Râmnicul – „cetatea armei geniu”

În „Studii vâlcene” nr. II (IX)/2006, p. 480-483, m-am străduit să demonstrez, cu argumente cât mai potrivite, că a fost o vreme când, în limbajul militar, Râmnicul nostru era denumit ”Cetatea armei geniu”, pentru că aici îşi desfăşurau activitatea cele mai prestigioase unităţi ale armei: Regimentul 2 Pionieri de Gardă, Şcoala Militară de Ofiţeri de Geniu, Centrul de Instrucţie al Geniului şi tot felul de cursuri de calificare şi perfecţionare, menite să dea ţării linia de urmat în întreaga instrucţie genistică, precum şi cadre de ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri de cea mai bună calitate.

În rândurile ce urmează, mă voi strădui să dovedesc, cu exemple cât mai concrete că, în anii ’50-’70 ai veacului trecut, ”Cetatea armei geniu” şi-a îndeplinit misiunea creşterii cadrelor, cu prisosinţă.

Urmărind evoluţia evenimentelor, vom constata că, din unităţile ”Cetăţii geniului”, au pornit, an de an, spre unităţile de instrucţie, dar şi spre funcţii înalte şi de mare răspundere din sistemul militar, zeci şi sute de ofiţeri de elită. (fragment; clic pe titlu pentru textul integral)

Piatra de încercare a acestor cadre a constituit-o activitatea în economia naţională, ponderea cea mare în rezolvarea celor mai grele probleme revenind Trupelor de geniu. Iată cum Istoria armei geniu reuşeşte să prindă foarte sintetic această uriaşă activitate:

„Începuturile construcţiilor civile încredinţate trupelor de geniu sunt marcate, în anul 1965, prin înfiinţarea unui detaşament de construcţii la Neptun, pe litoralul Mării Negre, care, după seismul din 4 martie 1977, se transformă într-o brigadă de geniu, sub comanda colonelului inginer Constantin Perianu (ulterior general), special destinată consolidării unor imobile, reconstruirii unei părţi a oraşului Zimnicea, puternic lovit de cutremur, şi construirii a numeroase locuinţe în Bucureşti.

În 1967 iau fiinţă primele detaşamente de construcţii industriale pentru a lucra pe şantierele combinatelor chimice şi petrochimice de la Govora, Turnu Măgurele, Craiova (Işalniţa), Piteşti şi a întreprinderilor mari din Iaşi, Timişoara, Braşov, Cluj-Napoca, Sibiu, Orăştie, Plopeni, Oradea, Brazi, Copşa Mică, Turnu Severin, Slobozia, Bucureşti, Craiova (Electroputere), Aleşd ş.a., trupele de geniu contribuind decisiv la punerea lor în funcţiune, la termenele stabilite.

În anul 1969 au fost înfiinţate patru detaşamente de irigaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe şantierele de îmbunătăţiri funciare ale Ministerului Agriculturii şi Silviculturii – Terasa Brăilei, Dobrogea, Călăraşi, Giurgiu-Răzmireşti, sudul Olteniei, Terasa Covurlui din sudul Moldovei, Alexandria ş. a. În total, aceste detaşamente au contribuit la irigarea a circa 3 milioane hectare.

An de an, efectivele angajate în economie au crescut, ajungând în 1971 la 18.000 militari”[1].

Drumul Transfăgăraşan şi Canalul Dunăre-Marea Neagră vor adăuga noi forţe celor oglindite în citatul de mai sus, iar ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii din trupele de geniu, se subînţelege că se vor fi aflat în primele rânduri. O mică parte dintre aceşti eroi anonimi trăiesc printre noi, sunt… ”pensionari militari”, cam nebăgaţi în seamă şi… poate invidiaţi de către vecinii lor, care au aflat cum că ei ar avea nişte pensii ”cam mărişoare”! Despre câţiva dintre ei îmi propun să scriu mai departe, ca o recunoaştere a meritelor lor uşor uitate şi ca o recompensă foarte mică pentru sacrificiile lor foarte mari de atunci.

Pentru că numărul lor e foarte mare, iar scopul studiului este acela de a-i face cunoscuţi publicului vâlcean, precizez că mă voi limita la prezentarea numai a acelora care locuiesc în Râmnicu-Vâlcea, adică printre noi.

Deoarece ordinea prezentării ar putea da naştere la diverse comentarii, voi adopta strict ordinea alfabetică.

Şi… încă o ultimă precizare, anume că eroii acestui studiu vor fi prezentaţi în text cu gradul pe care îl aveau la vremea respectivă. Rog pe cititor să înţeleagă că nu e vorba de vreo greşeală sau de inconsecvenţă, dacă un erou al povestirii va apărea în mai multe etape cu grade diferite. În prezent, marea lor majoritate sunt colonei, iar câţiva au purtat sau poartă cu onoare uniforma şi gradul de general (cazul Bediu, Ionaşcu, Tarola, Ţârdea, Velişcu şi alţii). E vorba de o evoluţie firească în mediul militar pe care mi-ar fi fost greu să o subliniez de fiecare dată şi la fiecare caz în parte.

Şi acum… la drum, aşa cum am stabilit, în ordine alfabetică.

Alexe Alexandru. Deşi nu e pensionar militar, deşi nu a fost pe niciun şantier, mă simt obligat să-l prezint. De ce? Pentru că el a fost cel mai bun din promoţia de ofiţeri 1951.

A fost oprit în şcoală pentru calităţile sale deosebite de foarte bun instructor şi de excepţional animator cultural şi sportiv. Alexe era peste tot. Alexe era sufletul şcolii. La concursuri ale ansamblurilor artistice şi sportive, Alexe se situa pe primul loc şi venea încărcat de trofee.

A mers la Academia Militară pentru a se desăvârşi în meseria armelor, dar acolo s-a umblat mult pe la dosare, că aşa era atunci la modă, şi s-a trezit trecut în rezervă când era căpitan, în anul II la Facultatea de Geniu, printre premianţi. Iată ce a declarat el unor prieteni:

”Nici nu ştiţi cât mi-a marcat viaţa acea trecere în rezervă! Nu că aş fi fost omul care să nu mă descurc, ci dimpotrivă. Am urmat facultatea la fără frecvenţă şi după scurt timp am fost încadrat în viaţa civilă în funcţii pe care nici nu le visasem! Director adjunct şi mai apoi director la cele mai mari întreprinderi din judeţ; până şi viceprimar al Râmnicului am fost, dar ruperea de viaţa militară care mi-a fost atât de dragă mi-a provocat o traumă care nu s-a vindecat niciodată!”

Alexe a dovedit şi în viaţa civilă că este un fiu demn al ”Cetăţii armei geniu”, ne-a reprezentat cu cinste, iar comisariatul i-a recunoscut meritele, avansându-l periodic, până a ajuns şi el colonel, aliniindu-se colegilor săi de promoţie. Cinste lui!

Mă gândesc, în continuare, cu dragoste, admiraţie şi pioasă aducere aminte la colegul meu de promoţie şi unul dintre cei mai buni prieteni (pot să recunosc deschis, că doar e în ordine alfabetică (!), la generalul de brigadă Ştefan Bediu, ofiţer de geniu, crescut în marea ”Cetate a armei geniu”, absolvent al Academiei Militare Generale. În vremea marilor încercări, ajunsese comandant al Regimentului 1 Geniu – „Alexandru Ioan Cuza” din Râmnic (fostul Regiment 2 Pionieri de gardă) şi a fost primul care a detaşat cadre şi efective pe marile platforme industriale sau la detaşamentele de irigaţii, iar când a apărut Transfăgărăşanul, el a bătut primul ţăruş. Şi… culmea, tot el a fost primul comandant al Brigăzii hidrotehnice pentru construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră!

Presa vremii nu a făcut economie în a prezenta faptele acestor oameni minunaţi. Ba chiar scriitori consacraţi s-au aplecat cu dragoste spre geniştii noştri de marcă. Mi-ar trebui multe pagini ca să adun şi să prezint elogiile condeierilor de atunci. Pentru generalul Bediu voi reda relatarea scriitorului Augustin V. Pop, în lucrarea sa intitulată „Romanticii”, Editura Albatros, 1983, p. 218-219. Citez:

„Nimeni nu s-a încumetat vreodată să-i reproşeze că s-a ferit de greu şi de muncă. A nu vedea în Bediu un „trăpaş” de cursă lungă, muncind până „să cadă pe brazdă” – adică la datorie, înseamnă a nu vedea esenţialul, a nu fi cinstit cu tine însuţi. La el, mai presus de iubirea de sine, a fost munca, travaliul. Şi ce înseamnă dragostea de ţară, dacă nu dragostea de muncă?

Probabil că aceste calităţi au atârnat mai mult în balanţă în clipa când s-a decis numirea lui în funcţia de comandant al Brigăzii hidrotehnice de la Medgidia în acea zguduitoare primăvară a lui 1977.

Să ne aruncăm o privire pe fişa lui de şantier:

„Acomodarea” a făcut-o la Bumbeşti-Livezeni, în Munţii Parângului, ca brigadier al muncii voluntare, cântând marşul „Înfruntând furtuni / Spargem munţi-n pumni”. Au urmat cinci ani de studii în Şcoala de Ofiţeri de Geniu şi în Academia Militară. Apoi Bicazul. Pe Transfăgărăşan a bătut ţăruşul începutului şi a încheiat la 20 septembrie 1974. Între anii 1974-1976, a străbătut Munţii Lotrului, Parângului şi Căpăţânii, pe cele 13 puncte de lucru în care subordonaţii săi găureau munţii pentru a spori debitul lacului de acumulare pentru centrala hidroelectrică de la Ciunget.

La 29 august 1976, a sosit pe canal unde, împreună cu cei mai vestiţi genişti, va trudi zi şi noapte la marea sculptură din trupul Dobrogei, până spre sfârşitul anului 1981, când a predat ştafeta, retrăgându-se în „Cetatea de scaun a geniştilor”, ca pensionar”.

Eu, ca autor al acestui articol, ce aş mai putea adăuga? Regretul că bunul meu prieten şi coleg, generalul de brigadă Ştefan Bediu nu mai este printre noi. S-a dus în lumea celor drepţi, mult prea devreme, spre regretul nostru, al tuturor celor care l-am cunoscut! Fie-i ţărâna uşoară şi amintirea veşnică!

Ordinea alfabetică ne aduce şi mici surprize. Cel care vine la rând în această ordine este chiar locţiitorul politic al lui Bediu. E vorba de colonelul Ion Călinescu, omul care a fost nelipsit de lângă comandant pe toată durata confruntării cu tăria muntelui şi cu forţele naturii. Iată cum îl descrie colonelul Eugen Boc în lucrarea sa intitulată ”Transfăgărăşanul”: ”Secretarul comitetului de partid venea de la Piscul Negru, tronsonul cel mai avansat al drumului, cu problemele cele mai dificile, cu condiţiile cele mai grele de lucru. Sosirea lui, un activist calm, înţelegător, mereu cu un cuvânt bun pe buze, însemna pentru oameni un prilej de a-şi deschide sufletul, de a-şi povesti necazurile, de a găsi înţelegere. Ostaşii lucrau în condiţii extrem de periculoase. Locotenent-colonelul Ion Călinescu cerea tuturor cadrelor să aibă grijă în primul rând de viaţa oamenilor. «Aveţi o misiune deosebită – să ajungeţi la tunel. Gândiţi-vă cum şi în cât timp. Căutaţi soluţii. Şi apoi, nu uitaţi că sunteţi în întrecere cu «Nordul», le spunea el tuturor”[2].

               

Acum, colonelul Ion Călinescu e pensionar, râmnicean, locuieşte în blocul Filipin şi scrie… Ce credeţi că scrie? ”Adevărul despre Transfăgărăşan”! Am văzut manuscrisul şi am rămas surprins când am înţeles câte haine poate îmbrăca adevărul şi… cât e de relativ (aşa cum am învăţat la lecţia de filosofie!).

Următorul în ordinea stabilită este locot.-colonelul Gheorghe Ciubotaru. Deşi ofiţer de comandă cu vechi state, se asemăna mult cu ofiţerii politici. Omul blajin şi sfătos cu care nu te plictiseai niciodată. Tot colonelul scriitor Eugen Boc, în cartea sa, ”Transfăgărăşanul”, îl prezintă şi pe Ciubotaru: ”Un moldovean cu vorba blândă, un bun povestitor al operelor lui Creangă, interpret şugubăţ al eroilor acestuia, a construit la marginea drumului o fântână căreia i-a zis «Fântâna lui moş Chiorpec» şi a săpat în stâncă semnele armei geniu, pentru a aminti tuturor că acolo au trudit trupele de geniu”[3].

Din păcate, nici colonelul Ciubotaru nu mai e printre noi. Dumnezeu să-l odihnească-n pace, că tare bun şi harnic a mai fost!

Locotenentul-colonel Alexandru Danilovici. Tot coleg de promoţie cu subsemnatul şi cu generalul Bediu. Noroc cu ordinea alfabetică! Despre locot.-colonelul Alexandru Danilovici îl las să povestească pe scriitorul Romulus Lal. Citez din cartea sa, ”Epopeea Transfăgărăşanului”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975, pag. 104:

”N-aş bănui, văzându-l pe locotenent-colonelul Danilovici, că are fire de poet. Cred că nici nu are. Când vorbeşte însă despre fiica sa, inima i se deschide ca petalele florilor, în zorii prevestitori de zi bună. O adulează, ca orice tată. A aşteptat-o vreo douăzeci de ani şi a venit acum, când el a trecut de patruzeci şi şapte de ani, dar, «ea a umplut un gol în care mă pierdeam, spune el, mi-a redat tinereţea». Nici sentimental nu pare, dar este. În ciuda înfăţişării de bărbat înalt, robust, cu trăsături aspre, e un sentimental. Ostaşii îi spun, în intimitatea lor, tata Sandu, pentru că le este apropiat, pune suflet în toate. Îşi iubeşte subalternii şi ei simt acest lucru, din grija lui pentru ca mâncarea să fie bună, să aibă căldură în dormitoare, să fie echipaţi cu haine şi bocanci buni, să nu-i nedreptăţească nimeni. Numele lui rămâne însă legat de Transfăgărăşan mai ales prin fântâna pe care a construit-o pe traseu şi căreia i-a dat numele fetiţei lui, Fântâna Carmen”.

Tot la litera ”D” se mai înscriu şi numele ofiţerilor Deheleanu, Carol, Dima Marin şi Dodu Teodor. Maiorul Deheleanu îşi leagă numele de construcţia tunelului la care a lucrat o perioadă de timp, iar numele locotenentului Dima Marin rămâne strâns legat de ”Poarta întâlnirii”, el fiind cel ce a făcut joncţiunea cu un căpitan, Coman Nicolae, care lucra din sens opus într-o zonă cumplit de grea, pe ramura de nord a Transfăgărăşanului. După epopeea Transfăgărăşanului, locotenentul Dima (vâlcean din Cremenari) a avut o ascensiune mare, ajungând mâna dreaptă a generalului Constantin Opriţa, şeful Direcţiei, şi el vâlcean de origine, de prin Armăşeşti (Cernişoara).

               

La litera D mă voi opri mai mult asupra maiorului Teodor Dodu, care pare să fi fost un pion de nădejde în sectorul sudic al Transfăgărăşanului. El a fost spărgătorul de munţi, specialistul în derocări masive, îndârjit în întrecerea cu maiorul Ion Soare din sectorul nordic, un viteaz despre care vom vorbi când vom ajunge la litera S. Dar să revenim asupra maiorului Teodor Dodu şi să vedem ce anume l-a impresionat mai mult pe scriitorul Eugen Boc, privind persoana eroului nostru. Citez:

”Oamenii din subordinea maiorului Dodu puneau mult suflet în tot ce făceau. Considerau Transfăgărăşanul drept opera lor şi doreau să fie perfectă. Voiau să ofere călătorului un drum care să le satisfacă exigenţele. Pentru aceasta, făceau mai mult decât li se cerea. Astfel, la km. 18,6, pe malul stâng al râului Capra, militarii din subunitatea comandată de maiorul Dodu (şi, bineînţeles, sub conducerea acestuia), au construit o fântână. În stânga şi în dreapta fântânii au aşezat câte o masă cu şase scaune masive, toate sculptate în piatră. Drumeţii care trec pe Transfăgărăşan se opresc des aici, lângă fântână, şi-şi potolesc setea şi foamea la «mesele de piatră ale lui Dodu»”[4].

Maiorul Dodu e astăzi colonel, trăieşte în Râmnic şi nu leneveşte. El conduce cu competenţă subunităţile de pază contractuală. Merită şi el toată stima şi preţuirea noastră.

Locotenent-colonelul Ion Horeabă. Unul dintre cei mai buni instructori din R. 25 Geniu – Alba Iulia. Deosebit de capabil şi descurcăreţ în împrejurările cele mai grele. La inundaţii sau alte calamităţi, conducea subunităţi de şoc şi săvârşea adevărate minuni!

După terminarea Academiei Militare, a îndeplinit în regimentul în care se formase, funcţia de şef de stat major, iar după câţiva ani va fi promovat în funcţia de comandant al R. 1 Geniu „Alexandru Ioan Cuza” din Râmnicu-Vâlcea (atunci când colonelul Bediu primise alte însărcinări).

În Transfăgărăşan, locotenentul-colonel Horeabă s-a dovedit a fi un comandant destoinic, priceput, şi găsim însemnări grăitoare despre capacitatea lui organizatorică în cartea lui Eugen Boc – ”Transfăgărăşanul”, Editura Militară, la paginile 104 şi 131, precum şi în cartea ”Romanticii” a lui Augustin V. Pop, Editura Albatros, 1983, la p. 166. Ulterior, colonelul Ion Horeabă a condus detaşamentul pentru construcţia Complexului hidro-energetic Lotru-Olt, obţinând succese despre care se scria în presă aproape zilnic. Din păcate, şi el s-a stins din viaţă mult prea devreme, ca şi Bediu, dar toţi cei ce l-au cunoscut îi păstrează o neştearsă amintire. Fie-i ţărâna uşoară!

               

Colonelul Ion Ionaşcu a crescut în R. 2 Pionieri de când avea doar 19 ani! Era cel mai tânăr ofiţer din regiment!

 

A urcat cu succes treptele ierarhiei militare, ajungând, după absolvirea Academiei Militare, comandantul regimentului în care se formase. Regimentul fiind subordonat Armatei I din Bucureşti, n-a fost greu ca acest înalt eşalon să observe că în regimentul de geniu din Râmnicu-Vâlcea se află un ofiţer capabil, care face obiectul promovării. Aşa se explică faptul că Ionaşcu a ajuns în scurt timp şeful Serviciului geniu al Armatei, funcţie de general, pe care a îndeplinit-o cu rezultate foarte bune. Ca urmare, colonelul Ionaşcu a fost avansat şi la gradul de general de brigadă pe care-l poartă cu cinste.

Generalul de brigadă în retragere Ion Ionaşcu trăieşte la pensie printre noi, e foarte viguros şi se bucură de respectul tuturor. Toată stima!

Litera ”M” ne duce în domeniul tehnicii. În documentaţia consultată, am găsit o însemnare despre maiorul Petre Marinoiu, mare specialist în motoare de toate felurile, un fel de doctor de maşini şi utilaje.

Scriitorul Augustin V. Pop, în cartea sa ”Romanticii”, se ocupă de maiorul Marinoiu Petre, oglindindu-l la p. 162 ca pe un om de mare valoare: ”Prin eforturile depuse de echipele de depanatori conduse de maiorul Petre Marinoiu, s-a reuşit imposibilul. Cele două buldozere căzute în prăpastie au fost scoase, puse în funcţiune şi introduse în lucru. Procentul de maşini şi utilaje menţinute în funcţiune a depăşit tot timpul pe cel al altor şantiere şi chiar normele republicane. Curajul şi încrederea în aplicarea soluţiilor tehnice au dus la rezultatele excepţionale pe care le cunoaştem şi în final la înscrierea lucrărilor în termenele prevăzute în proiect”.

Locotenent colonelul Darie Prisăcaru a îndeplinit funcţii de activist de partid şi e prezentat cum nici nu se putea mai bine de către scriitorul Augustin V. Pop în cartea sa, la p. 121. Citez:

”La 20 octombrie 1976 s-a ţinut prima adunare a comuniştilor de la Cernavodă, care a ales comitetul de partid. Locotenent colonelul Darie Prisăcaru, veteran al muncii patriotice, care din 1948 şi-a dus existenţa în vatra marilor şantiere ale ţării – Filiaşi, Bumbeşti Livezeni, Bicaz, Transfăgărăşan, Transdobrogean – a fost investit în funcţia de secretar. Timp de 5 ani, el va trudi zi şi noapte în fruntea acestei prestigioase organizaţii care şi-a îndeplinit cu strălucire sarcinile. În toamna lui 1981, «activistul de profesie» Prisăcaru îşi pregătea ultimul discurs pe care-l va rosti în faţa celor care i-au fost colegi şi subordonaţi, cu ocazia trecerii la pensie. Acest om deosebit, cu vorba domoală, cu ochii limpezi, cinstiţi, a muncit 31 de ani ca educator al cadrelor şi militarilor în termen. Aici, pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, a muncit de parcă ar fi fost la prima tinereţe, fiind mereu un demn exemplu pentru subordonaţii săi. Acum, acest om de excepţie, călit la temperatura înaltă a vieţii ostăşeşti şi a muncii, regretă că nu-şi încheie activitatea la… inaugurarea canalului”.

               

Şi Darie Prisăcaru e astăzi printre noi, pensionar, râmnicean, locuieşte în blocul Filipin şi e un bătrânel sfătos şi bun de glume, ca şi Ion Călinescu (se pare că ar fi chiar vorba de o deformaţie profesională, că prea s-a potrivit sfătoşenia la amândoi!). Oricum, noi, cei care îi cunoaştem pe amândoi, îi iubim şi-i stimăm, urându-le viaţă cât mai lungă! La mulţi ani!

Maiorul Ion Soare, crescut în Regimentul 52 Geniu – Alba Iulia, era omul de nădejde, care nu era ocolit niciodată când apăreau misiuni grele, primejdioase. Nu l-a ocolit nici Transfăgărăşanul, unde, în sectorul nordic, a săvârşit adevărate minuni.

Maiorul Soare era spărgătorul munţilor în zonele cele mai grele, lucru confirmat şi de scriitorul Eugen Boc în cartea sa – ”Transfăgărăşanul”, Editura Militară, 1976, la p. 99, din care citez: ”maiorul Ion Soare era şeful sectorului «B», cuprinzând tronsoanele 4 şi 5, de la Piatra Albă, până la Stână”.

Şi scriitorul Augustin V. Pop, în ”Romanticii”, aminteşte de maiorul Soare, la p. 170. Citez: ”De la km. 14 la km. 27 spărgea munţii în zonele cele mai dificile maiorul Ion Soare, un ofiţer energic şi inteligent, mereu în fruntea noutăţilor tehnice”.

După Transfăgărăşan, de unde a plecat decorat cu ”Ordinul Muncii” clasa I, este numit într-o funcţie pe care nimeni altul n-ar fi putut s-a îndeplinească mai bine: profesor de baraje şi distrugeri, în Şcoala Militară de Ofiţeri de Geniu, Construcţii şi Căi Ferate din Râmnicu-Vâlcea. A fost unul dintre cei mai buni ofiţeri ai şcolii, până la pensionare. A ieşit la pensie cu gradul de colonel, iar acum trăieşte în Râmnicul nostru, manifestând o modestie care-l onorează, dar îi adânceşte anonimatul despre care vorbeam la începutul acestui studiu. Merită şi el, ca şi ceilalţi, respectul nostru sincer.

Locotenentul Gheorghe Stanciu. Încă un personaj de excepţie. Tânăr, abia ieşit de pe băncile şcolii, lucrează în sectorul nordic al Transfăgărăşanului, în zonele cele mai grele şi-şi leagă numele de „Poarta geniştilor” unde a lucrat numai la înaintare. Odată cu retragerea forţelor Regimentului 1 Geniu pe ramura de sud, trece şi el în sectorul sudic, unde e ales secretar al Comitetului U.T.C. pe Detaşament. Scriitorul Romulus Lal îl prezintă în lucrarea sa, ”Epopeea Transfăgărăşanulului”, ca pe un bun mobilizator: ”La raportul de dimineaţă, secretarul comitetului U.T.C. al Detaşamentului-Sud, locotenentul major Gheorghe Stanciu, raporta comandantului său hotărârea ostaşilor de a cuceri cota 2030 până în zorii zilei de 23 August 1971, atacând zona din ambele sensuri, angajament îndeplinit înainte de termen!”

Scriitorul Augustin V. Pop îl surprinde în postura de conducător nemijlocit al militarilor din subordine: ”Pe timpul străpungerii unei zone deosebit de grele, s-a distins «ermeticul» Stanciu, comandantul plutonului derocări, «omul surprizelor». Plutonul său a făcut primii paşi pe noul drum de piatră, escaladând creste inaccesibile. Nici pericolul şi nici asprimea vremii nu i-au putut opri pe bravii ostaşi de sub comanda tânărului locotenent Gheorghe Stanciu”.

După terminarea Transfăgărăşanulului şi absolvirea Academiei Militare, Stanciu activează mai departe în Regimentul 1 Geniu „Alexandru Ioan Cuza” din Râmnicu Vâlcea, îndeplineşte funcţii şi de activist dar şi de comandă, până ajunge în statul major şi apoi şef de stat major de regiment. Mutat apoi la Şcoala Militară de Ofiţeri de Geniu, Construcţii şi Căi ferate Râmnicu-Vâlcea, ajunge şi acolo lector, ofiţer în statul major şi în final îndeplineşte funcţia de şef de stat major al şcolii, de unde iese la pensie cu gradul de colonel. Trăieşte la pensie în Râmnicu-Vâlcea şi se bucură şi el de multă stimă din partea celor care-l cunosc.

Toată stima şi cele mai bune urări din partea autorului acestor rânduri. La mulţi ani!

Căpitanul inginer Vasile Voinicu. Îi este scris să-şi probeze capacitatea inginerească în cel mai greu şantier, Transfăgărăşanul, când încă nu se obişnuise cu gândul că are în buzunar o diplomă de inginer de maşini şi utilaje.

Transfăgărăşanul presupunea o mare grijă faţă de tehnica din înzestrare. De menţinerea în funcţiune a parcului de maşini, depindea în final îndeplinirea planului de producţie, fizic şi valoric.

Bunei funcţionări a tehnicii i se opuneau exploatarea neraţională, intemperiile, pericolele avalanşelor de bolovani şi de zăpadă, căderile în prăpastie etc. La toate, tânărul inginer le va găsi rezolvarea, ajutat bineînţeles şi de către inginerul şef al şantierului, maiorul inginer Constantin Vână, şi de maiorul Petre Marinoiu, despre care am vorbit deja, şi de către toţi subordonaţii săi, la care găseai nu numai subordonarea necondiţionată, cum cerea regulamentul, ci şi colaborarea sinceră care se obţine cu încetul, prin apropierea de oameni în procesul muncii.

Drept recompensă pentru adaptarea sa relativ uşoară la viaţa de şantier, la 30 decembrie 1972, când s-a sărbătorit a 25-a aniversare a Republicii, căpitanul inginer Vasile Voinicu a fost avansat la gradul de maior (aflăm de la colonelul Eugen Boc, scriitorul militar care în cartea sa – ”Transfăgărăşanul” ne dezvăluie cazul, cu lux de amănunte, la p. 109).

După Transfăgărăşan, maiorul ing. Vasile Voinicu este profesor de rezistenţa materialelor şi predă cursul de maşini şi utilaje de geniu la Şcoala Militară de Ofiţeri de Geniu, Construcţii şi Căi Ferate de la Râmnicu-Vâlcea, de unde, după ani buni de muncă, iese la pensie cu gradul de colonel. La întâlnirea cu promoţia de ofiţeri 1982, foştii săi elevi au avut numai cuvinte elogioase despre el, după 25 de ani de la absolvire. Frumos bilanţ!

Maiorul Ilie Zavate. Un ofiţer pe care, trebuie să recunosc, ordinea alfabetică l-a cam dezavantajat. E omul care, în marile încercări ale vieţii şi ale activităţii profesionale a fost obişnuit să se situeze numai în frunte.

Scriitorul Romulus Lal, în cartea sa, ”Epopeea Trans- făgărăşanului”, îi face o adevărată fişă biografică:

”Maiorul Ilie Zavate s-a născut la 19 iulie 1929 în oraşul Iaşi. Urmează Liceul Industrial din localitate pe care-l absolvă în 1949, după care se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi. În anul 1952, obţine gradul de locotenent şi este repartizat într-o unitate de geniu. La 29 mai 1959, trece în rezervă cu gradul de căpitan, pentru a reveni în armată exact după 10 ani, la 29 mai 1969. Este căsătorit, are un băiat student la Facultatea de Medicină în ultimul an. Pentru merite deosebite în muncă şi la comanda trupei, a fost decorat cu Ordinul Muncii şi alte patru distincţii. A sosit pe Transfăgărăşan în primul eşalon şi a plecat printre ultimii.

La kilometrul patruzeci şi unu de la Curtea de Argeş, mai sus de lacul Vidraru, Transfăgărăşanul transcrie o curbă largă ca un arc încordat, din care te aştepţi să se sloboadă săgeata. E o curbă spectaculoasă, lungă de vreo 300 de metri, care poartă numele ofiţerului. Curba lui Zavate” (Romulus Lal, op. cit., p. 110-112).

Scriitorul Dan Alexandru Biţică, în cartea sa, ”Oameni pe creste”, parcă-l continuă pe Romulus Lal. Citez de la p. 92:

”Mai târziu aveam să aflu că pe drumul din sectorul sudic se află o curbă frumoasă care în cinstea şi în amintirea ofiţerului s-a numit «Curba lui Zavate», după cum pe drumul Piteşti – Râmnicu-Vâlcea există pentru drumari o curbă a lui Mertz, un subaltern de-al lui Hristescu, ceea ce însemnă că istoria se repetă şi drumarii rămân cu aceleaşi frumoase obiceiuri”.

Astăzi, şi Ilie Zavate poartă gradul de colonel în retragere, locuieşte în Râmnic, oraşul leagăn şi pistă de lansare spre culmile definirii profesionale a atâtor ofiţeri din arma geniu, ”Cetatea de scaun a armei geniu”! Colonelul rtr. Ilie Zavate, un om de la care generaţiile tinere au ce învăţa. Cinste lui!

Cum în lumea asta orice fenomen are un început şi un sfârşit, mi se pare firesc ca şi acest modest studiu să ajungă la final.

Sunt pe deplin conştient că n-am reuşit să cuprind tot ce trebuia, mai ales că, de la bun început, mi-am propus să nu scriu decât despre eroii care trăiesc la pensie în Râmnicu-Vâlcea sau cel mult în judeţul Vâlcea. Pentru a-i cuprinde pe toţi geniştii crescuţi în marea ”Cetate a armei geniu” şi care apoi s-au distins în mod deosebit, ar fi necesare investigaţii ample şi multe volume de carte. Şi totuşi, zic eu, la finalul acestui demers că el şi-a atins scopul. Tinerii de azi vor citi şi-şi vor regăsi, poate, în aceste pagini pe părinţii, bunicii lor sau rude de-ale lor, şi se vor bucura.

Dragi tineri,

Dacă întâmplarea face să-i cunoaşteţi pe unii ale căror nume şi fapte au fost cuprinse în aceste pagini, salutaţi-i, că ei merită respectul nostru al tuturor. Dacă găsiţi că ei pot fi modele pentru voi, imitaţi-i, iar dacă unii nu mai sunt printre noi, fiind plecaţi pe drumul veşniciei, când treceţi într-o zi prin cimitirul militar puneţi o floare şi o lacrimă pe mormântul lor, ca un prinos de recunoştinţă pentru o întreagă generaţie de eroi anonimi.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!