Basarab I., Bătălia de la Posada

July 3, 2024 by

Istorie Locala

 Documentele istorice îl prezintă însă ca întemeietor al Ţării Româneşti pe Basarab, “marele voievod” (c.1310-1352) care şi-a extins autoritatea asupra întregului stat, “Valahia”. Biruitor la Posada în 1330, acestuia îi revine şi meritul obţinerii emancipării statului de sub suzeranitatea coroanei ungare. 

 

Învăţaţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care au pus bazele istoriografiei moderne româneşti, păreau a fi convinşi de existenţa reală a lui Negru Vodă. Atunci, însă, când au încercat să aşeze locul lui Negru Vodă în galeria dinastiei Basarabilor şi să-i reconstituie faptele, ei au constatat că mărturiile despre acest legendar voievod erau puţine şi, mai ales, foarte sărace.

 

În scrierile unor cărturari europeni de la sfârşitul secolului al XVI-lea, este menţionată în trecere cetatea ruinată a luiNegru Vodă”de pe râul Dâmboviţa. Într-o lucrare a raguzanului Giacomo di Pietro Luccari, publicată la Veneţia în anul 1605, se menţionează că descălecătorul Ţării Româneşti „se făcu stăpân […] pe acea parte a Valahiei care fu […] antica Dacie” , că tot el este ctitorul cetăţilor de la Câmpulung, Bucureşti, Târgovişte şi Buzău şi că, murind apoi, „fu îngropat în Argeş“[2].

 

„Negru Voievod cel Bătrân” figurează pentru prima oară într-un hrisov al lui Mircea Ciobanul, de la anul 1549[3]. A doua menţiune este tot de la Mircea Ciobanul, care la anul 1558 întăreşte moşia unor ţărani ce o stăpâneau încă din zilele lui Negru voievod”[4]. Hrisovul lui Alexandru II Mircea de la Mânăstirea Tismana din anul 1569 spune că acea ocină este încă de la întemeierea Ţării Româneşti, întâi de la Negrul voievod”[5] şi apoi ca „întemeietor al Ţării Româneşti” în alte două documente din anul 1576[6], dar aceste menţiuni sunt lacunare şi ele nu permit reconstituirea identităţii reale a acestui voievod.

 

Primul istoric român care a fost preocupat de identificarea şi încadrarea în timp a lui “Negru Vodă”, a fost Bogdan Petriceicu Hasdeu. Pornind de la menţiunile despre voievodul legendar din Letopiseţul cantacuzinesc, Hasdeu l-a identificat pe “Negru Vodă” cu domnitorul Radu I Basarab (1377-1383). Cel de-al doilea istoric care s-a oprit asupra personalităţii lui “Negru Vodă”, a fost ilustrul filosof al istoriei, A. D. Xenopol. Căutând să afle cauzele care au determinat “descălecarea”, Xenopol se referă la măsurile regalităţii ungare ce vizau catolicizarea românilor transilvăneni socotiţi “schismatici”, motiv pentru care s-a produs răscoala şi emigrarea lor în masă peste Munţii Făgăraşului în anul 1290. Marele savant Nicolae Iorga apreciază că “Negru Vodă” şi-a făcut intrarea în istorie după întemeierea Ţării Româneşti şi că legenda sa trebuie legată de marea popularitate a strălucitului voievod protector al culturii, care a fost Neagoe Basarab. Nici Iorga nu îl recunoaşte pe “Negru Vodă” ca voievod întemeietor al Ţării Româneşti, ci îl consideră a fi unul şi acelaşi cu Neagoe Basarab (1512-1521), confuzia datorându-se în primul rând asemănării de nume.

 

Combătută în perioada interbelică de istorici precum C. C. Giurescu sau P. P. Panaitescu, teoria “descălecatului”, o problemă de mare complexitate, este repusă în discuţie cu o temeinică argumentaţie de către istoricul Gh. I. Brătianu. Ilustrul istoric, formulează o nouă teorie în care demonstrează cu argumente convingătoare că şi tradiţia conţine un sâmbure de adevăr istoric. Avansul luat de procesul de catolicizare în Transilvania la sfârşitul secolului al XIII-lea, susţine Brătianu, a putut determina pe vreun voievod român “să plece să-şi facă o viaţă nouă şi să întemeieze un stat” dincolo de Carpaţi, într-o regiune cu locuitori de acelaşi neam.

 

Istoria certă a Ţării Româneşti începe cu Basarab „Întemeietorul”, fiul lui Tihomir-Tugomir-Thocomer-Tocomerius, care a reuşit să-şi impună autoritatea pe două căi: mai întâi, unirea în jurul nucleului argeşean a acelor cnezate şi voievodate ai căror conducători au înţeles raţiunile constituirii unui singur stat puternic şi independent; apoi, desigur, eliberarea teritoriilor locuite de români care, politic sau economic, erau dependente de hanatul Hoardei de Aur. În stăpânirea sa intrau Banatul Severinului, Oltenia, Muntenia, până la Dunăre, şi Basarabia, teritoriul de la nordul gurilor Dunării.

 

Cel mai semnificativ act politic al domniei lui Basarab, rămâne obţinerea neatârnării faţă de coroana maghiară. În 1324, Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român cucereşte Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327, Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.

 

În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, în fruntea unei puternice armate, pleacă din Timişoara ca să-l pedepsească pe fostul sau vasal. Ocupă Banatul de Severin şi înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, pe un traseu probabil: Tismana-Tg.Jiu-Horezu-Vâlcea, peste Olt, direct la Curtea de Argeş. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în Ţara Românească. Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deşi i se promitea plata a 7.000 de mărci de argint ca despăgubire (echivalentul a cca 74 kg de aur), cedarea cetăţii Severinului şi trimiterea unui fiu la curtea ungară, ca garanţie. Basarab, care urmărea armata maghiară în retragere, a surprins-o în munţi, într-o trecătoare îngustă, o posadă. După patru zile de luptă (9-12 noiembrie 1330), voievodul român obţine victoria. Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, în urma schimbării hainelor sale cu ale unui oştean, pentru a nu fi recunoscut, izbutind astfel să fugă. Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma – voievodul Ardealului, Andrei de Alba – purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui. O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuşi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”.

 

Bătălia din zilele de 9-12 noiembrie 1330 – consemnată de Cronica pictată de la Viena şi de alte izvoare narative ale vremii – se înscrie ca una dintre cele mai mari victorii în procesul cristalizării şi dezvoltării poporului român: „Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă”[7].

 

 În lipsa documentelor, localizarea luptei din 1330 este încă incertă, acest fapt iscând intense controverse în istoriografia românească. Istoricii au optat pentru locuri precum: Valea Oltului, în Ţara Loviştei (la Perişani – Pripoare, în judeţul Vâlcea), în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul RucărBran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locaţiei, a constituit-o drumul întoarcerii, socotit printr-o logică deducţie ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaţilor către Sibiu sau Braşov, prin Vâlcea).

 

 Majoritatea istoricilor au susţinut varianta Posadei din Loviştea vâlceană. Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoţeanu, în 1934, urmat de către Ion Conea[8], un an mai târziu. În afirmarea ipotezei lor, ambii au plecat de la următoarele premize: armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari, prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar, acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Ţara Loviştei şi mai apoi pe Valea Oltului. Cam la „două zile de Sibiu”, îl credea şi călătorul polon Maciej Strykowski, la 1574[9]. Păreri asemănătoare care vin în sprijinul „ipotezei vâlcene” găsim la istoricii N. Iorga, C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, N. Stoicescu, Florian Tucă, Şt. Pascu, M. Constantinescu, C. Daicoviciu, A. Pandrea, I. Ionaşcu, M. Neagoe etc. Volumul Istoria Românilor, editat de Academia Română îmbrăţişează aceeaşi idee: „[…] se impune acceptarea itinerarului de întoarcere – de la castrum Argyas prin Tigveni – Sălătruc – Titeşti – Câineni – Turnu Roşu şi mai departe. […] este posibil ca loc de bătălie să fi fost microzona Boişoara – Câineni din Loviştea”[10]. 

 

Lipsa documentelor care să ateste locul de desfăşurare a bătăliei din 1330, ne îndreptăţeşte să acceptăm cea mai veridică ipoteză, aeea care se referă la zona montană din nordul judeţului Vâlcea, mai precis – localitatea Perişani (satul Pripoarele).

 



[1]. Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini. Letopiseţul cantacuzinesc, în “Cronicari munteni”, Editura Albatros, Bucureşti, 1973, pag. 23.

[2]. Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. a. 1324-1881, vol. I (sec. XIV-XVI), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, pag. 67.

[3]. Documenta Romaniae “Historica” (în continuare, DRH). B. Ţara Românească, IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, pag. 327-328.

[4]. Ibidem, V, pag. 38.

[5]. Ibidem, VI, pag. 159-160.

[6]. Ibidem, VIII, pag. 20-21, 22-23.

[7] Izvoarele istoriei românilor, vol. XI, Cronica pictată de la Viena; text, traducere şi comentarii de Gh. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1937, pag. 234-236.

[8]. Ion Conea, Ţara Loviştei. Geografie istorică, Bucureşti, M. O. Imprimeria Naţională, 1935, pag. 81.

[9]. Călători străini, III, pag. 451.

[10]. Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, Op.cit., pag. 580-581.

 

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 121-123). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea. 

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Judete