în seamă – nici nu poate fi arondat într-un areal specific. “Globalizarea” spirituală e posibilă înaintea celei, atât de hărţuitoare, economico-politice. Spectrul nivelator, deşerticul plinului. Preaplinului!

Pentru stăvilirea dunelor ondulatorii ale diluviului verbal, autorul/depozitar al acestuia a simulat o “menajerie” de circ ambulant în care a încărcat nişte “simpatice" fantoşe – “purtătoare de vorbe" – sau mai în pas cu tehnica de comunicare – "porta-voce”. Neutre. Probând o virtuozitate în atingerea claviaturii celor mai dificile niveluri pe care limba actuală le implică şi le oferă în comunicare. Proprietatea termenilor, inclusiv conotaţiile literare, exactitatea şi nuanţarea dau strălucire expresiei, asigurând plăcerea unei lecturi elevate. Repetând/reluând ceva care nu le aparţine, vorbitorii nu lasă impresia “inapetenţei” la o perpetuă masă colocvială. Rareori însă individualizându-se, emanând of-uri personale! Referiri directe. Concrete sau universal valabile, într-un spaţiu psihologic concentraţionar. Starea “liber” acceptată şi necontestată e aceea de a fi fericit într-o “colonie penitenciară”, eventual ambulantă: autobuz, vapor, sau imobilă: laborator, birou etc. Lipseşte tramvaiul lui Eliade şi, ciudat, metroul nu e menţionat. Există, totuşi, peisaje mirifice, odihnitoare, anti-stress, reale ori imaginare – spaţii ale unor evaziuni temporare, mai alinătoare decât miraculosul ANDREIAK, un medicament (placebo!), rod al unor cercetări acerbe de laborator şi mobil al unor confruntări dure, cu trimiteri caracterologice brutal-realiste. În cele din urmă ni se sugerează că, de fapt, medicamentul salvator, visat, nu era decât “scamatoria de-a vindecatul”. Nu trebuie decriptat "aluzivul”.

"Personajele’/fantoşele au nume distincte:Juanita, lulia, Ortansa, Bianca, Andreea (multiplu metamorfozată!), Haralambie Predoşanu (superiorul naratorului; impostor, turnător, racolator de mediocrităţi;“ cel ce se face că face”. Crângaşu (un colportor!), Pârvuleţ, Toader (înotând în valuri de suspiciune, supraveghere, urmărire!), Titus Voiculescu – neîntrecut în mârşăvie. Să reluăm: “Nu mă compar cu otrepe ca el, simpatice, cu zâmbetul mereu pe buze, te câştigă de partea lor şi te înfundă când ţi-e lumea mai dragă, lovesc pe la spate, să n-ai cum te apăra, îţi dai seama ce au în guşă prea târziu, între timp şi-au întărit poziţiile, şi-au ales amici de nădejde, incapabili dar influenţi, ţi-au momit susţinătorii, i-au şi corupt, se pricep de minune să răstălmăcească spusele oricui şi tăcerile ţi le pervertesc, au argumente pe înţelesul subdezvoltaţilor şi le folosesc perfid, înlătură cu dibăcie ce nu le convine din probele rivalului.. (pag. 25). Este (se observă uşor!) un portret “de grup” chiar generalizator şi cumplit de (mereu!) actual/etern! Un triumf al mediocrităţii totdeauna în avangardă/staţionar victorioasă.

            Uneori “personajele” sunt dedublate (fizic!): Valeriu Teohari şi fiul, Ghelase şi fiul (naratorul!). Ghelase fiind chiar un reuşit personaj literar în manieră realist-clasică. Pitoresc, plăcut, vagant (“lup de mare!”), tată denaturat, beţivan cronicizat,logoreic, aflat într-un nomadism perpetuu de haimana simpatică.Palavragiu. suculent. Refugiul său de lume şi de sine fiind mările şi oceanele, nu pastilele ANDREIAK, ci licorile bahice. Lui i-am asociat pe Nea Tăsică – sportiv “în retragere”, dar nevindecat de beţia Olimpiadelor opusă…”borcaniadelor” hilare.

            Fauna din acest “bestiar” e asezonată, populată şi cu bipezi fără nume proprii dar, uneori, nu mai puţin conturaţi/individualizaţi printr-o simplă trăsătură. Reporteri, studenţi, laboranţi, asistente sanitare, pipiţe, autostopiste, chiar şi un “crai de frizer (Figaro!)” într-un habitat modern, aureolat difuz, o promiscuitate calmă: lingăi, pupifundişti dresaţi şi dedulciţi la toate pidosniciile. O lume ghetoizată psihic, în care două ni se par a fi elementele catifelat-demoniace: ghida din autobuzul aflat în permanentă mişcare, neducând nicăieri – "plăcuta voce a ghidei”-, sintagmă repetata până la saţietate ca şi când nu ai înţelege/degusta veninul dirijismului în doze antecalculate. Nimeni nu mişcă în front. Şi, invenţia cea mai reuşită (literar): spionul robotizat, invizibil, ordinatorul omniprezent, centurionul electronic şi invenţia acestuia/ştiinţa sa – centurionica. Miile de centurioni ce trăiau în psihologia fiecărui individ şi care, prin infestare, nu şi-au pierdut încă obiectul muncii. În acţiunea lor, orice individ devine o cartelă perforată.

            NEW: “dialogul” – axa volumului – dintre “centurion” şi narrator. Un dresaj psiho-masochist, satanic ori Satanist frisonant. Alegorii subtile, în lanţ, uşor decriptabile (în ciuda lexicului de căutat în dicţionar!), o nouă formă oscilatorie de ironie/autoironie. Îmbrăţişare erotică perversă şi perpetuă cu torţionarul psihic/ centurionul. Un autoviol. Perversitate rece, electronică. Fără Internet. Asculţi constant un dezumanizant uruit al manipulării unei lumi în cvasitotalitate maniace, dresate/dirijate, mankurtate. Existenţe halucinante într-o pură realitate pe care ficţiunea nu face/reuşeşte decât s-o potenţeze în grotescul ei existenţial: “ciocu 'mare,ciocu 'mic!". După cum devine.

            “Dialogurile”/ “monologurile" trase din menajeria cosmică în lumea “ca teatru"/colivie/cuşcă, şi de aici în alta, mai cuprinzătoare, în care oamenii poartă doar “oficial” blană de lup, la sindrofii ierarhice, versurile în caligrafii semiverticale, turnirurile, deambulările mereu reiterate, sporite în dynamism verbal şi emanaţii afective, alternarea a ceva facil abordabil fac din “Lupii din colivie" proba unei modalităţi artistice convingătoare, o scriere viguroasă, provocatoare, ataşantă. Obligativitatea/plăcerea lecturii, partajul oferit direct cititorului (de preferinţă cult!) confirmă viabilitatea scrisului şi necesitatea lui. Motivaţia. Competiţia cu “virusul” mortal al sistemelor de comunicare electronică.

            Ce se întâmplă în acest roman? Dar ce nu se întâmplă! Ce aflăm, dar ce nu aflăm? Aceasta ajunşi la capătul aventurii pariului asumat. Câteva constatări încerc să le divulg, neuitând nici o clipă că am cochetat cu o ficţiune şi nu cu altceva. Aş vrea să nu fiu crezut/acceptat, ci doar să am convingerea că demersul, scopul acestui demers ar fi atins numai dacă voi convinge un singur om să citească şi el, pe răspunderea lui, acest roman.

            … "biruinţa marchează triumful unei voinţe, fii singur şi hăituieşte-te pe tine însuţi… ". Nu este o parafrază după Socrate, ci concentrarea a tot ce se petrece în carte. A toate tot-urile ce se multiplică şi se contrag în unitatea imaginarului narrator (“lup”) pentru ca hăituiala, formă deloc mascată a existenţialului "cendent” şi transcendent, să nu înceteze. Misterele rămân însă doar pământene. Şi nu sunt de neluat în seamă, nici ca noutăţi, nici ca umplutură “textualistă”.

            Enigmatică şi nu tocmai, metafora uşii care nu dă niciunde, fixată în aer, fără pereţi, amintind de uşile antitero. O metaforă a vidului absolut. Hăurile ce-l ademeneau pe lona în goluri “închise” sau uşile suprapuse, ideea de … bloc. Aventura traversării deşertului aminteşte de emirul lui Macedonski contaminat kafkian: “…şi, cum merge în patru labe, călătorul constată uimit că îi cresc copite, trupul i se acoperă cu păr aspru, ba chiar şi două cocoaşe i se rotunjesc pe spinare, locuitorii cetăţii se opresc în loc înspăimântaţi, ce mai cămilă pocită a intrat pe poarta lor, venind dinspre deşert! "(pag. 30).

            Deşerturile devin mărul discordiei planetare. Se recrutează mercenari/ori simplă carne de tun “pentru ce! de al Treilea Război Mondial programat în vederea reîmpărţirii (s.n.) deşerturilor". Străvezie premoniţie devenită între timp istorie. Trecut.

            Wolfiada începe din pruncie. Eşti hrănit cu ea. S-ar zice că o porţi în sânge. Ca o hematie. De mic, îşi aminteşte naratorul, am fost ameninţat cu “lupul cel rău din pădure". Întâi cu acela. Dar numai el, naratorul? Îi devin familiari: “lupii mei”, “siluetele trandafirii ale lupilor”, “o lupoaică jigărită” şi… haite de lupi oriunde întorci privirea. Dar nici nu trebuie să faci această mişcare.

            Revenind Ia imperativul mai înainte citat – "hăituieşte-te pe tine însuţi", reluăm zbaterea de gând transcrisă ca atare:

            "… mă gândesc cum să-mi duc mai departe lupta, una dintre cele mai dificile şi mai înverşunate, lupta cu mine însumi, nu mai văd în jurul meu decât o mulţime de lupi, de toate mărimile şi culorile, linia de start mi s-a lipit de tălpi, nu cred că mi-o mai pot dezlipi, lupii se strâng în spatele meu, blănile li se zbârlesc, îşi arată colţii, să mă sfâşie, centurionul scoate fum: – Prelucrez în paralel cele mai noi teorii în materie de spirit".

            Obsesie torturantă, fixaţie maniacală, paranoidă – lupiada pune stăpânire şi pe întinsurile infertile: "Deşertul a îngheţat, îl acoperă bruma, vântul seceră, ne obligă să ne adăpostim, unde? inima începe să-mi bată năvalnic, nu cred ca lulia să fi zărit ceva firişându-se după o surpătură, cercul s-a strâns, desluşesc urme de lupi, o haită!".

            Atenţie, cititorule! Der Wolf! Ori mai actual: The Wolf!

            Victor Nicolae ne supune unui experiment literar în care a diluat multă inteligenţă corosivă şi ironie la fel, deşi aceasta e catifelată de o infuzie intelectuală subtil dozată. Ficţiune/viaţă/ istorie/timp/spaţiu = altă viaţă, altă istorie, dimensiuni temporale nestăvilite în unităţi, spaţiu – cât cuprinde! Devii prizonierul intenţiei autorului de a-l însoţi. Nici nu ştii când ai acceptat. Ubicuitatea naratorului, accesul lui la toate nivelele vorbirii (poliglot în propria-i limbă!), uneori parodiind cu decenţă şi subtilitate, dar chiar şi cu o anume seriozitate crâncen de convingătoare. Şi tu, cititorule, accepţi. Eşti satisfăcut. Aşa ai fi făcut/scris şi tu dacă nu ar fi să fii, acum, al doilea. O, zei! O, zei!…

            Romanul “Lupii din colivie” se refuză atât povestirii/repovestirii şi, la fel, rezumării anulatoare. Trebuie citit/recitit. “Limbuţia” naratorului nu poate fi ferecată ori strivită în cătuşe “inteligente”. Ar exploda cu urmări imprevizibile, Dinamitează orice metereze/obstacole strategice. “Expediţiile”, în dus-întors, reluate pe alte trasee duc, lamentabil, tot într-o fundătură (cuşcă, laborator, autobuz, vapor, stadion etc.) camuflată de versanţi verbali în hohot statistic/enumerativ. Tot atâtea dedulcite intenţii sinucigaşe în torente nestăvilite, inundaţii apocaliptice opuse leneşei proze de observaţie psihologică, introspecţie etc.

            Cine este acest autor care ne plagiază gândurile? Alor câţi? Cum procedează şi dacă are voie? Dar el nu ne cunoaşte şi nici noi pe el. Şi atunci? Aici, cred, începe un răspuns/sau încep chiar mai multe cu privire la modalitatea de a scrie după Auschjvitz, cinci decenii de totalitarism, “cortina de fier”, neintrarea în U.E., revoluţii de tot felul. De a scrie cu mâna cititorului începutului de mileniu trei. Victor Nicolae ar obţine cu acest roman, în mod sigur, un prim loc în top. Cu o singură condiţie: să fie citit. Deontologic, nu cămătăresc sau în “diagonală”, jocurile fiind de fiecare dată făcute. Altfel, neînotând în tăul dâmboviţean fetid, a comis – scriind – un păcat negru şi de neiertat. Noi, cititorii săi, mărturisim cu mâna pe inimă şi emoţionaţi profund de lirismul “epaminondobaltazarian” că: “Nouă nu ne este foame/nici nu ne va fi!/ Nouă nu ne este sete,/nici nu ne va fi!/Nouă nu ne este somn/nici nu ne va fi!…”

            “Transparenţă", “cutezanţă”, “realism” (de care doriţi!), “eterna actualitate” a acestor versuri – concluzie (fără deci!), totul face parte din fiinţa noastră încât putem semna fiecare în deplină “libertate” şi “responsabilitate" – Un grup de tovarăşi!

Victor Nicolae – “Lupii din colivie”, roman, 212 p., Editura Cogito, Oradea, 2002. Coperta de Radu Anton Maier, Germania.

Sursa: New York Magazin, 10 Septembrie 2003

Written By

istorievalocalasm

istorievalocalasm

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete