Când a bătut clopotul la Boișoara

Cine a tras clopotul?

În 5 și 6 octombrie 1950, conflictul izbucnește când membrii Gospodăriei Agricole Colective „Steagul Roșu” ies la arat. Sătenii îi opresc pe terenurile intrate în perimetrul colectivului. Pe 6 octombrie, clopotul bisericii dă alarma. Apoi oamenii ajung la sediul G.A.C.-ului, instalat în casa din care fusese evacuată familia fostului primar Nicolae Popescu, cunoscut în sat drept Nicolae al Nicului. Aceeași casă avea să servească și la anchete. Gheorghe „Gogu” Popescu își amintește că a fost dus acolo și ținut până seara, când mama lui, Maria P. S. Popescu, s-a predat. (pp. 156–158, 165–167)

Cine a tras clopotul rămâne una dintre întrebările deschise ale cărții. Nicolae Antone spune că Victor Peperigeanu i-a mărturisit chiar lui că o făcuse. Gogu Popescu vorbește despre o femeie, iar învățătorul Gică Popescu o numește pe Maria Davel. Costel Iagăru își amintește, la rândul său, de o femeie care s-a mutat ulterior la Avrig. Referatul Securității consemnează că s-a tras clopotul, fără să spună cine l-a tras. Arhiva fixează ziua și gestul. Memoria satului păstrează mai multe răspunsuri. Talpoș le lasă pe toate la vedere. (pp. 88–89, 100–101, 119, 166)

Trei frați și trei feluri de a plăti pentru numele tatălui

Virgil Popescu povestește cum, la șaisprezece ani, a sărit pe fereastra postului de Miliție, deschisă chiar de șeful de post, care îl avertizase că venea Securitatea. Ține minte drumul pe care a fugit, mașinile văzute de sus și trenul de noapte luat de la Turnu Roșu. Avea să fie arestat mai târziu. Își amintește că executase deja un an de detenție când a primit o condamnare cu suspendare. (pp. 34–39, 43–47)

Gică Popescu își amintește că a fost scos în fața careului școlii, împreună cu un alt elev, pentru a li se comunica exmatricularea. Adeverința reprodusă în volum fixează data de 1 iunie 1952. Florea Popescu păstrează scrisoarea prin care tatăl său încearcă să-l apere în fața conducerii Grupului Școlar C.F.R. din Orașul Stalin, cum se numea atunci Brașovul. „Am 9 copii”, scrie Nicolae Popescu, cerând să i se lase fiului posibilitatea de a munci. Comisia îi respinge contestația lui Florea în 1960. Motivul consemnat în procesul-verbal încape în trei cuvinte: „fiu de chiabur”. (pp. 64–69, 98–101)

Cinci fete în foișor

Nina Popa, născută Ceaușilă, era copil în Găujani când au venit să ia din curtea familiei vaca pe care tatăl ei o oprise pentru laptele celor cinci fete. Își amintește că animalul fătase de cinci sau șase zile și că fetele plângeau lângă mama lor, în foișor. Tatăl, oficiantul sanitar Ion Ceaușilă, a acceptat înscrierea ca să-și păstreze slujba, spune ea. Mai târziu, când își amintește de bolnavii pe care tatăl îi îngrijea într-una dintre cele trei camere ale casei, Nina pomenește și un doctor căruia, parcă, îi zicea Pandrea. Talpoș recunoaște numele. Aici, dosarul colectivizării se întâlnește cu Medic la Boișoara, cartea lui Andrei Pandrea, prin amintirea unei fete din Găujani. (pp. 122–125)

În aceeași carte, Doina Vlădescu își amintește de o femeie care s-a dus cu copilul în brațe la mașina venită s-o ridice, în speranța că va fi lăsată în pace. Au urcat-o în mașină, iar copilul a rămas în grija altei familii până la întoarcerea mamei din închisoare. După zeci de ani, martora își amintește precis unde a crescut copilul: la ei acasă. (pp. 77–78)

La Titești, hârtiile rupte și caietul păstrat

Profesorul Florea Popescu povestește cum Lixandru Cojocaru, primarul din Titești, a rupt formularele de înscriere încă necompletate. Gheorghe Popa își amintește presiunea exercitată asupra părinților lui prin cartelele de alimente, accesul la mărfurile din magazinul sătesc și amenințarea cu sechestrul. Când vine perceptorul, mama îi pune pe copii să ascundă macaturile și lucrurile de preț. Alături de aceste amintiri, Talpoș publică însemnările învățătorului Constantin Popescu. Caietul datează înființarea întovărășirii în 1957, consemnează 161 de familii, două saivane construite în 1959 și 1963, apoi unificarea întovărășirilor din Titești, Bratovești și Cucoiu în 1966. Caietul urmărește astfel, pe mai mulți ani, forma de asociere la care ajunsese satul. (pp. 177–181)

Ce se vede când pui mărturia lângă dosar

Cartea pornește de la un zvon de sat despre o iubire neîmplinită. Profesorul Mișu Călinoiu îl respinge și îl îndrumă pe Talpoș către familia despre care se povestea. De acolo, cercetarea trece din casă în casă, de la interviuri la fotografii, scrisori și hotărâri păstrate de urmași. Prin manuscrisul lui Gogu Popescu, Să nu uităm, intră în volum și documente din două dosare ale CNSAS. Un referat numără 32 de persoane arestate, iar lista reprodusă în manuscris consemnează 20 de eliberări fără judecată, la 31 ianuarie 1951. În mărturia lui Victor Peperigeanu, lunile acelea capătă altă măsură. El își amintește drumul până în camera de anchetă, legat la ochi, lovit pe scări de gardieni. (pp. 23–30, 141–145, 159–176, 185–186)

Cartea urmărește și ce s-a întâmplat după instalarea colectivului. Soții Antone vorbesc despre anii în care au lucrat în C.A.P., despre specialiștii aduși în comună și despre adeverințele cu care încercau să-i scape de condamnare pe cei prinși cu o plasă de mere sau de prune. Doina Schell își amintește de ferma pomicolă și de exporturile de fructe. Iar Gică Popescu povestește cum, întors în sat ca învățător, a primit ca locuință o parte din propria casă părintească. În cealaltă parte funcționau încă birourile C.A.P.-ului. (pp. 81–95, 103–104)

În dosar rămân consemnate suprafețele, sentințele și bunurile confiscate. În memoria oamenilor rămân fereastra deschisă de un milițian, fetele din foișor și zgomotul clopotului. Citite împreună, paginile lui Ion Talpoș ne arată pe unde a intrat colectivizarea în viața unei comunități. A intrat pe poarta gospodăriei, a trecut pragul școlii și a ajuns până la borcanul cu magiun din cămară.

📖 Ion Talpoș — Mărturii în dosarul colectivizării loviștene, PDF integral

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri.

Trimiterile urmează paginile tipărite ale ediției din 2026. Boișoara a fost locul de început al colectivizării în Țara Loviștei. La nivel național, primele cinci gospodării agricole colective au fost inaugurate în iulie 1949.