Ilie PURCARU/ VAIDEENI, o întîlnire la vatra dorului (1978)

Aparte, în multe privinţe, sînt înşişi Vaideeni, cu istoria lor, cu tradiţiile lor, împlinite în ziua contemporană, cu priveliştea lor de astăzi, cu deschiderea ei către mîine. E un sat a cărui poveste, zbuciumată, contorsionată, dramatică, cu prea grele, silnice opriri, cu prea sumbre, subterane retrageri în epoci de eclipsă, cu prea bruşte, derutante mutări de sensuri sau de accent, ar putea acuza matca-i primară, adică acel centru secret, creator de fiinţă, de o aritmie care, precum vom vedea, so­ciologic şi istoric se explică.

Trebuie spus că acest sat, ca şi altele din nordul Olteniei, dar mai pregnant ca altele, nu e atît un sat oltean, cît tran­silvan.  Localnicii, în cele mai tefere şi mai crîngoase familii, cele ce ţin rostul satului, viaţa lui şi puterea Iui nu sînt vîlceni, ci o spiţă mîndră a Mărginimii Sibiului, altoită cu oameni veniţi din Alba sau din alte locuri ale Ardealului, inşi care, însuşindu-şi perfectul simplu, n-au renunţat Ia tichia neagra din creştet, nici la straiele albe închenărate cu negru, aceste straie de o nobilă frumuseţe, aceste straie de o demnitate sacerdotală. Ca şi portul, ca şi obiceiurile, ca şi datinile, ca şi cîntecele şi horele (care-s cele de peste munţi: „învîrtita”, „Haţegana”, „Jiana”), ca şi artele (inclusiv culinară), arhitec­tura caselor e transilvană, mai puţin albul zidurilor, ce a înlocuit siniliul din satele strămoşeşti. Un neam în alb. Un neam în straie albe, trăind intre case albe.

Aceşti oameni au pogorît de dincolo, de peste munţi, în cîteva succesive valuri, începînd de la mijlocul celui de-al opt­sprezecelea veac şi pină la începutul vea­cului următor. Au pogorît, dună însingerate răscoale şi aprige judecăţi cu grofii şi nemeşii, abandonindu-şi vetrele, pe care nu le mai puteau apăra, dar luînd cu ei, în suflete, aceste vetre, cu tot miracolul: lor de vechime, de dăinuire, de putere, de duh. Au pogorît, pe confidenţiale cărări, pe aceie tainice „lăsători” ale munţilor, ca să-şi păstreze fiinţa, ca să reîmproprietărească, în zări mai prielnice, cuvintele româneşti oropsite, credinţele osîndite în temniţe, cîntecele puse-n obezi, ca să păstreze albul imaculat al veşmintului, ca să apere acest alb, simbol al incontingenţei Ior cu teluricul, cu accidentalul unei sumbre istorii, ca pe-o bazilică albă a da- tinei, ca pe-un luminos zid al fiinţei. N-au putut coborî cu multe turme, au strecurat peste munţi doar puţine oi. Au pogorit, deci, săraci, bogaţi doar în mîndrie şi in dîrzenie. Întilnind aici nişte oameni la fel de săraci, nişte „rumâni”, robi ai mo­şiei Bistriței, oamenii străvechi, cu un sat atestat in hrisoave la 1504, cu rădăcini ale vieţii străbătlnd din adinc de timp. Oa­meni străvechi ca şi ei, săraci ea şi ei, cu care s-au însoţit, incorporindu-i lor, luptei lor, chemîndu-i la bătălia pentru fiinţă, pentru mindrie. O bătălie care începea de Ia nimic, dintr-un punct, cum spu­neam, de îngheţ istoric, de oprire sau eclipsă a vieţii, de suspendare a procese­lor ei fierbinţi, de pierdere a unei moşte­niri seculare, a unei străvechi agonisite vitale. Într-o vreme în care cei din Sălişte, din Mărginimea Sibiului (sat din care, ca şi din Răşinari, Tilişca sau Jina, au pogorit aici numeroase familii), îşi tri­miteau feciorii la marile universităţi ale Europei, ca să-i facă oameni cu carte, în scopul unui apostolat naţional şi social, cei din Vaideeni abia îşi scoteau „la drum” (adică la actuala şosea de asfalt) măruntele case ascunse prin văgăuni, abia vedeau cum pe drumul acesta (evenimen­tul se petrecea la începutul veacului) se iveşte prima „căruţă braşovenească”, ar­mată cu fier, nu cu lemn de gorun uns cu păcură. Şcoala, în Sălişte, este încă din 1616, în Vaideeni ea s-a deschis cu mai bine de două veacuri şi două decenii după, în 1839. Oamenii, prin aceşti munţi pustii, au trudit din greu, ca să-şi refacă, într-un timp istoriceşte scurt, un rost, o viaţă, o speranţă de viaţă, ca să suie cu ele mun­tele vremii, în răspăr, nevoindu-se a smulge din calea plugului şi a turmelor de mioare bolovanii împotrivirilor de tot fe­lul, pînă la culmea pe care se află astăzi.

Astăzi, ei se află pe o culme. Astăzi, acei fii ai satului care n-au mai călcat de­mult prin sat au păşit pe asfaltul şoselei, prin satul proaspăt, cu inocenţa unor proaspeţi călători, pe un tărîm pe care, parcă, nu-l cunoşteau. Cei ai locului au observat (desigur, amuzîndu-se niţel) ae­rul lor uimit, intimidat, nesigur, efortul lor de a recunoaşte locurile, nişte locuri care s-au transformat din temelii.

Vaideenii, în acest ceas istoric al deve­nirii sale, este una din cele mai mindre, mai proaspete, mai bogate aşezări ale Vîlcei, între priveliştea sa de ieri şi cea de azi existînd, desigur, o relaţie de continui­tate, dar mai ales de surprize, o relaţie de certitudini, dar mai ales de neprevăzut, de competiţie a duratei, cu un cuvint, dar o competiţie în care pregnant şi pre­dominant este noul. Un sat ce şi-a sporit ciopoarele de oi (are acum peste 25.000, va avea în 1980, potrivit planului dezvol­tării economiei, aprobat de întreaga obşte, peste 36.000), un sat de oieri, dar şi de bouari (bovinele Vaideenilor sîni peste 2 400), ceea ce, la o populaţie de 3 000 şi ceva de suflete, vădeşte o forţă, o bogăţie, cucerite eu rîvnâ, eu aspru zel, într-un timp, pentru prima oară, prielnic omului, muncii lui, dreptei răsplate a muncii lui. Un sat în care se face păstorit modern, se face, practic, zootehnie, se bate mo­nedă pe calitate, un sat cu păşuni model, cu turme model, „selecţionate”, turme de oi din rasa turcană albă, din care, de la un timp, se păstrează doar exemplarele de maximă productivitate, propuse ades unor trofee de performanţă. Anual, un „tîrg-expozitie de ţurcană aibă”, care se ţine la Vaideeni şi la care participă cio­bani şi specialişti din multe locuri, oferă astfel de trofee (cucerite, de regulă, de cei ai locului) pentru cea mai gustoasă brînză, pentru cel mai voinic berbec, pentru cea mai grasă şi dulce carne, pentru fi­rul de lină cel mai bogat şi cel mai lung. Satul livrează, anual, la contractări, 110 tone de carne (din care 80 pentru export), laptele şi derivatele lui sînt valorificate prin fabrica de produse lactate de la Hurez, care-i la câţiva paşi, tot ia Hurez se va duce şi lîna, la noua fabrică de stofe de mobilă. Poate, zic cei ai locului, o industrie care să fructifice munca lor şi produsele lor se va planta chiar aici, aşa cum, poate, actuala secţie a liceului din Hurez, fiinţatoare la Vaideeni, secţie cu profil mecanic, se va schimba, oferind fiilor satului un invăţămînt cu accent pe zootehnie, mai apropiat de tradiţia locu­lui, de ştiinţa oamenilor, de înclina­ţiile lor,

Un sat care, rostuindu-se prin hărnicie, arată frumos, fiindcă şi sufletul lui este frumos, fiindcă oamenii, azi, mai mult ca oricind, au puterea de a-şi trece sufletul în privelişte, în înfăţişarea satului şi a caselor, într-o calitate a vieţii nouă, vecină cu cea urbană, deşi Vaideeni este un sat (şi va rămîne un sat!). Dar un sat cu o densitate urbană (cei 3 000 şi ceva de oameni
ocupînd a vatră de circa 3 kilometri pătraţi), cu edificii de ţinută urbană, cu
pretenţii şi exigenţe urbane. Un sat foarte „sat”, cu munţii aproape, cu cerul aproape, cu uliţe răsucindu-se în largi, visătoare volute spre munţi, spre cer (dar toate aceste uliţe sint pavate, modernizate), un sat cu case în arhitectura tradiţională ardelenească (dar din ele, după cum arată B. Morăreţ, primarul comunei, în cuvintul rostit !a întîlnire, peste 250 sînt noi, ridicate în ultimii cîţiva ani, toate cu băi, cu apă la robinet, multe cu insta-
laţii de termoficare). Un sat cu linişte, cu multă linişte, un sat în care juncanii timpului par, uneori, a se fi oprit, îngenunchind blajin pe bătrinele uliţe şi fâcind, cu răsuflul lor greu, să fumege munţii Căpăţinei, să aburească apele Luncavăţului. Dar un sat care s-a împodobit, doar in nişte ani, cu toate atributele de civilizaţie ale epocii, cu electricitate, cu asfalt, cu sedii de nouă economie, de nouă cultură, cu şcoli moderne, cu magazine moderne, cu cămine culturale moderne. cu cinematograf, cu dispensar, cu
canalizare, cu complexe amenajări hidrotehnice, de regularizare a văilor şi torenţilor scăpaţi din munţi. Un sat care, răminînd mai departe „sat”, îşi aduce fără orgoliu (anonimatul fiind însăşi condiţia satului !) preţioasa încărcătură de muncă, de hărnicie, de frumuseţe, de geniu, în cadrul dinamic al societăţii moderne, adică aducindu-şi propria sa contribuţie
da dinamism, de modernitate, dar aducind şi un viu, foarte viu spirit al
veacurilor, ridicat astăzi la o nouă strălucire. Totul, în Vaideenii de azi. este nou sau devine nou, capătă alte înfăţişări şi alte ritmuri, şi dacă undeva, pe apele Luncavăţului, mai bate molcom şi adormitor o pivă, iar lingă ea învecheşte o moară de lemn, ele, peste puţin, vor deveni, restaurate, doar nişte documente etnografice, nişte obiecte de artă şi tehnică rustică din viitorul muzeu al satului. Fiindcă totul, in acest sat, va fi nou, veche rămînînd doar cartea Iui. O carte care, totuşi, nu-i chiar atît de veche (nu-s
decît două veacuri de Ia aşezarea pe-aici a transilvănenilor!), dar e o carte grea, grea de mierea temeiniciei faptei, a cărei arhicristalizare dă paginior o tărie de rocă. Dintr-o asemenea rocă s-a clădit nu numai o aşezare mindră, ci şi o spiritualitate.

 Fiii satului, reintorşi in sat, s-au regăsit intre pereţii unui sat mai înalţi, mai teferi, mai împodobiţi ca niciodată. Sigur, ei nu s-au în­tors într-un eden (decit, poate, în cel al copilăriei, raiul vieţii), priveliştea şi biografia acestui sat, ca ale tuturor satelor româneşti, sînt încă în lucru, încă mai sînt discrepanţe, încă mai sînt contradicţii, dar noutăţile domină, sub complexe şi adesea copleşitoare în­făţişări. Printre noutăţi — înşişi ei, fiii satului. O statistică a celor plecaţi (aşa cum ne-a prezentat-o chiar un „plecat”, un distins fiu al satului, economistul pen­sionar Ion L. Apostoloiu din Bucureşti, fost director general în M.I.U., preşedintele comitetului de organizare a întîl- nirii) arată că aceşti Vaideeni au dat ţă­rii un număr de muncitori, de intelec­tuali, de specialişti în diferite domenii, cu totul impresionant, în raport cu cifra populaţiei, ca şi cu tinereţea aşezării. Satul a dat, spune statistica, 366 munci­tori specialişti (laminorişti, operatori chimiști, strungari, lăcătuşi mecanici, energeticieni, mecanizatori etc.), marea ma­joritate cu studii liceale şi post-liceale, 57 ingineri, 62 profesori (inclusiv cadre uni­versitare), 29 economişti, 15 jurişti ş.a. Mulţi dintre ei sînt oameni importanţi, pe unii i-am întîlnit, alături de Ion L. Apostoloiu, printre membrii comitetului de organizare, cum ar fi ing. Nicu Andreescu, directorul general al Institutu­lui de reactori nucleari din Piteşti, ing. Dumitru Gheorghescu, şef de şantier la Tg. Jiu, Al. Întorsureanu, cunoscut ope­rator de film, ing. D. Vinereanu, direc­torul întreprinderii „Industria lînii” din Timişoara, profesorii pensionari Ion Moinea, din Hurez, Adam Toma Băncescu, din Bucureşti, toţi neam de ciobani, cu strămoşi ciobani, alături de oameni ai satului rămaşi ai satului, ca învăţătorul pensionar Ion N. Stănuşescu, profesorul Solomon Luca, directorul şcoiii generale, Nicolac Ștefu, vicepreşedintele consiliu­lui popular comunal. Dintre cel plecaţi, dintre cei întorşi în aceste zile, cei mai mulţi, covîrşitoarea majoritate, au pornit ca să cucerească lumea — ca să ducă ora­şelor forţa lor, prospeţimea lor, sănătatea lor, cromozomii sau viaţa acestei lumi de păstori, atît de nobilă, de teafărâ, de ro­bustă — în aceşti ani, pentru prima oară prielnici celor „de jos“, de Ia „talpa ţă­rii”, în aceşti ani ce, pentru prima oară, li s-au deschis spre învăţătură şi spre cunoaştere. Şi toţi au răzbit, au cucerit, s-au impus, punind la bătaie munca, punînd la bătaie acea mare a lor avuţie, cea mai mare din toate, care este inteli­genţa, care a fost, din veac, arma lor, ascuţită de lupta cu vremi ostile, străpungînd, ca expresie dinamică a obştii, prin toate acele vremi, fierăstruind mun­ţii împotrivirilor, imobilizînd viclenia ra­pace a celor tari, denunţîndu-Ie infir­mitatea istorică, impunînd primatul unei însuşiri umane — şi, prin ea, al unei co­lectivităţi umane — de care viitorul a trebuit să ţină cont. Cel ce ne spune toate acestea este profesorul Solomon Luca, unul din inimoşii organizării întîlnirii cu fiii satului şi unul care, fiind de vreo 18 ani în fruntea şcolii din Vaide­eni, ii ştie bine pe fiii satului, ştie bine tot ce pot ei. Tatăl lui, Ion N. Luca, azi in virstă de 83 ele ani, rapsod şi poet popular cu lauri la numeroase concursuri, n-a putut, la vremea lui, să înveţe carte, a rămas lîngă oi, deşi dragostea lui de învă­ţătură, inteligenţa, talentul şi harul lui l-ar fi hărăzit, poate, unui alt destin. Luca-fiul, ca şi alţi fii ai satului, a avut alte şanse, ținind de şansa satului ro­mânesc şi a fiilor lui in anii socialismului. Inginerul hidrotehnician Dumitru Băluţă, din Bucureşti, arhitectul Ionel Gheor­ghescu, tînărul economist Octavian Apostoloiu, tînărul matematician Marian Ză­voi, de la Institutul de cercetări şt pro­iectări automatizări (I.P.A.) din Bucureşti, împreună cu fratele său Adam, ciberne- tieian la Piteşti (ambii, feciori ai unui cioban cu zece copii), Adam Crăciuncscu, student la Braşov, la silvicultură, Anişoara Crăciunescu. studentă la Timişoara, la medicină, Dumitru Crăciunescu, student la Braşov, la matematică (tustrei, copiii lui Adam Crăciunescu, cioban în sat, bun cioban, unul din permanenţii abonaţi la trofeele tirgului-expoziţie, care cioban doar pe aceşti trei copii îi are, care sînt toţi trei studenţi), au plecat ca să cuce­rească lumea într-o epocă ce le-a spriji­nit urcuşul. Au plecat dintr-un sat care nu le-a jelit plecarea, care, mai mult, s-a mîndrit cu plecarea lor, s-a mîndrit, cum zice poetul, că nu-i mai are, investind în ei, în zborul lor din această tărînă, tot dorul lui vechi de înălţări și de împliniri. Și umplînd, în acelaşi timp, golu­rile ivite, refăcînd satul, făcîndu-l mai bogat, mai plin, şi făcînd, în acelaşi timp. copii, mulţi copii, ca să umple cu unii stînele, casele noi, satul nou, ca să-i tri­mită pe alţii oraşelor. Anul acesta, aflăm, nu mai puţini de 48 de băieţi şi fete din Vaideeni au bătut Ia porţile facultăţilor. Există o inimă, o mare inimă a satului românesc, care e inima vechii ţări, care bate, din veac, adunind din adine pulsaţii, risipîndu-le generos către toate zările, readucîndu-le împovărate cu un spor de ritm, cu un spor de semnificaţii. Am auzit-o — puternică, clocotind de viaţă — în Vaideenii Vîlcei, într-o dimineaţă de septembrie. Nu era o inima, ci era o ţară.>>

Sursa: Ilie PURCARU/ <<VAIDEENI, o întîlnire la vatra dorului>>/ rev.<<Flacăra>>, săptămânal editat de Frontul Unității Socialiste/ 21 septembrie 1978.

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și linkuri spre mai multe informații în conexiune – la această legătură.
____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #munte #zonademunte #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #drumetii #traseu #drumetie #bvaav #UZPR #MunțiiCăpățânii #zonademunte #călătorprințaramea #Vaideeni #IliePurcaru