Categories
63

Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia

 

From these presented in this study, rezult that the art and arhitecture from Basarab epoch have reprezented a crucial moment in the development of roumanian cultural phenomenom of the Middle Ages, oscilating between tradition and inovation, yet insuficient researched and known, far from to mean a remaining at the old forms devoted by the masters of former century- as so as has been told the science to build and decorate of this periode has known in numerous cases an obvious/evident originality and power of creation without which was not possible the appearance of Brâncoveanu art and arhitecture; in the same time must be specified that the respective epoch, even it was not animated by that insistent preocupation for shining decorative achievenments, has demonstrated by the native master's part that conceived it and achieved it a keen inovative spirit, doubled by a complete possesion of technical and artistical methodes and of a distinctive sense of equilibrium and proportions.

Inclining with zeal and modesty over the artitectural repertory former constituted, the masters of Matei Basarab epoch looked after, consistently the enrichment of technical and artistical vocabulary with new and various building procedure as well as with plastic expressing forms that will have an essential rol in the evolution of roumanian old civilization.

In our study we made a foundations' evolution of  Matei Basarab from Oltenia zone from their creation up to nowerdays, analysing historical sources, the inscriptions, the documents found in the archives of patrimonial offices of zonal menagement offices of culture and national cultural patrimony, the art and arhitecture studys, cartographic and photographic documents, archaeologicaldescriptions, memorialistic wretings a.s.o.

The foundations of  Matei Basarab in Oltenia zone, it's an novelty appearance which brings an essential contribution for a better knowledge of the foundation activity of the voievod and for a better understanding of the hystorical stages that happened upon that civile or religious ediffices where was written the hystory of almost four centuries of roumanian nation.


Pe bună dreptate, Matei Basarab a fost socotit în zilele noastre ,,cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru[1], în Ţara Românească doar domnitorul Constantin Brâncoveanu  călcându-i pe urme. Mulţimea construcţiilor ridicate de domnul Ţării Româneşti a fost remarcată şi de contemporanii săi; de pildă, misionarul catolic, de origine bulgară, Petru Bogdan Baksić, vizitând ţara în această vreme, afirma că Matei Basarab „a ridicat multe mănăstiri şi a renovat multe biserici pe întinsul Ţării Româneşti[2]. La rândul său, un alt străin care a vizitat Ţara Românească în această vreme, diaconul Paul de Alep, constată şi el că Matei vodă „a zidit multe biserici şi felurite mănăstiri, toate de piatră, boltite, din temelii desăvîrşit; şi le-a făcut toate de cîte aveau nevoie, ca odoare sfinte, preţioase şi le-a făcut danii bogate. Şi a făcut multe milostenii la Ierusalim şi la felurite mănăstiri şi biserici din lume[.. .] A zidit [în] multe locuri[3]. Numărul mare al ctitoriilor ridicate de Matei Basarab nu a impresionat numai pe străini, ci şi pe autohtoni. Într-un document din 1661 se spunea astfel că „multe sfinte mănăstiri şi case dumnezăeşti au făcut [domnul] aici în ţară[4], constatare asemănătoare aceleia din cronica ţării, unde se afirmă că Matei „au făcut multe mănăstiri şi biserici” şi se enumeră douăzeci de de asemenea ctitorii bisericeşti precum şi cetatea din Târgovişte[5].

$1·          

Una din cele mai cunoscute dintre ctitoriile sale este mănăstirea Arnota, de la Costeşti-Vâlcea,zidită între anii 1632-1636, pe locul unei aşezări mai vechi. Voievodul şi-a dorit să clădească acest aşezământ monastic pentru a fiinţa aici necropola familiei sale. Ansamblul monastic de la Costeşti este un obiectiv aflat în Lista monumentelor istorice, de categoria A – importanţă naţională, cu codul de identificare VL-II-a-A-09667[6].

Deoarce pisania originală nu s-a mai păstrat, până în prezent nu se cunoaşte data fondării mănăstirii Arnota, dar cu certitudine ctitorirea ei se situează în primii ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti, a celui care s-a declarat încă din octombrie 1632, „nepotul răposatului Io Băsărabă voievod[7].

Analiza toponimului Arnota, care apare mai întâi în documente ca aşezământ monastic, şi doar trei ani mai târziu cu nume de munte, ne oferă mai multe variante de etimoane. După B. P. Hasdeu numele s-ar fi format din împreunarea termenilor arnum (=miel) şi sufixul – otă, etimologie considerată de N. A. Constantinescu drept „improbabilă“. El explică numele mănăstirii prin maghiarul arnot – arnăut, având în vedere legenda care spune că domnitorul care era urmărit de turci s-ar fi ascuns în aceste locuri fiind salvat de un arnăut.

Iorgu Iordan consideră că denumirea provine de la numele de persoană Arnotă, denumire dată muntelui, şi apoi mănăstirii. Varianta din urmă ni se pare verosimilă ţinând cont de numeroasele cazuri când numele munţilor noştri au împrumutat numele proprietarului[8].

Ca şi în cazul altor mănăstiri, şi în jurul Arnotei s-au creat unele legende[9]. O astfel de legendă este legată chiar de ctitorirea ei păstrând versiunea ctitoririi sfântului lăcaş, în anul 1633, când domnitorul fiind învinuit de turci de comiterea unui omor, este urmărit pentru a fi dus la Constantinopol. Fugind de grabă, urmat de câţiva oşteni credincioşi, trece de la Târgovişte la Curtea de Argeş, la Mănăstirea Cozia şi schitul Iezer şi ajunge în Muntele Arnotei, lângă Bistriţa. Se mai spune că aici şi-a găsit domnitorul scăparea, într-un loc ascuns, mlăştinos şi cu multă răchită. Se spune că atunci când Matei Basarab era urmărit de turci şi nu prea mai avea şanse de scăpare, un arnăut s-a oferit să-şi schimbe hainele cu cele ale domnitorului şi să fie el cel urmărit şi omorât de turci. În semn de recunoştinţă Matei Basarab a hotărât să construiască, o mănăstire pe locul unde Dumnezeu i-a scăpat viaţa[10]. Ea apare pentru prima dată în zapisul din 11 iulie 1636, prin care Preda postelnicul şi fraţii lui vând „sfintei mănăstiri ce să chiamă Arnota, unde iaste hramul sfeti arhanghel Mihail, şi părintelui egumenului Vasile, năstavnicul sfintei mănăstiri şi a tot soborul“, moşia Bogdăneşti din judeţul Vâlcea[11]

Mănăstirea primeşte la 23 aprilie 1638 „cinstit şi bine închipuit hrisov de danie“, când voievodul o înzestrează cu darea vinăriciului şi părparului din satele Costeşti, Bărbăteşti şi Dobriceni şi cu o treime din veniturile vămii de la Câineni, voievodul afirmând cu această ocazie că însuşi „a zidit-o din temelii[12]. Într-un hrisov dat la 2 mai 1641 el dăruieşte Arnotei „care iaste făcută şi urzită din temelie de domnia mea, şi părintelui egumen Serapion şi tuturor călugărilor câţi vieţuiesc întru acel sfânt lăcăş“ câteva vii la Ocnele Mari[13].

Biserica mănăstirii a fost zugrăvită de Stroe din Târgovişte. Pe lângă temele religioase tradiţionale sunt de remarcat portretele votive ale domnitorului şi Doamnei Elina, din pronaos, precum şi o frumoasă decoraţie florală în locurile libere dintre medalioane. Portretul voievodului-ctitor este reprezentat la vârsta senectuţii, cu mustaţa şi barba cernite, poartă pe cap coroana voievodală din aur şi este înveşmântat cu un caftan de brocart, având pe deasupra o mantie de seraschier şi ea din aur. Elina Doamna are şi ea o coroană frumoasă din aur şi o strălucitoare haină pe umeri cu marginile de bană, cu guler alb înălţat de-a lugul gâtului. Ctitorii sunt înconjuraţi, în stânga şi în dreapta, de portretele rudelor sale, boierii Brâncoveni-Craioveşti. Domnul şi doamna Ţării Româneşti ţin în mâini, chivotul mănăstirii[14].

Lespedea de piatră ce-i acoperă mormântul domnitorului-ctitor de la Arnota a fost sculptată de sibianul Elias Nicolai. Piatra tombală are gravată stema ţării cu vulturul purtând crucea în cioc, trofee şi arme, soarele şi luna, şi textul inscripţionat de jur împrejurul lespedei funerare: „Aici zace Matei Basarab, din mila lui Dumnezeu odinioară stăpân şi domn al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi înnoitor a multe biserici şi mănăstiri, niciodată biruit, ci biruitor şi a multe învingeri învingător preaslăvit, înfricoşător duşmanilor, prietenilor de folos, îmbogăţitor al ţării sale, cel ce, cu multă bogăţie şi întru toate îndestulat, în lină pace a domnit douăzeci şi trei de ani [sic!][15]. Tot aici a fost înmormântată şi doamna Elina. Tatăl domnitorului, vornicul Danciu, care murise în anul 1595, în Transilvania, fusese îngropat de către doamna Stanca în biserica din Alba Iulia. Matei Basarab l-a trimis pe vel vornicul Dragomir, să-i aducă osemintele tatălui său, pe care le aşează la Arnota, în anul 1648. Un document de la 19 iunie 1667, arată că şi Arnota a căzut pradă jefuitorilor seimeni[16].

Referitor la mormântul voievodal, există o însemnare foarte interesantă a lui Grigore Tocilescu, din anul 1887, privind deshumarea osemintelor lui Matei Basarab de către Episcopul Calinic al Râmnicului în anul 1867: “Superiorul mănăstirii îmi spune, că acum 20 de ani, Episcopul de Râmnic, Calinic, fiind egumen Kesarie Rădulescu, a dezgropat oasele lui Matei (capul şi fluierele picioarelor) şi, după ce le-au făcut parastas, le-a pus iarăşi la loc[17]. Scopul deshumării a fost acela de a se face slujba creştinească a rămăşiţelor omeneşti care fuseseră scoase şi aruncate de seimeni din mormântul de la Curtea Domnească din Târgovişte.

Pomelnicul găsit de Alexandru Odobescu, în anul 1869, se păstrează şi astăzi la mănăstire şi cuprinde numele ctitorilor începând cu voievodul Matei Basarab şi Elina Doamna, apoi urmează Danciu, Pa­homie monahul, Salomia monahia, Marin Pârvu, Radu Neaga, Măria Preda, Cătălina, Speia Petru, Vâlsan Marga, Ioan Radu, Barbu Neacşa, Panca Datco, Caplea Şer­ban, Harvat Vâlsan, Neagoe Anania monah, cu tot neamul lor…[18]. Pomelnicul a fost preînnoit la anul 1706 de egumenul Varlaam, sub domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu..

Din hrisovul emis de voievodul Gheorghe Duca la 23 mai 1675, aflăm că la biserica mănăstirii au loc reparaţii, deoarece domnitorul confirmă lui Preda meşterul şi feciorilor săi din Vâlcea, care dreg mănăstirea Arnota, privilegiul de fi scutiţi de „bir de taleri, de mierea de ceară şi de toate dajdiile[19].

            Multe din ctitoriile lui Matei Basarab s-au bucurat de atenţia strănepotului său, Constantin Brâncoveanu, care la Arnota, ctitoria şi locul de veşnică pomenire al rudei sale, a întreprins importante lucrări de înnoire şi reparaţii. Iniţiativa domnitorului ne este confirmată de o însemnare din vremea când acesta deţinea dregătoria de mare spătar, adică perioada anilor 1682-1686: „Dintru întâmplarea vremilor, din deasele şi cumplitele răzmeriţe şi din slăbiciunea celor ce au fost mai înainte chivernisitori la această sfântă şi dumnezeiască mănăstire, au rămăs la mare pustiire şi surpare; la care, înţelegând prea fericitul ctitor dum[nealui] Costandin Brâncoveanul vel spătariu şi fiind la dum[nealui] banii ce s-au răscumpărat rumânii în zilele lui Costandin [Şerban] vodă, au dat talere 200 de s-au lucrat cât au fost bani; şi la această înnoire a sfintei mănăstiri au fost rânduit sfiinţia sa prea cuviosul părinte chir Antohie arhimandrit; şi după alte ostenele, au ajutat şi sfinţia sa cu talere 85; pentru care s-au scris aici ca în veci să se pomenească[20]. Odată cu reparaţiile din această perioadă, bisericii îi esteadăugatun pridvor deschis cu turlă, pe coloane de cărămidă şi pictat în stil brâncovenesc de zugravii Enache şi Preda, între anii 1705-1706[21].

              Între lucrările realizate în epoca brâncovenească se numără şi refacerea fântânii din incinta mănăstirii, pe care voievodul a scris următorul text: „Această făntă[nă] ce este făcută de bunul [creştinul] strămoşul dom[nii mele, Io Matei] Basarab voievod, ce au fost domn Ţării Rumâneşti, şi în câtăva seamă de ani încoace stând stricată şi închisă, dentru bun gândul domnii meale, Io Costantin Basarab voievod, am voit deo am făcut de iznoavă din temelie, ca să fie de mult ajutoriu lăcuitorilor în sf[â]nta mănăstire şi domnii meale pomean[ă] în veaci, fiind egumen chir Varlaam eromonah, meseţa av[gust] 10 dni, văleat 7202[1694]“[22].

             Brâncoveanu dăruieşte sfântului lăcaş uşile sculptate în lemn de castan, de la intrare, care fuseseră donate iniţial mănăstirii Bistriţa[23], două clopote (unul de 400, altul de 200 de Kg) cu stema ţării şi cu inscripţia: „Io Costandin Basarab 7208 [1700]“ şi iconostasul de o mare valoare artistică, ce rivalizează cu cel de la Hurezi[24]. Iconostasul sculptat în lemn de tei şi îmbrăcat cu foiţe de aur, comandat de Brâncoveanu la 1694, a fost luat în anul 1913 la Muzeul de Artă al României iar astăzi se află la Muzeul Mogoşoaia[25]. Împreună cu alte obiecte de artă religioasă românească, tâmpla Arnotei a fost expusă la Paris şi Geneva, în anul 1925[26].

Constantin Vodă Brâncoveanu a mai donat şi alte „somptu­oase piese de arhitectură interioară”, prin­tre care un analoghion şi câteva sfeşnice de lemn sculptate[27], obiecte care nu mai există astăzi. Tot din vremea domniei Brâncoveanului, s-au păstrat numeroase hrisoave de întărire a vechilor proprietăţi aparţinătoare mănăstirii. Prin documentul din 17 iunie 1690, domnitorul întăreşte vinăriciul din satele Costeşti, Bărbăteşti, Dobriceni şi Bogdăneşti, părpărul de peste tot hotarul Dobricenilor până în hotarul Horezului, conform „cărţilor“ de la „răposatul moşul domnii meale Io Matei Basarab voevod[28].

             La 14 ianuarie 1695, voievodul porunceşte vameşilor de la Bistriţa şi de la Măceş să dea voie mănăstirii să ia din zece bani un ban şi din zece peşti un peşte din tot venitul bălţii, cât va vâna, precum şi dijma din moşie, deoarece egumenul Varlaam de la mănăstirea Arnota se plânsese că este oprit de a mai lua venitul din Balta Măceşul[29]. La 1 aprilie 1695, egumenul Varlaam, cumpără „o parte de moşie din Bogdăneşti, care este în hotarul mănăstirii“ de la Pătru şi Constantin din Costeşti[30], iar la 14 ianuarie 1699, cumpără altă moşie la Cacova[31]. Din anul 1705 datează hrisovul care întăreşte stăpânirea mănăstirii asupra muntelui Neteda[32].

Înaintestătător al Arnotei, în ultimii ani de domnie ai voievodului Constantin Brâncoveanu, egumenul Ştefan este cel care zideşte, în perioada 1709-1710, un metoh al mănăstirii: schitul Dobriceni (comuna Stoeneşti, judeţul Vâlcea), de pe moşia cu acelaşi nume, cumpărată de Matei Basarab la 1640[33].

În anul 1746 mitropolitul Neofit I al Ţării Româneşti vizitează mănăstirea, remarcând mulţimea odoarelor cu care o înzestrase ctitorul, precum şi faptul că avea acoperişul de plumb[34].  Izbucnind războiul ruso-austro-turc (1787-1792), mănăstirea Arnota a fost prădată de armată, ca toate cele din apropiere, cum adevereşte un autograf al fostului egumen Gheorghe de la Fereş: „S-a început răzmeriţa neamţului cu turcul la anul 1787 august 15. Şi făcându-se catane din Ţara Românească de sub poala muntelui la împăratul nemţesc; păzea la Gura Lotrului şi trecea hoţeşte peste munţi şi prăda mănăstirile Bistriţa, Hurezi şi Arnota, şi le-a dat foc şi le-a luat toate dobitoacele, după cum şi satelor împrejur[] Şi la anul 1789, octombrie 26, au scoborât şi nemţii la Dunăre. Şi eu aflându-mă aici la Mănăstirea Bistriţa, am scris ca să se ştie. Gheorghe proigumen Fereş, Bratu Nectarie egumen[35].

            Dintr-o jalbă adresată domnitorului Constantin Hangerliu la 1798, de către arhimandritul Daniil, stareţul mănăstirii, aflăm că mănăstirea se găsea într-o stare rea „fiind ştiut de toţi proasta stare a acestei mănăstiri la care a ajuns din acastasiile vremilor[36]. La 1804, când învăţatul ieromonah Dionisie Eclesiarhul a transcris Condica Arnotei, a lăsat o schiţă de desen a bisericii, din care se constată că la această dată pridvorul nu era închis cu zid de cărămidă, şi deasemena, un desen cu părintele Paisie, stareţul mănăstirii[37].

Catagrafia Mănăstirii Arnota din anul 1829” arată că, la această dată, biserica era „ocolită de jur împrejur cu zid” şi menţionează existenţa clopotniţei care „se afla deasupra porţii[38].  Documentul ne mai spune că, pe dinafară, biserica Arnotei era „albă peste tot, învelişul cu table de plumb, care fiind învălită din leat 1654 s-au subţiat şi s-au găurit, care de multă udătură au răzbit în cele mai multe locuri înlăuntru de au stricat şi strică închipuirea sfinţilor[39]. O aflăm în această stare până în anul 1834, căci pe acoperişul de plumb se găseşte următoarea inscripţie: „Aceste table, din Viena, Anton, meşte­rul[.. .] 1834”. Din chiliile care se aflau odinioară în jurul mănăstirii n-a mai rămas nimic, întrucât la anul 1852 s-a început zidirea unei impozante clădiri destinate arestului politic, pentru ridicarea căreia a fost dărâmat tot ceea ce era de la Matei Basarab şi de la ceilalţi pioşi ctitori[40].

 Revoluţia pandurilor lui Tudor din Vladimiri a adus noi neajunsuri mănăstirilor Arnota şi Bistriţa. La 20 iulie 1821, la mănăstirea Arnota, se adună un număr mare de arnăuţi[41]. Cutremurele din anii 1838 şi 1840 au afectat în mod serios clădirile mănăstirii, fiind necesare importante lucrări de renovare.

Cutre­murele din anii 1802 şi 1838 aveau să aducă avarii mai importante mănăstirii. La starea de degradare a contribuit şi devastatoarea furtună din vara anului 1846. Chesarie Focşăneanu, stareţul mănăstirii, este iniţiatorul reconstruirii mănăstirii din anul 1851. Proiectul este adoptat de domnitor cu scopul de a transforma clădirile în închisoare politică. Biserica nu a intrat în proiectul de reconstruire păstrându-se astfel vechimea şi originalitatea. În ciuda importanţei ansamblului, pentru evoluţia arhitecturii româneşti la începutul perioadei moderne, corpul vestic al incintei – unde era plasat arestul – şi o parte din cel sudic au fost demolate în a doua jumătate a secolului al XX-lea. La 1852, domnitorul Barbu Ştirbei a hotărât să demoleze vechile chilii din perioada mateină, deja ruine şi, după planul unor arhitecţi străini – Carol Benesch, Johann Schlatter şi Julius Freywald –, a ridicat aici alte clădiri impozante în stil neogotic. După 1856, cele 31 de chilii au devenit spaţii pentru închisoarea arestaţilor politic. În această perioadă, stareţ al mănăstirii este arhimandritul Chesarie Focşăneanu (1851-1858), având aproximativ douăzeci şi cinci de călugări vieţuitori ai acestui sfânt lăcaş, aşa cum arătă părintele Meletie Răuţu, la anul 1908[42]

Jean Alexandre Vaillant, pe care istoricul Nicolae Iorga îl numea “merituosul prieten al Românilor[43], francez de origine, fusese chemat în ţară pe la 1830 şi se stabilise în Muntenia. Impresii din cele zece călătorii, întreprinse de Vaillant în Ţara Românească şi Moldova, le-a curpins în volumul apărut la Paris în anul 1844, în care se află şi mărturia despre Arnota: „După aceea, am mers să căutăm cărarea care să ne con­ducă la Arnota. Mi-am regăsit sensul căii mele. După o oră de mers am ajuns pe un platou de unde se înalţă această mică mă­năstire părăginită, care nu are nimic remar­cabil în ea, în afară de o placă de marmură albă încărcată de inscripţii slavone care ne descoperă mormântul lui Matei Basarab; ne urcăm apoi pe o platformă construită ca un loc de belvedere, de unde reuşim să vedem mai bine tabloul monoton care se desfăşoară în faţa noastră. Şi dintr-odată, acest peisaj devine cel mai frumos peisaj din districtul Bistriţei[44].

Ales pe tronul Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, domnul Alexandru Ioan Cuza vizitează mănăstirile Arnota şi Bistriţa, eveniment comunicat egumenilor la 11 iunie 1859 de subadministraţia din Horezu; an în care trece pe aici şi Theodore Margot. Acesta din urmă o găsea „prefăcută după stilul modern, dar cu o îndoită destinaţie: una de schit, alta de temniţă de stat“ şi considera că, pentru acest din urmă scop „poziţiunea nu putea fi mai bine aleasă şi mai severă[45]. Documentele din 1859 şi 1860 se referă la instanţa de judecată în care este chemat egumenul mănăstirii care se judecă pentru o anumită pricină[46].

            În anul 1863, Ministerul Cultelor trece mănăstirea Arnota sub jurisdicţia Bistriţei, cum denotă o adresă a Episcopiei Râmnicului; prin ea se comunică hotărârea guvernului, ca „de la 1 aprilie anul curent, Mănăstirea Arnota rămâne  dependentă de Mănăstirea Bistriţa[47].

Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti şi cu transformarea clădirilor din jurul mănăstirii în arest politic, Arnota rămâne aproape părăsită în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească. În urma acestei măsuri dată de Cuza, Arnota a mai rămas cu patru sute de hectare de pădure şi patru hectare de teren arabil. Documente de arhivă aparţinând Tribunalului Judeţean Vâlcea arată pricina de judecată a lui Marian Bărăscu cu egumenul mănăstirii Arnota pentru un act de ispaşe[48].

Starea de conservare a mănăstirii este constatată de principele Carol aflat în vizită, la 26 aprilie 1867. De la Mănăstirea Bistriţa „suita [princiară] a urcat pe muntele Eleonului unde se află Arnota, ctitoria lui Matei Basarab (şi necropola) la 1634. Şi la acest monument[ca şi la Bistriţa] Carol constată probleme de conservare; a dat 10 lei din caseta personală îngrijitorului pentru oarecare reparaţii. Iar de la Arnota s-au coborât pe potecă mergând pe jos de-au visitat Biserica Păpuşea de deasupra M-rei Bistriţa[49].

            În anul 1869, Alexandru Odobescu cercetează monumentele istorice vâlcene. De la el s-a păstrat o descriere mai amănunţită a bisericii: „Din vechile clădiri ale Arnotei a rămas numai biserica din mijlocul curţii. Chiliile au fost dărâmate la 1851 şi s-au înlocuit prin noi ziduri ce ocolesc curtea din toate părţile şi din care o parte e des­tinată a servi de închisoare. Biserica a ră­mas însă ca în vechime; ea nu e mare, dar e de zid, boltită cu două turle, una la Pantocrator şi alta mai mică, peste tinda ce se vede a fi mai nouă, şi care e sprijinită pe arcade înalte de zid. Pe din afară biserica a fost cu tencuială, imitând cărămizile şi pietrele aşezate în desemnuri simetrice, dar mai încoace au spoit-o până la un loc cu var. Structura bisericii, deşi nu e măreaţă, e încă destul de graţioasă[50].

Despre uşa de la in­trarea în biserică, Alexandru Odobescu scrie că acum este „foarte slăbită, e de lemn, în două canaturi săpate a-jour cu flori şi cu figuri înfăţişând Buna Vestire, având şi doi vulturi în medalioane; toate aceste sculpturi au fost poleite şi colorate, dar feţele şi aurul s-au cam şters“. Se pare că uşa de la biserica Arnotei, făcută din vre­mea lui Matei Basarab, era asemănătoare cu uşa bolniţei de la Bistriţa. Pe canatul uşii era o inscripţie cu următorul text: „Aceste uşi s-au făcut de Eromonahul Egumen Theofil în zilele lui Io Mateiu[….]. Raportul lui Odobescu continuă: „Tot în chipul acesta, cu săpături destul de fine în lemn, poleite şi colorate, e lucrată şi tâmpla, precum şi sfeşnicele cele mari. E probabil că ele sunt din aceeaşi epocă[51].

            În anul 1878 s-a pus problema desfiinţării mănăstirii Bistriţa, iar călugării trebuia să fie transferaţi la Arnota. Arhimandritul Dionisie Albeşteanu înaintează un memoriu Episcopiei Râmnicului ca să intervină la Minister ca să nu se facă acest transfer la Arnota, „unde nu este posibil a vieţui cineva de vreme ce lipsesc toate cele necesare pentru existenţă[52].

             La 20 iulie 1881 mănăstirea este vizitată de episcopul Iosif Bobulescu al Râmnicului, iar la 31 iulie, prefectul judeţului anunţă mănăstirile că vor sosi Ion Slavici, arhitectul Gheorghe Mandrea, portretista şi profesoara de pictură Dora Hitz, cu inginerii Th. Simans şi Maur, „însărcinaţi cu alegerea acelor mănăstiri care merită a fi restaurate şi reparate[53]. În urma acestor cercetări, Ioan Slavici şi Gheorghe Mandrea găseau biserica „îndestul de bine păstrată“, zidită „în cărămidă netencuită“; numai turlele, „nefiind bine învelite, au suferit şi tot mai sufer de ploaie; afară de aceasta, pardoseala bisericii e stricată şi temelia în unele părţi mâncată de ploi“. Aceleaşi lucruri se constată şi la clopotniţa mănăstirii. Cei doi specialişti îşi exprimă părerea că „rămâind încă un an de zile aşa, această parte a zidirei nici nu se va mai putea repara“ şi făceau propuneri pentru unele urgente „lucrări de reparatură[54].

Arhiepiscopul catolic Raymund Netzhammer, a vizitat mănăstirea Arnota în anul 1902: „Încă o oră şi soarele de august şi-a desăvârşit trecerea pe bolta cerului din această zi. Aşadar, o pornim în grabă prin pădurea de fagi şi stejari, urcând spre mănăstirea Arnota[] ajungem în cele din urmă la mănăstirea Arnota, care semăna cu un castel tronând cu splendoare la jumătatea înălţimii muntelui. […]Paznicul de la Arnota ne deschisese deja imensa poartă care duce prin turnul din mijlocul faţadei principale spre curtea în care se află o bisericuţă, întregul ansamblu trădează un lăcaş monahal; dar aspectul este de-a dreptul trist. Acoperişul este stricat, iar efectele distrugătoare ale ploii se observă pretutindeni; ba chiar unele ziduri s-au prăbuşit deja, ceea ce îi permite privirii să pătrundă în unele încăperi cândva locuite. Clădirea actuală nu este foarte veche, căci fusese înălţată în cea mai mare parte în anul 1852 de către Ştirbei Vodă, care îi băga la carceră aici pe supuşii săi neascultători[55].

Arhiepiscopul îl menţionează, şi el, pe domnitorul care a zidit acest lăcaş de cult şi legenda întemeierii sale: „Drept constructor şi ctitor al mănăstirii trece însă marele erou naţional al românilor Matei Basarab, care, fiind urmărit de turci, îşi găsise pe acest munte un ascunziş şi care, în semn de pomenire şi de recunoştinţă pentru salvarea sa, s-a jurat să ridice aici o mănăstire. Acest erou şi-a aflat apoi, prin dorinţa sa, ultimul loc de odihnă în această splendidă regiune montană. Construită în stil bizantin, biserica îi adăposteşte, în stânga intrării, monumentul funerar executat cu măiestrie de către un artist grec sub forma unui sarcofag din marmură. Pe lângă stema ţării, vulturul cruciat, ni se arată şi o serie de semne marţiale; inscripţia îl proslăveşte în cuvinte elocvente pe invincibilul luptător şi domnitor, pe evlaviosul constructor al unui mare număr de biserici şi mănăstiri, pe ocrotitorul săracilor. În aceeaşi bisericuţă se află şi mormântul tatălui marelui Basarab, a cărui memorie o păstrează o simplă placă din piatră cu inscripţie[56]. Arhiepiscopul a rămas în acea seară la mănăstirea Bistriţa, unde au putut asista la slujba vecerniei şi să se închine la racla cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul pe care stareţul a deschis-o special pentru preţioşii oaspeţi.

La câţiva ani arhiepiscopul a trecut foarte aproape de acest monument istoric aducându-şi aminte cu mare nostalgie de acest loc edenic: „Ce surpriză plăcută am avut când am văzut în această privelişte splendidă un punct alb strălucitor, de unde cu ani în urmă am putut arunca o privire, în strălucirea soarelui de august, în amurg, asupra peisajului aurit care m-a făcut să mă entuziasmez atât de mult pentru această ţară şi de istoria ei! Este vorba despre sfântul lăcaş naţional Arnota, cu mormântul de marmură al marelui voievod Matei Basarab, întemeietorul a nenumărate biserici şi mănăstiri. Am salutat din depărtare acel lăcaş sfinţit şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că îmi îndreptase paşii odinioară într-acolo[57].

              La începutul secolului, monumentul istoric este vizitat şi de istoricul Nicolae Iorga, care a văzut clădirile începând a se ruina „abia după cincizeci de ani“ de la zidire. „Bisericuţa, spoită mai dăunăzi, are tipul curat al clădirilor lui Matei Basarab, căci Brâncoveanu a dres aici numai o fântână. Pridvorul e închis; pe laturi zimţi, câte trei fereşti, ocniţe rotunde, deschise sus, iar în rândul de jos închise; un singur ciubuc la mijloc, fără săpături“. Reamrcă „mormântul înalt, de marmură, cu săpături ce înfăţişează tunuri, tobe, semne de război şi stema ţării“, în care doarme somnul de veci „iubitul domn şi părinte bătrân[58].

La 26 decembrie 1920, Ilarion Cristea, stareţul mănăstirii Bistriţa (1919-1941), se referea la starea de conservare a Arnotei: “Localul e aproape lăsat în părăsire”.

În seara zilei de 23 mai 1922, un muncitor sezonier din Pietrari, încercând să-l jefuiască pe stareţul mănăstirii a dat foc clădirilor. El a fost prins şi întemniţat. Flăcările însă au distrus toată structura de lemn a clădirilor din jurul bisericii. Din cauza focului mare, s-a aprins şi acoperişul bisericii. Incendiul provocat de acel „răuvoitor“, a produs pagube materiale mari ansamblului monastic. Cu toate acestea, biserica a fost ferită de foc. Şi clopotele de la Matei Basarab au scăpat ca prin minune de acest incendiu, stricându-se puţin toartele[59].

La 23 iunie 1922, Comisia Monumentelor Istorice, sub sem­nătura lui Nicolae Iorga, aproba repara­ţiile, iar prin adresa nr. 796/22 iulie 1927, aloca suma de 100.000 lei pentru aceasta. Mănăstirea decăzuse foarte mult din mo­ment ce, în 1927, la Arnota mai existau trei călugări[60]. În 1938, au circulat prin Ro­mânia nişte registre de colectă pentru res­taurarea Mănăstirii Arnota, pentru că din anul 1934 se constituise un comitet de iniţiativă. La 14 septembrie 1938, în urma unui referat al stareţului mănăstirii, Nicolae Iorga aproba reparaţiile propuse de arhitectul Iancu L. Atanasescu de la Comisiunea Mo­numentelor Istorice.

            Lucrările de restaurare a întregului ansamblu monastic au început în anul 1934, la iniţiativa şi cu sprijinul financiar al Episcopiei Râmnicului. Despre aceste ample lucrări, care au durat doi ani, vorbeşte părintele Dumitru Cristescu – consilier eparhial, în monografia închinată acestei mănăstiri, el fiind şi administratorul acestor lucrări. În referatul pe care îl înaintează episcopului Vartolomeu Stănescu, la 14 iulie 1934, părintele îi cere acestuia „binecuvântarea şi înalta aprobare“ spre a duce la îndeplinire refacerea Arnotei pe care „vitregia şi urgia vremii a lăsat în ruină zidurile de fală de odinioară“. „Nu voi avea odihnă şi pace[mai spune cucernicul părinte] până când nu voiu vedea refăcută această Sfântă Mănăstire şi până când nu Vă voiu vedea înconjurat de soborul călugăresc, inaugurând şi sfinţind acest măreţ lăcaş[61].

            Arhitectul Iancu L. Atanasescu a întocmit proiectul acestei lucrări ţinând cont de recomandările Comisiei Monumentelor Istorice, care precizau ca acest proiect să fie modificat acolo unde se vor găsi urmele vechii mănăstiri, dinaintea restaurărilor din 1852-1856, „de care urme va ţine seama pe cât va fi posibil“, iar în ceea ce priveşte vechea arhitectură a exteriorului, ea „trebuie păstrată, întrucât înfăţişează o anume epocă în dezvoltarea arhitecturii moderne“. Se adaugă: „Să reduceţi  pe cât posibil, în proiectul dumneavoastră, foişoarele şi turnurile mai înalte, nepotrivite cu localitatea şi clima muntoasă, păstrând manăstirii aspectul sever de cetate ce-l avea şi în trecut[62]. Cu acest prilej se va construi şi corpul de chilii, încăperi care vor fi dispuse pe latura sudică, alături de mica poarta de intrare şi de clopotniţă, într-una fiind amenajat un mic muzeu în care se găsesc obiecte care fac parte din colecţia mănăs­tirii: Cazania din anul 1858, Pomelnicul ctitorilor din anul 1633 şi preînnoit la anul 1919 de preotul Ioan Mihăilescu, Catapeteasma donată de domnitorul Constantin Brâncoveanu (Fotocopie), Antologhion anul 1777, Triodion anul 1771, trei sfeşnice diferite de la sfârşitul se­colului XX, Molitfelnic 1832, Penticostar 1743, Evanghelie ferecată, jumătatea seco­lului XX, obiecte liturgice din sec. XX, o cruce de mână din email, secolul XX, o cruce de altar 1935 cu o inscripţie: „donată de Ieromonah Gherasim Moisescu pentru a lui pomenire 1935”, sfeşnic şi cădelniţă de secol XX şi mai multe icoane.

            Conform devizului de lucrări din anul 1934 s-au prevăzut: restaurarea învelitorii de plumb, consolidarea arcurilor mari ce susţin turla la pridvor, desfundarea arcadelor din pridvor, a ferestrelor de la turlă, restaurarea acestuia şi a paramentului exterior. În acelaşi timp, pictorul I. Musceleanu a început curăţirea picturii.

             La 28 februarie 1935, preotul Cristescu publica în “Buletinul Oficial al Eparhiei Râmnicului Noul Severin”, un articol prin care mulţumea tuturor celor care contribuiseră cu fonduri pentru refacerea monumentului istoric. Printre aceştia se afla Regina Maria, care îndrăgise lăcaşul sfânt, din vremea când era pincipesă şi făcuse o vizită la Arnota (1913), Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, Basarab Brâncoveanu, descendent al familiei voievodale etc[63]. La încheierea lucrărilor, savantul Nicole Iorga mulţumea, la 14 decembrie 1936, şi îl felicita pe preotul Dumitru Cristescu pentru truda sa[64].

            Odată cu lucrările de restaurare, se organizează la Arnota o tabără legionară, deschisă la 8 iulie 1935, cu 60-70 de persoane (numărul lor crescând până la 200), în special studenţi de la Iaşi, pentru a construi un drum care să lege cele două ctitorii oltene, întrucât accesul la Arnota devenise imposibil. Preasfinţitul Vartolomeu Stănescu,  episcopul Râmnicului, îi numea pe aceşti tineri: „sfărâmători ai întunericului de azi şi ctitori ai lumii de mâine[65].

             În această perioadă, la mănăstire mai vieţuiesc doar trei călugări: părintele stareţ Ianuarie Popescu, care fusese egumen al Tismanei (1911-1931) şi apoi transferat disciplinar, părintele Teodosie fost stareţ şi un călugăr bolnav. Din odoarele mănăstirii nu se mai păstrează aproape nimic, iar proprietăţile sfântului lăcaş se reduc la 400 de ha de pământ şi pădure[66].

Între anii 1938-1943, s-au executat continuu lucrări, dar în ritm lent. Foto­grafii din această perioadă arată că la ex­terior erau multe lăcaşuri pentru fixarea schelăriei, dar care a fost demontată în anul 1952. Construcţia a fost complet părăsită din 1944, timp de trei decenii. Intemperiile au accentuat starea de degradare a clădirii, aşa cum aflăm din dosarul de consolidare a mănăstirii din 22 septembrie 1977, realizat de arhitectul Hattel Eduard[67].

             Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, la 24 mai 1948, ca Bistriţa şi Arnota să fie transformate în mănăstiri de călugăriţe cu statutul de stavropighii patriarhale, având ca stareţă pe monahia Olga Gologan, iar patronajul spiritual îl deţinea Vartolomeu Stănescu, episcopul care restaurase Arnota, retras aici din anul 1938. 

Instaurarea regimului comunist nu i-a lăsat indiferenţi pe cei mai buni patrioţi români, care au ales calea rezistenţei şi chiar a luptei armate. Un astfel de grup de patrioţi s-a orientat, pentru organizarea unei tabere, în 1948, spre muntele Arnotei, puţin mai sus de mănăstire. Stareţa mănăstirii le-a acordat tot sprijinul, aducându-le alimente în tabăra ascunsă în munte. Din nefericire, tabăra anticomunistă a fost desconspirată şi, în ziua de Paşti a anului 1949, militarii batalionului de securitate din Drăgăşani şi ai unui batalion de vânători munte din Sibiu, au urcat muntele Arnotei în urmărirea partizanilor. Aceştia din urmă au rezistat cât au putut atacului, o parte au spart încercuirea, alţii au fost prinşi, iar nouă dintre ei au fost ucişi. Trupurile lor au fost aruncate într-o groapă de var de la mănăstirea Bistriţa. A urmat o represiune cruntă. Printre cei arestaţi se afla şi stareţa Olga Gologan, împreună cu alte trei maici de la mănăstire[68].

    În urma cutremurului din 10 noiembrie 1940 multe din monumentele istorice au avut de suferit. Arnota a fost supusă unor noi intervenţii, în anii 1954-1958, când Episcopia Râmnicului şi Argeşului a întreprins lucrări de consolidare a bisericii şi anexelor şi a înzestrat-o cu instalaţii de apă.

              Călugăriţele au stat la Bistriţa şi Arnota timp de unsprezece ani, deoarece prin Decretul nr. 410 din 1959, mănăstirile s-au desfiinţat, împreună cu multe alte aşezăminte monahale din ţară[69]. În anul 1960 mediul înconjurător al Arnotei a fost distrus prin lucrările de dezvoltare a Carierei de calcar de la Pietreni. Vibraţiile puternice provocate de exploziile de la cariera de calcar au produs fisuri la zidurile ctitoriei lui Matei Basarab.

             Alte lucrări de restaurare au fost realizate în anii '70, de către Departamentul Monumentelor Istorice, printre care şi aducerea paramentului la aspectul original, consolidări parţiale de arhitectură, refacerea învelitorii la acoperiş, din tablă zincată. În cursul anului 1988 pictura murală a fost supusă unor lucrări de conservare-restaurare efectuate de pictorul-restaurator Viorel Grimalschi[70].

Arhimandritul Paulin Lecca (1914-1996) a fost stareţ al mănăstirii între anii 1979-1992. Părintele a fost un scriitor înzestrat, un erudit, traducător din engleză, franceză şi rusă, autor al unor volume cum ar fi “Rugăciunea vameşului”, „Frumosul divin în opera lui Dostoievsky” sau „De la moarte la viaţă”. Din anul 1999, Arnota este transformată în mănăstire de maici, de către Prea Fericitul Teoctist, dependentă de stăreţia Mănăstirii Bistriţa.

O importantă etapă de reabilitare a Arnotei s-a făcut la iniţiativa Înaltpreasfinţitului Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, între anii 2003-2007. A fost construit paraclisul cu hramul “Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”, noi construcţii pentru chilii şi camere de oaspeţi şi anexe. Cetatea ridicată pe urmele celei vechi, refăcută de Barbu Ştirbei, ajunsese în stare de ruină, în afară de latura sudică. Turnul de pe latura de sud-vest s-a prăbuşit în urma cutremurului din 1977. Din februarie 2006, mănăstirea devine de sine stătătoare.

             Mănăstirea Arnota, prin arhitectura specifică epocii de tranziţie marcată de domnia lui Matei Basarab, în care se împletesc influenţe ale secolului anterior cu elemente de trecere spre arhitectura celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, cu pictura şi sculptura sa, se poate socoti unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice din ţară.

Mănăstirea Sadova este ctitoria domnitorului Matei Basarab din anii 1632-1633, ridicată pe temelia unei biserici mai vechi, din lemn, făcută de puternica familie olteană a Craioveştilor, de la cumpăna secolelor XV-XVI. Ansamblul monastic aflat în satul Sadova, comuna Sadova-Dolj, este format din biserica cu hramul “Sfântul Nicolae”, de plan triconc, cu turlă pe naos, bolniţa şi zidul de incintă[71], este clasat în patrimoniul cultural naţional, aflat pe Lista Monumentelor Istorice din România cu codul de identificare LMI 2010 DJ-II-a-B-08360[72]. Atestarea documentară a mănăstirii datează de la 20 iunie 1530. Originea termenului Sadova se poate căuta în etimon slav, adică vechiul slav-bulgar („sadu” = plantă, grădină, plantaţie), vechiul slav („sadovu” = de gradină), sârb („ad” = vie tânără), ceh („sad” = grădină de fructe)[73].

Conform legendei, domnitorul Matei Basarab, aflat în lupte cu turcii la Schela Ciobanului, ajunsese cu oştenii săi la Sadova. Fiind învins de turci, a trebuit să se retragă în pădure, la biserica apărată de mlaştini şi păduri, unde a aşteptat întăriri. După ce s-a rugat la icoana Sfântului Nicolae de aici, a promis că, dacă va învinge în luptă, va ridica o biserică de zid, vechea biserică fiind într-o stare de ruinare. Victoria a fost de partea sa în ziua de 26 august 1632 şi domnitorul porunceşte pe dată începerea construcţiei lăcaşului promis lui Dumnezeu. Prima atestare documentară a bisericii de lemn este menţionată abia la 20 iunie 1530, prin hrisovul domnitorului Vlad al VI-lea Înecatul care întăreşte moşii mănăstirii Sadova „pentru că-i este dat de Pârvul banul Craiovescul[74].

Documentele din secolul al XVII-lea – 2 martie 1647, 15 mai 1651, 8 septembrie 1656, 9 mai 1663 sau 3 mai 1672) – arată, şi ele, că primul lăcaş fusese ctitorit din lemn de Pârvu şi Barbu Craiovescu şi Detco armaşul din Izvorani şi Brâncoveni[75], care erau consideraţi „ctitori cei bătrâni” şi că Matei Basarab a reclădit-o deoarece era „bătrână şi de lemn stricat[76].

Pisania bisericii ne indică faptul că în anul 1633 lucrările erau terminate: „[…]îndemnatu-s-au[…] Matei Băsărab voievod, domn a toată Ţara Românească şi herţeg despre ţara Amlaşului şi Făgăraşului, de au zidit şi această[…] mănăstire ce se numeşte Sadova, […]după ce a biruit pe turci la Schela Ciobanului, unde, având mare strâmtoare de către dânşii în două rânduri şi scăpând cu toată oastea întru acest sfânt locaş ce era făcută o bisericuţă de lemn, unde lăcuia câţiva călugări, şi după săvârşirea războiului au zidit această sfântă şi dumnezeească mănăstire după cum se vede la anul de la zidirea lumii 7141[1633], au înfrumuseţat- o cu moşii şi cu venituri pentru vecinica lui pomenire şi părinţilor călugări pentru hrană şi îmbrăcăminte, 1633 august 26[77].

Este cunoscut că pisania la care ne referim nu datează din vremea lui Matei Basarab de aceea ridică unele probleme greu de rezolvat. Mai întâi, niciun alt izvor nu afirmă că domnul a purtat o luptă cu otomanii la Schela Ciobanului, lângă Bechet, într-o vreme când se străduia să câştige confirmarea Porţii, cu sprijinul lui Abaza paşa, pentru domnia sa cea nouă. De asemenea, este la fel de greu de crezut că Matei Basarab s-ar fi putut ascunde cu toată ostea într-un mic lăcaş de lemn şi, în sfârşit, nici data de 1633 – când Matei Basarab de-abia ocupase tronul de câteva luni – nu pare a fi prea exactă. De aceea este greu să acceptăm, fără rezerve, data şi motivarea cuprinsă în textul pisaniei.  

Istoricul Constantin C. Giurescu a fost tentat să creadă că este vorba de o biruinţă a agăi Matei asupra otomanilor la Schela Ciobanului sau Bechet, în timpul venirii lui din Banat[78]. Nu există, însă, niciun alt izvor care să menţioneze această luptă deoarece paşalele din regiunea de margine a imperiului fuseseră câştigate de partea lui Matei; dacă ar fi avut loc o astfel de luptă, domnitorul ar fi amintit-o în hrisoavele de danie acordate mănăstirii.

Cert este că, în hrisovul domniei sale din 2 ianuarie 1639, mănăstirea este numită ca proprie ctitorie: „Dat-am domniia mea această poruncă a domnii mele părintelui Gavriil, egumen de la mănăstirea domnii mele Sadova, ca să le fie volnic cu această carte a domnii mele şi cu sluga domnii mele, anume […] de să-ş ia 1 ţigancă, anume Muşa, şi cu câte fete va avea, de la Mănăstirea ot Glavaciog, care ţigancă este a mănăstirii Sadovei[…] Şi însumi am zis domniia mea. Ghenarie 2, 7147 [1639]“[79].

Ctitoria lui Matei Basarab este amintită la 2 noiembrie 1640, când se spune că domnul o zidise „de iznoavă, de întemei acestă sfântă mănăstire Sadova care fost-au făcută de lemn mai nainte vreme[…] încă de cinstitul şi răposatul strămoşul domniei mele, de jupân Barbu[80], ca şi alte aşezăminte monastice construite în prima parte a domniei sale. În hrisovul din 8 decembrie 1640, mănăstirea apare menţionată de voievod printre cele ctitorite de el şi de strămoşii lui: „din temelie am ridicat şi îngrijirea acestora am făcut-o[…] mănăstirilor, atât celor zidite de noi înşine, cât şi celor[zidite] de strămoşii, moşii şi bunicii noştri[81].

În hrisovul din 26 aprilie 1644, Matei Basarab înzestrează mănăstirea cu danii: „am urzit-o şi am făcut-o domnia mea din temelie, ce s-au tras de la părinţii domniei mele încă mai dinainte vreme şi am întărit-o domnia mea cu de toate câte am avut domnia mea date de Dumnezeu, cu moşii şi cu sate şi cu rumâni şi cu ţigani şi cu avuturi neclintite şi nestrămutate, tot din drepte moşii şi cu bucate de ale domnii mele[82].

Preda Brâncoveanu  îi succede lui Matei Basarab în rândul ctitorilor de la Sadova. El va continua lucrările începute, chiliile şi turnul-clopotniţă de pe latura de sud, iar Constantin Brâncoveanu va fi cel care va ridica biserica-bolniţă, în anul 1693.

Mănăstirea are o istorie bogată şi după momentul Matei Basarab, cel care a socotit, în 1646, că: “după cugetul domniei mele de am întărit pomenirea strămoşilor domniei mele de am făcut-o de piatră, din temelie cu chilii şi cu toate ce se cade casei lui Dumnezeu, din avuţia care ne-a dat-o nouă Dumnezeu[83] şi care printr-un alt hrisov din 27 noiembrie 1640, hotăra statutul de mănăstire neînchinată către Locurile Sfinte, alături de celelalte ctitorii de la Câmpulung, Brâncoveni şi Căldăruşani[84].

Accente puternice împotriva acelora ce stricau ţara apar în hrisoavele lui Matei Basarab din anii 1639 şi 1640, ultimul relevând, spre ştiinţa atât a duhovnicilor cât şi a mirenilor, că mitropoliţi şi domni greci „au început a cârciumări şi a vinde sfintele mănăstiri“ şi lavrele domneşti, supunându-le ca „metoaşe dajnice altor mănăstiri din ţara grecească şi de la Sfetagora, fără de voea soborului“. De aceea voievodul stabilea ca douăsprezece vechi ctitorii, Tismana, Argeş, Brădet ş.a. „să fie în pace de călugării străini“, iar alte şase, şi anume: Cozia, Bistriţa, Govora ş.a. să nu fie vândute niciodată şi încă zece lăcaşuri reclădite sau zidite de domnitor, printre care şi Sadova, dar şi Câmpulung, Brâncoveni etc. Ecoul acestui aşezământ se va face simţit în cartea lui Constantin Şerban, din 15 mai 1657[85].

Virgil Drăghiceanu a publicat în anul 1934 o inscripţie confuză, aflată pe o piatră din pronaos, pe care el a interpretat-o ca referindu-se la o reparaţie: „Cu voia Tatălui şi a Fiului şi cu săvârşirea Sfintei Treimi. Şi a văzut pă bun creştin şi luminat domn Ţării Rumâneşti Io Matheiu voievod, şi doamna sa Elina, nepotul răposatului şi bunului Basarab voievod această pomană [a] moşilor şi a strămoşilor dumnealui, biserica vechie, şi s-a milostivit şi a început a zidi hramul stăi Nicolae, mesiţa iul. 10 dni […] i jupan Preda vel spătar i jupaniţa ego i cedi [şi copii] […] săvârşind[…]“[86]. Textul pisaniei, atât cât s-a mai păstrat, mărturiseşte mai degrabă că Preda Brâncoveanu a terminat lucrarea, şi atunci vorbim de o ctitorie comună, a unchiului şi a nepotului, care figurează şi el în tabloul ctitorilor.

Mănăstirea Sadova a fost jefuită în februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva domniei, după cum se spune în acel document: „pre vremea ce s-au rădicat dorobanţii şi slujitorii asupra boierilor de i-au tăiat şi le-au jefuit casele, atuncea au fost jefuit şi mănăstirea Sadova, de au luat şi carţile cele domneşti[87].

Prima descriere a ansamblului mănăstiresc de la Sadova se păstrează de la călătorul sirian Paul de Alep. El ne spune că Preda Brâncoveanu „a luat pe seama lui toate mănăstirile care au fost clădite de răposatul Matei voievod, fiind[…] ruda domnului cea mai de aproape“. Referindu-se la grija boierului pentru lăcaşe de cult călătorul sirian adăuga: „Lui Preda Brâncoveanu îi place să construiască biserici, făcându-le cele mai bogate danii în boi, oi, cai, albine, gospodării mari şi robi[88]. Călătorii străini, venind dinspre Caracal, poposesc la mănăstirea Sadova, în ziua de 10 august 1657, au ajuns luni la amiază, la Sadova: „la o altă mănăstire clădită din nou de răposatul Matei voievod, cu ziduri şi întărituri“, care seamănă cu mănăstirea Strehaia, şi „o biserică mare care seamănă cu aceea a mănăstirii Bucovăţ. Comparaţiile sirianului sunt perfect verosimile. După aceeaşi opinie „e zidită cu asemenea întărituri pentru că Dunărea se află în preajmă, la o oră şi jumătate de drum[89]. Călătorul observă că mănăstirea avea, în acelaşi timp, şi rol de apărare a sudului Olteniei, situat în apropierea Dunării, în dreptul cetăţii Vidinului, împotriva cotropitorilor.

Paul de Alep confirmă rolul strategic al mănăstirii: „[…]zidită cu asemenea întărituri pentru că Dunărea se află la o oră şi jumătate de mers[…]. Nu ştim dacă acest „din nou” consemnat de secretarul patriarhului Macarie a însemnat acel frecvent „de iznoavă” sau acesta s-a referit la faptul că Sadova, „zidită în mijlocul nisipurilor zburătoare, era iarăşi o ctitorie a lui Matei Basarab[90].

Tradiţiile cu privire la biserica veche fac referire la un mormânt aflat la fereastra stranei din dreapta „al lui jupan Barbu, Velichi Ban Craiovescu” (mormântul trebuie să fie al banului Barbu Craiovescu III- fiul lui Preda şi ultimul dintre boierii Craioveşti care a ocupat o funcţie dregătorească; primul dintre Craioveşti cu acest nume – Barbu I Craiovescu sau Cralevschi, devenit Pahomie monah, este înmormântat la ctitoria sa de la Bistriţa; al doilea Barbu Craiovescu mare ban – fiul lui Danciu şi cumnat cu Moise Vodă, a pierit în lupta de la Viişoara în 1530). Se poate, analizând izvoarele istorice ale acelor timpuri, ca acest Barbu al III-lea ban Craiovescu să fie „moşul lui Matei Basarab, dăniaşul despre care vorbeşte hrisovul din 1654 şi tot el să fie acel enigmatic Banu Mărăcine.

Un alt călător din secolul XVII, cronicarul turc Evlia Celebi, participant la campanile militare otomane de la nord de Dunăre, vizitează mănăstirea care îl impresionează în mod deosebit. Înregistrează în jurnalul său de călătorie următoarea mărturie: „După câteva ore bune de mers de la Calafat prin câmpii vaste, toate acoperite cu stejari, am poposit la mânăstirea Sadova, aşezată într-o pădure cu arbori uriaşi, aşa cum este toată Câmpia Oltenească. O grădină de rai[91].

Mănăstirea Sadova cunoaşte o perioadă, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, când s-au făcut reparaţii, ocazie cu care s-a înnoit şi înfrumuseţat altarul, după cum menţionează o inscripţie de pe catapeteasmă. Nu doar opera de ctitorire a urmaşilor lui Matei Basarab – Preda Brâncoveanu, Constantin Brâncoveanu – a contribuit la afirmarea lăcaşului ca un important centru monastic şi cultural din sudul Olteniei, ci şi o serie de egumeni a căror operă a dăinuit.

Egumenul Paisie care a fost stareţ al mănăstirii Sadova în vremea episcopului Filaret al Râmnicului (1780-1792) a întocmit, cu ajutorul cronicarului Dionisie Eclesiarhul, cronici speciale ale fiecărui monument, întărite cu ştampila şi semnătura domnitorilor de atunci. El este cel care a preînnoit şi a înfrumuseţat altarul bisericii, în vremea domnitorului Mihai Suţu.

Altarul s-a modificat atât ca arhitectură cât şi ca zugraveală şi tot atunci s-a reparat şi biserica bolniţei “cu toată podoaba ce s-a cuvenit pentru că era prefacută după vremi întru grajdiu de dobitoace[92], a zidit câteva chilii, pe altele le-a scos din „dărăpănare şi le-a înnoit“. În anul 1792, Dionisie Eclesiarhul se află aici şi desenează, cu pana sa de gâscă, silueta bisericii şi, în faţă, doi călugări care pescuiesc într-o barcă aflată pe un şanţ plin cu apă, având valuri de pământ pe ambele sale maluri[93].

Printre evenimentele mai importante petrecute în secolul al XVIII-lea, se cuvine să amintim şi de faptul că mănăstirea a devenit metoh al Mitropoliei din Bucureşti, la 20 decembrie 1761, împreună cu Mănăstirea Căldăruşani[94]. Un document din acest an menţionează că în jurul mănăstirii erau „bălţi din vechime,[ce] cu şanţu au fost împreunate, de rămânea mănăstirea în ostrovi, peste care şanţu au fost şi pod în scripeţi, de-l ridica noaptea, fiind fost ca o poartă de se apăra mănăstirea de multe întâmplări rele[95].

Părintele Dumitru Bălaşa publică, în studiul său, însemnările de pe unele cărţi de cult din patrimoniul mănăstirii: „Evanghelie” (1775) şi „Vieţile Sfinţilor” pe lunile martie şi iulie şi câteva catagrafii. De asemenea, prezintă portretele ctitorilor şi Bolniţa care a fost rezidită între anii 1692-1693 şi mai aminteşte şi de Schitul Murgaş, metoc al Mănăstirii Sadova[96].

În anul 1784 s-a dat o luptă, aproape de mănăstire, la sfârşitul căreia catanele austriece i-au înfrânt pe turci. În timpul stăpânirii austriece în Oltenia autorităţile au inventariat domeniul mănăstiresc. Din documentele vremii reiese faptul că mănăstirea Sadova deţinea opt sate[97]. Deasemnea, s-au păstrat şi cele mai vechi socoteli de venituri şi cheltuieli ale moşiilor.

Secolul al XIX-lea a însemnat pentru mănăstirea Sadova o perioadă în care lăcaşul a fost „de tot stricat si darapanat din cauza prădăciunilor şi incursiunilior turceşti, dar şi din cauza intemperiilor şi a cutremurelor[98]. Starea de ruină a mănăstirii, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, relevată de mai multe documente, va fi agravată în veacul al XIX-lea, din cauza celor două mari cutremure, din 1802 şi 1838. În anul 1838 se schimbă stareţul Ilarion, ce avea egumenia din 1824, cu Ioasaf. Ne este prezentată chivernisirea averilor de către cei doi şi conflictele cu privire la acest aspect. La 16 februarie 1838, printr-un „Jurnal”, se hotărăşte ca mănăstirea să rămână „de sineşi slobodă în rândul celorlalte mănăstiri pământeşti precum este prenumărată prin Regulamentul Bisericesc[99].

Pentru a putea susţine totuşi în mod activ proiectul revoluţionar, Popa Şapcă, cum mai fusese numit, a fost ales în demnitatea de năstavnic (administrator) al Mănăstirii Sadova, la 9 iunie 1848. Este cunoscută “gratificaţia” Guvernului provizoriu faţă de părintele Şapcă, actul cu numărul 282, al numirii sale, din 15 iulie 1848, ca egumen al mănăstirii Sadova[100]. În vremea aceasta, revoluţia era în plină desfăşurare[101].

La 1848 lăcaşul era „tare de tot stricat şi dărăpănat“, atât din cauza prădăciunilor şi incursiunilor turceşti, cât şi din cauza intem­periilor, precum şi a puternicului cutremur din 1837. Probabil, de aceea s-a şi simţit nevoia zugrăvelii sale în 1852. Ne dăm uşor seama că numirea preotului Radu Şapcă acolo, în calitate de curator, nu era un mijloc de „căpătuială”, aşa cum îl va acuza Mitropolitul Neofit, neputându-i ierta „îndrăzneala“ de a fi luat parte la „zaveră” şi de fi fost numit în Guvernul provizoriu de la Islaz.

La data întocmirii Catagrafiei de la 10 august 1848 mănăstirea era încă bogată, aşa cum se observă şi din documentul aminitit: moşiile Sadova pe care este zidită mănăstirea, cu cele cinci sate „Raeţii, Dimianu, Piscu, Lişteava şi Ţigănia, Urzica şi Lumaşu din Romanaţi, Zavalie[Zăvalu, dăruit mănăstirii de Pârvu I Craiovescu] şi Murgaşi din Dolj, Vârbicioara din Mehedinţi”, opt mori, o piuă pe pârâiaşul Suviţa, patru mori, 12 locuri în Craiova, cu un han închiriat pe una din ele. În pivniţa mănăstirii erau două butii cu 267 vedre de vin, o butie cu vin pentru călugări, „de o palmă şi de o şchioapă” şi „trei putinici cu miere[102]. Pădurea Lumaşu, care aparţinuse boierului Banu Mărăcine, a intrat în proprietatea mănăstirii Sadova[103].

Cu toate aceste însemnate averi, mănăstirea Sadova rămânea tot săracă şi în ruină, fiindcă arendaşii îşi însuşeau cea mai mare parte a veniturilor, iar puţinul ce era adus mănăstirii era trimis în străinătate diferitelor lăcaşuri sfinte.

O serie de lucrări la mănăstirea Sadova s-au realizat de către arhimandritul Dionisie Romano, fost revoluţionar paşoptist, numit „îngrijitor vremelnic“ al mănăstirii la 29 septembrie 1850[104]. La 14 august 1857, Atanasie Stoenescu este numit egumen al mănăstirii Sadova, unde a rămas până la 25 martie 1864. De pe acest post, la 26 noiembrie 1860, mitropolitul Nifon l-a hirotonit arhiereu titular cu titlul de al Troadei[105].

Unele reparaţii s-au realizat în anii 1904-1905, când a fost refăcută parţial pictura şi s-a modificat paramentul exterior cu ornamente aplicate. Pictura a fost restaurată de pictorul italian Umberto Marchetti care pe langă spălare a făcut şi anumite retuşuri, stricând vechile tonuri. În 1934, biserica mare fusese restaurată, dar bolniţa din vremea lui Constantin Brâncoveanu era complet ruinată, iar din casele stăreţiei şi din chiliile înconjurătoare mai rămăseseră câteva ziduri înnegrite de vreme. Mănăstirea Sadova a fost resfinţită în 1904, în prezenţa Regelui Carol, după ce primise o înfăţişare cu totul nouă.

Istoricul Virgil Drăghiceanu spunea că biserica mănăstirii Sadovei „rămâne una din cele mai frumoase monumente istorice[…], cu atât mai mult cu cât este o zidire din înşişi primii ani ai domniei lui Matei Basarab[106]. Datorită transformărilor suferite în decursul vremii, lăcaşul nu a fost descris de istoricii arhitecturii medievale româneşti.

În anul 1913, Virgil Drăghiceanu a mai putut citi pisania săpată în piatră, aşezată, la intrarea în pronaos, ulterior pierdută, din care rezulta că Matei Basarab şi Elina Doamna, împreună cu Preda Brâncoveanu şi soţia acestuia, Păuna, au început a zidi biserica, „această pomană a moşilor şi strămoşilor noştri“, la 19 iulie 1633. Pisania în cauză, deja atunci parţial ilizibilă prin fragmentare, preciza data începerii zidirii la 19 iulie, terminarea lucrărilor fiind însă menţionată în inscripţia din 1852: 26 august 1633, ceea ce totalizează treizeci de zile lucrătoare. Se poate pune întrebarea firească, dacă putea fi zidit un edificiu de proporţiile Sadovei (planul măsoară 21,40 x 5.40 m) într-un timp atât de scurt. Cunoscând modul de organizare a şantierelor medievale, când toate materialele necesare pentru realizarea operei erau deja prezente la începerea lucrărilor la locul respectiv[107], răspunsul este afirmativ.

Pictura ctitoriei lui Matei Basarab, îndeosebi cea din naos şi altar, este considerată “una din comorile de pictură ce avem[108]. Ea a fost uşor alterată la restaurarea efectuată de pictorul Marchetti, care a retuşat-o parţial, dându-i, în general, o tentă de cenuşiu şi alb. Refăcută în bună parte în secolul al XIX-lea, pictura din veacul al XVII-lea ar putea fi scoasă la lumină printr-o eventuală restaurare. În naos sunt zugraviţi ctitorii: boierii Craioveşti (Barbu mare ban, soţia sa Neagoslava, Preda, mare spătar, Danciu mare vornic, Radu postelnic), apoi Matei Basarab, soţia sa, doamna Elina şi alţii. Vasile Drăguţ, tinde să creadă că este “cel mai vechi ansamblu de pictură datând din epoca lui Matei Basarab, databil din anul 1640[109].

Biserica a suferit numeroase daune, atât în urma mişcărilor seismice, dar şi în perioadele în care mănăstirea fost abandonată. În 1712 este atestată, printr-o inscripţie descifrată de Virgil Drăghiceanu, o primă refacere de către egumenul Dionisie „pentru călugarii ce s-au proslăvit întru Domnul în jurul acestei biserici”. Alte refaceri au loc în timpul domniei lui Alexandru Moruzzi, de care se ocupă egumenul Paisie, iar o catagrafie din „1825 ghenar 25”, la fila 3 precizează printre alte construcţii ”o biserică bolniţa de zid, în livede, învălită cu şindrilă de stejar[110]. Pictura din calota naosului s-a pierdut, ca de altfel întreaga pictură din zonele superioare ale bisericii.

Din anul 1941 mănăstirea figurează ca biserică de parohie, ca şapte ani mai târziu să se reia viaţa de obşte cu călugăriţe, de această dată. Acestea au fost, însă, obligate să părăsească lăcaşul, în anul 1952, iar biserica a fost transformată în biserica de mir. Maicile au fost mutate la mănăstirea Jitianu de lângă Craiova. În anul 1992 a fost reluată viaţa monahală şi asezământul a fost populat cu călugăriţe care întreţineau viaţa duhovnicească, până în iulie 1994, când Arhiepiscopia Craiovei a hotărât ca mănăstirea să revină la obştea de călugări şi, astfel, l-a numit, pentru păstorirea ei, pe Protosinghelul Nestor Bolea. Mănăstirea este condusă astăzi de Vasile Prescure împreună cu cei patru călugări care vieţuiesc aici. Lucrările de restaurare şi consolidare a exteriorului bisericii au început din anul 1997 şi s-au definitivat în anul 2009, executându-se consolidarea turlei, mai întâi, apoi a învelitorii, s-au făcut lucrări de tinichigerie, parament exterior şi corpul bisericii.

Mănăstirea Strehaia, aflată în Lista Monumentelor Istorice, cu codul de identificare MH-II-a-A-10406[111], este compusă din Biserica „Sfânta Treime”, beciurile palatului domnesc, turnul clopotniţă şi zidul de incintă, Mehedinţi.

Denumirea Strehaia este de origine slavă, de la radicalul streh, însemnând acoperit, ascuns, frică, teamă, deoarece aşezarea era înconjurată de păduri seculare ce inspirau teamă nelocalnicilor; înainte se numea probabil Strugal[112]în centrul acestui oraş se ridică Mănăstirea Strehaia, falnică şi frumoasă în trecut, tristă şi mohorâtă până aproape de epoca noastră[113].

Mănăstirea cu hramul „Sfânta Treime” de la Strehaia a fost ridicată de Matei Basarab la 1 august 1645 pe locul curţii boiereşti construite de boierii Strehăieni. Vatra istorică a satului Strehaia a cunoscut o altă zonă geografică decât cea a oraşului actual în mijlocul căruia se ridică mănăstirea. Vechea vatră se află în partea de sud-vest faţă de mănăstire, fiind prezentă şi în harta colonelului austriac Specht, tipărită la Viena în 1790-1791. Actuala vatră s-a constituit în jurul mănăstirii în anul 1831, ca urmare a măsurii impuse de Regulamentul Organic privind alinierea obligatorie a satelor la drum, măsură definitivată în timpul lui Alexandru loan Cuza.

Strehaia a fost întemeiată, de la început, ca mănăstire de călugări şi a fost înzestrată de ctitor cu moşiile şi satele din Strehaia şi din apropiere. Totodată i s-a dat şi jumătate din vama târgului Strehaia, aşa cum arată hrisovul din 1653. Prin hrisovul de la 11 decembrie 1649, emis în cancelaria voievodală de la Târgovişte, Matei Basarab întăreşte mănăstirii Strehaia şi egumenului Nicolae o moşie în localitatea Stângăceaua din Faţă şi în Stângăceaua din Dos, toată partea de moştenire şi de cumpărătură, a vornicului Preda Cepleanul[114], iar prin zapisul din 6 martie 1650 dăruieşte mănăstirii satul Strehaia[115].

Domnitorul Matei Basarab scrie, în anul 1651, satelor şi pârcălabilor ce sunt rumâni mănăstirii Strehaia că a înţeles că nu lasă mănăstirea să-şi ia adetul (darea, venitul) de la porcii ce vin din altă parte şi se hrănesc pe moşiile mănăstirii, ci îl iau ei. Acele moşii le-a cumpărat domnul pe bani, ca să fie ale mănăstirii, şi ei n-au dat, până în prezent, nici găleată (dare pe cereale), nici altceva, nimic mănăstirii, doar au lucrat pentru mănăstire, iar acum s-a terminat. Domnul le porunceşte: „să ascultaţi de ce vă va da învăţătură egumenul , de toate”, că apoi, „va trimite de-i va spânzura, şi să nu le pară de glumă[116].

Prin hrisovul din 6 martie 1653, Matei Basarab întăreşte mănăstirii, egumenului Ştefan şi călugărilor satului Strehaia, unde se află aşezată mănăstirea, cu toţi rumânii, pe vechile hotare şi semne. Prima descriere a ansamblului mănăstiresc de la Strehaia se păstrează de la călătorul sirian Paul de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie în călătoria prin ţările române, între anii 1653-1658.

În zilele domnitorului, rumânii din acest sat, ştiind că au fost de moştenire ai lui, s-au vândut acestuia, cu moşia lor din sat, cu 950 ughi galbeni. Făcând domnul mănăstirea, acolo în sat, i-a dat acesteia toată moşia cu rumâni. Cum am arătat şi mai sus, el întăreşte şi satele Stângăceaua din Dos şi Stângăceaua din Faţă, cu toţi rumânii, după hotarele puse de 12 boieri hotarnici, împreună cu Dragomir mare vornic[117].

Domnitorul Constantin Şerban, prin hrisovul din 25 iunie 1654, întăreşte mănăstirii Strehaia şi egumenului Ştefan tot satul Strehaia, cu toţi rumânii, „din hotar până în hotar, pe vechile hotare şi semne pentru că acesta a fost de moşie a lui Matei Vodă, de la părinţii săi, şi din zilele lui Mihai Vodă el a fost dat pe seamă domnească şi tot a fost domnesc, din domn în domn, până a căzut pe seama lui Constantin postelnic şi a doamnei Ancuţa, fiica lui Pătraşcu Vodă, nepoata lui Mihail Vodă”. Apoi în zilele lui Matei Vodă, „stând el domn în Ţara Românească”, ştiind că acest sat şi rumânii i-au fost de la moşii şi părinţii săi, s-a tocmit cu Constantin postelnic şi cu Istratie mare postelnic, ginerele doamnei Ancuţa, şi a cumpărat satul şi rumânii cu 88 galbeni gata, iar pentru rumânii care nu au fost ai doamnei Ancuţa, le-a dat 150 ughi gata. Şi de la cumpărătoare a făcut Matei Vodă mănăstirea acolo, la Strehaia, dându-i moştenire satul cu toţi rumânii, ca să-i fie de hrană, iar ctitorilor pomenire.

Acum în zilele domnului Constantin Şerban, după moartea lui Matei Vodă, rumânii din Strehaia „au ridicat pâră şi au venit la marele divan, de s-au pârât cu egumenul Ştefan şi cu vânzătorii, Constantin postelnic şi Istratie mare postelnic, spunând că nu au avut treaba cu ei să-i vândă lui Matei Vodă, căci s-au răscumpărat de la Radu Mihnea Vodă[118].

Constantin Şerban a cercetat şi a judecat „după dreptate şi după legea dumnezeiască, cu toţi dregăorii şi au văzut că nu au fost rumânii volnici şi nici nu s-au răscumpărat de la Radu Vodă, ci au fost de moştenire ai boierilor, rămânând ei de lege şi de judecată înaintea domnului, în divan[119].

Un document, din acelaşi an (1 iulie 1654), arată cum Ghiera ţiganul, adevereşte ieromonahului Teodosie, stareţul mănăstirii, că a fost hoţ de şase cai şi a fost prins de căpitanul Preda Bologa. Pentru această infracţiune ţiganul a fost condamant la moartea prin spânzurătoare dar egumenul Teodosie l-a răscumpărat de la căpitan cu „30 ughi, bani gata”, ca să fie „ţigan la mănăstire”. În acest zapis se menţionează că „mai înainte a fost de moşie a lui Matei Basarab Vodă, până a căzut în aceasta[120].

Prima descriere a ansamblului mănăstiresc de la Strehaia se păstrează de la călătorul sirian Paul de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie în călătoria prin ţările române, între anii 1653-1658.

Aflându-se şi la mănăstirea Strehaia, la 20 iulie 1657, Paul de Alep relatează împrejurările prin care domnul a fost obligat de turcocraţie să schimbe destinaţia iniţială a ansamblului în aceea de mănăstire, în cadrul căreia a fost, totuşi, amenajată o reşedinţă domnească temporară. În această situaţie, biserica avea de îndeplinit dublu rol de lăcaş mănăstiresc şi, din când în când, de capelă aulică. Mai mult, având în vedere poziţia strategică a locului unde se afla amplasată, biserica a avut un rol defensiv, important în cadrul ansamblului puternic fortificat, şi anume acela de donjon al cetăţii monastice[121].

Precizarea lui Paul de Alep, că domnitorul “a început să construiască biserica în apropierea acelui sat“, deci în afara satului Strehaia, şi în apropierea lui, este prezentă şi în actele date de domnitorul Ştefan Cantacuzino[122].

După opinia lui Paul de Alep, mănăstirea era “cu adevărat măreaţă[…] seamănă cu o cetate mare şi are ziduri puternicede incintă, cu multe creneluri. Înăuntru este o fântână frumoasă cu apă curgătoare, deasupra căreia s-a ridicat un turn puternic şi înalt. Deasupra porţii mănăstirii se află turnul-clopotniţă, foarte înalt, clădit măreţ, avântat. Porţile sunt de fier şi[sunt] noi; chiliile sunt frumos clădite iar bucătăria şi grajdurile sunt toate boltite cu piatră… în centrul curţii este aşezată pivniţa sau încăperile boltite pentru [păstrarea] vinului, iar desupra acestora sunt camere măreţe şi un divan mare, cu un pridvor în jur, folosit ca loc de ospăţ. Toate aceste clădiri sunt spoite cu var şi pe dinăuntru şi pe din afară. În partea de răsărit a mănăstirii nu sunt chilii pentru călugări, ci numai ziduri puternice de incintă, deasupra cărora se află o clădire mândră, care cuprinde o sală frumoasă şi o sală de mâncare unde sufletul este uşurat de griji datorită veseliei priveliştei. De jur împrejur sunt grădini şi o apă curgătoare care curge dintr-un izvor şi se varsă într-un heleşteu din apropiere. Biserica este foarte frumoasă şi împodobită cu tot felul de ornamente, fiind zugrăvită atât pe dinăuntru, cât şi pe din afară.Într-un cuvânt, este o mănăstire domnească şi este foarte preţuită în această ţară pentru frumuseţea sa şi pentru întăriturile sale. Noi n-am întâlnit, desigur, nici [o altă mănăstire] deopotrivă cu aceasta, construcţia mănăstirii fiind de o mare frumuseţe, trainică şi bine întărită[123].

După opinia călătorului sirian, domnitorul ar fi construit mai întâi biserica “apoi a înfrumuseţat locul şi a început să construiască curtea, adică palatul său personal”, după care a „prefăcut“ (a transformat, a schimbat) toată construcţia în mănăstire[124].

Cercetările arheologice au infirmat însă această ultimă afirmaţie a lui Paul de Alep, dovedind că principala clădire esteanterioară bisericii. Existenţa acestei construcţii – pe care Matei Basarab a păstrat-o, a reparat-o şi mărit-o – a făcut ca biserica să capete o orientare neobişnuită, cu altarul deviat spre sud cu 42°, fapt ce nu se poate explica decât prin “adaptarea unui complex laic nevoilor uni program mănăstiresc[125]. 

Faptul că mănăstirea era aşezată lângă sat, şi nu în sat, reiese tot din însemnările sale: „[…]Am intrat în această mănăstire cu adevărat măreaţă, aşezată într-o câmpie şi clădită de răposatul Matei Voievod. Seamănă cu un castel închis cu ziduri vaste cu numeroase ornamente, înlăuntru este o fântână frumoasă cu apă curgătoare deasupra căreia s-a ridicat un turn înalt şi solid. Deasupra uşii mănăstirii e o clopotniţă zidită într-un stil măreţ şi elegant având o mare înălţime. Uşile sunt de fier şi sunt noi. Chiliile sunt frumos clădite iar bucătăria şi grajdurile sunt toate boltite cu piatră. Se spune că mai întâi domnul a început să construiască biserica în apropierea acelui sat, apoi înfrumuseţă înconjurimile bisericii şi clădi o curte sau palat pentru el. După ce s-a terminat câţiva l-au întrebat: «dar ce e necesar să faci formele astea în mănăstire?» El răspunse: «astfel e felul clădirii unei mănăstiri»; şi aşa a şi mântuit-o. Din această cauză zidirea mănăstirii este de o mare frumuseţe, soliditate şi siguranţă extremă, în centru sunt situate magaziile sau camerele boltite pentru păstrarea cerealelor sau a vinului, iar deasupra sunt odăi frumoase şi o sală mare cu verandă de jur împrejur. Aceasta din urmă se întrebuinţează ca trapezărie. Toate aceste ziduri sunt spoite cu var alb şi pe dinăuntru şi pe dinafară, în partea răsăriteană a mănăstirii nu sunt chilii pentru călugări ci numai ziduri tari care o închid de jur împrejur, deasupra cărora se vede un edificiu frumos unde se află salonul şi un reflectoriu în care sufletul îşi uită necazurile prin vesela privelişte. De jur împrejur sunt grădini şi un râu ce se varsă într-un heleşteu din apropiere. Biserica e cât se poate de frumoasă şi este decorată cu tot felul de ornamente, fiind zugrăvită în toate părţile şi pe dinăuntru şi pe dinafară: într-un cuvânt e o mănăstire domnească şi e mult renumită în acest ţinut prin frumuseţele şi întăriturile sale. Noi n-am întâlnit o asemenea; aspectul exterior de jur împrejur este încântător. După ce am făcut Liturghia  aici şi am participat la masă, i-am părăsit[126].

Matei Basarab a transformat curtea boierească fortificată a Craioveştilor într-o mănăstire, purtând numele aşezării Strehaia, conform tradiţiei că la Strehaia la finele secolului al XV-lea a existat un schit cu viaţă monahală, menţionat şi de istoricul Dinu C. Giurescu.

            Unii cercetători au afirmat că la Strehaia, boierii Craioveşti au clădit şi o biserică, pe care Matei Basarab ar fi refăcut-o parţial sau total. Cercetările arheologice au infirmat această ipoteză, dovedind că biserica actuală este cea ridicată de Matei Basarab la 1645. Şi din pisania de la intrarea în biserică observăm că domnitorul nu aminteşte de nicio ctitorie anterioară.

Hotărârea lui Matei Basarab de a construi la Strehaia o curte domnească cu începere din anul 1645, transformată chiar pe parcursul executării lucrărilor în mănăstire, nu poate fi pusă doar pe seama respectului datorat înaintaşilor săi Craioveşti, ci, mai degrabă poziţiei sale strategice. Strehaia se află situată la bifurcaţia a două importante drumuri comerciale şi de legătură; una care unea Craiova cu Banatul, prin Severin, şi cealaltă care cobora de la Baia de Aramă de-a lungul Motrului, pe la Glogova, până la Schela Ciobanului, dar s-a avut în vedere şi necesitatea constituirii în această zonă a unui centru administrativ pentru partea de sud-vest a Ţării. Mănăstirea Strehaia, cu toată istoria ei, este singura instituţie medievală care există astăzi, din instituţiile timpului său, care au rezidat la Strehaia în perioada secolelor XIV-XVII. Aici a fost scaun episcopal, în scurta sa existenţă, a Episcopiei de Strehaia (1672-1679) şi scaunul băniei, transferat de la Severin la sfârşitul secolului al XV-lea, înainte ca instituţia să fie mutată la Craiova.

Ctitorirea mănăstirii Strehaiei s-a făcut într-o perioadă de detensionare a îndelungilor confruntări dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu, domnul Moldovei. În acest an, al ctioririi Strehaiei,cei doi domni au zidit câte un lăcaş de cult, fiecare în ţara celuilalt. Vasile Lupu a refăcut biserica Stelea din Târgovişte, iar Matei Basarab a ridicat din temelii mănăstirea Soveja sau „Dobromira“, în frumosul plai al Vrancei.

În calitate de ctitor, Matei Basarab a înzestrat mănăstirea Strehaia cu domenii feudale, acordându-i şi unele privilegii. Documentul de la 6 martie 1650, aşa cum am mai arătat, menţionează că domnitorul cumpără moşia Strehaia cu “ughi 950 bani gata”, satele Stângăceaua din Dos, Stângăceaua din Faţă, Stânceşti, Brezniţa de Jos, Brezniţa de Sus, Vlădăşeştii, Coşcodia, Drăguleştii şi altele. Toate aceste sate le dăruieşte mănăstirii Strehaia, care vor fi stăpânite până la secularizarea averilor mănăstireşti făcută de Cuza, în decembrie 1863.

La 25 iunie 1654, domnul Constantin Şerban întăreşte mănăstirii stăpânirea asupra moşiilor de mai sus, iar la 1 septembrie, acelaşi an, împuterniceşte pe egumenul Teodosie să folosească pe toţi rumânii înscrişi în catastiful dat de Matei Basarab. Radu Leon Vodă dăruieşte mănăstirii Strehaia satul Brezniţa de Sus cu rumânii care se află pe această moşie, la 7 iunie 1665 şi la 1669, şi întăreşte stăpânirea peste Brezniţa de Jos, cu toţi rumânii aparţinători[127].

Sfântul Constantin Brâncoveanu este domnitorul care se preocupă de soarta mănăstirii Strehaia pe care o preînnoieşte la anul 1693, adăugându-i un pridvor deschis pe faţada nord-vestică a bisericii, în acest scop nivelându-se prin cioplire faţada respectivă pentru a primi pictura ce se păstrează până în zilele noastre[128].

Pentru posteritate a fost montată o piatră cu inscripţia: “Această piatră s-au pus în zilele luminatului domn Io Constantin Băs[ă]rab voievod şi cu osteneala egu[menului] Silvestru, iulie, leat 7201[1693]”[129].Aşa cum se obişnuia la vremea aceea, toate mănăstirile româneşti erau construite ca şi cetăţi de apărare, având ziduri rezistente, care împrejmuiau construcţiile din interior. Mănăstirea Strehaia era o astfel de cetate, cuprinzând între zidurile sale şi palatul domnesc, ale cărui ruine se pot observa şi astăzi. Tot din perioadă brâncovenească se păstrează uşa de la intrarea în biserică, sculptată artistic, în douăsprezece canaturi, de meşterul lemnar pe nume Ghiurea.

În timpul stăpânirii austriece în Oltenia (1718-1739), mănăstirea Strehaia s-a numărat printre locurile ce urmau a fi întărite de imperiali; ea se preta la o asemenea operaţie deoarece “era înconjurată cu o veche fortificaţie de pământ cu cinci rondele, care, pentru o mai bună defensivă, puteau să fie transformate în formă de bastion”, armata având astfel posibilitatea organizării unei rezistenţe în caz de război[130].

Între anii 1716-1718 austriecii au construit la mănăstire o fortificaţie de formă pentagonală, de pământ cu val şi şanţ, cu bastioane semicirculare în colţuri la o distanţă de 10 şi 50 m. Această perioadă este dominată de luptele între austireci şi turci. Tătarii au ars şi prădat mai multe mănăstiri printre care se află şi Strehaia.

Din această perioadă de ocupaţie se păstrează cea de-a doua descriere a mănăstirii Strehaia, care aparţine inginerului maior Johann Weiss, din 1731. Descrierea sa vizează mai mult rolul militar pe care aceasta avea să-l deţină într-un conflict armat. Mănăstirea figura printre alte douăsprezece fortificaţii proiectate, trebuind să devină o puternică cetate de apărare.

Prin hrisovul din 29 mai 1798 Constantin Hangerli Voievod a închinat ctitoria domnească de la Strehaia  Orfanotrofionului de la Bucureşti, unde trebuia să depună veniturile ce-i prisoseau[131]. Închinarea mănăstirii la Orfanotrofion a fost întărită şi de domnitorii Ioan Gheorghe Caragea la 3 martie 1813[132] şi Alexandru Nicolae Şuţu, la 20 octombrie 1819[133].

În timpul răscoalei Paşei de Vidin, Osman Pazvantoğlu, mănăstirea a fost jefuită de două ori. În numeroasele lor jafuri în Ţara Românească, pazvangii au ajuns şi la Strehaia, transformând biserica în grajd de cai, în mijlocul ei făcând focul, iar sfinţilor le-au scos ochii, distrugând în felul acesta pictura din secolul XVII-lea.

Între timp, însă, în anul 1821 a avut loc revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, pentru libertate şi dreptate socială. Prin poziţia sa importantă mănăstirea Strehaia avea să joace un rol important în contextul acestor evenimente. Legenda spune că mănăstirea comunica printr-un tunel subteran cu satul Comânda, aflat la câţiva kilometri depărtare. În situaţii de primejdie, când armatele turceşti atacau cetatea, cei adăpostiţi aici se refugiau, prin tunel, la Comânda. Datorită faptului că era înconjurată de pădure şi dealuri, mănăstirea a fost, nu de puţine ori, o piedică în calea năvălitorilor turci şi austrieci. În acel an, al “zaverei”, ea a fost ocupată, fără lupte, de Tudor Vladimirescu şi pandurii săi, în drumul spre Bucureşti.

Mănăstirea de la Brâncoveni, situată la 18 km sud-vest de Slatina, la sud de Piatra Olt (judeţul Olt, fost Romanaţi), a suscitat un viu interes din partea istoricilor sau a istoricilor de artă, aceştia aplecându-se asupra acestui vechi lăcaş de cult dedicându-i numeroase studii. Ansamblul mănăstiresc de la Brâncoveni, alcătuit din biserica „Adormirea Maicii Domnului“, bolniţa cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, stăreţia, turnul clopotniţă, chilii, clădiri anexe şi zidul de incintă, este un obiectiv de patrimoniu naţional aflat în Lista Monumentelor Istorice din România, în categoria valorică A, de importanţă naţională, cu codul de identificare OT-II-a-A-08687 [134].

Aşezată nu de parte de albia Oltului, sub un povârniş de deal din partea de sud-est a comunei omonime, care în acele vremuri era un târg înfloritor pe drumul care lega Craiova de Bucureşti, cetatea mănăstirească de la Brâncoveni constituia, alături de alte ansambluri monumentale nişte puternice bastioane de apărare.

Nu se ştie cu certitudine care este vechimea primelor case boiereşti ridicate la Brâncoveni dar este cunoscut că ele existau în mod sigur la 3 mai 1518, când Neagoe Basarabdăruieşte jupânesei Neacşa, fata lui Harvat Logofătul[135], pe lângă alte daruri, jumătate din satul Brâncoveni, iar cealaltă jumătate o vinde lui jupan Dobrovoie, bărbatul Neacşei. După moartea bărbatului ei, Neagoe Basarab îi dă stăpânire asupra întregilor Brâncoveni, „cu moşiile şi viile” şi cu nişte case[136].

Ţinând seama de faptul că Matei Basarab se afla la Brâncoveni în anul 1635 şi că din acelaşi an datează şi pisania bisericii-paraclis, putem presupune că zidirea caselor a avut loc în această vreme. În lipsa datării de la casele ridicate de Matei Basarab, singurul document epigrafic ce ni s-a păstrat este pisania lăcaşului care ne dă lămuriri asupra datei construirii, ca şi asupra ctitorilor: Matei Basarab, doamna Elina şi nepotul lui Matei, Preda Brâncoveanu.

Textul de pe pisania bisericii este edificator în acest sens: “[…]săvârşitu-s-a această[…] biserică[…] zidind-o din temelie bunul, credinciosul şi[…] prea luminatul creştin domn Ioan Matei voievod din Brâncoveni, nepotul răposatului Neagoe Băsărabă voivod cel bun, împreună cu luminata şi buna, credincioasa soţia domniei sale, doamna Elena din Ferăşti, pomană veacinică dumnealor şi părinţilor. Şi s-au început a se zidi în leatul de la Adam 7142 (1634), mesiţa august 3 şi s-au săvârşit la leat 7143 (1634), dechembrie 6. Şi al doilea ctitor jupan Stanciu vornic ot Sălătruc[137]. Anul ctitoriei este 1634, mănăstirea de la Brâncoveni fiind din aceeaşi perioadă cu necropola domnitorului de la Arnota. S-a păstrat şi un Evangheliar al mănăstirii de la 1635-1636, dată apropiată de cea a ctitoriei şi un potir, ambele dăruite de către domnitorul Matei Basarab.

Legenda izvorului plin de har vine din vechime, din vremea marelui domnitor Matei Basarab, care s-a lecuit de rănile de la mâini şi picioare din urma războiului purtat pe 18 mai 1653, cu rivalul sau Vasile Lupu. Văzând minunea petrecută în “pădurea de sub coama dealului” Matei Vodă îi porunci lui Duna Pietrarul, prietenul său bun (de aici si toponimul local al drumului către mănastire “Drumul lui Dună”) să facă o bisericuţă de lemn, unde aşeaza şi un călugăr.

Conform tradiţiei orale, Matei Vodă Basarab a plecat prin pădurea de sub sat, într-o zi de primăvară, însoţit de omul lui de încredere, Dună Pietrarul „şi culegând flori şi umplându-se de tină pe mâini a mers de s-a spălat în apa izvorului. Şi ştergându-se cu batista pe dat a băgat de seamă că bubele ce avea de multă vreme pe mâini şi pe care doftorii cei mai de seamă, de surda se trudiseră să i le vindece, se vindecară ca prin minune. Degrabă scoase apoi Vodă şi meşii din picioare, căci şi pe picioare avea răni, şi udându-le în apa tămăduitoare, se curăţi de bube[…]”[138]. Mai multe mărturii spun că în vremuri stăvechi, ca şi astăzi, această apă, izvorând din mila Maicii Domnului, aduce alinare sau vindecare suferinţelor trupeşti şi sufleteşti ale celor ce vin aici cu credinţă.

După vindecarea sa, ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu, Matei Basarab, împreună cu nepotul său Preda Brâncoveanu, construieşte chiliile şi turnul clopotniţă, casele şi beciurile domneşti care mai dăinuie şi astăzi, zugrăveşte bisericile strămoşilor săi şi ridică ziduri de apărare, dându-i un aspect de fortăreaţă.

Domnitorul Matei Basarab a avut iniţiativa de a interzice închinarea la Athos a unor mari mănăstiri, unele ctitorite chiar de el, care prin marile proprietăţi şi venituri de care dispuneau, reprezentau un rol important în economia de la acea vreme. În 1639 interdicţia a cuprins 22 de mănăstiri (până în 1641 numărul lor ajunge la 39), începând cu cele mai vechi şi mai importante: Tismana, Cozia, Curtea de Argeş etc., printre acestea aflându-se şi Brâncoveni[139].

            Misionarul catolic Petru Bakšić spune că Matei Basarab a zidit numai biserica (nu şi palatul); acesta – vizitând regiunea pe la 1640 – notează: “De cealaltă parte a râului (Olt n.n.), la vreo zece mile, se află casele şi locul de baştină al domnului Matei şi, alături de casele sau mai bine zis palatul său, se întinde un sat mare numit Brâncoveni; domnul a clădit aici, la curtea sau palatul său, o biserică frumoasă şi, între altele, a abătut o mare parte din acel râu şi l-a făcut să treacă pe lângă casele sale[140].

            Zidirea caselor de către Matei Basarab ne este confirmată de un document emis de voievod la 3 iulie 1652, din care aflăm că Stanciu vornic din Sălătruc a fost ispravnic la refacerea acestor imobile. Întrucât acelaşi Stanciu este amintit ca ispravnic şi în pisania bisericii, rezultă că el s-a îngrijit şi de refacerea caselor, care a avut loc în acelaşi timp. După ce casele au fost ridicate, Matei Basarab a venit de multe ori la Brâncoveni, însoţit de sfatul său, fie în “preumblare”, fie pentru a judeca diverse pricini prin partea locului[141].

            După moartea lui Matei Basarab, casele şi biserica au rămas în grija nepotului său, Preda Brâncoveanu, care ducea aici o viaţă de mare senior, fiind unul din cei mai bogaţi boieri din acea epocă. Ştiri bogate despre ctitoria lui Matei Basarab de aici, ne lasă Paul de Alep care a rămas uimit de bogăţia şi de traiul luxos al marelui boier. El afirmă că: “sunt clădiri domneşti ce uimesc mintea, fiind mai frumoase decât clădirile din oraşe. Acolo se află o baie, a cărei marmură esten elegantă; apa care alimentează este adusă pe un apeduct de olane care alimentează din râu şi grădinile din zarzavaturi[142].

            Casele au avut probabil de suferit după uciderea lui Preda Brâncoveanu, în anul 1658, când Mihnea al III-lea “au trimis, atunci şi urgie mare asupra caselor a tuturor (boierilor ucişi) de le-au luat satele şi moşiile; şi au luat atunci acele sate ale Predii vornicul, de le-au răscumpărat şi le-au risipit precum i-a fost voia[143].

În vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, casele din Brâncoveni vor cunoaşte o ultimă epocă de înflorire. Chiar în primul an de domnie, voievodul a venit la Brâncoveni, dar a fost silit să se retragă deoarece intrau în Oltenia trupele austrice. După aceea, aproape în fiecare an domnul sosea în vizită la Brâncoveni, sat aşezat în marginea marelui drum Bucureşti-Craiova-Mehedinţi ce trecea Oltul pe lângă Slatina[144].

            Era firesc deci ca voievodul să întreprindă şi la Brâncoveni unele lucrări de refacere. Între anii 1699-1702, Constantin Brâncoveanu reface, aşadar, vechiul lăcaş “spre buna pomenire a bunelor sale fapte”, după cum menţionează pisania. Caracterul lor auster de fortificaţii al ansamblului este atenuat prin reamenajări şi construcţii reprezentative pentru stilul brâncovenesc ce-i conferă originalitate şi specific în arhitectura şi în arta universală. Păstrând vechile ziduri din vremea lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu a înfrumuseţat “faţadele cu logii cu colonade de piatră şi cu ornamentaţii în stil brâncovenesc, care transformă palatul curţii din Brâncoveni[…] într-un palat asemenea Potlogilor şi Mogoşoaei[145].

            La aceste lucrări au luat parte şi meşteri italieni. Unul dintre aceştia, Giorgio Pessena Levino, a murit în această vreme şi a fost îngropat la Brâncoveni. Cimitirul din jurul bisericii datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu, dovada fiind crucea acestui meşter pietrar italian al vremii care a murit de ciumă şi a fost înhumat în acest cimitir.

            După repararea clădirilor, de către Constantin Brâncoveanu, „casele de piatră cele vechi”, împreună cu „foişorul cel de piatră den vie”, au fost lăsate unuia dintre fiii săi[146]. Voievodul face numeroase danii pentru mănăstire – chiar înainte ca aceasta să fie refăcută de el – prin care le-a confirmat prin zapise şi cărţi domneşti: moşii, vii, vama domnescă de la Slatina (în 1699), sălaşe de ţigani şi ocine. Terenurile mănăstirii se întindeau până la Dunăre iar turmele de animale numărau mii de vieţuitoare.

La 4 aprilie 1668, Grigorie stareţul mănăstirii Brâncoveni, este ales episcop de Buzău. Originar dintr-o familie preoţească din părţile Muscelului, ajunge preot în  Câmpulung-Muscel, după moartea soţiei s-a călugărit în mănăstirea de la Câmpulung, apoi a fost egumen la Brâncoveni. A păstorit Episcopia Buzăului până la moarte, în 1691.

            După martiriul Sfinţilor Brâncovenilor, întâmplat la Constantinopol, au urmat vremuri grele pentru curţile domneşti de la Brâncoveni. Mănăstirea a fost jefuită pentru găsirea presupuselor comori ascunse aici. La 1716 aici a încercat să se apere contra imperialilor banul Şerban Bujoreanu care a fost luat prizonier, în cele din urmă[147]. În acelaşi an, când Oltenia a fost ocupată de austrieci, mănăstirea şi curtea domnească de la Brâncoveni au fost prădate şi arse. În 1718 – deşi palatul fusese ars – se manifesta intenţia de a se semna pacea între turci şi austrieci în “Lusthaus der Walachischen Fürsten” (=Casa de plăcere a domnitorului muntean)[148]. Tratatul a fost semnat, în cele din urmă, lala Požarevac-Passarowitz (în Voivodina), la 21 iulie 1718

La ordinul căpitanul Dettine von Pivoda mănăstirea a fost ocupată şi transformată în cazarmă austriacă, la anul 1721. Într-una din scrierile sale, Nicolae Iorga aminteşte despre inscripţia de la proscomidiarul bisericii bolniţei: “Să se ştie când ne-a scos Pivoda din chilii afară pe toţi călugării[149]. Monahii au fost alungaţi iar camerele în care locuiseră au fost transformate în dormitoare militare dotate cu paturi de campanie. Fiind obiectiv militar se adaugă turnuri de pază la colţurile exterioare ale zidului de incintă.

            Doamna Maria Brâncoveanu, aflată atunci în Transilvania, intervine pe lângă împăratul Carol al VIlea de Habsburg (17111740) să elibereze mănăstirea de trupele imperiale. Cererea i-a fost aprobată, la 6 decembrie 1727, iar catanele vor părăsi “cazarma” în acea lună.

În proiectul alcătuit de maiorul Johann Weiss, pentru fortificarea clădirilor de la Brâncoveni, este menţionat că, în timpul ultimului război (1716-1718), palatul “a fost destul de ruinat de tătari şi toate coamele caselor au fost arse, aşa că i s-au pricinuit foarte multe stricăciuni”. Mai departe maiorul austriac arată că, în caz de război, castelul “putea să fie prevăzut şi înconjurat cu o fortificaţie cu palisade şi folosit pentru aşezarea acolo a câtorva miliţii[150].

În această perioadă s-au întocmit planul şi prospectul palatului, de către căpitanul Heinrich Schwartz şi maiorul Johann Weiss, care ne îngăduie să cunoaştem vechea sa alcătuire, precum şi desenul care reprezintă imaginea de ansamblu a mănăstirii, în anii 1728-1731 şi textul „Prospect von Brancovan[151].

În secolul al XVIII-lea, când pe aceste locuri s-au purtat lupte între ruşi, austrieci şi turci, palatul din Brâncoveni s-a dărăpănat.

În anul 1761 mănăstirea era prost administrată de stareţul ei. Acest fapt reiese din porunca voievodului Constantin Mavrocordat, din 18 decembrie 1761, către mitropolitul Ţării Româneşti, spre a atrage atenţia stareţilor de la mănăstirile Brâncoveni şi Strehaia de starea proastă a mănăstirilor[152].

            În anul 1774, un corp de oaste turcesc ocupă mănăstirea, iar la 18 august 1787 este prădată cumplit. Cutremurul din 1802 a agravat starea de ruină a caselor. Cu toate veniturile şi eforturile, mănăstirea nu mai cunoaşte gloria de altădată.

            Mănăstirea Brâncoveni va juca un rol important în timpul “zaverei” de la 1821. La mănăstire s-au întâlnit pandurii lui Tudor Vladimirescu cu haiducii conduşi de Iancu Jianu, oastea plecând de aici către Bucureşti. Pandurii vor avea ca obiectiv militar şi această mănăstire, alături de Cula din Piatra Olt, casele fortificate din Slatina şi Caracal, ca şi aşezămintele monahale de la Tismana, Cozia, Hurezi, Bistriţa, Polovragi, Lainici etc[153].

Ca atâtea alte monumente ale ţării şi curtea de la Brâncoveni a cunoscut vitregia timpului. La începutul secolului XX construcţiile, ruinate, dispăruseră aproape în întregime: „din palatul de odinioară nu mai stă astăzi de faţă de cât un zid înegrit de vremuri şi se mai zăresc pe ici colo urmele temeliilor conacului şi dependinţelor[154].

            Biserica este singura care a rămas în picioare, ea fiind reparată de două ori în secolul trecut: după cutremurul din 1838 (în pisanie este trecut greşit anul 1837) şi după incendiul din 1876, provocat de trăsnetul căzut asupra lăcaşului.

Bolniţa de la Brâncoveni, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, a fost construită de către Constantin Brâncoveanu în anul 1700. Atunci când Oltenia s-a aflat sub stăpânirea austriacă, mănăstirea se va afla sub ocupaţia trupelor habsburgice, încartiruite aici între anii 1721-1727. Cu acest prilej s-a ridicat un turn de pază la casele egumeneşti „după cum rezultă din apareiajul zidăriei, exact asemenea cu turnurile din Elisabeth-fort, din întăriturile insulei Ada Kaleh[155].

În această aşezare monahală, odihnesc rudele lui Constantin Brâncoveanu, ctitor la rândul său al aşezământului monastic. Înţelegem, aşadar, grija domnitorului pentru a dărui acestui sfânt lăcaş proprietăţi şi privilegii, aşa cum o făcuse şi Matei Basarab.

Documentele de arhivă inedite şi cercetările arheologice din ultimii ani, relevă o nouă interpretare asupra trecutului istoric al sfântului lăcaş şi aduc contribuţii noi la studiile dedicate perioadei de domnie a lui Matei Basarab.

Timpul, diversele intemperii şi neglijenţa oamenilor pentru valorile culturale, au făcut ca monumentul istoric să se ruineze de-a lugul anilor, de aceea a fost nevoie de mai multe etape de conservare, restaurare şi reconstrucţie.

Ctitoria mateină de la Brâncoveni reprezintă un reper important şi pentru istoria naţională şi pentru arta românească din secolul al XVII-lea, de aceea trebuie conservată şi integrată în circuitele turismului monahal de la noi din ţară. 

Biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”[156] şi Curtea Domnească din oraşul Caracal-Olt, obiectiv aflat în Lista monumentelor istorice cu codul de identificare OT-II-m-B-08759[157], cea mai veche din acest oraş a fost construită pe dealul Protoşenilor, din blocuri de piatră şi cărămizi aduse de pe ruinele cetăţii romane Romula (situată la şase km nord de Caracal). Nu se cunoaşte cu exactitate perioada când a fost ridicată construcţia iniţială. Au fost avansate două variante de datare. Probabil între 1512-1521 de Neagoe Basarab şi renovată de Mihai Viteazul la sfârşitul secolului al XVI-lea, când îşi avea aici reşedinţă domnească. Pentru că inscripţia bisericii menţionează drept prim ctitor pe „Barbu sin Preda”, Nicolae Iorga a presupus că ar fi „cel de-al doilea Barbu dintre Craioveşti”. De fapt Barbu Craiovescu, fiul lui Preda Craiovescu ar fi cel de-al treilea cu acest nume, el îndeplinind demnitatea de mare ban în anii 1534-1535, când va fi făcut o primă biserică şi casa din Caracal în împrejurări pe care nu le ştim.

Matei Basarab a refăcut casele domneşti şi biserica din Caracal, fapt confirmat de cronica Ţării Româneşti[158]. Probabil din motive de admiraţie şi respect pentru memoria şi personalitatea înaintaşului său, pe care şi-l luase drept model, Matei Basarab reface casele domneşti, se pare în anul 1653. Călătorul sirian Paul de Alep confirmă şi el refacerile din vrema lui Matei Basarab atunci când le-a vizitat, la scurtă vreme după moartea domnitorului (8-9 august 1657). După aghezmuirea lăcaşului din Comani, în aceeaşi zi ajung „într-un târg mare numit Caracal, fostă vremelnic cetate de scaun sub Mihai Voievod Viteazul şi locuită temporar şi de domnitorii Matei Basarab, Grigore Ghica şi Constantin Brâncoveanu.

Călătorul sirian preciza că la Caracal „se află un palat mare, clădit de păposatul Matei voievod cu puţin timp înainte de a muri şi înconjurat cu ziduri de lemn cuprinzând o vie întinsă şi o biserică din piatră, la care duce o cărare deschisă [ce porneşte de la case]”[159].

După decesul prematur al domnului Matei Basarab, casele domneşti din Caracal au slujit ca reşedinţă temporară unora dintre urmaşii săi, cum a fost, de exemplu, Grigore Ghica, care a locuit în iarna anilor 1660 şi 1661 la Caracal „căci curţile domneşti din Bucureşti le-au fost stricat turcii pre vremea tată-său, Ghica vodă, cum şi la Târgovişte le-au surpat. Şi când au fost spre primăvară venit-au Grigore vodă în Bucureşti şi s-au aşezat în scaun la mănăstirea lui Mihai vodă[160]. Clădirea caselor domneşti avea, probabil, după refacerea amintită, o înfăţişare agreabilă şi era destul de comodă, din motiv ce Grigore Ghica a locuit în ele în acea iarnă[161]. Unele reparaţii ale caselor domneşti de la Caracal s-au făcut în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, când s-au plătit 100 de taleri lui Pârvu logofăt Fărcăşanu „pentru lucrul caselor domneşti din Caracal”, fapt ce dovedeşte importanţa pe care domnitorii Ţării Româneşti o acordau Curţii Domneşti din reşedinţa Romanaţilor[162].

Stolnicul Constantin Cantacuzino înscrie, în anul 1700, castelul domnesc de la Caracal pe harta sa, cuprinsă de secretarul Anton Maria del Chiaro în cartea sa “Istoria delle moderne revoluzzioni della Valachia”, tipărită la Veneţia în 1718[163].

În “Catagrafia Episcopiei Râmnicului” de la 1845, întocmită mai complet, pe lângă numele localităţii şi hramul bisericii, apar şi alte date, referitoare la numărul familiilor de enoriaşi ai fiecărei biserici, materialul de construcţie al bisericii, numele preoţilor, diaconilor, cântăreţilor şi paracliserilor, numărul cărţii de hirotonie cu data şi biserica pe care au fost hirotoniţi, etc. La cele 11 biserici din Caracal, cu 959 de familii creştin-ortodoxe, erau 25 de preoţi, 5 diaconi, 8 cântăreţi şi 8 paracliseri. În această catagrafie sunt menţionate şapte mahalale, fiecare mahala având câte o biserică şi chiar câte două[164]. Descrierea Bisericii Domneşti din Caracal, se mai întâlneşte în “Catagrafia Mitropoliei Ungro-Vlahiei” din anul 1810 şi în “Catagrafia Mitropoliei Olteniei” din 1840.

Dintr-o intresantă jalbă, emisă la 7 februarie 1844, aflăm cum au ajuns orăşenii din Caracal îngrijitorii fostei ctitorii domneşti, în care se spune că domnul Mihai Şuţu, dându-se moşia Caracal banului Constantin Filipescu, iar acesta, „mişcat de evlavie şi dragoste către cele sfinte şi către folosuri obşteşti”, a lăsat-o obştii orăşenilor cu obligaţia ca din veniturile lor să îngrijească de biserica domnească.

Biserica nu păstrează pictura originală, care era în stil bizantin (frescă). Numai altarul şi catapeteasma de zid păstrează o pictură executată în tehnica ulei, probabil de la 1890, când s-au efectuat modificări semnificative ale arhitecturii interioare. Din punct de vedere stilistic această pictură se înscrie pe linia introdusă de Gheorghe Tattarescu în pictura noastră religioasă cu vădite influenţe renascentiste. Pictura a fost refăcută şi terminată în anul 2000 de către cunoscutul pictor de biserici Florea Drejoi. Monumentului istoric i s-a refăcut pisania care a fost încadrată de ctitori: Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.

Pisania are următorul conţinut: „Cu ajutorul tatălui, cu binecuvântarea fiului şi cu puterea duhului sfânt, ziditus-a din temelii acest sfânt lăcaş cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, de drept credinciosul voievod martir al neamului românesc Mihai Viteazu, în jurul anului 1597, construind în prejma ei o curte domnească, în târgul Caracal. Matei Vodă Basarab şi drept credinciosul sfânt Constantin Vodă Brâncoveanu, au extins şi consolidat Sfânta Biserică. Direcţia monumentelor istorice, în anul 1975 a început ample lucrări de restaurare şi consolidare, aducând-o la forma arhitecturală actuală. Cu binecuvântarea P.S. Gherasim episcop al Râmnicului în anul 1995 au început lucrările de pictură în tehnica «al fresco» de către pictorul Drejoi Fl. Ion – Potcoava, Olt. Aceste lucrări s-au făcut cu obolul enoriaşilor şi altor credincioşi, cu sprijinul membrilor consilieri, iniţiatori fiind preoţii parohi[165]. Biserica nu mai păstrează odoare, acestea fiind ridicate şi transportate la Arhiepiscopia Râmnicului în vremea episcopului Ghenadie şi la Muzeul Mănăstirii Brâncoveni.

Astăzi, din vechea Curte Domnească se mai păstrează Biserica Domnească, Şcoala de Băieţi şi o parte a zidului de împrejmuire, restaurat, restul clădirilor fiind demolate în secolul al XIX-lea. Studiul asupra curţii domneşti şi a bisericii de la Caracal, folosită la începuturi ca o capelă particulară, a relevat că aceste ctitorii se află într-o veche vatră de locuire căreia i-am acordat un spaţiu larg prin prezentarea descoperirilor arheologice şi a documentelor de arhivă. Am ajuns la concluzia că această curte domnească cuprindea edificii laice şi clericale, clădiri anexe, un turn de observaţie, biserica şi clopotniţa. Au fost prezentate, cu multă atenţie, etapele de ctitorire a clădirilor de la Caracal, de către Mihai Viteazul şi Matei Basarab, precum şi refacerea lor de către Sfântul Constantin Brâncoveanu, dar nu fără a aminti şi restaurările din secolul al XIX-lea. Importanta etapă de reconstruire din vremea lui Matei Basarab au fost confirmată şi de călătorul sirian Paul de Alep, la scurtă vreme după moartea domnitorului. Matei Basarab a reclădit un mare palat. Relevante sunt şi informaţiile care ţin de descrierea arhitecturii bisericii şi a ruinelor care se mai pot vedea astăzi şi care mai amintesc de fortificaţile întărite după perioada mateiană. Toate acestea vin să recompună istoria seculară a unor obiective importante de la Caracal aflate în patrimoniul cultural naţional la care şi marele voievod Matei Basarab a contribuit în calitate de ctitor.

Biserica domnească de la Craiova (Catedrala Mitropolitană de astăzi) este considerată cea mai veche biserică de zid-de piatră din municipiu. Este un obiectiv clasat în patrimoniul cultural naţional, aflat pe Lista Monumentelor Istorice din România, în categoria B, cu codul de identificare DJ-II-m-B-08065[166]. Începuturile sale nu se cunosc cu certitudine, însă vasele de lut găsite la 1888 la temelia fundaţiei, şi grosimea impresionantă a zidului de peste un stânjen au constituit argumente pentru care “biserica veche Sfântul Dumitru din oraşul Craiova aparţine secolelor VIII-XI[167].

Biserica din Craiova a fost numită Domnească tocmai pentru că se afla pe moşia cea veche a stripei Basarabeştilor pe care Matei Basarab o moştenise de la strămoşi, iar Craiova va fl fost şi reşedinţa temporară a voievodului. Versiunea lui Ion Popescu Cilieni merge cu explicarea acestei denumiri prin faptul că, din neamul Craioveştilor s-au ridicat, în curs de două secole, cinci domni în scaunul Ţării Româneşti: Neagoe Basarab, Radu Şerban, Matei Basarab, Constantin Basarab Cârnu şi Constantin Brâncoveanu[168].

Dovada că a existat o biseriăa mai veche, înainte de a o rezidi Matei Basarab la 1651, o găsim în documentul din 11 noiembrie 1645, care arată că „mai mulţi şi un aprod din Baia de Fier au dat un zapis la nepoţii Midii, care au fost rumâni de moşie din Baia, pentru că i-au răscumpărat şi i-au făcut slobozi pe ei şi feciorii lor“. Între martorii care au semnat acest act au fost: „părintele Popa Stanciu, clisiarhul de la Bes[e]rica Domneasca ot Craiova i Pop Lupu ot tarn, i Straţimir vătaf, ispravnicul Scaunului Craiovei[169]. Dacă la 1645 cunoaştem o biserică domnească la Craiova, înzestrată cu preot, înseamnă că aceasta exista de mai mult timp şi nu putea fi decât din cărămidă ca să reziste până la anul 1651 când Matei Basarab, găsind-o în ruină, o rezideşte „din temelie de iznoavă“ (din nou) pe „moşie de-a Mariei sale[170].

Faptul că domnitorul nu-i aminteşte, în inscripţia sa, pe ctitorii anteriori, se datorează cutumei acelor vremuri, lăsând să se înţeleagă că monumentul îi aparţine „din temelie“. Astfel, el apare ctitor şi pentru biserica de la 1645 din Strehaia, o veche ctitorie a Craioveştilor, biserica „Sfântu Gheorghe“ din Caracal a Barbului Craiovescu. Constructorii din timpul lui Matei Basarab au păstrat forma arhitecturală generală folosită cu trei veacuri înainte, adăugând numai decoraţia externă. În caz că vechea clădire nu ar fi existat sau ar fi dispărut cu totul, ea ar fi fost zidită la anul 1651 cu planul triconc obişnuit întâlnit anterior la mai toate bisericile româneşti[171].

Mărturii documentare sigure, care să ne ajute la datarea primei ctitorii, nu avem. Ea exista însă, în mod cert, înainte de domnia lui Matei Basarab, care a refăcut-o. Acest fapt îl aflăm de la episcopul catolic, de origine bulgară, Petre Bogdan Bakšić (Baksev) (1602-1674) care, vizitând Craiova în 1640, remarca aici „o biserică de piatră, mare şi frumoasă, cu cinci turle şi un turn cu două clopote mari[172].

Urmaş al boierilor Craioveşti, Matei Basarab „simţia parcă datoria de a înnoi pretutindeni urmele neamului puternic şi vestit pe care-l reprezenta. Ştiind că oraşul Craiova „fost-au moşie den strămoşi”, voievodul a reclădit sau reparat biserica „Sfântul Dumitru“ în anul 1651, ea fiind astfel una din ultimele ctitorii ale marelui domn al Ţării Româneşti.

Singura atestare documentară a bisericii „Sfântul Dumitru” din Craiova este cea dintr-o pisanie păstrată de aproape patru secole. Pisania este cuprinsă în zidăria de la intrarea din actuala biserică mitropolitană şi spune că lăcaşul a fost ridicat din temelie.

Textul scris la anul 1651 are următorul cuprins: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh, întru Sfânta Troiţă şi între dumnezeire nedespărţită vă[veac în veci –n.n.] Amin. Cu puterea mil[ost]ivului Dumnezeu, ziditu-s-au această sfântă besearecă şi s-a refăcut din temelie de izno[a]vă, pe hramu lu sti Dimitrie mirotocirago[= izvorâtorul de mir] [de] creştin i prea luminat, Io Matei B[ă]sărab voievod, domnul Ţărăe Rumâneşti i go[spo]dja ego[=doamna lui] Elina, pentru că Craiova fost-au moşie den strămoşie a măriei sale. Şi s-au săvârşit mi[asi]ţa oc[tombrie) vă li[at] 7160 [1651]. Şi au fost ispravnic Danciul Păr[ăi]anu ot Mile[şti]. [A scris] Stanciu[173].

La scurtă vreme după ctitorire, noul lăcaş a fost văzut de Paul de Alep care a rămas încântat de „biserica cea mare de piatră”, zidită de răposatul Matei voievod; după opinia sa, clădirea „seamănă întocmai cu biserica Curţii[Domneşti din Târgovişte], fiind ridicată pe patru stâlpi înalţi şi având un aspect luminos şi încântător[174]. Călătorul sirian a descris primirea ce li s-a făcut aici când „a fost întâmpinat la intrarea în Craiova de banul Olteniei, boieri şi de popor. Aceştia i-au condus în biserica cea mare, de piatră, zidită de ultimul Matei Vodă, cu hramul Sf. Dumitru.

Pisania de la 1651, refăcută în urma reconstrucţiei din anul 1933, menţionează că domnitorul este cel care a ridicat-o: „Această sfântă biserică este zidită din temelia ei de răposatu domnu Matei Basarab v[oie]vod. Şi trecând în urmă mulţi ani la mijloc, s-au fost stricat învălişul şi zidul şi s-au şindrilit. Aşişderea şi acum, la anul 7231[1723], din tâmplarea răsmiriţii ce au fost mai-nainte, iar s-au fost stricat, ca şi mai-nainte[…]”[175].

Planul arhitectural al bisericii, în stil bizantin, asemănător cu cel al Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş şi al Bisericii Domneşti din Târgovişte, a întemeiat presupunerea că zidirea a avut loc în secolele X-XIV, cel mai târziu în vremea lui Mircea cel Mare, singurul domnitor al cărui nume de botez, derivat din Dumitru, se întâlneşte în lista domnilor Ţării Româneşti din secolele XIV-XV.

Cunoscută fiind sub denumirea de “Băneasa”, s-a crezut că de fapt ctitorii ei trebuie să fi fost boierii Craioveşti – bani ai Olteniei. S-a numit Biserica Domnească tocmai pentru că se afla pe moşia domnească a Basarabeştilor pe care Matei Vodă o moştenise de la strămoşi, iar Craiova a fost şi reşedinţa temporară a voievodului.

Biserica Băneasa a fost centrul în jurul căruia pulsa întreaga viaţă a Târgului Craiovei, mai ales că lângă ea se înălţau Casele Băneşti, care au adăpostit de-a lungul vremurilor, reşedinţa banilor şi caimacanilor olteni, locul de popas al domnitorilor şi sediul Divanului Craiovei. La anul 1690 biserica Sfântul Dumitru a fost reparată de marele boier craiovean Petre Obedeanu[176]. Sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu, i-au aşezat chenare de piatră înflorate şi fiare la ferestre, geamuri de sticlă la ferestrele de jos şi la cupole. Fiul său, stolnicul Constantin Obedeanu, a făcut o nouă reparaţie în anul 1724, când a acopetit-o din nou cu şindrilă şi a zugrăvit-o. În veacul al XVIII-lea, a avut nevoie de mai multe reparaţii din cauza stricăciunilor provocate fie de austrieci, fie de turci. Alţi factori care au dus la neglijarea construcţiei au fost schimbarea scaunului de reşedinţă al oraşului Craiova la Bucureşti şi apoi, conducerea Craiovei de către caimacami. Banul nu mai locuia în Craiova ci în Bucureşti.

Domnitorul Constantin Racoviţă (1753-1756) a întărit dania făcută episcopului Grigore Socoteanu, la 8 noiembrie 1753. Prin cele două acte de danie biserica „Sfântul Dumitru” a devenit, de fapt şi de drept, un metoh al Episcopiei Râmnicului. La întărirea daniei se arată că episcopul de Râmnic reparase casele (nu se spune dacă şi biserica), „înconjurând şi sfânta biserică tot într-o curte cu casele[177]. De la această dată, biserica „Sfântul Dumitru” a devenit biserică episcopală, după înfiinţarea mitropoliei Olteniei va deveni biserică mitropolitană.

 La 1774, ajungând din nou în ruină, biserica a fost reparată de clucerul Constantin Argetoianu, socrul lui Giani Ruset, aşa cum arată documentul din 1770, emis de domnitorul Ruset Vodă: şi aflăndu-se aicea în oraşu Craiovei şi o sfântă şi dumnezeiască biserică domneaască ce iaste zidită din temeliia de răposatu Matei-Vodă Basarab, unde să cinsteşte şi prăznuieşte hramu sfântului şi marelui mucenic Dimitrie izvorătoriu de mir, care dupe vremile trecute, înveehîndu-se, s-au stricat şi s-au dărăpănat şi în urmă pentru bună întemeerea ei, din creştineasca răvnă, fiind aicea dumnealui cinstitu şi credinciosul boiariu Domnii Mele Costandin Argetoian Vel Clu[er] şi bine cugetând spre cele dumnezăeşti bune fapte, dintru a dumisale plăcută răvnă de iznoavă au înfrumuseţat-o, zugrăvind-o peste tot cu toată cheltuiala Dumisale, atâta den lăuntru cât şi cu alte nemestii pe dinafară[178].

 La începutul secolului al XIX-lea, lipsit de îngrijire, lăcaşul s-a ruinat treptat, ajungând să nu mai poată fi reparat. Este foarte probabil că a avut de suferit în timpul atacurilor cârjaliilor, mai ales la cel din 1802, când Craiova a devenit „pulbere şi cenuşe”, după cum afirmă unele însemnări contemporane[179]. De asemenea, daune importante i-au provocat marile cutremure din 1802 şi 1838.

În anul 1844 biserica a fost închisă cultului deoarece începuseră să cadă cărămizi din ziduri, considerându-se că nu mai putea fi reparată[180]. La 23 septembrie 1844 s-a dat „Delă pentru biserica Sf. Dumitru din Craiova, care fiind crăpată, urmează a i se face ori meremet sau clădire din nou[181]. Reparaţiile nu s-au executat, iar după patru ani, la 27 mai 1848, cetăţenii oraşului Craiova – M. Petrescu, D. Popovici, Panait Teodoru, Vasile Hristea, Samfir Toma, D. Karapancea, Enache Andrei – scriau Episcopului Râmnicului Nifon o scrisoare prin care îl înştiinţau că mănăstirea Sf. Dumitru din Craiova a ajuns într-o gravă stare de ruinare încât nu se mai poate repara, din care cauza a şi fost părăsită de patru ani[182]. Lăcaşul domnesc a rămas în această situaţie vreme de mai bine de o jumătate de veac.

În anul 1853 s-a întocmit un plan de reconstruire a bisericii din porunca domnitorului Barbu Ştirbei, plan ce a rămas nerealizat. În 1858, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a bătut chiar o medalie pentru zidirea bisericii[183], dar monumentul a continuat să rămână în aceeaşi stare.Văzând starea în care se afla ctitoria domnească, regele Carol I a hotărât să se reconstruiască marea biserică. Ctitoria lui Matei Basarab de la Craiova a fost demolată complet, la 12 octombrie 1889[184], şi refăcută din temeliedupă planurile arhitectului francez Emile-André Lecomte de Noüy.

Lecomte de Noüy a păstrat în general caracteristicile arhitectonice ale vechiului monument, i-a adăugat însă şi multe elemente noi, ceea ce a dus la vii critici a numeroşi oameni de artă şi cultură, printre aceştia numărându-se pictorul Theodor Aman[185], istoricul Nicolae Iorga[186], care afirma că biserica a fost distrusă de „barbaria” lui Lecomte de Noüy, şi arhitectul Nicolae Gabrielescu[187]. În lucrarea sa: „Istoria artei feudale în Ţările Române”, istoricul Virgil Vătăşianu s-a pronunţat şi el asupra „reuşitei” arhitectului francez: „clădirea nouă este creaţie originală a restauratorului, care a vrut să ne dea un monument bizantin aşa cum, după părerea sa, ar fi trebuit să fie, şi nu aşa cum a fost[188]. Biserica a fost terminată definitiv la 26 octombrie 1933. În anul 1939 s-a reînfiinţat Mitropolia Severinului, catedrală mitropolitană fiind desemnată Biserica Sf. Dumitru. Cu toate că lăcaşul lui Matei Basarab a dispărut, ne-au rămas unele imagini ale sale, ceea ce îngăduie descrierea arhitecturii acestui interesant lăcaş din secolul al XVII-lea.

Alte mănăstiri sau biserici oltene au fost cuprinse în vastul program  de reconstrucţie şi reparaţii al lui Matei Basarab. De aceea, multe din aceste ctitorii au fost atribuite de tradiţie domnitorului de aceea trebuie să lămurim care a fost contribuţia domnitorului.

Schitul Corlate (Izvoare, Dolj), menţionat la anul 1644 a fost o ctitorie a Craioveştilor, refăcută de Matei Basarab. A dispărut, dar la 1816 este menţionată în documente. Documentul de închinare a lăcaşului mănăstirii Gura Motului, din 3 aprilie 1651, îl numeşte pe Matei Basarab ctitorul acestui schit. Mănăstirea Govora (judeţul Vâlcea) s-a bucurat şi ea de atenţia lui Matei Basarab, mai ales după instalarea, în 1637, a celei de-a doua tipografii a ţării. Aici s-a tipărit cea dintâi carte în limba română din Ţara Românească – Pravila de la Govora – tradusă din limba slavă de Mihail Moxa. În această vreme s-au clădit zidurile şi clădirile mănăstirii. La mănăstirea Tismana (jud. Gorj), domnitorul a restaurat zidul de incintă şi paraclisul, refăcut în 1782.

În cadrul Episcopiei Râmnicului, a efectuat unele lucrări nu prea bine precizate în documente. Un document austriac din anul 1731 precizează că voievodul a construit „casa tipografiei cu pivniţa de sub ea“. Aceste construcţii nu se mai pot vedea astăzi deoarece au fost distruse în focul din 1736, în timpul războiului austro-turc. Matei Basarab şi doamna Elina figurează în pomelnicul ctitorilor de la fostul schit Slătioarele-Ocnele Mari (judeţul Vâlcea), pentru lucrările de renovare şi repictare a acestui sfânt lăcaş. Numele voievodului apare şi la mănăstirea Dintr-un Lemn (jud. Vâlcea), însă nu se ştie exact dacă biserica de zid este ctitoria sa. Cercetarea ştiinţifică a arătat că este foarte posibil ca domnitorul să fi contribuit şi el alături de boierul Preda Brâncoveanu la ridicarea acestei biserici.

Dacă tradiţia îi atribuie justificat patruzeci de biserici şi mănăstiri, dintre cele aproape o sută de construcţii de acest gen din câte sunt cunoscute ca fiind ridicate în anii săi de domnie, aproape jumătate au fost înălţate din iniţiativa ctitoricească a lui Matei Basarab sau cu participarea sa directă. Adăugând la toate aceste ctitorii, numeroasele sale danii, subvenţii şi concesiuni făcute diferitelor lăcaşuri şi aşezăminte de cult din ţară şi de peste hotare, putem aprecia, cu certitudine, după cum s-a mai afirmat deja, că Matei Basarab a fost, după Ştefan cel Mare, cel mai prodigios ctitor din trecutul poporului nostru, în acest sens, se poate spune, pe bună dreptate, că formele artistice majore – arhitectură, pictură şi sculptură monumentală – în Ţara Românească a acelei vremi s-au realizat, în primul rând, din iniţiativa, cu sprijinul şi cheltuiala domniei.

Acest studiu este o apariţie inedită, care aduce o contribuţie deosebită la mai buna cunoaştere a activităţii ctitoriceşti a domnitorului muntean şi o mai bună înţelegere a etapelor istorice care au intervenit asupra acelor edificii civile sau religioase, unde s-a scris istoria de aproape patru secole a neamului românesc.



[1]              Constantin C. Giurescu, Matei Basarab, cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru. Ştiri noi despre lăcaşurile lui/ – Bucureşti, 1946, 12 p. Extras din Volumul omagial Prinos la sărbătorirea a optzeci de ani de vîrstă I.P.S. Arhiepiscop şi  Mitropolit Nicodim, Patriarhul României, Bucureşti, 1946, p. 167-176. BAR III 198373.

[2]              *  *  *, Călători străini despre Ţările Române, vol. V  VI, 19731976: vol. V, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 206-207.

[3]              Călători străini,VI, p. 692.

[4]              Dumitru Cristescu, Sfânta mănăstire Arnota, Râmnicu Vâlcea, 1937, p. 132.

[5]              Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C. Greceanu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 106. 

[6]                     Lista Monumentelor Istorice 2010 (în continuare LMI 2010),publicată în “Monitorul Oficial al României”, p. I, nr. 670 din 01.10. 2010, p. 2323;

[7]              Documenta Romaniae Historica (în continuare DRH), seria B, Ţara Românească, Vol. I-III, XI, XXXI- XIV, Edit. Academiei RSR, Bucureşti, 1965-1975, p. 618.

[8]              Ion Soare, Dicţionar toponimic al judeţului Vâlcea (Lit. A ), în Studii Vâlcene. Serie Nouă, I (VIII), Ed. Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2003, p. 242

[9]              Dumitru Bondoc, Costeşti-Vâlcea, 45 secole de istorie, vol. II, Râmnicu Vâlcea, Edit. Offsetcolor, 2012, p. 313-317.

[10]                      D. Cristescu, op. cit., p. 15 – 16.

[11]                     DJVAN, ms. 149, f. 76 – 77 v.

[12]                      B.AR, ms. rom., nr. 1452, f. 5.

[13]             BAR, ms. rom. nr.1452, f. 360 – 361.

[14]             Vasile Drăguţ, Arta românească, Ed. Vremea, Bucureşti, 2000, p. 319.

[15]                   Virgil Drăghiceanu, Morminte domneşti. Matei Basarab, Doamna Elena şi fiul lor Mateiaş – ultimele zile, meşteri şi stil, în B.C.M.I., VIII, 1915, p.170 – 175.

[16]                   DANIC, Mănăstirea Arnota, XVIII, f. 36.

[17]             Grigore Tocilescu, Raporturi asupra câtorva mănăstiri, schituri şi  biserici de ţară, în Analele Academiei Române, vol. II, tomul VIII, Bucureşti, 1887, p. 53-59.

[18]             T. Videscu, A. Rucăreanu, Sfânta Mănăstire Arnota: istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Edit. Nemira, 2011, p. 194.

[19]             Comori arhivistice vâlcene. Catalog de documente (1467 – 1800) de C. Tamaş, I. Soare, C. Manea, Andreescu, vol. II, Bucureşti, 1985, nr. 50,  p. 32.

[20]             Grigore Tocilescu, op. cit., p. 202.

[21]                   Cornelia Pillat, Pictura murală în vremea lui Matei Basarab, Bucureşti, 1980, p. 21.

[22]                   V. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, II, în BCMI, 1933, p. 59 – 60.

[23]             Ştefan Andreescu, Uşile brâncoveneşti ale mănăstirii Bistriţa – Vâlcea, în „Mitropolia Olteniei“, XVI, 1964, nr. 9 – 10, p. 745. Inscripţie cu litere chirilice: „Aceste uşi le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel – logofăt“.

[24]                   V. Drăguţ, op.cit., p. 319.

[25]             Arhiva Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniul Cultural Vâlcea, fond OJPCN Vâlcea, dos. I, f. 114.

[26]                   Virgil Drăghiceanu, Monumente representative din vechea artă română, expuse în exposiţiile din Paris şi Geneva în anul 1925, în BCMI, 1925, p. 61 – 69.

[27]             V. Drăguţ, op. cit., p. 320.

[28]                   Comori arhivistice vâlcene, p. 33.

[29]                   Idem, p. 35.

[30]             Ibidem.

[31]                   Idem, p. 36.

[32]             Idem, p. 37.

[33]                   Idem, vol. II, p. 909.

[34]             Ghenadie Enăceanu, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit I, în Biserica Ortodoxă Română, III/1876, nr. 1, p. 15 – 16.

[35]                   BAR, Secţia Ms., ms. rom., nr. 2516, f. 368.

[36]             D. Cristescu, op. cit. p. 47.

[37]             BAR, Condica mănăstirii Arnota, ms. 1452, f.3; Cf. D. Cristescu, op. cit. p. 47 – 48.

[38]             BAR, Catagrafia Mănăstirii Arnota din anul 1829, f. 17, p. 138;

[39]             Idem, f. 138

[40]             T. Videscu, A. Rucăreanu, op.cit., p. 96.

[41]                   Revoluţia de la 1821 în judeţul Vâlcea. Studii şi documente, de C. Tamaş şi H.N. Bălceşti, Bălceşti pe Topolog, 1980, p. 341. 

[42]             Meletie Răuţu, Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1908, p. 25.

[43]             Ioana Ursu, J. A. Vaillant, un prieten al poporului român", în “Magazin Istoric”, iulie 1977, p.14-15.

[44]             J. A. Vaillant, La Roumanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des peuples de la langue d’or, ardialiens, valaques et moldaves, résumés sous le nom De Romans, vol. III, Paris, Arthus Bertrand Editeur, 1844.

[45]            Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, Edit. Sport – Turism, 1982, p. 70.

[46]             DJVAN, fond Tribunalul Judeţului Vâlcea, dos. 369/1859; dos. 376-387/1860.

[47]             Arhiva Episcopiei Râmnicului, Mănăstirea Bistriţa, dos. 40/1863, f. 10.

[48]             DJVAN, fond Tribunalul Judeţului Vâlcea, dos. 325/1866.

[49]                   DJVAN, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 125/1867, f. 67. Vezi şi Memoriile regelui Carol. De un martor ocular, vol. I, Buc. 1995, Bucureşti, 164-166; Carnetul de turist al regelui Carol, 1915, p. 41-42. (În anul 1898, la mănăstire vine în vizită şi nepotul regelui, principele Ferdinand de Hohenzollern. Regina Maria a vizitat în mai multe rânduri Arnota).

[50]             Alexandru Odobescu, Opere, II, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1967, p. 110. Vezi şi Alexandru Lapedatu, Monumentele noastre istorice, Bucureşti, 1914, p. 368.

[51]             Ibidem.

[52]             Arhiva Episcopiei Râmnicului, Mănăstirea Bistriţa, dos. 55/1878, f. 15 (la terminarea războiului de independenţă, la Arnota sunt aduşi 100 de prizonieri turci, vezi DJVAN, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 14/1878, f. 14).

[53]             Arhiva Episcopiei Râmnicului, Mănăstirea Bistriţa, dos. 56/1881, f. 60.

[54]             V. Nicolae, op. cit., p. 70.

[55]             Raymund Netzhammer, Din România. Incursiuni prin această ţară şi istoria ei, Humanitas, vol. I, Bucureşti, 2010, p. 46-47.

[56]             Ibidem, p. 47-48.

[57]             Ibidem, Vol. II, p. 20-22.

[58]             N. Iorga, Sate şi mănăstiri, Bucureşti, 1916, p. 321.

[59]             Arhiva Comisiei Monumentelor Istorice, fond 5.01, dos. Arnota.

[60]                   T. Videscu, A. Rucăreanu, op. cit, p. 117-119.

[61]                      D. Cristescu, op. cit., p.152.

[62]               Ioan Opriş, Monumentele istorice din România (1850-1950), Bucureşti, Edit. Vremea, 2001, p. 383.

[63]             D. Cristescu, op. cit., p. 161 – 164.

[64]             Aurelian Sacerdoţeanu, Raport asupra stării actuale a monumentelor istorice din comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, în BCMI, 1937, p. 47.

[65]                   Liliana Beu, Taberele de muncă legionare din judeţul Vâlcea, în “Studii Vâlcene”. Serie Nouă, Nr. I(VIII), 2003, p. 192.

[66]             Gheorghe Raşcu,Mănăstirile din judeţul Vâlcea, Impr.  Chişinău, 1939, p. 18.

[67]                   Arhiva Mănăstirii Arnota, Dosarul de consolidare a mănăstirii Arnota nr. 1027/22 septembrie 1977.

[68]             Petre Bardaşu, Studii de istorie, ediţie îngrijită de Aneta Bardaşu, Râmnicu Vâlcea, Edit. Conphys, 2002, p. 105-106.

[69]             Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Contra armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor“, în „Magazin Istoric“, XXX, 1996, nr. 1, p. 3-5 (viaţa monahală este reluată în 1992, când au fost aduse călugăriţe).

[70]                   Arhiva Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Vâlcea, fond OJPCN Vâlcea, dos. III/104: Documentaţii pentru lucrări de restaurare monumente istorice şi zone protejate, f. 4.

[71]                   N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor…, p. 564-565; N. Veniamin, Ctitoriile lui Matei Basarab, p. 93-96; Florin Epure, Matei Basarab, ctitor de cultură românească – 350 de ani de la trecerea în eternitate, p. 6-7.

[72]             LMI 2010, p. 1206.

[73]             Pr. Vasile Prescure, Mănăstirea Sadova în “Revista Lamura”, nr. 99-117, ianuarie-iunie 2011, p 25.

[74]             DIR, B, XVI/2, P. 81; DRH, B, vol III, p. 156.

[75]             Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I. Ţara Românească, vol.I -II, Craiova, 1970, p. 85.

[76]             Arhivele Naţionale ale României, ms. 715, f. 978-981.

[77]             Dumitru Bălaşa, Mănăstirea Sadova, în „Mitropolia Oltenei“, 1971, nr. 11-12, p. 854.

[78]             Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, ed. a II-a, Buc. 1944, p. 64.

[79]             DRH, B, Ţara Românească, vol. XXII (1639-1640), Bucureşti, Edit. Acad. Română, 2013, p. 4.

[80]             Inscripţia bisericii Sf. Nicolae a mănăstirii Sadova, în Nicolae Iorga Inscripţii din bisericile României, Bucureşti, 1908, p 307.

[81]             DRH, B, XXII, p. 634-635.

[82]             DANIC, ms. 295, fila 166; V. Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1982, p. 94.

[83]             DIR, 2 martie 1647.

[84]             DRH, B, Ţara Românească, vol. XXII (1639-1640), Bucureşti, Edit. Acad. Română, 2013, p. 620.

[85]             Istoria Românilor, vol. V: O epocă de înnoiri în spirit european (1601 – 1711/ 1716), Academia Română de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2001, 753-755.

[86]             Virgil Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, în BCMI, 1934, p. 101.

[87]             C.S. Nicolaescu-Plopşor, Cartea lui Antonie voda către M-rea Sadova-Dolj, în „Arhivele Olteniei“, 1924, p. 514.

[88]             Călători străini, vol. VI, 1976, p. 221.

[89]             Ibidem.

[90]             Paul de Alep, Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia în Tările Române, 1653-1658. Ed. Emilia Cioran, Bucureşti, 1900, p. 231.

[91]             Evlia Celebi, Călători străini în ţările române, vol. VI, p. 703. Vezi şi G.I. Cialicoff, Din călătoria lui Evlia Celebi pe la jumătatea veacului XVII, în A. D., vol. II, nr. 2 aprilie-iunie, 1919.

[92]             D. Bălaşa, op. cit., p. 854.

[93]             Radu Constantinescu, Dionisie din Pietrari, miniaturist şi caligraf, Bucureşti, Edit. Meridiane, 1982, planşa XI.

[94]             Idem, p. 845-871.

[95]             Petrache Teulescu, Documente istorice, Seria I, Bucureşti, 1980, p. 94.

[96]             D. Bălaşa, loc. cit..

[97]             Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1998, p. 169.

[98]             D. Bălaşa, op.cit., p. 860.

[99]             Niculae Şerbănescu, Două ştiri din vremea Regulamentului Organic privitoare la Mănăstirea Sadova, în: “Mitropolia Olteniei”, VII (1955), 7-9, p. 475-482.

[100]           Pr. Emanuel Păsculescu-Orlea, Popa Radu Şapca, năstavnic la Sadova, în 1848, în M.O., XIII (1961), 1-4, p. 187-195. Studiul aduce argumente sprijinite pe documente în legătură cu numirea ca egumen la Sadova a lui Popa Radu Şapcă. Vezi şi Anul 1848, VI, p. 512.

[101]           Arh. Naţ. Buc., ms. 737, f. 38. vezi şi Gherasim Cristea, Un paşoptist de seamăpreotul Radu Şapcă, Râmnicu Vâlcea, Edit. Pro, 1988, p. 152.

[102]           DJDAN, fond Prefectura jud. Dolj, dos. 1486/1848, fila 19.

[103]           Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2011, p. 202. Vezi şi I. Donat, Cine este Banu Mărăcine?, în “Arhivele Olteniei”, XIII, (1934), nr. 71, p. 31-32.

[104]           Gabriel Cocora, Arhimadritul Dionisie Romano stareţ la Mănăstirea Sadova, în “Mitropolia Olteniei”, X, 1958, nr. 5-6, p. 387-388.

[105]           Niculae Şerbănescu, Episcopii Râmnicului, în “Mitropolia Olteniei”, Craiova, An XVI (1964), nr. 3-4, p. 200-201.

[106]           Virgil Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, în BCMI, 1934, p. 102.

[107]           Idem, Mitropolia Târgoviştei, Bucureşti, 1935, p. 7.

[108]           V. Drăghiceanu, op.cit., p. 870

[109]           Vasile Drăguţ, Arta românească. Preistorie. Antichitate. Ev Mediu. Renaştere. Baroc, prefaţă de Cristian Moisescu. Note de Tereza Sinigalia şi Cristian Moisescu, Bucureşti, Edit. Vremea, 2000, p. 294.

[110]           Arhiva INMI, fond DMI, expertiză şi proiect 1996.

[111]           LMI 2010, p. 1682. Vezi şi Fişa de Monument întocmită la 9.X.1996, din Arhiva Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Mehedinţi, fond Patrimoniu, Mănăstirea Strehaia.

[112]                 Năsturel, P. V., Mănăstirea Strehaia, (RIAF, XIV, 1914), p. 96.

[113]                 O descriere în detaliu a aşezării geografice a Strehaiei a fost făcută de protopopul P. Cernăianu în Mănăstirea şi episcopia Strehaiei (teză de licenţă), Bucureşti, 1931.

[114]           DANIC, fond M-rea Strehaia, II/5.

[115]           BAR, ms. 500, f. 7-8.

[116]           DANIC, ms. 714, f. 961.

[117]           DANIC, fond M-rea Strehaia, I/3, orig, pergam.

[118]           Idem, I/4.

[119]           Ibidem.

[120]           Idem, XIV/7. Orig., difolio, trei sigilii inelare.

[121]           Călători străini, p. 204.

     [122]          Alexandru C. Protopopescu, Strehaia în istorie, Bucureşti, Edit. Paco, 2004, p. 80.

[123]         Călători străini, vol. VI, p. 204.

[124]         Ibidem.

[125]         Petre Şt. Năsturel, Ştiri istorice noi despre două monumente vechi. Cauza îndreptării spre miază-zi a altarului bisericii mănăstirii Strehaia, în vol. Sesiunea Ştiinţifică a Direcţiei Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1963, p. 26-33.

[126]           Călători străini, p. 205-206.

[127]           Alexandru C. Protopopescu,Strehaia în istorie, Bucureşti, Edit. Paco, 2004, p. 90.

[128]         Voica Maria Puşcaşu, Date noi cu privire la evoluţia ansamblului de arhitectură medievală de la Strehaia, în BMI, nr. 3, 1970, p.33.

[129]         N. Iorga, op. cit. p. 211.

[130]         Radu Creţeanu, Precizări cronologice privind ansamblul mănăstiresc Strehaia, în Mitropolia Olteniei, XXVI, nr. 7-8, Craiova,1974, p. 648.

[131]         C. Nicolaescu-Plopşor, Documentele de închinare a mănăstirii Strehaia la Orfanotrofion, în Oltenia, I, 1940, p. 66-78. Mănăstirea a rămas în această situaţie până la 1843 când a fost scoasă de la “casele făcătoare de bine”.

[132]           DANIC, Mănăstirea Strehaia, XIII 3, hrisovul e scris bilingv: greacă şi română orig.; mss 326, ff. 59v-60v.

[133]           Ibidem, XIII 4, idem bilingv; mss 326, f. 60v – 61

[134]           LMI 2010, p. 1878.

[135]           DANIC, fond Mamu şi Brâncoveni, pachetul XXV, doc. 9, p. XIV.

[136]           DRH, B, II, Ţara Românească, p. 328-329; D.I.R., B, VI, vol. V, p. 77-78.

[137]             V. Drăghiceanu, op. cit., p. 59.

[138]           Ibidem.

[139]           Istoria Românilor, vol. V, coord. Acad. Virgil Cândea, Academia Română – Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arhologice, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2003, p. 115.  

[140]             Călători străini, vol. V, p. 208.

[141]             V. Drăghiceanu, op. cit., p. 58.

[142]             Nicolae Stoicescu, Monumentele Ţării Româneşti şi Moldovei acum un secol, I. Cetăţi, curţi domneşti şi boiereşti, în BMI, anul XLI, nr. 2, 1972, p. 63-64.

[143]           Ştefan D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, publicate de Paul Şt. Grecianu, I-II, Bucureşti, 1913, 1916, p. 257-258. cf. Veniamin Micle, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1982, p. 29.

[144]             V. Drăghiceanu, op. cit., p. 59-60. 

[145]             Ibidem, p. 60; Eparhia Râmnicului şi Argeşului, vol. II, 1976, Râmnicu Vâlcea, p. 535.

[146]           Ştefan Grecianu (ed.), Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu de Radu vel logofăt Grecianu, Bucureşti, 1906, p. 276.

[147]           Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, ediția C. Grecescu, 1960, p. 229. 

[148]           V. Drăghiceanu, Palatul de la Brâncoveni, în BCMI, VIII, 1915, p. 192.

[149]           Constantin C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austiaci, vol. II, Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti, 1944, p. 468.

[150]             V. Micle, op. cit., p. 30.

[151]           Mihai Popescu, Oltenia în timpul stãpânirii austriece (1718-1739), în BCMI, XIX, fasc. 49, 1926, p. 106, fig. 18.

[152]           DANIC, Bucureşti, Mitropolia Ţării Româneşti, CDXIV/5, orig.

[153]           Gherasim Cristea, Mânăstiri vâlcene în timpul revoluţiei de la 1821, în “Mitropolia Oltenei”, An XXXIII, nr. 4-6, 1981, p. 182-186.

[154]             P.V. Năsturel, Biserici, mănăstiri şi schituri din Oltenia, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, XII, 1911, p. 330.

[155]           Constantin Giurescu, Material pentru istoria Olteniei sub austriaci, II, p. 468.

[156]           N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor…, p. 139-140.  N. Veniamin, Ctitoriile lui Matei Basarab, p. 49-50. Fl. Epure, Matei Basarab, ctitor de cultură românească, p. 6-7.

[157]           LMI 2010, p. 1883.

[158]Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C. Greceanu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 160. 

[159]           Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, p. 22.

[160]           Constant Grecescu, Mărturiile comisului Iştoc, în „Revista istorică română”, VIII, 1938, p. 93.

[161]           Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, Edit. Meridiane, vol. I, Bucureşti 2002, p. 31.

[162]           D. Dincă, V. Grigorescu, S. Popovici, Monografia Municipiului Caracal, Edit. Tiparg, Piteşti, 2007 p. 43.

[163]           D. Bălaşa, op.cit., p. 110-111.

[164]           Catagrafia Episcopiei Râmnicului de la 1845, în „Mitropolia Olteniei“, anul XVII (1965), nr. 3-4, p. 302.

[165]           D. Dincă, V. Grigorescu, S. Popovici, op.cit., p. 167.

[166]           LMI 2010, p. 1182. Fl. Epure, Matei Basarab, ctitor de cultură românească…, p. 6-7.

[167]           Dinică Ciobotea, Biserica Sfântul Dumitru din Craiova, vol. Epoca lui Matei Basarab – studii şi comunicări, în Analele Universităţii din Craiova, seria Istorie, X, 2005, p. 205.

[168]           I. Popescu Cilieni, Biserica Sf. Dumitru, catedrala mitropolitana a Craiovei, în “Mitropolia Olteniei”, an XI, 1959, nr. 9-12, p. 580.

[169]           N. Iorga, Studii şi documente…, vol. V, 1/2, p. 475, doc.

[170]           N. Stoicescu, op. cit., p. 210.

[171]           D. Ciobotea, op. cit., p. 208.

[172]           Călători străini, vol. V, 1973, p. 207.

[173]           I. Popescu Cilieni, op. cit., p. 580.

[174]           Călători străini, VI, p. 213.

[175]           V. Drăghiceanu, BCMI, VIII, 1915, p. 191; I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 583.

[176]           Ibidem.

[177]           T. G. Bulat, Contribuţiuni documentare la Istoria Olteniei. Secolele XVI, XVII şi XVIII, Râmnicu Vâlcea, 1925, p. 89; 91.

[178]           O scrisoare a lui Manoli-Vodă, în “Revista istorică: Dări de samă, documente şi notiţe publicate de N. Iorga cu concursul mai multor specialişti”, Anul al XI-lea, Nr. 1-3, Ian.-Mart., Prahova, Tipografia „Datina Românească”, Vălenii de Munte1925, p. 2.

[179]           N. Iorga, Studii şi documente…, vol. VIII, p. 114-117; 150-151.

[180]           I. Constantinescu-Iaşi, op. cit., p. 128. La 27 mai 1848 se afirma că biserica era închisă de aproape patru ani. La 1854 se afirma din nou că biserica  “se află închisă din pricina dărăpănăturilor” (I. Popescu Cilieni, Catagrafie de starea în care se aflau bisericile din Craiova la 1854, în “Arhivele Olteniei”, XIV, 1935, p. 393.

[181]           “Arhivele Olteniei”, an VII, 1928, nr. 36, p. 125.

[182]           Ibidem.

[183]           N. G. Krupensky, Medaliele Române sub Regele Carol I şi alte căteva medalii mai vechi, Ediţie nouă. Bucuresci, Lito-Tipografia “Carol Göbl”, 1894, p. 168.

[184]           Arhivele Statului Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Acte comemorative nr. 10, dos 388/1889 şi 914/1890 („Actul de fundaţie din 12 octombrie 1889“).

[185]           Al. Tzigara Samurcaş, Arta Craiovei, în “Arhivele Olteniei”, I, 1922, p. 215.

[186]           Nicolae Iorga, “Revista Istorică”, XXI, 1935, p. 395.

[187]           Nicolae Gabrielescu, Memoriu pentru luminarea publicului in afacerea restaurarilor de monumente istorice, Tipografia P. C. Popovici,Iaşi, 1890, p. 61-62.

[188]           Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I: “Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului”, p. 505.

 

 
Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia", Editura Rao, Bucuresti, 2014

 

Autor: prof. dr. Florin Epure, directorul Direcţiei Judetene pentru Cultură Vâlcea

 

Cuvânt înainte” de IPS Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Râmnicului (1914-2014).
 
 
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *