Categorii

Comuna Cernișoara – Populația, așezările omenești

July 3, 2024 by

Istorie Locala

 

Anul 87 d.Hr. este anul când armatele romane trimise să cucerească Dacia suferă o înfrângere amară, conducătorul lor Cornelius Fuscus fiind ucis în luptă. Această luptă se dă pe teritoriul județului Vâlcea undeva în Loviștea.

Istoricul român Vasile Pârvan confirmă existența, pe meleagurile vâlcene, a unui număr de fortificații pe râul Olt, cunoscute sub denumirea de Limens Alutanus, construite în perioada 106-271 d.Hr. a dominației romane asupra Daciei. Acestea, de la nord la sud sunt: Pons Vetus (Câineni), Proaetorius (Racovița), Arutela (Călimănești), Castra Romana (Sâmbotin), Buridava romană (Stolniceni), Pons Aluti (Ioneștii Govorii) și Rusidava (Drăgășani).

După retragerea romană din 271, cu toată influiența nefastă a năvălirilor popoarelor migratoare, pe teritoriul acestui județ s-a semnalat comunități puternice daco-romane la Costești, Goranu, Ioneștii Govorii și Lăcusteni.

În ceea ce priveşte vechimea populaţiei din această zonă, pe lângă cele afirmate la „Trecutul localităţii”, pot preciza că din punct de vedere al originii, populaţia poate fi împărţită în două categorii:

    Băştinaşii;
    Alogenii, cei veniţi din alte localităţi, care au fost asimilaţi.

Populaţia băştinaşă a fost prezentă pe aceste meleaguri încă din îndepărtatul neolitic, cu aproximativ 4500 de ani în urmă, aşa cum ne dovedeşte ceramica descoperită la Horezu.

În neoliticul târziu aşezările omeneşti erau în general mici, având în medie cca 45 locuinţe, foarte înghesuite, caracterizate printr-o cultură materială cu caracter agricol, primitiv. Aşezările purtătorilor culturii Cucuteni se găseau mai ales în apropierea apelor, pe terasele joase ale acestora, pe promontorii dominante, care înlesneau o apărarea mai uşoară în caz de primejdie.

Aşa cum rezultă din inventarul aşezărilor neoliticului târziu din nord – estul Munteniei, deduc că principalele îndeletniciri ale locuitorilor erau agricultura, creşterea animalelor şi meşteşugurile casnice, dintre care olăritul casnic era cel mai răspândit.

Organizarea socială caracteristică acelei epoci istorice era organizarea tribală, bazată pe ginta matriarhală, deoarece îndeletnicirile lor necesitau efortul unei întregi colectivităţi, dispunând de mijloacele unei gospodării mari, comune.

În epoca sclavagistă romană (sec. II, III d. Hr.) cultura specifică aşezărilor omeneşti era, aşa cum ne-o relevă pe deplin arheologia, cea geto–dacă, cu puternice influenţe greceşti şi romane.

Organizaţi în puternice uniuni tribale, dacii, au atacat între anii 238-251 Imperiul Roman, reînviind pentru o scurtă perioadă de timp epoca de glorie a lui Burebista şi Decebal.

În perioada de trecere la feudalism (sec. IX-X d. Hr.), aşezările omeneşti din judeţul Vâlcea cunosc o dezvoltare continuă.

În perioada feudalismului timpuriu (sec. X-XIII), specificul economic al aşezărilor omeneşti îl constituie tot cultura plantelor, creşterea animalelor şi meşteşugurile.

Formarea statului feudal centralizat al Ţării Româneşti a însemnat începutul unei mari etape, de circa 500 de ani, din secolul ai XIV-lea şi până la începutul secolului al XIX-lea, etapă în care viaţa economică continuă să aibă un caracter precumpănitor agrar, îndeletnicirea esenţială a românilor rămânând agricultura.

Au crescut suprafeţele cultivate: confruntarea dintre ogor şi pădure a continuat secole de-a rândul, terenurile agricole fiind curăţate ”cu securea, cu sapa şi cu focul în pădurea deasă şi tare”, cum ne spune un document muntean din 1545, iar topicele Poiana, Poieniţa revin pe întregul teritoriu românesc, aşa cum întâlnim şi pe raza comunei Cernișoara.

Atestări documentare din perioada 1512-1513, de la Basarab Voievod, ne confirmă faptul că așezările moșnenești de pe valea Cernișoarei sunt vechi.

Încă din timpul dacilor şi romanilor şi până în secolul al XVII-lea strămoşii noştri au practicat cultura meiului şi a grâului din care preparau pâinea şi mai ales mămăliga de mei.

Supremaţia acestora în alimentaţia românilor a fost preluată în mod treptat de către porumb, începând cu secolul al XVII-lea, care a întrecut chiar şi grâul în ceea ce priveşte suprafaţa cultivată. Explicaţia înlocuirii aproape totale a culturii meiului cu cea a porumbului, rezidă în faptul că porumbul este mai productiv şi nutritiv decât meiul şi faptul, deloc neglijabil, că turcii nu luau dijmă din această plantă.

O dovadă elocventă pentru cele afirmate, de mine, mai sus o constituie şi Catagrafia judeţului Vâlcea din anul 1838, care a înregistrat aproape la toate familiile câte unul sau mai multe pogoane de porumb.

Şi alte plante precum cartoful şi fasolea sunt de origine americană. În locul fasolei înaintaşii noştri cultivau o păstăioasă asemănătoare.

Fasolea a fost un aliment de bază pentru ţărani, graţie atât valorii sale nutritive cât şi faptului că se păstra un an sau chiar mai mulţi ani în condiţii nepretenţioase. Ea a rămas şi astăzi un aliment de bază pentru populaţia din mediul rural în special. Pătlăgelele roşii şi vinetele au fost aduse de asemenea în secolul al XVII-lea.

Creşterea animalelor a fost alături de cultivarea plantelor, una din principalele ocupaţii ale locuitorilor din valea Cernișoarei, fapt care nu ne surprinde datorită condiţiilor excelente pe care le oferă.
În secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, locuitorii satelor de pe valea Cernișoarei au avut de suferit de pe urma războaielor dintre ruşi, austrieci şi turci. Cu toate acestea, populaţia aşezărilor din zona de deal a crescut în această perioadă datorită sporului natural şi al locuitorilor fugiţi de la câmpie din calea năvălitorilor, care îşi găseau loc de refugiu în această regiune.
Costumul locuitorilor văii Cernișoarei era simplu ca şi obiceiurile şi hrana lor, care consta în cea mai mare parte din mămăligă făcută din făină de porumb sau făină de mei, din ouă tari, din ceapă verde sau usturoi şi din brânză proaspătă cu un gust foarte plăcut. Carnea nu se prea vedea decât numai la sărbătorile mari şi atunci se consuma mai mult carnea de miel și pasăre.
Bărbaţii purtau cămăşi şi izmene, brâuri colorate; în picioare opinci sau ghete. Pe cap purtau căciuli din blană de oaie, albă, neagră sau tărcată, iar vara pălării.
Nu lipseau din activităţile specifice perioadei, uneltele de lucru, sapa şi ulciorul cu apă rece.
Toate femeile aveau peste cămaşă un brâu foarte curat, alb cu bretele roşii sau galbene; purtau fote largi, negre, albastru închis sau gri închis. Costumul era împodobit cu diferite culori foarte artistic şi meşteşugit alese, cusute cu propria lor mână, astfel încât aici în general, toate femeile îşi făceau hainele lor şi ale bărbaţilor cu propria lor mână, ţesând stofa, colorând lâna, cosându-le şi împodobindu-le.
Este greu de precizat care era populaţia satelor menţionate în perioada secolelor XVII – XVIII, deoarece recensămintele fiscale s-au pierdut. În Tara Românească documentele secolelor XVI – XVIII amintesc de sate obişnuite şi de cele mici fără a ne da detalii. Totuşi satele mai mari cu o populaţie numeroasă constituiau o excepţie.
Satele „ascultătoare” de un stăpân se împărţeau în trei categorii: domneşti – aşezate pe moşiile domneşti, boiereşti –aşezate pe moşiile boierilor şi mănăstireşti – aşezate pe moşiile mănăstirilor.

Așezările rurale tradiționale poartă amprenta unei nobleți naturale. Ele au fost timp de secole păstrătoarele culturii materiale și spirituale autohtone, cele care au preluat și integrat elemente de cultură alogene, au creat, au inventat, s-au adaptat permanent la condițiile istorice și social economice.

În mediul rural s-au cristalizat cele mai diverse evenimente pe care le-a asimilat. În așezările rurale se regăsește puritatea aerului și claritatea apei izvoarelor.

Preocuparea omului pentru construirea unui adăpost, un acoperiș, care să-l ocrotească de intemperii sau de fiarele sălbatice, l-a determinat să găsească cele mai diferite soluții. Depășind faza adăposturilor naturale peșteri, scorburi etc., omul a început să construiască mai întâi colibe, apoi case. Oamenii s-au orientat către materialele avute la îndemană, au inventat și au perfecționat permanent tehnici și tehnologii, au umanizat spațiul.

Arhitectura este unul din cele mai complexe aspecte ale creației populare. Ea ilustrează inventivitatea, preocuparea pentru confort, grija pentru aspect etc.

Construcțiile din mediul rural sunt, prin natura lor, ecologice. Secole de-a rândul s-au folosit în exclusivitate materiale oferite de mediul natural: lemn, lut, piatra, stuf, paie etc. Întrebuințarea lor îndelungată a condus la cunoașterea proprietăților materialelor, la perfecționarea tehnicilor, la găsirea celor mai diverse forme de întrebuințare.

Pădurile întinse, de nepătruns, au oferit locuitorilor materiale de construcție din belșug, adăpost în perioade de restriște, posibilitatea de a se încălzi și a prepara hrana. Aceasta explică de ce meșteșugul prelucrării lemnului s-a impus ca unul din cele mai importante.

Pe tot parcursul Evului Mediu, până în sec. al XVII-lea, lemnul a fost utilizat pe scară largă atât la construcții modeste, cât și la cele monumentale.
Aşezările rurale erau dese mai ales în zona dealurilor şi de-a lungul cursurilor de apă; locuinţele erau, mai adesea, din lemn la munte şi deal, din chirpici la şes. Aceste sate erau administrate de pârcălabi în Muntenia, care nu sunt totuna cu cârmuitorii judeţelor.
În toată perioada secolelor XV-XIX se manifestă tot mai numeroase mişcări ale populaţiei, în timpul cărora se pun bazele a noi aşezări prin colonizare.
La începutul secolului al XIX-lea, documentele atestă unele mişcări ale populaţiei, determinate de înăsprirea relaţiilor dintre stăpânitori şi supuşi. Ca urmare, fuga în masă a locuitorilor din unele sate, a avut drept consecinţă depopularea teritoriilor băştinaşe, contribuind însă la creşterea numerică şi la extinderea în suprafaţă a aşezărilor noi.
Urmele arheologice descoperite și hrisoavele învechite de vreme atestă locuirea văii Cernișoarei din cele mai vechi timpuri.
În această zonă, satele au fost așezate pe văi și la adăpostul pădurii iar locuitorii administrau pământurile în condiții corespunzătoare, făcând între ei vânzări, cumpărări sau hotărnicii întărite cu zapise.
Cartografia scoate în relief “o densitate crescută a așezărilor atât în regiunea subcarpatică, cât și în regiunea de dealuri și coline a Platformei Getice”.
Cartografia, realizată în anul 1831 în zona văii Cernișoarei, scoate în evidență numărul de familii ce locuiau valea:
·         Modoia – 51 familii;
·         Groși – 23 familii;
·         Armășești – 69 familii;
·         Cernișoara – 67 familii;
·         Obârșia – 29 familii.
Despre populația Cernișoarei ne vorbește și un document foarte valoros, prin întocmirea lui științifică și anume “Harta rusească” din anul 1835. Se amintește faptul, că la 1 septembrie 1832, specialiștii care lucrau la acest document au ajuns în satul Armășești unde “au găsit cărbune-lignit”.
Această lucrare topografică finalizată în anul 1835, reliefează următoarele date statistice:
·         Armășești – 90 familii;
·         Mădulari – 183 familii;
·         Modoia – 90 familii.
Informații valoroase despre satele și locuitorii acestei zone sunt furnizate de “Dicționarul lui Dimitrie Frunzescu” din anul 1872:
·         Modoia împreună cu Groși – 650 familii;
·         Armășești – 430 familii.
Deasemenea “Dicționarul lui C. Alessandrescu din 1893” dă informații prețioase despre așezările Cernișoarei:
·        ”comuna Armășești din plasa Cerna de Sus, are un număr de 495 locuitori în care 135 capi de familie; 122 contribuabili și 170 case“;
·        “comuna Mădulari, compusă din mahalalele Obârșia, Conțulești și Valea Orlii, are 813 locuitoti cu 246 capi de familie”;
·        “satul Modoia, plasa Cerna de Sus, are 1894 locuitori”;
·        “satul Groși din comuna Modoia, plasa Otăsău, ai cărui locuitori sunt moșneni, are o biserică”.
Date interesante despre evoluția populației pe valea Cernișoarei ne oferă lucrarea preotului Ion Popescu – Cilieni, “Târguri și sate din Județul Vâlcea”. Din aceasta exemplific câteva date despre așezările Modoia și Groși;
·        “Și satul Modoia există la începutul sec. al XVIII-lea, în harta lui Schwantz din 1720 este trecut Modaja”;
·        “Satul Groși există din anul 1720 căci este trecut în harta ofițerului austriac Schwantz, făcută în acest an”.
Satele de pe valea Cernișoarei sunt vechi și sunt sate de moșneni, localnicii fiind în marea majoritate “băștinași”.
Datele statistice, referitoare la populație, din diferiți ani reliefează caracterul oscilant al acesteia:
1.    anul 1912:
·         Modoia împreună cu Groși – 847 locuitori;
·         Armășești – 638 locuitori;
·         Mădulari împreună cu Valea Orlii și Obârșia – 1268 locuitori;
2.    anul 1941:
·         Modoia – 104 familii;
·         Groși – 99 familii;
·         Mădulari – 140 familii;
·         Armășești – 87 familii;
·         Valea Orlii – 85 familii;
·         Obârșia – 100 familii;
3.    în anul 1956 Cernișoara avea 3470 locuitori, fiind în scădere, ajungând în anul 1966 la 3248 locuitori;
4.    în anul 1968, noua comună constituită Cernișoara are 4782 locuitori.
De aici încolo, numărul locuitorilor comunei oscilează ajungând în anul 1998 la 4160 locuitori.

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete